SINTEZĂ PARADIGME

CURS 1
Ce înseamnă „paradigme”?
-Ansamblul formelor flexionare ale unui cuvânt. ♦ Tablou al formelor unui cuvânt, dat
ca model pentru flexiunea unei părți de vorbire sau a unei clase din cadrul unei părți
de vorbire. 2. (Înv.) Exemplu, model; pildă; învățătură 3. ansamblu de termeni,
aparținând aceleiași clase morfosintactice sau semantice, care se pot substitui
unul cu altul.

Ce înseamnă ”traducere”?
 a traduce
latinescul traducere – a permite trecerea de la un punct la altul 
 to translate
Middle English, from Anglo-French translater, from Latin translatus (past participle
of transferre to transfer, translate), from trans- + latus, past participle of ferre to carry —
more at TOLERATE, BEAR
Traducerea este
-mod de comunicare
- produs și proces
- ocazie de reflecție asupra limbajului și limbilor
-mod de a accede la cunoștințe despre alte timpuri și civilizații
-manipulare
- mod de a influența istoria limbilor, imaginarul (ex. „apă de colonie/odicolon)”
Tipuri de traducere
Traducere interlinguală: traducere specializată/tehnică, literară, automată;
interpretare
Traducere intralinguală:
ex.: - engleză americană – engleză britanică;
- traducerea de texte din Franța în franceza vorbită în Quebec;
Traducere intersemiotică:
ex.: - traducere la vedere,
- interpretare din/în limbajul semnelor: ex:Electric Castle
Adaptare
ex.: - rescriere pentru o altă tranșă de vârstă decât cea inițială, trecere la un
alt gen (de la poezie la proză, de la proză la teatru etc.), rescriere pentru un public cu
competențe diferite față de cel inițial etc. Exemple: Odiseea și Iliada în ediții pentru copii
(uneori în proză și reținând doar firul epic principal).
Pseudotraduceri
- cu privire la posibilul scop al unei pseudotraduceri, vezi Ahdah Soueif, Harta Iubirii,
traducere de Ada Tănase, Iași, Polirom, 2008, pp. 433-438.
- exemple: Montesquieu, Scrisorile persane; Cervantes, Don Quichote James Morier,
The Adventures od Hajji Baba of Ispahan, Amélie Denfert (Tudor Ionescu0, Pantera din
Montparnasse.
Retroversiune
Traducere din nou a unui text în limba din care a fost tradus. ♦ Traducere a unui text
din limba natală într-o limbă străină.
Traducere automată
Tudor Ionescu, „Deh, mașina”, in Și pe față, și pe dos, Cluj-Napoca, Dacia, 1989, pp.
18-22.
1. Drepturile de autor pentru Biblia Cornilescu © 1924 aparțin Societății Biblice Britanice. Copyright-ul
© 2010, 2014, 2016 ediției revizuite în limba română aparține Societății Biblice Interconfesionale din România,
cu acordul Societății Biblice Britanice.
2. Bibliei Ortodoxă în limba română este cunoscuta sub numele de Biblia de la București. Textul Bibliei
Ortodoxe a fost definitivat din initiativa lui Șerban Cantacuzino, domn al Munteniei între anii 1678-1688.
Tipărirea Bibliei Ortodoxe s-a început pe 5 noiembrie 1687 și s-a incheiat pe 10 noiembrie 1688.
3. Biblia sinodală 1988.
Alt exemplu: „La 50 de ani de la prima publicare integrală a Eseurilor lui Montaigne
în limba română, Editura Humanitas oferă cititorilor o nouă traducere a acestei opere
fundamentale, semnată de Vlad Russo. Noua versiune, deopotrivă riguroasă și firească,
urmărește să-l aducă pe Montaigne mai aproape de spiritul vremii noastre, oferindu-i
cititorului o adevărată bucurie a lecturii.”
Traducere indirectă
- traducere printr-o limbă intermediară,
- exemple: O mie și una de nopți după traducerea franceză a lui Antoine Galland, traducerile
indirecte prin rusă în perioada comunistă, traducerile din limbi mai puțin cunoscute la noi; Jón
Kalman Stefánsson, Trilogia fiordurilor
Ce înseamnă „traductologie”?
- TRADUCTOLOGÍE s. f. știința traducerilor.
MESERIILE TRADUCERII
 Traducător: traducător tehnic/specializat, traducător literar, specialist în
subtitrare/traducere în vederea dublării. 30 septembrie, Ziua Internațională a Traducătorului.
Revizor
Persoană care revizuiește, care controlează, verifică (pe cineva sau ceva); spec.
persoană care are calitatea și funcția de a face revizii contabile.
Redactor
Persoană care lucrează în mod permanent la redacția unui ziar, a unei edituri
etc. îngrijind și purtând răspunderea lucrărilor care se tipăresc. 2 Persoană care
redactează (2) un articol, un studiu etc.
Terminolog
TERMINOLÓG, terminologi, s. m. Specialist în terminologie.
TERMINOLOGÍE, terminologii, s. f. Totalitatea termenilor de specialitate folosiți
într-o disciplină sau într-o ramură de activitate

CURS 2
ANTICHITATE 4000 î. Hr. – 476 (anul în care e detronat ultimul împărat al
Imperiului Roman de Apus)
Una din cele mai vechi profesii din lume: interpretarea. Deși există dovezi legate de
existența ei, nu se cunosc foarte multe detalii legate de felul în care se exercita această
profesie.
EGIPT
Există o hieroglifă pentru a desemna interpretul. Un interpret din Egipt apare și în
Biblie
Prinții din insula Elefantina (2423 î.Hr.- 2263 î.Hr.), și interpreți, și diplomați.
Locuind într-o regiune de frontieră, erau bilingvi.
Herodot spune că, pe la mijlocul sec V, în Egipt, existau 7 clase sociale, interpreții
fiind cuprinși în cea a funcționarilor din administrație

Psametic, rege egiptean, încheie o alianță cu grecii și pune egipteni să învețe grecește
ca să devină interpreți. Aceștia nu sunt bilingvi din naștere, ci formați. Este primul exemplu
cunoscut de formare a interpreților.

-Regina Cleopatra era poliglot și își întâmpina oaspeții în limba lor

-În Egipt, traducerile erau mai ales administrative:

 - tăblițele de la El Amarna (capitala creata de Akhenaton1) conțin 30 de ani de
corespondență cu țări din nord-est (subiecte: economie, diplomație) – nu au rămas
traduceri, ci doar originale; probabil făceau traducere la vedere;

- scrisorile egiptenilor către alte popoare erau scrise în egipteană, traduse și duse de
mesager atât în original, cât și în traducere
GRECIA

Aici, nu se prea traducea, considerându-se că Grecia este leagănul civilizației și,

prin urmare, nu avea nevoie de texte provenite din alte culturi. Cei care nu era greci, erau
barbaros, de la onomatopeea care indică bâlbâiala, lipsa de claritate. Totuși, Herodot
spune ca Grecia datora mult Egiptului. Oficial, nu se traducea, dar scrierile lui Herodot
foloseau ca sursă scrieri în alte limbi (călătorii etc) și conțineau nume proprii grecizate (tot
o formă de traducere), iar una din primele traduceri ale Vechiului Testament, Septuaginta,
s-a făcut din ebraică în greacă. De asemenea, oracolele erau o formă de traducere:
hermêneutikos, hermêneuein – a interpreta.

