Opera ca proiect. Studii oferite în amintirea Irinei Mavrodin (coord.

Gabriel Popescu), Editura

Universitaria, Craiova, pp.182-194, ISBN 978-606-14-0888-7.

RETRADUCEREA – NECESITATE
SAU SIMPLU EXERCIŢIU DE STIL ?
Anda Rădulescu
Universitatea din Craiova

Résumé: La retraduction – nécessité ou simple exercice de style?

Ayant comme point de départ deux traductions successives de l’incipit des romans Swann et Guermantes de
Marcel Proust, faites par Radu Cioculescu et Irina Mavrodin, nous nous proposons de démontrer que la
retraduction est déterminée par la nécessité de réactualiser les œuvres littéraires, suite à l’évolution des structures
lexicales et / ou syntaxiques (au niveau de la phrase) de la langue-cible et des changements survenus dans le goût
et les exigences des lecteurs. Toute traduction et retraduction est une recréation de l’original, la fidélité du
traducteur variant entre certaines limites, de sorte que chaque nouvelle variante garde les traits spécifiques de
l’écriture originale, mais porte, en même temps, la griffe du talent et de la compétence du traducteur.
Mots clé: retraduction, lecture plurielle, historicité de la traduction, naturalisation, réception.

Abstract: Retranslation – Necessity or Mere Stylistic Fancy?

By considering two successive translations – made by Radu Cioculescu and Irina Mavrodin – of the beginning of
'Swann' and 'Guermantes', two of Marcel Proust’s novels, we aim to prove that retranslation is a necessary
stemming out of the need to bring literary works into present, to update them in accordance with the receiving
language’s evolution in term of lexical and / or syntactical structures of the phrase, and, not least, to the reader’s
tastes and demands. Any translation or retranslation is a recreation of the original, with the translator free to
decide the level of fidelity with certain set boundaries; so much so that each new version retain the specific traits
of the original discourse, while at the same time bearing the stamp of the translator’s talent and skill.
Key words: retranslation, plural reading, translation’s historicity, naturalizing, reception.

