Ideile din învățăturile filosofice despre corp.

Pînă acum, suntem asiguraţi doar de adevărul a două propoziţii existenţiale, "Eu
exist" şi "Dumnezeu există".Dar noi ştim, de asemenea, că toate lucrurile pe care
le înţelegem clar şi distinct aparţin domeniului posibilităţii. Cu alte cuvinte, ele
pot fi create de către Dumnezeu, chiar dacă noi nu ştim încă dacă ele au fost
create astfel.Este suficient, aşadar, după cum spune Descartes, să fim capabili să
înţelegem un lucru în mod clar şi distinct, separat de un altul, pentru a fi siguri că
cele două sunt într-adevăr diferite şi că unul poate fi creat fără celălalt.
Pe de o parte, eu văd că nimic nu aparţine esenţei mele, cu excepţia faptului că eu
sunt un lucru gânditor şi fără întindere,în timp ce, pe de cealaltă parte, eu am o
idee clară şi distinctă despre corp, ca lucru întins şi negânditor. Şi rezultă că "eu
[adică sufletul meu, prin care eu sunt ceea ce sunt] sunt deosebit cu adevărat de
corpul meu şi că pot exista fără el"În acest caz, desigur, existenţa mea ca lucru
gânditor nu dovedeşte prin ea însăşi existenţa corpului meu, ca să nu mai vorbim
de cea a altor corpuri. Dar eu găsesc în mine însumi mai multe facultăţi şi
activităţi, cum ar fi puterea de schimbare a poziţiei şi de mişcare locală în general,
care presupune în mod clar existenţa unei substanţe corporale, sau întinse, corpul.
Pentru că în percepţia clară şi distinctă a unor astfel de activităţi întinderea este,
într-un fel, inclusă, pe câtă vreme gândirea sau activitatea intelectuală nu este.
În măsura în care eu primesc impresii, câteodată împotriva voinţei mele, sunt
înclinat în mod inevitabil să cred că ele vin către mine dinspre alte corpuri decât
al meu. Şi pentru că Dumnezeu,care nu este înşelător, mi-a dat "un mare îndemn
să cred că acele idei izvorăsc de la obiecte, nu văd prin ce argumente s-ar pretinde
că el nu este înşelător, în cazul că ele ar veni de altundeva decât de la obiectele
corporale. Prin urmare, obiectele corporale fiinţează. "Poate că ele nu sunt exact
ceea ce sugerează percepţia senzorială că sunt dar, în orice caz, ele trebuie să
existe ca obiecte externe, dat fiind tot ceea ce percepem clar şi distinct la ele.
Descartes spune că eu sunt o substanţă a cărei întreagă natură este aceea de a
gândi şi, în măsura în care corpul nu gândeşte şi nu este inclus în ideea mea clară
şi distinctă despre mine însumi ca lucru gânditor, pare să rezulte că am un corp
care nu aparţine esenţei sau naturii mele. Iar în acest caz sunt un suflet găzduit
într-un corp. Este adevărat, dacă eu îmi pot mişca acest corp şi pot dirija unele
dintre activităţile sale, există cel puţin această relaţie dintre cele două, potrivit
căreia sufletul se raportează la corp ca mişcătorul la mişcat, iar corpul se
raportează la suflet ca instrumentul la agent. Descartes pare a fi Într-o poziţie
dificilă. Pe de o parte, aplicarea de către el a criteriului clarităţii şi distincţiei îl
conduce la accentuarea distincţiei reale dintre suflet şi corp şi chiar la
reprezentarea fiecăruia ca fiind o substanţă completă. Pe de cealaltă
parte, el nu vrea să accepte concluzia care pare să rezulte, şi anume aceea că
sufletul este pur şi simplu găzduit într-un corp pe care îl utilizează ca pe un fel de
vehicul sau instrument extrinsec. El era conştient, cu 'alte cuvinte, că sufletul este
influenţat de corp iar corpul de suflet şi că ele trebuie, într-un anumit sens, să
constituie o unitate.