ROMA ANTICĂ

Epoca romană: primele traduceri semnate.

Marcus Tullius Cicero (106-43 î.Hr.)2

- primul care analizează traducerea ca proces, deși încă nu are un termen pentru a o
desemna
- comentând Discursuri pentru si contra Ctesifon și în De optimo genero oratorum,
face scurte referiri și la traducere. Pledează pentru redarea sensului global și critică
traducerea literală.

Alt indiciu că se traducea în Antichitate: potopul din Epopeea lui Ghilgameș se

regăsește în Biblie chiar dacă sunt diferite cauzele lui (zei deranjați de oameni în Epopee)

SFÂNTUL IERONIM (347-420)

2
Teoria traducerii, al cărei creator este de fapt Sfântul Ieronim, preot, care, la sfârșitul secolului
al IV-lea traduce Biblia în latină. Ziua internațională a traducerii (30 septembrie) este fixată în
ziua morții lui.

Scrisoarea către Pammachius „Despre cea mai bună metodă de traducere” (Liber de
optimo genere interpretandi): pledoarie pentru traducerea sensului, nu a cuvintelor; îl citează
pe Cicero. Reiese că atunci nu se făcea distincția între traducere, adaptare și imitație;

Traducerea lui e fidelă în general, dar conține si explicații suplimentare, corectează

incoerențe din original; e mai liberă în părțile traduse mai târziu, unele pasaje au o nuanță
mesianică absentă din original;

Traducerea lui, Vulgata, a servit drept bun de plecare multor altor traduceri (indirecte)
ale Bibliei.

În urma prăbușirii Imperiului Roman de Apus, în Europa, se impun și alte limbi, pe

lângă latină,
Școala de la Bagdad
Începând cu secolul IX, are loc în imperiul arab o amplă acțiune de traducere din
culturile indiană, chineză, persană și, mai ales, greacă (uneori prin siriacă), astfel creându-se
baza culturii clasice..
Context general
După moartea lui Mahomed în anul 632, urmașii lui (despărțiți în două mari grupuri,
dintre care cel al abasizilor ajunge să domine) răspândesc învățăturile lui în Orientul Mijlociu
și Nordul Africii. Până atunci, se tradusese în siriacă, dar, o dată cu câștigarea Bagdadului de
către abasizi, începe traducerea și în arabă. În contextul noului imperiu arabo-musulman, era
nevoie de o limbă comună în administrație pentru toate teritoriile, așa că se fac traduceri
administrative din greacă, persană și siriacă. Inventarea hârtiei (prima manufactură de hârtie e
creată în 749 la Bagdad) favorizează traducerile. În perioada secolelor VIII-XIII, se fac și
traduceri din domeniile filosofiei și științelor.
În 830, este fondată o bibliotecă numită Casa Înțelepciunii, în cadrul căreia
funcționează și o școală de traducere, al cărei scop era transmiterea patrimoniului cultural
grec în Orientul Mijlociu.
Această școală de la Bagdad a fost o vreme condusă de un traducător creștin pe nume
Hunayn Ibn Ishaq (cunoscut sub numele latin Johannitius), a cărui muncă era atât de prețuită
încât era răsplătit pentru o traducere cu greutatea cărții în aur plus 500 dinari. El se ocupa și
de organizarea activității în cadrul Școlii și de revizuirea textelor traduse de alții.
Termenul de „școală” este întrucâtva impropriu, deoarece accentul cădea pe munca de
traducere și mai puțin pe formare. Instituția era foarte bine organizată, traducătorii fiind
specializați pe domenii și complementari din punctul de vedere al competențelor. Traducătorii
constituiau o castă privilegiată. Se traducea cel mai adesea din greacă în siriacă și din siriacă
în arabă. Noutatea conceptelor din textele traduse făcea necesare împrumuturile, acestea fiind
făcute fie prin transliterare, fie prin arabizare și însoțite adesea de note. Nu în ultimul rând,
Școala de la Bagdad este o formă de instituționalizare a traducerii. Formarea se făcea prin
observație, practică și imitație. Revizia era importantă.
Şcoala de la Toledo (sec. X-XIII)
După cucerirea Spaniei de către arabi în 711, teritoriul acesteia permite trecerea ideilor
din spațiul arab în Europa prin traduceri din arabă și greacă în latină.
Începând cu Reconquista (perioadă de câteva secole în care creștinii recuceresc
teritoriul spaniol; Toledo e recucerit în 1085), urmează o perioadă fastă pentru traduceri. Ea
începe în sec. XII (1130) – ajunge la apogeu în sec. XIII, graţie episcopului Raimundo de
Borgona şi a Regelui Înţelept Alfonso al X-lea (1252-1284).
- se traduce Biblia Alfonsina,
- se traduc în latină operele lui Avicenna (Ibn Sina, medic persan), Aristotel,
Hipocrate, Ptolomeu,
- folosesc traducerea indirectă: textul arab este tradus de un evreu din arabă în
romano-castiliană, iar un creştin îl traduce în latină,
- aproape toate traducerile de la Toledo au un caracter utilitar (traducerea literară
abia dacă prezintă interes),
- toleranță religioasă: sunt angajați traducători creștini, evrei și musulmani, semn
de mare deschidere pentru acea epocă,
- traducerile erau revizuite chiar de Alfonso, care, fiind comanditarul lor,
intervenea cum considera.
- Carol al V-lea cel Înțelept al Franței (1338-1380)
- „Secolele al XIII-lea şi al XIV-lea sunt extrem de interesante din punctul de vedere al
formării limbii franceze savante, graţie, în special, numeroaselor traduceri efectuate în
această vreme. În aceste lucrări, limba vulgară ajunge la un stadiu care permitea
reflecţia abstractă, apanaj până atunci al latinei. Studiul tehnicii acestei traduceri ar
releva date inedite despre domeniul traducerii medievale.” (Lungu Badea 2007, 64)
- - începe un program de traducerea în langue d’oïl (franceza vorbită în nordul Franței)
din latină. Domenii vizate: istoria, religia, politica (deci scopul era eminamente
practic).
- - acest program ajută la formarea limbii franceze savante
- - o particularitate a acestui program: cerința explicită de lizibilitate în limba țintă și de
omogenitate terminologică.
- „ […]ideile Şcolii de traducere patronate de Carol V:
- 1) Claritatea, transparenţa sau lizibilitatea. Pentru a asigura claritatea sensului şi
pentru a garanta o exprimare plăcută în limba ţintă se preconiza refuzul traducerii
cuvânt cu cuvânt. Accentul cădea indirect pe acceptabilitate şi naturalizare.
- 2) Recuzarea literalismului, care decurgea din primul principiu traductiv.
Neajunsurile traducerii cuvânt cu cuvânt au fost înmulţite de eşecurile literalismului
(strategiei literale de traducere), mai ales în transferul idiomatismelor latineşti. Este
de remarcat o incongruenţă între sugestiile teoretice şi aplicare procedeelor de
traducere în practică. Daca strategia recomandată era oarecum liberă, când se
traduceau cultureme, expresii idiomatice, locuţiuni etc. se aplica tocmai procedeul
recuzat: traducerea literală, restituindu-se sensurile elementelor componente ale unui
traductem, şi nu sensul global al acestuia.
- 3) Traducerea a devenit întrucâtva „funcţională”, situându-se la graniţa dintre
deplierea explicativă şi restituirea sintetică. Nu mai era rezervată clericilor, se adresa
oamenilor de la curte, laicilor, chiar şi soldaţilor, luptătorilor, oamenilor de arme,
cavalerilor. Diletanţi, aceştia nu agreau digresiunile, doreau să ajungă direct la fapte,
la subiect. Prin urmare, traducerea a devenit parţial rezumativă. Stilul concis adoptat
de traducători din respect pentru cititori a adus modificări şi în idiolectul autorilor
traduşi (= infidelitate). Această metodă de traducere a persistat până la începuturile
Renaşterii, când a crescut enorm predispoziţia pentru vulgarizarea scrierilor [traduse]
în rândul profanilor, al laicilor, nu doar al clericilor.” (Lungu Badea 2007, 66-67)
- RENAȘTEREA (cca. sec. XIV-XVI)
- schimbări de context importante: umanismul, redescoperirea operelor Antichității,
inventarea tiparului cu litere mobile (prima carte în sensul de azi al termenului este o
Biblie în două volume din 1445, de 1282 pagini, actualmente la Biblioteca Națională
a Franței)
- o perioadă favorabilă traducerii.
- Leonardo Bruni (1370-1444)
 - - inițiază istoria manualelor de traducere cu lucrarea în latină De recta interpretatione
(1420-1426). Folosește pentru prima dată cuvântul traduco.
- - îi retraduce pe Platon și Aristotel pentru că e nemulțumit de traducerile existente,
unul din primii teoreticieni care formulează clar niște idei incontestabile: nu este de
ajuns cunoaşterea ambelor limbi ca să fii un bun traducător. Este nevoie, pe lângă
competența de înţelegere şi cea de exprimare, de o anume abilitate de a traduce,
- explică de ce uneori se poate și alteori nu se poate traduce literal atrăgând atenția
asupra sensului expresiilor fixe, sens care nu e suma sensurilor elementelor
componente,
- indică în ce cazuri e potrivită traducerea idiomatică, adaptarea, parafrazarea.