1. Argument
Ca să acceadă la universalitate, o operă literară trebuie să fie scrisă fie într-o limbă de
mare circulaţie, pe care cât mai mulţi cititori s-o poată parcurge şi înţelege la un nivel
satisfăcător sau, cum se întâmplă în cele mai multe dintre cazuri, să fie tradusă în diferite
limbi, calitatea traducerii conferind textului o lizibilitate care să-i faciliteze receptarea.
 Faptul că o operă literară se bucură de mai multe traduceri succesive ridică întrebarea
firească, pe care şi-o pune orice cititor: de ce a fost nevoie de o nouă traducere, separată
uneori de precedenta doar de câţiva ani? E vorba de o ''îmbătrânire'' a primei traduceri, care nu
mai corespunde noului context cultural, care nu mai satisface gustul şi aşteptările cititorilor
din limba ţintă? Sau este rezultatul firesc al unei evoluţii şi al transformărilor survenite în
limba ţintă pe parcursul timpului, care impun o nouă traducere, o nouă abordare a textului
original şi, de ce nu, folosirea unor tehnici noi de scriitură?
Iată câteva întrebări la care încercăm să răspundem prin analiza traducerilor incipitului
a două romane de Marcel Proust, Du côté de chez Swann şi Le côté de Guermantes, prima
aparţinând lui Radu Cioculescu1, iar a doua, Irinei Mavrodin. Ambele traduceri au fost făcute
pe baza textelor din ediţia Gallimard, colecţia ''Bibliothèque de la Pléiade''.
Retraducerea lui Proust nu se justifică prin schimbări majore la nivel lexical sau
sintactic pe care limba română le-ar fi putut înregistra în intervalul celor câteva decenii care
separă traducerea lui Radu Cioculescu de cea a Irinei Mavrodin, deşi, în mod evident, limba
română are, ca orice altă limbă, un caracter dinamic, iar tendinţa ei de inovare şi de
îmbogăţire nu poate fi contestată.
Nici gustul sau aşteptările publicului cititor nu au suferit în această perioadă modificări
notabile, ţinând seama de faptul că românii se găseau în perioada comunistă, al cărei scop era,
la acea dată, de a construi o societate multilateral dezvoltată şi un om nou, cu un profil moral-
cetăţenesc exemplar, devotat până la extrem spiritului epocii. Deci oricum, total opus
atmosferei decadente şi a relaţiilor interumane extrem de complexe din romanele proustiene.
Unul din motivele retraducerii ar fi noutatea scriiturii, aspectul de catedrală al operei, cu
un eşafodaj extrem de bine elaborat şi cu personaje atât de puternice şi de reale, încât interesul
pentru autor şi pentru felul în care descrie declinul aristocraţiei franceze au suscitat o
adevărată fascinaţie asupra cititorilor români, care au intuit încă de la prima traducere
valoarea lui Proust şi tehnica inedită a compoziţiei sale. Este exact ceea ce Irina Mavrodin,
scriitor, hermeneut şi traducător, a reuşit să surprindă cu pregnanţă în traducerile pe care le-a
efectuat în 1987 şi în 1989, ea însăşi fiind captivată de stilul lui Proust, de fraza lui
arborescentă, de numeroasele aluzii culturale, de polifonia şi de intertextualitatea romanelor
1
Prima traducere a lui Marcel Proust în limba română aparţine lui Radu Cioculescu, Swann, realizată în 1945, şi
publicată la Bucureşti, la Editura Fundaţiilor Regale, republicată apoi în anul 1968, la Editura ''Biblioteca pentru
toţi'' (BPT). Menţionăm că am folosit şi în cazul lui Swann şi în cazul lui Guermantes traducerile lui Radu
Cioculescu din BPT, colecţia ''Editura pentru literatură''. Tot în 1968 a mai apărut la Editura pentru Literatură
Universală o traducere a primului volum din În căutarea timpului pierdut efectuată de Vladimir Streinu, În
partea dinspre Swann, care nu face însă parte din corpusul anlizat. Ultima traducere, cea a Irinei Mavrodin,
păstrează aceleaşi titluri, respectiv Swann (1987) şi Guermantes (1989), ambele traduceri fiind publicate la
Editura ''Univers''.
sale. De altfel, traducătoarea este conştientă de contribuţia pe care a avut-o prin traducerea lui
Marcel Proust la ''flexibilizarea sintaxei limbii române, la rafinarea ei''. (Irina Mavrodin,
2009:189)

2. Cioculescu /vs./ Mavrodin

Pentru a face o traducere bună, este necesară o activitate prealabilă de informare intensă
şi de cunoaştere în profunzime nu numai a mediul în care s-a format şi a creat autorul unei
opere, dar şi de un studiu amănunţit al particularităţilor stilului şi scriiturii sale. Ca un
adevărat exeget, Irina Mavrodin se documentează pentru a afla totul despre autor si despre
geneza operei sale, latura poetică şi poietică a ei interesând-o şi atrăgând-o în acelaşi timp.
Tot ea semnează şi prefaţa, notele, comentariile şi chiar un tabel cronologic cu datele
semnificative ale vieţii şi operei lui Proust, astfel încât receptarea de către cititorii români să
fie maximală. Radu Cioculescu s-a limitat (doar) la ''tălmăcirea'' 2 ciclului proustian în limba
română, el nedezvăluind nimic din cazna 3 muncii de traducător sau din laboratorul de creaţie
al lui Proust. De altfel, primul volum al ciclului, Swann, tradus de Radu Cioculescu, nu are
nici cuvânt înainte, nici prefaţă4.
Spre deosebire de Radu Cioculescu, Irina Mavrodin porneşte de la premisa proustiană a
operei ca ''traducere'', adică o comunicare mediată a adevărului despre lume, mai precis o
dublă ''traducere'', o dublă mediere, pentru că de fapt nu e vorba numai de convertirea unui
sistem lingvistic într-altul, ci şi de o ''traducere'' a unei scriituri prin alta. Fiecare din limbile
aflate în contact, ca depozitară a unei culturi şi a unei civilizaţii aparte, este un loc de
manifestare a unei imense presiuni, a unor fricţiuni care trebuie ''domesticite'' 5, transferul
dintr-o limbă într-alta făcându-se, de multe ori, cu pierderi stilistice, semantice sau culturale
importante, sesizabile la nivelul scriiturii. Cu cât un text este mai marcat stilistic, cu atât el
devine mai greu de tradus, iar dificultăţile la nivelul scriiturii sunt mai insidioase, deoarece

Modelul tiranic oferit de scriitura unui mare creator, ce a marcat limba în care se traduce, în
mod definitiv, este aproape totdeauna adoptat, în mod deseori voit, alteori involuntar, ca soluţie.

