ADRIAN MANIU

Desi a debutat cu cativa ani inainte de primul razboi mondial si desi activitatea creatoare si-a continuat-o si in perioada urmatoare, Adrian Maniu apartine, prin partea cea mai substantiala si mai viabila a operei sale, uneia dintre epocile cele mai infloritoare din literatura romana: perioda interbelica. A colaborat la revistele "Insula" (1911), "Simbolul" (1911), "Seara" (19131914), "Noua revista romana" (1914) si a debutat ca simbolist cu volumul "Figurile de ceara" (1912). In 1921, intemeiaza revista "Gandirea", impreuna cu Gib Mihaescu si Cezar Petrescu. Printre volume de versuri: "Langa pamant" (1924), "Drumul spre stele" (1930), "Cartea tarii" (1934), ), "Cantece de dragoste si de moarte" (1935). Adrian Maniu se numara printre scriitorii a caror opera se refuza unor clasificari stricte. Debutand sub zodia simbolismului tarziu, socand prin originalitatea sa voit excesiva, poetul pare a se clasiciza mai tarziu, cand incearca sa se apropie de spiritual si arta creatorilor anonimi. Dar impresia se dovedeste falsa:abordand noi teme, inspirandu-se din folclor, tinzand spre stilizare si imagine plastica, Maniu nu renunta la experienta dobandita prin contactul cu realizarile formale ale unor curente moderne ca simbolismul sau expresionismul. Teme traditionale, forme moderne si prelucrare personala a sugestiilor date de bogatia artei populare isi gasesc in opera sa o sinteza originala. Autor de proza, teatru, cronica plastica, Adrian Maniu este in primul rand un poet. Dispozitia sa lirica se vadeste in poemele in proza, in teatrul mitic, in vibratia poetica a impresiilor despre arta. Peste intreaga opera a lui Maniu bat aripile poeziei. Doua sunt epitetele folosite in critica romaneasca pentru a caracteriza poezia lui Adrian Maniu: traditionalism si modernism.Revendicat de catre modernisti, A. Maniu este, in acelasi timp, unul dintre cei mai de seama exponenti ai spiritului revistei printre fondatorii careia se numara.Toti criticii observa in creatia lui A. Maniu doua perioade:aceea a inceputurilor sub semnul simbolismului si a influentei lui Laforgue, Corbiere sau Oscar Wilde si aceea traditionalista, folclorica si mitica al carei inceput este conventional marcat de aparitia in 1924 a volumului Langa pamant. Pentru unii, cele doua perioade sunt net separate. Pentru gandiristi cea de-a doua perioada neaga total elucubratiile infamate ale inceputurilor.Alti critici considera dominanta una dintre orientari: G. Calinescu, E. Lovinescu il incadreaza la modernisti, iar cel de-al doilea mai tarziu il va incadra si la traditionalism. O. S. Crohmalniceanu il incadreaza in capitolul Poezia chtonica Poezia Langa pamant e un poem chtonic, inchinat spatiului teluric, vazut ca emanatie a puterilor unor zei subpamanteni, care, in cumpana noptii, isi extind stapanirea terestra si nazuiesc catre tariile cosmice. Prima imagine socanta este aceea a sperietorii:

Deschide sperietoarea, spre cer, brate greoaie; de dangate de clopot, lung baltile vuiesc, se ghemuie subt gluga incinse siri de paie, a scaparat, albastru, luceafar ciobanesc". Este aici atmosfera lugubra a baladelor romantice neguroase, cu sunete grave, pline de misterul locurilor, care schimba peisajul, incarcat de mari umbre si luminat slab, "albastru", metalic, de "luceafarul ciobanesc". In planul terestru, miscarea este greoaie, de care cu boi, "prea incarcate, vechi", si "umbrosi oameni de munte", cufundati si ei in umbrele telurice ale somnului: Bat drum, prea incarcate, vechi care cu trifoi,/ umbrosi oameni de munte, dormind, trec spre cetate,/ din zeghii lung mitoase, prin somn boldind in boi./ Subt punti de lemn curg rauri, reci zale nencetate. Lumea se supune unui ritual al trecerii spre arhaitate, cand din tenebre ies fiintele infernale, intr-un joc diabolic de flacari pe ascunse comori: au tras cu pusca-n stele, sus, de la vii, pandurii;/ morti, paznicii si cainii au amutit in arii;/ tristi greieri la intreceri sfarsesc taraitori,/ cand diavolii scot limba de flacari pe comori. Imaginea pagana a acestui tablou inchide in primitivitate o lume prabusita in sine, care isi refuza privirea spre stele. Desi poetul insusi si-a repudiat creatiile inceputurilor, Adrian Maniu face din traditionalism si modernism o sinteza originala, ramanand ca orice mare poet mai presus de orice scoala sau chiar creand el o scoala. Deci, renuntand in mare la temele primei sale perioade pentru a le adopta pe cele ale traditionalismului gandirist, el realizeaza o sinteza a celor doua curente. Adrian Maniu sta sub semnul acelei estetici a diferentierii. In poezia lui Maniu isi fac aparitia elemente ale universului poetic simbolist: parcuri, havuzuri, flasnete, nevroze, femei cantand la pian in nopti de furtuna.Intr-o poezie apar imagini sinestezice: Se inmormantreaza seara.Din flori inlacramate Miresme luminate-se`nalta`n leganari. ( Litanii II, in Seara) Poetul adopta adesea si poza minulesciana, cu lirismul declamatoriu, abuzul de neologisme rare, citarea unor personaje celebre in contexte caricaturale, dar depaseste aceasta grandilocventa minulesciana. Lirismul sau nu este, in manifestarile sale originale, declamator, ci discret, fragil si soptit. Pudoarea sentimentului, persista inca, si cenzurarea lirismului cu luciditate sau oronie va ramane unadintre constantele lui Maniu. Intr-o poezie ca Iarna cu zapezi de argint, caree evoca atmosfera de spital, elanul liric este taiat de constiinta lucida care ii atribuie stari halucinatorii: Odata, insa, are sa ma inteleaga ... Puternic am sa-i cad in genunchi pentru iertare Eu fiind in agonie, o sa-mi zica: Sunt a ta pe viata-ntreaga

Nu! Doctoriile imi dau iar aiurare. Inovator din punct de vedere formal, unind ironia unui siprit modern cu pasaje de adevarata poezie, poemul Salomeea este, in ciuda inegalitatilor sale si a unor exagerari in a cauta efectul, una dintre cele mai interesante opere ale sale.Tema biblica a Salomeei este folosita in poem, care nu trebuie privit ca o parodie si asezat sub semnul bufoneriei si al grotescului. Alternanta de tonuri, amestecul de stiluri si procedee da o impresie de polifonie si sesizam intentia de abordare multilaterala a unei realitati proteice. De asemenea, invocatia argheziana este imbinata cu ritmuri de cantec popular, care stau alaturi de imagini hiperbolizante: Sa vina Salomeea Ca un sarpe tarandu-se spre strachina cu lapte. Cu ochi de aur, in aurii inele, Cu pleoape de cerneala, Cu tamplele inramurite de vine verzi ca fierea, Cu unghiile vapsite-n fapte. De la atitudinea ironica si superioara a Salomeei, poetul s-a aplecat spre pamantul tutelar, spre ritmul popular, spre basmul romanesc, spre traditie. Poezia lui s-a simplificat, dar si in aceasta simplificare se simte o vointa incordata, caci ceea ce domina in Adrian Maniu e inca inteligenta, care, dupa cum ii dictase la inceput ironia, ii dicteaza acum o simplitate si de atitudine si de expresie, iesita dintr-o stilizare voita, in serviciul careia poetul pune aceeasi viziune proaspata, aceeasi notatie neasteptata, aceeasi forma de un prozaism voit, prin comparatii eliptice, prin voluntare nepasari ritmice si de rima, prin noutati de expresie spontana. In poezia sa de razboi, Adrian nu este un cantaret al eroismului, precum Voiculescu. Desi nu poate fi considerart gandirist in totalitate, a pus bazale Gandirii impreuna cu Gib Mihaescu si Cezar Petrescu si a fost adesea numit printre reprezentantii de seama ai traditionalismului in poezia romaneasca. Totusi, el cerea traditionalismului autenticitate. Adeziunea lui Maniu la traditionalism porneste de la legatura poetului cu satul, patriotismul avand radacini organice. Sentimentul istoriei este mai putin accentuat la Maniu decat la alti gandiristi. Faptul estevizibil in Povestea din sat, unde statul are o o existenta istorica reala, el fiind contemporan cu primul razboi mondial. Prin noi, prin amintirile noastre, trecutul se leaga de viitor: Oare nu s-au sters urmele amagirilor desarte, Cand amintirile au luat prin veacuri zborul, Legand trecutul cu viitorul? Prin clipa trecand mai deaprte