CURS 3
Personalități marcante în istoria traducerii.
Traduceri și reflecții teoretice asupra traducerii. Secolele XVI-XIX
Ordonanța de la Villers-Cotterêts (1539)
- prin această ordonanță, regele Franței, Francisc I, impune obligativitatea folosirii
limbii franceze în domeniile administrativ și juridic. E un pas înainte în impunerea limbilor
vernaculare
Etienne Dolet (1503-1546)
Este împotriva traducerii cuvânt cu cuvânt. E ars pe rug din cauza unei adăugiri făcute
la o traduceri din Platon, adăugire care lasă să planeze o oarecare îndoială cu privire la
existența vieții de apoi. Este împotriva traducerii literale, stabilește câteva reguli care încă
sunt valabile.
- traducătorul trebuie să înțeleagă perfect sensul originalului,
- traducătorul trebuie să stăpânească ambele limbi,
- traducătorul trebuie să aibă libertate (= să respecte nu litera, ci spiritul originalului),
- traducătorul trebuie să evite neologismele și împrumuturile și să se conformeze
uzului (asupra acestei reguli a revenit însă, nuanțând-o)
- „traducătorul trebuie să-i urmărească pe oratori, să cunoască retorica, astfel încât
textele lui să încânte sufletul și urechile.”
- în 1542, e condamnat la ardere pe rug și executat ca urmare a bănuielii că o traducere
a lui ar fi sugerat idei contrare celor creștine.
- în această perioadă apar termenii de traducere și traducător în limba franceză.
 Jacques Amyot (1513-1593), prințul traducătorilor
- abordare inovatoare: adaptează lucrările antice la gusturile vremii,
- deși metoda e foarte contestată, are priză la public și ajunge – datorită calității limbii
franceze a autorului – să influențeze generații întregi de scriitori,
- traduce autori greci și are un mare succes pentru că... e infidel
- adaptează textele la gusturile epocii,
- refuzul său de a-l servi pe Plutarh, de a se pune în umbra autorului, are meritul de a
spori vizibilitatea traducerii și de a-l readuce pe autorul grec în atenția publicului. Traducerea
lui ajunge chiar să fie versiunea de referință pentru traducerile în engleză.
Frumoasele infidele / Les Belles infidèles
Curent de gândire care a avut adepți peste tot în Europa (dar cu precădere în
Franța) și care pleda pentru o traducere ce favorizează frumusețea textului țintă chiar dacă
ea presupune infidelitate față de textul sursă.
Nicolas Perrot d’Ablancourt (1606-1664)
- nu ezită să cenzureze pasaje, să corecteze ce nu i se pare corect,
- insistă asupra importanței eleganței limbii țintă.
Antoine Godeau (1605-1672) – Discurs despre operele lui Malberbe:
„1. traducerea nu este o artă minoră în raport cu creaţia [...];
2. traducerea este mama literaturilor;
3. traducerea este la fel de bună ca originalul;
4. traducerea serveşte la răspândirea culturii;
5. traducerea este dificilă şi se bazează pe conştientizarea diferenţelor lingvistice:
6. francezii scriu mai îngrijit decât latinii. Godeau ilustrează aici frustrarea traducătorilor
francezi şi răstoarnă clasicul raport în care latina era percepută ca superioară francezei, dar şi
oricărei alte limbi vernaculare, ultim ecou al conflictului cu idealul umanist care consolida
piedestalul latinei ca limbă de cultură universală;
7. fidelitatea faţă de sens şi fidelitatea faţă de efect erau prioritare şi superioare;
8. minusurile TS […] justificau toate modificările operate de traducătorii francezi, în
perioada „frumoaselor infidele”. ” (Lungu Badea 2007, 104)

Madame Dacier (1647-1720)