2
Editura BPT îl avertizează pe cititorul volumului Guermantes că traducerea lui Radu Cioculescu a fost revizuită
stilistic de soţia acestuia, Eugenia Cioculescu, în vederea publicării. Spre deosebire de el, Irina Mavrodin şi-a
revizuit singură traducerea, aşa cum mărturiseşte în Despre traducere – literal şi în toate sensurile.
3
Irina Mavrodin, 2006:31 afirmă că munca traducătorului de literatură este una ''de benedictin, făcută din
răbdare şi umilinţă. Dar aş spune că este şi o muncă făcută cu dublul sentiment al duratei şi al provizoriului''.
4
În volumul V din seria În căutarea timpului pierdut, Guermantes, prefaţa este semnată de Ovid
Crohmălniceanu, traducerea fiind precedată şi de un tabel cronologic, ambele fiind necesare pentru introducerea
cititorului în atmosfera operei şi familiarizarea lui cu momentele importante din viaţa autorului.
5
Lawrence Venuti, The Translator’s Invisibility, New York, Routledge, 1995:4.
 Scriitura ireductibilă a originalului este astfel redusă la una deja cunoscută publicului pentru
care se face traducerea. (Mavrodin, 2006:135)

Încercând să explice procesul efectiv al traducerii unei capodopere, Irina Mavrodin

invocă în primul rând tipul special de cunoaştere ''imediată, globală şi acut senzorială'' (id.
78), conştiinţa faptului că simţul limbii nu este suficient pentru a realiza o traducere bună, că
materialul lingvistic cu care lucrează traducătorul necesită o prelucrare deosebită, înfrângerea
rezistenţei lui, depăşirea asperităţilor şi pragurilor dintre limbi, evitarea capcanelor, a
nonsensurilor. Altfel spus, textul trebuie înţeles ''în particularitatea lui cea mai intimă, căci
înţelegi cel mai bine ceea ce, deconstruind, şi apoi construind, tu însuţi înfăptuieşti'' (id.78-
79).
Departe de a fi un simplu exerciţiu de stil, traducerea este o alchimie, este o altă creaţie,
în care traducătorul, la fel ca un maître cuisinier, păstrează ingredientele textului-sursă, dar
are libertatea să modifice, între anumite limite, cantităţile, iar uneori mai şi adaugă câte ceva
pentru ca produsul finit să capete savoare şi să fie pe gustul consumatorilor din limba-ţintă.
Traducătoarea împărtăşeşte punctul de vedere al lui Antoine Berman 6, fiind pe deplin
conştientă că orice traducere are un caracter istoric, este caducă, este o opera aperta, scrisă pe
nisipurile mişcătoare ale evoluţiei limbilor, culturilor, civilizaţiilor. De aceea ea se înscrie
într-o serie deschisă a traducerilor, fiind determinată

[…] de o istorie deschisă a societăţii şi limbii în care se traduce. Traducătorul este un individ concret,
care foloseşte o limbă concretă, aflată la un anumit moment al evoluţiei sale, ceea ce impune o
pluralitate diacronică a traducerii. Traducerea ne apare astfel, spre deosebire de opera originală, ca o
lucrare mereu reîncepută, niciodată încheiată. (Mavrodin, 2006:135)

Examinând diferenţele dintre cele două traduceri şi soluţiile punctuale la care recurg
Irina Mavrodin şi Radu Cioculescu, la nivel micro şi macrostructural, nu putem decât să ne
raliem opiniei unanime a traducătorilor profesionişti şi anume că orice traducere este
perfectibilă, ea fiind un barometru care indică schimbările survenite în limbă la momentul în
care se efectuează traducerea, fiind influenţată nu doar de aşteptările cititorilor, ci şi de
exigenţele editorilor şi mandatarilor. În acelaşi timp, ea poartă amprenta mentalităţii, a
cunoştinţelor enciclopedice şi a talentului traducătorului, fiecare contribuind la creşterea
lizibilităţii textului şi la naturalizarea operei în limba în care este tradusă.
2.1. Nivelul microstructural