(Pangarire) In traditionalism se incadreaza A. Maniu prin adeziunea la ideea coform careia pe baza artei ar sta spiritul religios. In pooezia lui Maniu, motivele religioase sunt Sub titlul Un inger a strigat, acesta se adreseaza in mod expresionist oraseanului chemat la viata exuberanta, din afara mediului sa familiar: Citadinule, vino in fata Ferestrele toate au vibrat Falfaie primavara-n steagurile din fata, monoplanul zbarnaie-n azurul vargat. Maniu a fost puternic influenat de folclor, inspiratia folclorica se regaseste frecvent in poeziile sale. Credinte, superstitii si obiceiuri folclorice au fost transpuse in creatia sa. Cainele pamantului, flacarile de pe comori, sarpele ocrotitor al casei, folosirea metalelor in descantecele populare, bocetul, inspiratia din basme sunt tot atatea elemente folclorice in poezia lui Maniu: La mijlocul codrului Rosie floarea dorului, Palpaiestre, aromeste, Tot cuprinsu-mpodobeste Si de vraje stralujeste. Lumineaza, imbalsameaza, Si de nimenea s-a vaza. (Pasarea si floarea). Maniu se intoarce, ca si alti poeti gandiristi spre timpurile invaluite in legenda ale Evului Mediu. Fata Morgana este tabloul, pictat in culori sumbre ale unei stranii cetati medievale, amintind de fantasticele desene ale lui Victor Hugo Un lac de pacura cu solzi de nufar cercuieste, In sforaiala bivolilor smoliti, Si-n papura lancilor leganatoare, Creneala zidurilor dintate. Trasatuira esentiala a traditionalismului lui A. Maniu este viziunea continuitatii in timp a manifestarilor spirituale ale poporului roman si a legaturii lor cu fenomene ale culturii universale antice si preistorice. Trecerea la traditionalism a lui Adrian Maniu este insotita si de o trecere de la versul liber al inceputurilor la versul traditional. Versul liber si poezia in proza nu raman uitate, va reveni la ele la sfarsitul vietii. Pasiunea pentru vremuri vechi,pentru legenda se impleteste la Maniu cu pasiunea pentru fantastic. Poetul incepuse prin a cultiva cu usoara ironie un fantastic macabru: Gatit in frac rosu, care se uita la ceas Si rade scheletul cu sfredel la nas (Domnul Sschelet) Totusi,adevarata sa vocatie ramane fantasticul folcloric. Vrajile, facaturile, strigoii,dracii, ursitele sunt prezentate fie cu zambetul amuzat al unui strigoi din

Serile in catunul de langa Diacana, fie in sarabande fantastice. Descrierea unei serpoaice ilustreaza semnificatiile mitice ale reptilei: Lunecand din mii der ani din poveste, Carne de vis,podobitacu solzi de aur, Jumatate femeie, jumatate balaur, Din tot ce-a fost, si niciodata este. Cele doua teme eterne ale poeziei, dragostea si moartea, sunt strans legate in creatia lui Adrian Maniu. O dovedeste si titlul dat unui volumCantece de dragoste si moarte. Nu intalnim in poezia sa inmugurirea sentimentului sau plenitudinea lui. Erotica lui Maniu este dominata de sentimentul chinuitor al mortii iubirii. Inca din Salomeea, iubirea era datatoare de moarte si posibila numai in ea.Ca o pasare moarta este inima ce inchide o dragoste prea mare,iata ce spunde delicata elegie Pentru o pasare moarta, pe care Perpessicus o compara cu cea scrisa de Catul la moartea micii pasari indragite de Lesbia: Dragoste, in gratiile costelor noastre Nu crezi ca e o sarmana pasare robita? Inima, sprez borul inalt pornita, Nu e inchisa, departe de gandurile noastre? In unele poezii(ciclul Scrisori) iubita este departe, iar indragostitul simte moartea iubirii, iar dragostea este durere in aceste versuri: Inainte de a fi a mea otrava, Ma dureai in inma bolnava, Cum pe cer il doare,cand se-mpunge prima stea Cum pamantul sufere la intaia floare Rasarita de sub nea (Noapte buna) Sentimentul mortii e putenic in poezia lui Maniu. In volumul Drumul spre stele, Perpessicus considera moartea tema centrala. Poetul isi simte destinul existentei dilatat de prezenta celor morti, care traiesc in amintire cu realitatea pe care o au unele populatii primitive pentru duhurile mortilor.Poeziile sale pe tema mortii degaja sentimentul tragic in fata stingerii totale. Conceptia lui Maniu asupra mortii asupra mortii capata o noua dimensiune daca cercertam imaginatia materiala. Dintre cele patru elemente fundamentale, pamantul este cel pe care poetul il simte cu mai multa acuitate, care ii inspira cele mai multe imagini. Pamantul este pentru Maniu simbolul vietii vegetative,intr-un bordel ingropat se simte linisistit, departe de zbuciumul si nenorocirile realitatii razboiului. (In Pamant-viata, din ciclul Cartea pacii.) Pamantul se opreste in cursul timpului, suprapunand morminte si civilizatii. Oradiografie a peisajului descopera intr-un ghergan mormantul regelui barbar ingropat ca intr-o piramida Aici, in cocoasa care frange plugul, In magura-naltam langa cetati de altadata. Doarme regele pribeag, pe care l-a mistuit rugul,

