Imperiul Roman este termenul utilizat în mod convențional pentru a descrie statul

roman în secolele de după reorganizarea sa din ultimele trei decade î.Hr., sub
Octavian (Caesar Augustus). (Deși Roma deținea un imperiu cu mult înainte de
autocrația lui Augustus, statul pre-augustian este descris în mod convențional ca
Republica Romană.) Imperiul Roman controla toate statele elenizate de la Marea
Mediterană, ca și regiunile celtice din nordul Europei. Ultimul împărat de la Roma a
fost detronat în 476, dar pe atunci, regiunile din estul imperiului erau administrate de
un al doilea împărat, ce se afla la Constantinopol. Imperiul Roman de Răsărit
(Bizantin) a continuat să existe, deși își micșora încet-încet teritoriul, până la
dispariția sa efectivă, în 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de otomani.
Statele succesoare din vest (Regatul Franc și Sfântul Imperiu Roman de Națiune
Germană) și din est (țaratele ruse) foloseau titluri preluate din practicile romane chiar
și în perioada modernă.

Influența Imperiului Roman în limbă, guvernare, drept, arhitectură, precum și în multe

alte aspecte ale vieții de zi cu zi devine inevitabilă. Vezi Cultura Romană.

Ascensiunea lui Augustus

Când Republica Romană (509 î.Hr. - 31 î.Hr.) a ajuns la finalul său, Gaius Octavius,
nepot al lui Iulius Cezar, și-a consolidat poziția prin înfrângerea rivalului său la
putere, Marc Antoniu, în bătălia de la Actium, din anul următor. Deși foarte tânăr și
fără experiență în complicatele treburi administrative și politice, Octavian a declanșat
un amplu proces de restructurare a tuturor instituțiilor statului, fiind conștient că anii
de război civil au lăsat Roma într-o stare de anarhie și că societatea romană nu era
încă pregătită să accepte controlul total al unui despot. Bun tactician, Octavius (sau
Octavianus) a știut să câștige simpatia tuturor. Mai întâi, a desființat armatele sale și a
organizat alegeri, în urma cărora a fost ales în funcția de consul. În 27 î.Hr. a returnat,
în mod oficial, puterea Senatului Romei, și s-a oferit să renunțe și la supremația
militară peste Egipt. Dar Senatul Roman nu numai că l-a refuzat, dar i-a dat chiar
controlul asupra Spaniei, Galiei și Siriei. Puțin mai târziu, Senatul i-a dat și titlul de
Augustus (cel venerat).

Augustus știa că puterea necesară dictaturii absolute nu putea deriva din funcția de
consul. În 23 î.Hr. a renunțat la această funcție, în favoarea altor două puteri. În
primul rând, i-a fost garantată funcția de tribun, care îi permitea să convoace Senatul
după voința sa și să-i stabilească agenda. De vreme ce funcția de tribun era asociată,
în mod tradițional, cu plebeii, aceasta i-a consolidat poziția pentru mai târziu. În al
doilea rând, a primit o nouă competență, similară unei puteri "imperiale", care îi
oferea autoritate supremă în toate problemele legate de guvernarea teritorială. Se
spune că, în 23 î.Hr., Augustus și-a asumat funcția de împărat al Romei. Totuși, el
folosea adesea titlul civil "Princeps", sau "Primul Cetățean".

Ca împărat, Augustus a reorganizat, radical, structurile publice ale imperiului; datorită

geniului său a durat Imperiul Roman cât a durat. El a stabilit sisteme monetare și
impozite standardizate; a creat o structură pentru serviciul militar civil, ce consta din
cavaleri și oameni liberi (foști sclavi). S-a îngrijit și de beneficiile de pensionare
pentru soldați.

Era un maestru al propagandei și patronatul său asupra scriitorilor romani Horațiu,

Titus Livius și, (în special), Virgil i-a permis să-și cimenteze poziția prin intermediul
poeziei și a prozei. Folosirea jocurilor și a ceremoniilor, special pentru a se celebra pe
el însuși și pe familia sa, i-a sporit popularitatea.

Augustus a fondat, de asemenea, și primul grup de pompieri din lume și a creat o forță
de poliție regulară pentru Roma.

De fapt, controlul lui Augustus peste întregul imperiu era absolut, încât i-a permis
chiar să-și numească succesorul, un obicei abandonat și ridiculizat încă de la fondarea
Republicii. La început, el l-a desemnat ca succesor pe Marcellus, nepotul său de soră,
ce era căsătorit cu fiica sa, Iulia. Între timp, însă, acesta a murit otrăvit prin mâncare
(23 î.Hr.). Relatările istoricilor de mai târziu, conform cărora Marcellus ar fi fost
otrăvit de soția lui Augustus, Livia Drusilla, sunt îndoielnice.