6
L’oeuvre ne peut ni vieillir, ni mourir, tandis que la traduction, oui. (A. Berman, 1990:2).
 Cele mai frapante deosebiri între cele două traduceri apar la nivel lexical, folosirea unui
anumit lexem ilustrând atât evoluţia societăţii, cât şi a moravurilor româneşti pe parcursul a
câtorva decenii, dar şi predilecţia traducătorului pentru un anumit cuvânt. Astfel, dacă Radu
Cioculescu utilizează de obicei cuvântul nădejde, provenit din limba slavă, ca echivalent
pentru espoir (Swann, 1968:4), Irina Mavrodin preferă speranţă (Swann, 1987:36), cuvânt
împrumutat din limba italiană. De asemenea, tot în incipitul lui Swann, Radu Cioculescu
foloseşte repetat lexemele slugă, slugi – p.4 (împrumutat din slavă sau din maghiară), care, pe
lângă valoarea denotativă de ''persoană angajată pentru a munci în gospodăria altuia'' (Dex
online) are şi o valoare conotativă, de persoană umilă, lipsită de personalitate şi de mândrie
sau de ''persoană ce susţine sau apără orbeşte interesele altuia în schimbul unor avantaje
materiale'' (id.). Irina Mavrodin utilizează un termen fără conotaţii evidente, servitor, servitori
(p.36), provenit din franceză, atât pentru sonoritatea cuvântului, cât şi pentru că este mai
modern şi mai des folosit de cititorii sfârşitului secolului XX.
Tendinţa Irinei Mavrodin de actualizare a unor termeni şi de folosire a unor lexeme mult
mai cunoscute de marea masă a cititorilor apare pregnant şi în incipitul din Guermantes. Dacă
Radu Cioculescu utilizează cuvântul jupâneasă (1969:5), în sens de menajeră, femeie de
serviciu7, Irina Mavrodin optează pentru bonă (1989:14), în sens de îngrijitoare angajată de o
familie pentru a creşte copiii. Alegerea acestui lexem transferat direct din franceză 8 în
detrimentul unui termen mai obişnuit în română precum doică, dădacă este justificată de
dorinţa traducătoarei de a păstra emfaza din textul proustian, pusă în evidenţă de ghilimele.
De asemenea, pentru valet de pied9 Radu Cioculescu foloseşte ca echivalent românesc
cuvântul lacheu (Germantes, 1969:6), în sens de ''servitor în case aristocrate, îmbrăcat în
livrea'' (Dex online), dar Irina Mavrodin optează pentru servitor10 (Guermantes, 1989:14),
termen mai general, dar care pierde tocmai informaţia legată de faptul că servitorul respectiv
poartă livrea şi că îşi însoţeşte stăpânul în trăsură, ajutându-l să urce sau să coboare din ea.
Desigur, aceste informaţii legate de un fapt cultural devenit desuet odată cu dispariţia
trăsurilor şi intrarea în era automobilului şi a mijloacelor de transport mecanizate sunt
importante doar pentru cunoscători, cititorul comun fiind mai familiarizat cu termenul folosit
de Irina Mavrodin.
Aceeaşi opţiune pentru un cuvânt mai cunoscut masei largi a cititorilor o remarcăm la
traducătoare, atunci când foloseşte împărăţie (Guermantes, 1989:15), cuvânt derivat din
7
Cuvântul mai are şi alte sensuri, repsectiv soţie de jupân, de om înstărit, boieroiacă; orăşeancă, târgoveaţă,
precupeaţă. (Dex online)
8
Chaque parole des ''bonnes'' la faisait sursauter. (M. Proust, 1994:13)
9
Serviteur en livrée qui escorte son maître, l'aide à monter ou descendre de voiture. (TLFI)
10
Persoană angajată în slujba cuiva pentru treburi casnice, slugă, om de serviciu. (Dex online)
împărat, ca echivalent al lui empire (1994:14), faţă de Radu Cioculescu, care utilizează
corespondentul direct al cuvântului franţuzesc, imperiu (Guermantes, 1969:7). Românii nu au
avut imperii, au avut însă o existenţă zbuciumată, fiind de multe ori anexaţi altor imperii.
Pentru ei lexemul împărăţie pare a fi mai conotat afectiv, deoarece este un termen des folosit
în poveştile populare sau în cele culte. În plus, cuvântul a dezvoltat şi alte valenţe mai
generale, de conducere11, de putere (nu neapărat de conducere a unei ţări de către un împărat).
De remarcat este faptul că Irina Mavrodin foloseşte termeni mai precişi legaţi de
sunetele scoase de păsări – ea utilizează termenul ciripit (Guermantes, 1989:14), pe când
Radu Cioculescu se serveşte de lexemul piuit12 (Guermantes,1969:5) – sau de trenurile care
vin sau pleacă din gări (în Swann Irina Mavrodin optează pentru cuvântul şuierat, p.35, iar
Radu Cioculescu utilizează fluierat13, p.4).
Ea merge până la nuanţarea unor termeni, astfel încât cititorul român să poată simţi
plăcerea lecturii textului proustian la fel ca şi nativul francez care îl parcurge. Astfel, egoismul
nervoşilor (Guermantes, 1969:6) din traducerea lui Radu Cioculescu devine, în traducerea
Irinei Mavrodin, pretinsa ''sensibilitate'' a oamenilor cu nervi delicaţi (1989:15)14, iar
sintagma mă simţeam neplăcut deformat (Guermantes, 1969:6) este redată de Irina Mavrodin
prin sintagma mă simţeam dureros de umflat (1989:15)15.
Aceeaşi atenţie la rigorile textului proustian o remarcăm pe parcursul întregului proces
de transfer al sensurilor dintr-o limbă într-alta, Irina Mavrodin dovedind nu numai fidelitate
faţă de structurile utilizate în limba română actuală, ci şi faţă de plasticitatea, de strălucirea
textului proustian. Sintagma souffler la lumière (Du côté de chez Swann, 1993:13) este redată
de Radu Cioculescu prin sting lumina (1968:3), iar de Irina Mavrodin prin sting lumânarea
(1987:35), ceea ce corespunde mai exact realităţii epocii lui Proust, când se foloseau lumânări
sau becuri cu gaz, pentru că electricitatea nu era încă folosită, nici chiar în casele
aristocraţilor. În acelaşi paragraf, Radu Ciculescu foloseşte o sintagmă cel puţin ciudată
pentru limba română (voiam să pun la o parte volumul16), Irina Mavrodin înlocuind-o cu
expresia voiam să pun jos volumul.