- rar femei traducător, iar ea e chiar prima pentru care s-a folosit cuvântul
traductrice (traducătoare),
- în prefața traducerii Iliadei, explică faptul că ea nu traduce pentru cei care
vorbesc grecește și pot citi originalul
 - insistă asupra fidelității, dar atenuează și ea vulgaritățile
- face distincția între traducerea servilă (cuvânt cu cuvânt) și cea nobilă (sau
sens cu sens).
Antoine Galland (1646-1715)
- traduce și completează O mie și una de nopți,
- traducerea lui e un succes atât de mare încât e preluată în multe alte limbi,
- se pare că unele din basmele lui (de pildă, Aladin și lampa fermecată sau Ali Baba și
cei 40 de hoți) ar fi inventate de Galland, iar actualele lor versiuni în arabă – doar traduceri
după pseudo-traducerea lui.
- Borges spune că romantismul a început o dată cu prima lectură a traducerii lui
Galland.
Claude-Gaspard Bachet de Méziriac (1581 -1638)
- face o clasificare a greșelilor de traducere și susține că traducerea nu trebuie să
caute să pară un original, situându-se pe altă poziție decât majoritatea contemporanilor
- textul lui este considerat acum fondator pentru traductologie, dar în epocă e
contestat, dată fiind popularitatea frumoaselor infidele
- explică importanța retraducerilor (evoluția limbii) și a fidelității, comparând o
traducere infidelă cu un portret frumos, dar care nu-l reprezintă pe cel care a pozat
pentru tablou
„În 1680, John Dryden ataşase o prefaţă la traducerea dată Epistolelor lui
Ovidiu care a funcţionat multă vreme ca tratat de traducere. Teoria lui nu se axează pe
clivajul „literalism” – „liberalism”, ci pe un modul triadic, asemănător celui practicat
de Goethe şi, ulterior, de semioticieni. Dryden s-a raportat la predecesori pentru a se
situa în peisajul traductiv, devenind automat situabil şi în cel pretraductologic. Pentru
el, orice traducere era reductibilă la una dintre cele trei scheme fundamentale:
metafraza, parafraza, imitaţia pe care le-a definit după cum urmează:
1) Metafraza este o strategie de traducere inferioară, o restituire cuvânt cu
cuvânt, vers cu vers, obţinându-se adesea un text plat ori obscur (şi îi dădea ca
exemplu pe Holland şi Ben Jonson cu Arta poetică de Horaţiu176).
2) Parafraza este calea de compromis între metafrază şi imitaţie. Traducerea
liberă ar restitui sensul, după părerea lui, fără a se preocupa de formă (şi reţine
traducerea lui Waller din Virgiliu).
 3) Imitaţia este traducerea prin care traducătorul foloseşte TS ca bază de lucru,
dar se îndepărtează de TS după cum crede de cuviinţă (v. Cowley, Amyot,
d’Ablancourt ş.a.).
În 1697, în prefaţă la Eneida lui Vergiliu, Dryden a revenit asupra criticii
traducerii şi a reflecţiilor traductive, dar cu mai puţină precizie terminologică. A
rezumat tema arhicunoscută a latinei ca limbă superioară pentru a justifica în acest
mod împrumuturile deliberate din latină, la care a recurs cu scopul de a latiniza
engleza. Concepea traducătorul ca pe un neguţător care face comerţ cu morţii şi cu viii
pentru a-şi îmbogăţi limba.”
Alexander Fraser Tytler (1747-1813)
- enunță trei principii de traducere:
1. O traducerea trebuie să redea întru totul ideile originalului.
2. Stilul traducerii ar trebui să fie similar cu cel al originalului.
3. O traducere ar trebui să sune la fel de natural ca originalul.
- face distincția între două tipuri de text original: pragmatic (în cazul căruia e normal
ca traducerea să se concentreze pe sens) și poetic (caz în care trebuie tradusă limba,
inefabilul).
Alexander Pope (1688-1744)
- poet și traducător,
- traduce Homer, iar prefața lui la Iliada este unul din primele studii de critică
a traducerii,
- arată că literalismul se poate justifica atunci când originalul e obscur,
- e de părere că o traducere nu poate juca același rol ca un original și că
parafraza e de evitat,
- consideră că traducerea trebuie să redea intenția originalului.
„Alexander Pope (1688-1744), cel mai mare traducător al lui Homer, din
vremea sa, a adoptat o cale de mijloc, ca şi John Dryden. Precizări traductologice
preţioase se regăsesc în prefaţa sa (1715) la Iliada, considerată unul dintre primele
studii de critica traducerii. Pope susţinea că:
1. nici o traducere nu poate egala originalul (scris într-o limbă superioară,
revine dihotomia limbi şi culturi majore vs. limbi-culturi minore, reprezentate de
limbile vernaculare);
2. parafraza este de evitat;
3. literalismul se justifică, uneori, în cazurile de obscuritate a TS;
 4. trebuie păstrată flama (‘efectul, intenţia’) poeziei, inefabilul”
Jean le Rond D’Alembert (1717-1783)
- este unul din autorii Enciclopediei iluminiștilor francezi (Enciclope dia sau
dicționarul sistematic al științelor, al artelor și al meseriilor)
- adept al traducerii ca adaptare, ca imitație.
„How then should the foreignness of the foreign best be represented in the
receiving language? Jean d’Alembert, a mathematician and philosopher who was also co-
editor of Diderot’s Encyclopédie, came up with an ingenious answer in 1763:
The way foreigners speak [French] is the model for a good translation. The
original should speak our language not with the superstitious caution we have for our
native tongue, but with a noble freedom that allows features of one language to be
borrowed in order to embellish another. Done in this way, a translation may possess all
the qualities that make it commendable—a natural and easy manner, marked by the genius
of the original and alongside that the added flavor of a homeland created by its foreign
coloring.
The risk of this approach is that in many social and historical circumstances the
foreignsoundingness of a translation—just like the slightly unnatural diction of a real
foreigner speaking French (or English, or German … )—may be rejected as clumsy, false,
or even worse.” (Bellos 2012, 41-42)
- cu timpul, atât în spațiu francez, cât și în cel anglofon, se traduce tot mai mult din
literaturile contemporane, nu doar din antici (în Franța, de pildă, cel mai mult se traduce din
limba engleză)
Romantismul și spiritul național
- o nouă abordare: accent asupra caracteristicilor originalului, pledoarie pentru un
literalism care să scoată la iveală stilul textului original și caracterul ei străin.
- în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în Imperiul Britanic, se recurge la o
traducere etnocentrică din motive imprialiste; începe să se facă distincția între traducerea
savantă și cea destinată publicului larg.