ingropat cu odoarele de arama curata, caii cu hamuri in margele, burdufele negrului vin, si sageti de cremene si cupe de miere si lapte: folositoare in lumea de subt radacini de pelin. (Magura cea mare) Aceste tumulsuri i-au inspirat si pe creatorii pupolari ai basmelor, dupa ipoteza lui Adrian Maniu, expusa in articolul Insemnari pentru povesti. Adrian Maniu avea inca din 1913 cunostinta de estetica uratului, afirmand: ...caimpresionator, uratul are o vigurozitate superioara frumosului. Arta face posibile metamorfoze magice si impaca antonimii. Lucru putin obisnuit in literatura moderna de cand parnasienii compromisesera prin abuz formula horatiana ut pictura poesis, A. Maniu introduce in poezie procedee ale artelor plastice.G. Calinescu il considera un artist plastic refulat care se consoleaza in poezie-poezia lui exalta un puternic miros de vopsele. Poezia lui Maniu este dominata de imaginea picturala, de culorile tari. Inca de la inceputul activitatii sale scriitoricesti el considera imaginea ca fiind fundamentala pentru poezie. Prin imagismul poeziei sale poate si apropiat de Blaga si de B. Fundoianu. In poemul Vanatoarea, referintele de cultura plastica sunt explicite: iarba este ca-n renasteri venetiene. In majoritatea poeziilor referintele sunt insa implicite.Taina de primavara are gratia unei stampe japoneze Altarul cerului de stele mici luceste Potir de-argint acuma luna se apleaca Si buzele-i ating o tremurata craca. In soapta, pomisorul alb se spovedeste. In acest sens, modalitatea plastica ce ii convine cel mai mult lui Maniu este fresca. O fresca este Cartea tarii, poem care, spre a caracteriza fiecare provincie a patriei, aglomereaza pe o suprafata restransa elemente de peisaj, traditii istorice, datini si bogatii naturale. In ciuda manierismului lui, a procesului de inversiuni si de dizlocari, poemul are pasaje de reala frumusete. Bucovina este tara basmelor, a mormintelor voievodale si a manastirilor cu fresce exterioare. Tonul este solemn, evocator: In pamantul sfant, framantat de nenoroc, Domnii voievozi veghiati de pasari de aur Dupa ce arcurile au putrezit, si rugina a mancat ghioagele . Oltenia este vazuta prin stilizarea covoarelor ei, iar Ardealul alatura caselor de lemn ale motilor catedralele, catarguri de piatra in foc inegrite. O tertina ii evoca pe fii sai-Goga, Vlaicu, Sincai. Dar feciori de popa cantara neamului, pornire noua Feciori de plugar rabojar, nascocira aripi zborului, Din spre Roma calugari aduceau in desagi,cartea cunoasterii. In aceleasi versuri largi sunt descrise si celelalte provincii din salba tarii.