2.2. Nivel macrostructural

11
De exemplu, pe Forumul Corpului Naţional al Poliţiştilor din 5.01.2012 se poate citi: Ce mai ştiţi, aţi mai
întrebat pe acolo, pe la împărăţie, ce se mai aude? (forum cnp.tubefun4.com)
12
Piuitul este sunetul scos, de obicei, de puii păsărilor.
13
Fluieratul se referă în special la sunetul scos printre buze, pe când şuieratul este un zgomot ascuţit şi puternic
produs de obicei cu un instrument special (sirenă etc.).
14
la ''sensibilité'' prétendue des nerveux grandit leur égoïsme. (M.Proust, 1994:14)
15
Je me sentais péniblement bossué... (M.Proust, 1994:14)
16
În mod normal se pune de-o parte sau se dă la o parte.
 Fraza proustiană, gigantică, arborescentă, extrem de complexă, ''unealtă de forare pentru
cele mai mari adâncimi sau înălţimi, alcătuită parcă din nenumărate tronsoane mereu adăugate
unele altora prin mijlocirea unor repetate «qui» şi «que»'' (Mavrodin, 2006:79) constituie o
adevărată piatră de încercare pentru orice traducător, oricâtă experienţă ar avea în domeniu. Şi
asta tocmai pentru că, aşa cum observa Irina Mavrodin, nu este o frază suplă, fluidă,
efeminată, ci dimpotrivă, o adevărată maşinărie

[...] puternică şi greoaie, care gâfâie din toate încheieturile, lansată obsesiv, cu toată forţa, spre
infinitezimale particule de necunoscut, care i se sustrag, pe care le prinde, care îi scapă din nou,
retrăgându-se în straturi tot mai profunde, sau tot mai la suprafaţă, pe care le apucă iarăşi. (Mavrodin,
2006:79)

Dificultatea traducătorului este de a reuşi să păstreze ritmul, cadenţa şi amplitudinea ei.