CURS 4
Curs 4: Contribuția traducerii Bibliei la evoluția reflecției asupra traducerii
și la recunoașterea importanței traducerii. Personalități și evenimente marcante
TRADUCEREA BIBLIEI – un capitol esențial în istoria a traducerii
De ce să ne oprim asupra traducerii Bibliei?
- a avut un impact major asupra tuturor limbilor pe care le studiem la LMA (1. e
bine să cunoaștem echivalentele expresiilor biblice curente și numele principalelor
personaje din Biblie în toate limbile cu care lucrăm; 2. atunci când avem un pasaj biblic
într-un text de tradus, trebuie neapărat să folosim o ediție publicată și să dăm referințele
acesteia),
 - are o istorie foarte lungă (prima traducere a unui text biblic datează de cca 2300 de ani)
- e o ilustrare foarte bună a impactului pe care îl poate avea o traducere asupra
istoriei limbilor și culturilor, dar și asupra destinului indivizilor
- e o ilustrare a mizei pe care o poate avea o traducere (fiecare versiune are – cel
puțin pentru grupul pe care îl vizează – aceeași valoare religioasă ca originalul),
- e cea mai tradusă carte din lume (în 704 limbi integral, Noul Testament în 1551
de limbi, iar Vechiul Testament în 1160; următoarele pe listă: Micul Prinț, Pinocchio,
20.000 de leghe sub mări, Povești (Andersen), Don Quijote;
- pune probleme de o mare diversitate: referințe culturale (nu doar străine, ci și,
adesea, arhaice), terminologie diversă, registre diferite, limbi sursă diferite (ebraică și
greacă, cu mențiunea că Noul Testament redă în scris, în greacă, și discurs oral inițial în
aramaică), stabilirea originalului (ce versiuni? ce texte?),
- rămâne, de mii de ani un subiect de actualitate, datorită implicațiilor religioase,
politice, lingvistice și sociale pe care le poate avea (de exemplu, de-a lungul Evului
Mediu, Biserica se opune traducerii Bibliei în limbile vernaculare invocând diverse
motive: acest text nu se poate traduce în limbi „inferioare” latinei, diferențele de limbă
pot duce la o degradare a sensului sacru, lectura nemediată poate duce la interpretări
eronate.
Ce este Biblia?
-Carte sacră a mozaismului și a creștinismului, alcătuită din Vechiul Testament și Noul
Testament, acesta din urmă fiind recunoscut numai de creștini. ♦ Fig. Carte voluminoasă.
♦ Fig. Carte fundamentală a unei literaturi, a unei științe
- în funcție de perioadă și de religie, cuvântul Biblie poate avea semnificații diferite:
chiar dacă unele texte se regăsesc în ea întotdeauna, există și altele care, din motive diverse, nu
apar în toate versiunile
SEPTANTA / SEPTUAGINTA (sec. II î. Chr.)
Regele Ptolemeu Philadelphus (285 î.Hr.- 247 î.Hr) a cerut traducerea Torei (5
cărți, Pentautec: Facerea, Fuga, Levitic, Numeri, Deuteronom) în greacă pentru
biblioteca din Alexandria și comunitatea evreiască din acest oraș. El a cerut să vină de
la Ierusalim „învățați care să facă traducerea și, pe parcurs, să corecteze erorile care se
strecuraseră în textul Torei”
- 72 de rabini (6 din fiecare trib al lui Israel) au tradus individual timp 72 de zile
și au ajuns toți la aceeași versiune-spune legenda
 - traducerea în greacă a avut succes printre comunitățile de evrei care foloseau
această limbă în viața de zi cu zi și a rămas un text de referință pentru creștini (fiind
folosită inclusiv de apostoli și constituind o lungă perioadă un liant pentru Biserică),
- intervenția traducătorilor este vizibilă pe alocuri, de pildă în ceea ce privește
perspectiva vieții de după moarte
- de remarcat faptul că traducerea era considerată un text de sine stătător, deci
valoros
SFÂNTUL IERONIM (347-420)
Chiar dacă și alții mai exprimaseră înaintea lui idei despre traducere, fondatorul
teoriei traducerii este considerat a fi Sfântul Ieronim, părinte al Bisericii, care la sfârșitul
secolului al IV-lea traduce Biblia în latină. Este prima traducere latină făcută după
originalul ebraic .
- erudit, a studiat teologie și limbi, ceea ce îi permite să înțeleagă bine originalul,
- inițial, i s-a cerut să revizuiască Noul Testament Latin, dar a sfârșit prin a face
o nouă traducere,
- în traducerea Bibliei a lucrat științific: a aprofundat ebraica pentru a traduce
direct din original, și-a verificat soluțiile comparându-le și cu traduceri anterioare, s-a
consultat cu învățați evrei pentru a se asigura că înțelege corect;
- traducerea lui e fidelă în general, dar conține si explicații suplimentare,
corectează incoerențe din original; e mai liberă în părțile traduse mai târziu, unele pasaje
au o nuanță mesianică absentă din original;
- traducerea lui, Vulgata, a servit drept bun de plecare multor altor traduceri
(indirecte) ale Bibliei. Totuși, nu se știe exact care este versiunea finală a lui Ieronim.
Versiunile încă existente sunt scrise de copiști din secolul IX,
- ziua internațională a traducerii (30 septembrie) este fixată în ziua morții
Sfântului Ieronim
În ceea ce mă priveşte, nu numai că o mărturisesc, dar o [traducerea] şi practic
