Ca omul...

M-am cutremurat aseară când am realizat că cel mai probabil sunt deja la jumătatea vieţii. Că probabil
mai bag încă vreo 35 şi gata. S-a terminat povestea mea pe pământ. M-am înfiorat şi mai tare când am
înţeles că şi jumătatea asta de viaţă viitoare e relativă. Că de fapt pot face un infarct, un avc, un
accident chiar ziua următoare şi gata totul. Şi mă uitam la fiica-mea care dormea şi care probabil
crede despre mine că sunt nemuritor şi un cuţit mi-a trecut prin inimă gândindu-mă cum s-ar simţi
dacă brusc nu aş mai fi. Acelaşi cuţit s-a răsucit gândindu-mă la părinţii mei. Iar cuţitul a intrat mai
adând realizând că se poate întâmpla şi invers. Că oricare dintre persoanele pe care le iubesc pot muri
următoarea clipă. Că oricând se poate să numai primesc telefonul zilnic de la mama, că nu mai pot să
vorbesc cu nimeni din cei apropiaţi aşa, dintr-o data, pentru că moartea vine pe nesimţite şi cât
clipeşti, gata: omul respectiv nu mai e. Şi am realizat cât de absurd este că mă comport ca şi cum aş fi
nemuritor, ca şi cum toţi cei pe care îi iubesc ar trăi veşnic. Cât de absurde sunt în acest context
certurile, suferinţele, orgoliile.
Iar altă spaimă, o spaimă şi mai mare e că dacă viaţa de dincolo e numai o poveste. Una frumoasa,
spusă de mii de ani pentru a ne condiţiona felul în care ne comportăm. Pentru că, în comparaţie cu
viaţa de aici, veşnicia e infinită şi da, te sperie faptul că faptele tale rele te pot condamna la o veşnicie
de chin. Şi atunci: preferi să te comporţi frumos aici, sperând că viaţa ta va fi plăcută dincolo. Dar ce
te faci dacă dincolo nu există? Că nu-i tocmai o problemă dacă te-ai comportat frumos aici, numai că
speri că de dincolo, cumva, îi vei vedea pe cei de aici şi poate vă veţi întâlni în veşnicie, când trec şi ei
dincolo. Plus că ţi-ar plăcea grozav ca după ce te abţii să nu-i dai în cap idiotului care te-a enervat pe
bună dreptate, să nu-i spui prostului că-i prost, curvei că-i curvă, ratatului că-i ratat, ş.a.m.d să dai
peste un loc unde nu-i nici intristare, nici suspin. Şi dacă e o ţeapă?!? Dacă numai mori şi gata!
Putrezeşti, îngraşi pâmântul, te mânâncă viermii şi după ce te mănâncă devii fecale de vierme, care la
rândul lor îngraşă pământul. Ooooo ce imagine suavă! Dar care totuşi, poate explica cât de
veşnicia....pentru că în natură, nimic nu se pierde, totul se transformă.
Cam astea-s gândurile mele...Dar mă opresc aici, pentru că am de făcut un om de zapadă, trebuie să-i
sun pe cei dragi, să-i îmbrăţişez, să-mi cer iertare de la alţii pentru că, fie că vor mai fi încă 35 de ani,
fie că se termină totul astăzi, tare e bine să te bucuri de prezent şi ceea ce îţi oferă el....asta ignorând
inflaţia, creşterea preţurilor la alimente şi faptul că mi s-a terminat cafeaua.