Dacă o trunchiază, se pierde exact efectul stilistic pe care-l are originalul. Dacă o păstrează ca
atare, trebuie să găsească o soluţie inteligentă de a învinge rezistenţa limbii române, pentru că
rezultatul să nu fie o frază bolovănoasă, greu de urmărit, în care metonimia, metafora şi
sinesteziile proustiene să se estompeze. Pe bună dreptate Irina Mavrodin compară fraza lui
Proust cu o pastă groasă, care este totuşi suficient de lichidă pentru a se prelinge ''prin toate
interstiţiile materiei pe care o ia în stăpânire, oprindu-se, solidificată parcă, şi apoi pornind din
nou, curgând încă şi încă, până la încărcarea deplină a celui mai mic gol, până la
omogenizarea totală'' (id. 79).
Conştientă de responsabilitatea traducătorului şi de necesitatea fidelităţii faţă de un
astfel de text, traducătoarea consideră fraza poustiană o unitate prozodică, care nu întâmplător
începe cu un anumit cuvânt şi se termină cu altul, topica cuvintelor, reluările, repetiţiile,
cuvintele cheie sau leitmotivurile având o importanţă deosebită pentru a obţine incantaţia
specific proustiană. De aceea, pe cât posibil, traducerea trebuie să le respecte ordinea şi, în
măsura în care limba română o permite, să nu altereze lungimea, ritmul şi complicatele sale
ocolişuri sau reluări.
Ilustrăm această necesitate printr-un singur exemplu extras din Le côté de Guermantes17,
unde se poate uşor vedea felul în care Irina Mavrodin găseşte soluţii punctuale inspirate care

17
Aussi, si je m’étais moqué d’elle, navrée d’avoir eu à quitter un immeuble où l’on était ''si bien aimé de
partout'' et où elle avait fait ses malles en pleurant, selon les rites de Combray, et en déclarant supérieure à toutes
les maisons possibles celle qui avait été la nôtre, en revanche, moi qui assimilais aussi difficilement les nouvelles
choses que j’abandonnais aisément les anciennes, je me rapprochai de notre vieille servante quand je vis que
l’installation dans une maison où elle n’avait pas reçu du concierge qui ne nous connaissait pas encore les
marques de considération nécessaires à sa bonne nutrition morale, l’avait plongée dans un état voisin du
dépérissement. ( M.Proust, 1994:13)
să nu violenteze nici topica, nici punctuaţia limbii române (la Irina Mavrodin impresia că
verbul este separat de obiectul său direct nu apare atât de evident ca la Radu Cioculescu, care
nu desparte prin două virgule relativa explicativă de regenta ei – nu primise de la portarul
care nu ne cunoştea încă,18 semnele... –). În plus, ea nu schimbă nici sensul unor propoziţii
(Ex: mă adaptam tot atât de greu la noile lucruri pe cât de uşor le părăseam pe cele vechi ),
aşa cum o face Radu Cioculescu, care înţelege contrariul (asimilam tot atât de lesne lucrurile
noi pe cât de uşor le părăseam pe cele vechi). De asemenea, Irina Mavrodin găseşte o turnură
mai apropiată de sensul pe care Proust îl transmite cititorului prin dezrădăcinarea bătrânei
servitoare după mutarea într-o altă casă, Radu Cioculescu încălcând unul din principiile
calofiliei limbii franceze şi anume acela de a termina fraza pe verb.

De aceea, dacă-mi bătusem joc de ea care era adânc mâhnită că trebuie să părăsească un imobil în
care eram ''atât de stimaţi de toţi'', şi îşi făcuse bagajele plângând, potrivit riturilor de la Combray, şi
spunând că fosta noastră casă era superioară tuturor celorlalte case, în schimb eu, care asimilam tot
atât de lesne lucrurile noi pe cât de uşor le părăseam pe cele vechi, m-am apropiat de bătrâna noastră
servitoare când am văzut că instalarea într-o casă în care nu primise de la portarul care nu ne
cunoştea încă, semnele de respect necesare bunei sale hrane morale, aproape o prăpădise. (traducere
Cioculescu, Guermantes, 1969:5-6)