fără jenă: când traduc din autorii greci – cu excepţia Sfintelor Scripturi, unde ordinea
cuvintelor este, de asemenea, un mister – nu exprim un cuvânt printr-un altul, ci o idee
prin altă idee
„Scriitor erudit, poate cel mai învăţat dintre scriitorii latini, supranumit şi
„Cicero creştin”, Ieronim a marcat definitiv activitatea de traducere şi istoria
culturii. A tradus din Orogen, Eusebiu de Cezareea, Didin şi o seamă de epistole,
dar opera sa capitală este traducerea Sfintei Scripturi, Vulgata, ce avea să fie
declarată în 1542, de Conciliul de la Trento, traducerea oficială a Bisericii latine.
Ieronim a reuşit să înţeleagă că, uneori, trebuie să predomine sensul, alteori
cuvintele (adică echivalenţele lingvistice, formale ori corespondenţele lexicale). În
consideraţiile sale, se regăseşte conceptualizarea dualistă, întemeiată pe opoziţii
binare, în care unul dintre termeni îl exclude pe celălalt. Conform acestui principiu,
în traducere, se optează — ar trebui să se opteze — fie pentru traducerea cuvântului
(a literei, deci pentru traducerea literală), fie pentru traducerea sensului (a spiritului,
aşadar pentru traducerea liberă). Ieronim s-a dovedit partizanul traducerii sensului,
fapt ce reiese clar din observaţiile sale referitoare la alegerea strategiei traductive în
funcţie de textul tradus. Remarcăm aici conştientizarea diferenţierii traducerii (act
şi produs finit) după scopul şi destinaţia ei: traducerea cuvânt cu cuvânt este
preferată în domeniul traducerii textelor biblice, religioase, iar traducerea mai
liberă, în celelalte texte, aparţinând altor domenii. Tipul de traducere este
determinat de natura originalului. În aceste circumstanţe, devenea discutabilă
incompatibilitatea – vehiculată până la el – a elementelor ce reprezintă clivajul
traducerea sensului (spirit) vs. traducerea cuvânt (literă). Ambele opţiuni se
cereau reconsiderate şi admise ca valabile. Ieronim este, prin atitudinea sa,
pionierul luărilor de poziţie traductologice de mai târziu care neagă excluderea
mutuală a strategiilor şi metodelor de traducere literală şi liberă. El a promovat o
metodă de traducere complexă şi logică, fundamentată pe proprietăţile definitorii
ale celor două mari atitudini anterioare. Însă nu trebuie să îi atribuim lui Ieronim
mai multe merite decât cele pe care le are. Nu a mers până la a utiliza în acelaşi text
cele două posibile moduri de traducere, ci doar le-a aplicat diferit, după natura
textului, literalism pentru Biblie, libertate, pentru tot ce nu aparţinea domeniului
religios”
„Conştient de dificultăţile pe care avea să le întâmpine în traducerea Bibliei,
sfâşiat între dorinţa de a restitui litera cărţii sfinte şi aceea de a folosi o limbă pe cât
de corectă pe atât de elegantă, Ieronim a reuşit să stabilească şi să respecte un
demers traductiv profesional, în termenii de azi.
1) Ieronim nu s-a apucat direct de tradus, ci, într-o primă fază, a ales câteva
dintre cele mai bune traduceri ale cărţilor Noului Testament şi le-a corectat,
confruntându-le cu textul grecesc.
 2) Apoi, în anul 386, a mers la Bethleem unde a învăţat limba ebraică,
dobândind astfel competenţa lingvistică indispensabilă oricărui traducător.
3) Refuzul traducerii indirecte, prin intermediar, corespundea planului său de
traducere a Vechiului Testament direct din limba în care fuseseră scrise cărţile din
această colecţie şi nu din limba greacă, a Septuagintei. Este clară intuiţia
ieronimiană. Absenţa intermediarului diminua subiectivismul reformulării.
4) Abia în 390 a început să lucreze la traducerea scripturilor iudaice şi a tradus
vreme de 15 ani, până în 405 d.Hr, când a scris ultimele rânduri ale cărţii ce se va
numi, în scurt timp, Vulgata (lat. vulgata editio, „ediţia populară”).”
ULFILA (311-383)
- născut din părinți romani creștini, pe pământ getic (probabil pe actualul
teritoriu al României sau Bulgariei de azi); trăiește printre vizigoți, care erau păgâni;
- devenit episcop, are nevoie de texte scrise pentru a-și desfășura munca de
evanghelizare, or, gotica era o limbă vorbită (de scris, se scria doar cu rune, insuficiente
pentru nevoile unui text de așa amploare), așa că creează un alfabet special, pornind de
la cel grecesc și cel latin și de la runele folosite pentru transcrierea vechilor limbi
nordice.
- Ulfila a trebuit sa creeze alfabetul gotic (baza: cel grec, cel runic (și cel latin)
pentru a traduce Biblia (curios caz de cenzură: ca sa stimuleze spiritul războinic al
goților, nu a tradus Cartea Regilor unde sunt multe lupte). A nu se confunda cu scrierea
gotică germană, o simplă transformare grafică a alfabetului latin.
- petrece 40 de ani traducând Biblia în gotică,
- traduce din greacă, respectă sintaxa acestei limbi și introduce inevitabil, multe
neologisme, din care unele au fost preluați în limbile germanice de mai târziu și se
folosesc și azi. Un exemplu este fastan, care însemna inițial a îndura, dar a căpătat și
sensul de a posti, fiind preluat apoi în alte limbi germanice cu acest nou sens.