Adrian Maniu, De la debutul sau editorial in 1912, cu Figurile de ceara, s-a incadrat in preocuparea generala a scriitorilor simbolisti. Apoi mai publica si alte volume in proza: Din paharul cu otrava(1919), Jupanul care facea aur. Dominanta volumelor Figurile de ceara si Din paharul cu otrava este pendularea intre sentiment si ironie, aceea a Jupanulul care facea aur este fantasticul pe teme folclorice , iar a volumului Focurile primaverii si flacari de toamna, tableta lirica este de nuanta traditionalista. Exista o unitate a prozei la A. Maniu. Ea este in totalitate opera unui poet lipsit de capacitate de inventie si de suflu epic. Proza lui este poetica si ca si poezia, imagistica. Imaginea, sugestia depasesc cadrul epic al scrierilor sale. Tonul neutru nu trebuie sa ne insele;coloratura lor lirica este implicita. In Lia sunt prezentate reactiile unui copii care decopera moartea. Lia, fetita pe care o crestea un croitor sarac, a murit. Celelalte fetite plang pentru ca nu li se da voie sa se joace cu ea acum cand e mai frumos sa te joci fiindca Lia nu mai tipa. Baiatul are notiuni mai precise Moartea e atunci cand nu te mai misti, si te ingroapa: atunci nu mai tipi (si daca nu tipi inseamna ca nu te doare). In centrul multora din prozele lui Maniu stau cei umili: o prostituata plange(Femeia care plange), o alta se sinucide din dragoste(Ciucalata), un copil sufera din cauza ca mama lui nu il iubeste si se refugiaza in lumea basmelor povestite de doica(Un copil). Alte schite prezinta satisfactiile unor suflete simple-un dascal batran-asemanator cu Lumanarica personajul lui C. Negruzzi, trage in fiecare zi clopotele si adoarme apoi pe acoperisul bisericii cu azima in mana. Maniu este un pictor al mizeriei umane, se bazeaza pe autoironie, pe cenzura sentimentului. Maniu, prin opera sa a anuntat poetii dadaisti si pe scriitorii absurdului. Imaginile macabre din proza sa si estetismul sau il leaga pe Maniu de simbolism: pasiunea pentru obiecte de arta, interoare bogate, pietre pretioase, o anumita artificialitate. Poetul X din Ucigasul mortii este un rafinat ce traieste pe picior mare. Estetismul, descrierea pietrelor pretioase il apropie pe Maniu de Macedonski, prin (Casa sinucisului). In Ucigasul mortii ca si in Paharnicul si buba neagra, estetismul coexista cu o alta atitudine dominanta la Maniu:traditionalismul. Si proza lui dovedeste aceeasi preocupare prezenta si in lirica, pentru poezia si pitorescul unei lumi atemporale, pentru datini si superstitii. Ucigasul mortii se bazeaza pe superstitia cu privire la strigoi.Unui calugar batran ii sunt retrase atributiile religioase din cauza interesului sau pentru stiintele oculte. Simtindu-se pe moarte, calugarul il cheama pe poetul X si ii promite o cruce minunata sculptata in schimbul juramantului de a-l vehea trei zile si trei nopti. In cea de-a treia noapte de veghe vine un taran cu un tarus in mana pentru a-l infige in inma mortului, ca sa nu se transforme in strigoi. La amenintarea lui x, renunta dar incercand iar dupa inmormantare, mana ii este prinsa in capcana de lup cu care calugarul ceruse sa fie ingropat.

In proza poetica a lui Maniu intalnim si fantasticul, brodat cel mai adesea pe teme folclorice si are o natura specifica. In proza lui se produce uneori o separatie intre povestea fantastica si explicatia rationala data de autor, procedeu asemanator celui folosit de Vasile Voiculescu. (Vrajitorul apelor, Frumoasa din adanc, Intamplarea cu jupanul care facea aur) Proza fantastica a lui Maniu dobandeste accente romantice ce amintesc de Poe (Legenda). Adrian Maniu a impacat contrariile, dand tematicii traditionaliste o tratare moderna, intr-o forma de sorginte simbolista si cu note expresioniste. In proza lui, ca si in poezia lui , viziunea plastica a poetului isi spune cuvantul in imagismul dominant. Elementele stilistice diverse se topesc in opera lui Maniu sub semnul originalitatii si al personalitatii creatoare a poetului.

BIBLIOGRAFIE

Lazarescu,Gheorghe, Adrian Maniu,Editura Albatros, Bucuresti, 1985