De aceea, chiar dacă-mi bătusem joc de ea pentru că, nefericită că trebuie să părăsească un imobil
unde ''toată lumea ne preţuia atât de mult'', îşi făcuse bagajele plângând, conform ritualului de la
Combray, şi declarând că nu vom mai găsi niciodată o casă ca aceea de unde plecam, m-am simţit
aproape de bătrâna noastră servitoare când am văzut – eu, care mă adaptam tot atât de greu la noile
lucruri pe cât de uşor le părăseam pe cele vechi – că instalarea într-o casă unde nu primise din partea
portarului, ce nu ne cunoştea încă, semnele de preţuire necesare bunei ei hrăniri morale, o cufundase
într-o stare vecină cu moartea. (traducere Mavrodin, Guermantes, 1989:14)

Radu Cioculescu are însă meritul de a fi făcut prima traducere bună a lui Marcel
Proust, cu multă onestitate, înfruntând dificultăţile inerente ale primei întreprinderi de
restituire a câtorva volume ale ciclului romanesc pentru publicul român, fără însă a atinge (de
altfel nici nu şi-a porpus acest lucru) anvergura traducerii efectuate de Irina Mavrodin.

3. Notele traducătorului
Notele şi comentariile traducătorului sunt deosebit de importante pentru a facilita
lectura şi a naturaliza textului proustian. Radu Cioculescu nu semnează el prefeţele sau notele
traducătorului, care, de altfel, aşa cum am mai arătat (v. nota 4), la volumul al V-lea al
18
Sublinierea ne aparţine.
ciclului, Guermantes, nici nu există. La primul volum, Swann, cuvântul înainte este realizat
de Ovid Crohmălniceanu, critic literar avizat, bun cunoscător al operei lui Marcel Proust, care
face o sinteză amplă a operei proustiene şi a particularităţilor sale. Se simte însă lipsa de
explicaţii şi de informaţii asupra textului pe care traducătorul, ca autor de grad secund, ar fi
trebuit să le ofere lectorului nu numai pentru a-l lămuri asupra faptelor istorice şi culturale pe
care Proust le inserează în text, ci şi asupra opţiunilor de traducere 19, a istoricităţii unor
termeni20, a anumitor erori de citare a clasicilor francezi 21, a deformării voluntare de cuvinte
pe care Proust le foloseşte şi le pune pe seama lipsei de cultură a unora dintre personajele
sale22. Iată de ce traducerea Irina Mavrodin vine să completeze dorinţa de informaţie a
cititorului şi să-i satisfacă pe deplin aşteptările şi exigenţele.

4. Concluzii
Departe de a fi doar un simplu exerciţiu de stil, retraducerea unui text literar de valoare
îi conferă acestuia în limba străină nu numai vigoare, forţă, reînnoire, ea dovedeşte în acelaşi
timp şi opţiunea creatoare, alegerea inventivă, ce poartă marca personalităţii şi a talentului
oricărui traducător care reface opera, oferindu-i o nouă strălucire. Cum traducerea este o
creaţie personală, ca orice creaţie, ea presupune o interpretare nouă şi un alt punct de vedere
asupra originalului, retraducerea fiind astfel un fel de garanţie că un autor merită să fie citit şi
cunoscut şi de altă generaţie, cu alte gusturi şi aspiraţii, pe care traducătorul trebuie să le
satisfacă. De altfel, comparaţia între prima traducere în limba română a lui Proust în varianta
Cioculescu şi ultima, în varianta Mavrodin, reliefează şi un fapt istoric mai puţin evident în
cazul lectorului neavizat, şi anume preferinţa lui Cioculescu pentru cuvintele autohtone, în
dorinţa evidentă de a-l ''naturaliza'' pe Proust şi de a-l ''implanta'' pe tărâmul literar românesc,
cu atât mai mult cu cât perioada de decadenţă a nobilimii franceze nu era deloc străină
României postbelice, aflată în plin proces de rusificare si de construire a comunismului; pe de