ՄԵՍՐՈՊ ՄԱՇՏՈՑ / MESROP MAȘDOȚ (342-420)

- în timpul lui, Armenia era sub ocupație persană, limbile folosite în domeniul
religios erau greaca și siriaca, la slujbe folosindu-se un interpret. În administrație, era
folosită și limba pahlavi. Pentru dezvoltarea culturii armene, era nevoie ca limba să
poată fi scrisă, deci de un alfabet.
- călugăr fiind, Mesrop Mașdoț avea nevoie de texte scrise în armeană, deci a
inventat un alfabet pentru a putea traduce Scriptura
 - studiază alături de cărturari și de un caligraf, iar după câțiva ani, alcătuiește un
alfabet de 36 de litere mai târziu adaugă 2) care redau sunetele limbii armene; acesta
este inspirat din alfabetul grecesc și din alfabetele persan și siriac,
- odată alfabetul disponibil, începe lucrul în echipă la traducerea Bibliei din
siriacă (la rândul ei tradusă din greacă; Noul Testament fusese tradus din ebraică)
- după ce Biblia e disponibilă, începe evanghelizarea și alfabetizarea armenilor,
precum și traducerea de lucrări din alte domenii; apar și lucrări originale în armeană,
- există și ipoteza că Mesrop Mașdoț ar fi inventat și alfabetul georgian, și
vechiul alfabet albanez,
- meritele lui sunt sărbătorite anual în Armenia cu ocazia Sărbătorii
traducătorilor ,care marchează începutul anului școlar și îi celebrează pe traducători,
scriitori și profesori,
- Mesrop Mașdoț – un adevărat simbol național, după cum reiese și din prezența
statuii sale în fața Institutului de Manuscrise Vechi din Erevan, care găzduiește zeci de
mii de manuscrise rare;
Chiril (827-869) și Metodiu (825-885)
- originari din Salonic, cunoșteau foarte bine dialectal slav vorbit în acea parte a
Greciei,
- împăratul Moraviei avea nevoie de misionari care să predice poporului în
limba sa; sunt trimiși cei doi frați,
- la Constantinopol, Chiril crează inventează alfabetul glagolitic (de la glagol =
cuvânt, în slava veche)
- încep traducerea Bibliei și introducerea slavei vechi în ceremoniile religioase,
- actualul alfabet chirilic e o adaptare a celui glagolitic; astăzi el are mai multe
versiuni : rus, bielorus, macedonean, ucrainean, bulgar și sârb.
Jan Hus (1369-1415)
„La baza Bibliei cehe, se află Jan Hus care a militat pentru traducerea în limba
vernaculară. În 1415 a fost ars pe rug, pentru doctrina sa care anticipa, în multe puncte,
protestantismul. Urmaşii lui i-au continuat, totuşi, ideile, astfel ca în 1475 exista deja o
versiune chiar tipărită, în limba ceha, a Noului Testament.”
John Wyclif/Wycliffe (1328-1384)
- i se atribuie primele versiuni integrale a Bibliei în engleză (pornind de la textul
latin al Vulgatei), dar probabil nu el le-a realizat,
 - din cauza traducerii ce i se atribuia, e declarat eretic și excomunicat post
mortem.
Martin Luther (1483-1546)
„[...] marea epocă a traducerii biblice este perioada Reformei și a epocii de
dinaintea ei, când Biblia a început să ocupe un loc tot mai important în viața
creștină. În cele opt decenii de dinainte lui Luther, mai precis între 1466 și 1522,
Biblia fusese tradusă în diferite dialecte germane; în italiană în 1471; în olandeză în
1477; în spaniolă și cehă în 1478; în catalană în 1492. Avântul traducerilor a fost
determinat de inventarea presei tipografice de către Johannes Gutenberg în 1439,
care a făcut posibilă pentru prima dată o difuzare rapidă a cărților. Argumentul lui
Diarmaid MacCulloch, care sugerează că înmulțirea traducerilor Bibliei nu a
fost declanșată de Reformă, ci a ajutat la declanșarea ei, e sprijinit de numărul
considerabil al versiunilor biblice din secolul al XV-lea, cu mult înainte de data la
care se estimează în general că ar fi început cu adevărat Reforma.”
Luther propune să i se acorde atenție limbii germane ca mijloc de conștientizare
națională – versiunea (adică traducerea) înseamnă germanizare pentru el. În 1530,
Luther apără traducerea Bibliei scriind: Scrisoare circulară despre traducere. Este un
pamflet care devine prima mare scriere teoretică a traducerii, după scrisoarea Sfântului
Ieronim şi manualul lui Bruni.
Este în favoarea traducerii sensului, respectând limba şi stilul. Acest respect îl
face să introducă în celebrul pasaj din Sfântul Pavel, Romani 3, 28 „arbitramur
hominem iustificari ex fide absque operibus” („socotim că prin credinţă se va îndrepta
omul, fără faptele legii”) un cuvânt care nu exista în textul original: „doar”, allein – care
devine fundamentul Reformei. „Omul se salvează prin credinţă” sau „doar prin
credinţă”? Această problemă de traducere se transformă într-o discordie dogmatică.
Luther Subliniază importanța respectării limbii țintă și a naturalizării aspectelor
necunoscute (anticipare a echivalenței funcționale).
- traduce Noul Testament în germană în câteva luni și este excomunicat, după
care traduce în următorii ani și Vechiul Testament, Versiunea lui are un rol fundamental
în unificarea limbii germane, Îi sfătuiește pe traducători să fie atenți la cum vorbesc
oamenii de rând.
„Primul tratat este cel al lui Martin Luther. În 1517, în Germania a avut loc
„Afacerea indulgenţelor”. Practica vânzării indulgenţelor care aducea iertarea
păcatelor celor care şi le (răs-)cumpărau a provocat o reacţie publică vehementă din
 partea lui Luther, care acuza clerul de ipocrizie, şi a fost urmată de „Afacerea
tezelor”, 95 la număr, lipite de luterani pe uşa Bisericii Castelului din Wittenberg
marchează începutul Reformei. În urma Edictului de la Worms, Luther s-a refugiat
la castelul din Wartburg, în 1521, şi a tradus în germană, în doar câteva luni, Noul
Testament. Traducerea Vechiului Testament va dura până în 1534. Luther şi-a
explicat metoda de traducere în Epistolă despre arta traducerii, unde fără pretenţii
ştiinţifice, sunt expuse principiile traducerii „cosmetizate”, ale echivalenţelor
dinamice şi pragmatice, bazate pe respectul LŢ şi naturalizarea unor aspecte
potenţial necunoscute cititorilor.” (Lungu Badea 2007, 79)
„În ianuarie 1521, bula papală (act oficial emis de papă) anunţa anatema
împotriva lui Martin Luther şi, în iunie 1521, prin edictul de la Worms a fost
excomunicat. Protectorul lui Luther, guvernatorul Saxoniei, l-a adăpostit în castelul
de la Wartburg, din apropiere de Eisenach, unde Luther a început traducerea în
germană a Noului Testament. Conştient de dificultăţile misiunii sale — aceea de a
reda în germană un text superior Vulgatei — Luther, a insistat pe necesitatea de a-şi
discuta munca şi soluţiile de traducere cu alte persoane, pentru ca rezultatul să fie la
înălţimea aşteptărilor. Texul revăzut a fost publicat în 1522, Psalmii în 1531 şi
Biblia completă în 1534. Traducerea Scripturilor devenise o obligaţie pentru
Luther. El arăta în scrierile sale că orice creştin poate să judece singur scripturile şi
la fel de bine ca un cleric. „Revelaţia salvatoare” îl obliga să ofere, tuturor, texte
comprehensibile şi lizibile. Pentru a traduce Biblia, Luther a folosit originalele
ebraice şi greceşti, nu versiune latină a Vulgatei. Sugera, astfel, că trebuie să ne
întoarcem la origini. Chiar dacă nu este creatorul germanei moderne, cum pretind
unii, Luther a avut o contribuţie esenţială la diversificarea resurselor expresive ale
germanei şi un rol hotărâtor în unificarea lingvistică. Biblia tradusă de Luther era
citită peste tot, litaniile erau cântate în şcoli şi biserici reformate.” (Lungu Badea
2007, 81)
- ca dovadă a valorii traducerii lui Luther, trebuie spus că una din primele
traduceri catolice în germană (cea a lui Hieronymus Emser), realizată ca traducerea lui
protestantă, „era o adaptare a unei versiuni timpuri a Noului Testament al lui Luther,