19
La nota 122 din Swann traducătoarea menţioneză faptul că la Proust multe cuvinte se repetă, într-un fel de
nepăsare stilistică voită, repetiţia verbului dire fiind uneori obsesivă. Alegerea pe care o face Irina Mavrodin este
de a le evita pe cât posibil, prin alternarea verbului a zice cu a spune sau a declara. (Mavrodin, 1987:399)
20
La nota 21 din Guermantes Irina Mavrodin explică faptul că lexemul ennui din textul original nu este folosit
de Proust cu sensul lui actual de plictis, plictiseală, ci cu cel din secolul al XVII-lea, persistent în vorbirea
populară. (Mavrodin, 1989:527). De asemenea, la nota precendentă, ea atrage atenţia că lexemul sabraque,
formă paralelă a lui chabraque (R. pătura care se pune sub şaua calului) şi care în sens regional desemnează o
fată sau o femeie cu purtări depravate, semnifică în textul proustian, prin alunecare de sens, caleaşca cu care
călătorea ducesa de Guermantes.
21
La nota 16 din acelaşi volum Irina Mavrodin atrage atenţia asupra citării greşite de către Proust a versului lui
Corneille Seigneur, que de vertus vous nous faites haïr!, menţionând că varianta corectă este O ciel, que de
vertus vous me faites haïr! (Mavrodin, 1987:394)
22
La nota 48 traducătoarea menţionează că forma incorectă parantèse pe care Françoise, bătrâna servitoare, o
foloseşte pentru parantèle a redat-o prin lexemul famelie, formă la fel de incorectă în limba română. (Mavrodin,
1987:394)
altă parte, preferinţa Irinei Mavrodin pentru neologisme, pentru franţuzisme şi italienisme este
un mod subtil de rezistenţă şi de frondă împotriva comunismului, în perioada sa cea mai
neagră, când valorile occidentale erau trecute la index şi când orice legătură cu ideologia
burgheză era aspru pedepsită. Prin retraducerea lui Proust, Irina Mavrodin realizează o
adevărată punte de legătură între două limbi şi două culturi apropiate atât ca origine, cât şi ca
afinitate, separate însă artificial de regimul politic autoritar român, fapt pentru care
considerăm că traducerea sa aduce un plus de valoare!

BIBLIOGRAFIE
Lucrări teoretice
BERMAN, Antoine, ''La retraduction comme espace de la traduction'', Palimpsestes, Nr.4,
1990, p. IX-XIII, 1-7.
GAMBIER, Yves, ''La retraduction, retour et détour'', META: Translators’ Journal, vol.39,
Nr.3, 1994, p.413-417.
LEFEBVRE, Jean-Pierre, ''Retraduire'', Traduire Nr. 218, 2008.
LUNGU-BADEA, Georgiana, Tendinţe în cercetarea traductologică, Timişoara,
Universitatea de Vest, 2005.
MAVRODIN, Irina, Despre traducere – literal şi în toate sensurile, Craiova, Editura Scrisul
românesc, Fundaţia – Editura, 2006.
MAVRODIN, Irina, Partea şi întregul. Eseuri sau Obsesii fragmentate, Craiova, Editura
Scrisul românesc, Fundaţia – Editura, 2009.
PINTILEI, Daniela, ''Perspectives sur la retraduction'', DOCT-US, an II, Nr. 2, 2010
(docts_us.usv.ro/article/download/109/67)
SCURTU, Gabriela, ''La traduction en tant qu’activité ré-énonciative (avec des applications
sur Marcel Proust) '', Revue Roumaine de Lingustique, vol.XXXVIII, Nr.4,
1993, p.379-385.

Corpus
PROUST, Marcel, Du côté de chez Swann, Paris, Booking International, 1993.
Le côté de Guermantes, Paris, Booking International, 1994.
PROUST, Marcel, Swann (traducere de Radu Cioculescu), Bucureşti, Editura pentru
literatură, Biblioteca pentru toţi, 1968.
Guermantes (traducere de Radu Cioculescu), Bucureşti, Editura pentru
literatură, Biblioteca pentru toţi, 1969.
PROUST, Marcel, Swann (traducere de Irina Mavrodin), Bucureşti, Editura Univers, 1987.
Guermantes (traducere de Irina Mavrodin), Bucureşti, Editura Univers, 1989.

Cuvinte cheie: retraducere, lectură plurală, istoricitate a traducerii, naturalizare,

receptare.
Index de autori
Proust, M. – 1, 2, 3, 8
Mavrodin, I. – 2, 3, 4, 7
Berman, A. - 4