ajustată pentru a fi mai conformă cu Vulgata” și că versiunile catolice ulterioare
rămâneau destul de aproape de versiunea lui (Barton 2021, 491). De asemenea,
oponenții lui citau chiar din ea pentru a-l combate... (Johnson 2013, cap. 15)
Pasaje din Scrisoarea despre tălmăcire
 „Aceia care niciodată n-au putut vorbi cumsecade, cu atât mai puţin să
tălmăcească, sunt cu toţii sfătuitorii mei, iar eu trebuie să fiu învăţăcelul tuturor. ”
„Mi-am dat osteneala să tălmăcesc cât mai bine, curat şi lămurit în nemţeşte. Şi
ni s-a întâmplat adesea să căutăm un singur cuvânt 14 zile, chiar trei, patru
săptămâni şi câteodată tot nu l-am găsit. La Iov am lucrat, M. Philipp, Aurogallus şi
eu, astfel încât uneori în patru zile n-am putut termina decât trei rânduri. Mai bine
aşa, căci acum e gata şi e tălmăcit, îl poate citi şi pricepe oricine, poate trece cu
privirea peste trei, patru pagini, fără măcar să se împiedice de vreo greutate. Dar
nici nu-şi dă seama ce pietroaie şi ce buturugi au fost aici, pe când acum treci peste
ele ca pe o scândură dată la rindea. A trebuit să asudăm şi să ne căznim mult pentru
a înlătura din drum astfel de pietroaie şi de buturugi, încât acum mergi uşor pe acel
drum. E uşor să ari, după ce ogorul a fost curăţat. Dar să smulgă copacii şi beţele
din pământ şi să pregătească ogorul, asta nu vrea nimeni. De altfel, să nu te aştepţi
la vreo mulţumire.”
„Am vrut să vorbesc nemţeşte, nu latineşte, nici greceşte, pentru că mi-am pus în
cap să tălmăcesc în nemţeşte. Nu trebuie să întrebi literele din limba latină cum să
vorbeşti nemţeşte, ci întreabă despre asta pe mama de acasă, pe copiii de pe stradă,
pe omul obişnuit din piaţă, uită-te la gura lor cum vorbesc ei şi ia-te după dânşii ca
să ştii cum să tălmăceşti, şi atunci au să vadă că le vobeşti nemţeşte.”
„Chiar Christos spune: ex abundentia cordis os loquitur, dacă m-aş lua după
măgari, m-aş ţine de litere şi aş tălmăci: din abundenţa inimii vorbeşte gura.
Spune-mi, oare asta e nemţeşte? Care german înţelege aşa ceva? Ce înseamnă
pentru un german abundenţa inimii? Aşa nu vorbeşte nici un german, fie că vrea să
spună că cineva are o inimă prea largă, fie că are prea multă inimă. Dar chiar şi aşa
şi tot n-ar fi bine tălmăcit. Căci abundenţa inimii nu e nemţeşte, e tot atât de puţin
cât şi abundenţa casei, abundenţei sobei, abundenţa băncii: ci mama din casă şi
omul obişnuit zic: cui îi e inima plină gura îi vorbeşte. Asta înseamnă o germană
bine vorbită; aşa m-am căznit eu să tălmăcesc, şi, din păcate, n-am nimerit-o
totdeauna. Căci literele latineşti împiedică peste măsură să vorbeşti bine nemţeşte
[…]”
„Şi ce să mai lungesc vorba despre tălmăcire! Dacă ar fi să spun toate pricinile şi
gândurile mele despre fiece cuvânt, desigur aş avea de scris un an. Am aflat eu
acum cât meşteşug, câtă osteneală şi trudă cere tălmăcirea, de aceea nu rabd drept
judecător şi dojenitor vreun măgar sau vreun catâr papistaş care n-a încercat să
 tălmăcească nicicând. Cui nu-i place tălmăcirea mea, n-are decât s-o lase în plata
Domnului; naiba să-i mulţumească cui nu-i e pe plac şi care o schimbă fără ştirea şi
voia mea. Dacă trebuie schimbată, am s-o schimb eu însumi.”
- „Biblia lui Luther a modelat limba germană în așa fel încât a fost și continuă să
fie foarte dificil să se realizeze o alternativă reușită, protestantă sau catolică. Dificultăți
asemănătoare rezultă din influența versiunii King James asupra limbii engleze”
William Tyndale (1490-1536)
- a tradus Biblia după textele grecești și ebraice, fără să fi primit permisiunea și
influențat fiind de abordarea lui Luther, motiv pentru care a trăit ca un fugar în Europa. De
exemplu, a „tradus termenul pentru ‘pocăință’ prin ‘căință, regret’, și nu prin ‘penitență’”, ceea
ce a subminat inclusiv sistemul indulgențelor papale (Barton 2013, 492).
- textul lui este fundamental pentru limba engleză, servind și la elaborarea traducerii
cunoscută drept King James’ Bible. De asemenea, multe din soluțiile lui se regăsesc și în limba
de azi
- exemplarele din Biblia tradusă de el erau mici pentru a putea fi transportate clandestin
ușor
- în cele din urmă, a fost ars pe rug pentru erezie (probabil că au cântărit mult la
condamnare notele sale de traducător, cu caracter luteran, Johnson 2021, 506). La un an de la
moartea lui, unul din colaboratorii lui, John Roger, coordonează publicarea unei versiuni care
cuprinde inclusiv traducerile neterminate. Textul e aprobat de Henric al VIII-lea.
„William Tyndale (1490-1536) a împărtăşit destinul multor traducători
contestatari. Reformator şi protestant englez de la începutul secolului al XVI-lea,
martir după moarte, este traducătorul Noului Testament şi al Pentateuhului în
engleză. Prin această traducere în limba engleză a contestat aserţiunea potrivit
căreia limba vulgară era incapabilă să redea convenabil textul original, ceea ce l-a
costat viaţa. Bun cunoscător al limbilor ebraică, greacă, latină, spaniolă şi franceză,
încât ar fi putut trece oricând vorbitor nativ al oricăreia dintre limbile menţionate, la
egalitate cu engleza, după cum se spune, a fost fascinat de Noul Testament greco-
latin al lui Erasmus şi, în egală măsură, de traducător, pe care l-a întâlnit pe
continent. În 1524, avea să fie constrâns părăsească Anglia pentru totdeauna.
William Tyndale, emigrează în Germania, datorită ideilor sale reformiste, şi între
1524-1525 traduce NT din greacă în engleză, cu intenţia să îşi tipărească lucrarea la
Köln şi să o răspândească, de aici, pe teritoriul Angliei. 6000 de exemplare,
difuzate, neoficial.
 Şi-a încheiat traducerea la Hamburg, dar nu a putut-o publica aici din cauza
clericilor care îl urmăreau. A scăpat de ei şi a fugit cu manuscrisul pe care a reuşit
să îl publice la Worms, în 1525. Toate exemplarele au fost cumpărate de
arhiepiscopul Londrei de la Tyndale însuşi, cu intenţia, pusă în practică de altfel, de
a le arde şi a se asigura în felul acesta că nu aveau să cadă în mâinile credincioşilor.
Cu banii primiţi, Tyndale a imprimat o a doua ediţie al cărei succes enorm s-a
datorat şi, în mare măsură, publicităţii făcute de arderea pe rug a primei ediţii. În
cele din urmă, Tyndale a fost prins (ca Isus?) într-o capcană, organizată în urma
unei cine, la Vilvoorde (Belgia) şi întemniţat. În detenţie a tradus Epistolele lui
Pavel. A fost condamnat şi spânzurat la ordinul lui Carol Quintul, la 6 octombrie
1536 (cu 20 ani înaintea lui Dolet). Traducerea sa din Vechiul Testament a fost
încheiată de călugărul Augustin Miles Coverdale (1488-1568), apoi a fost adoptată
oficial de Henric VIII, iar a doua ediţie a apărut în 1537.” (Lungu Badea 2007, 94-
95)
King James’ Bible (KJV) / King James Bible (KJB) (1604-1611) (Versiunea Regelui Iacob/
Versiunea Autorizată)
- versiunea autorizată considerată de referință în spațiul anglofon de la mijlocul
secolului al XVII-lea până la începutul secolului XX. Realizată ca urmare a comenzii
făcute de regele Iacob I al Angliei pentru că existau în acel moment prea multe versiuni
englezești aflate în concurență,
- s-a stabilit încă de dinaintea începerii lucrului după ce principii se va lucra:
- între 80% și 94% din text reia versiunea lui Tyndale . „Deși calitatea englezei
din versiunea King James e de netăgăduit, în multe locuri era deja arhaică pentru 1611
[...]. Traducătorii versiunii King James au preferat un stil solemn și impozant, nu
colocvial, și au mai temperat jovialitatea versiunii Tyndale, spre exemplu ‘Domnul era
cu Iosif și el era un flăcău norocos’ n-a intrat în versiunea King James, nici ‘Isoif era
om trupeș și arătos’ (Geneza 39:6)” (Barton 2021, 496).
- în prefața traducătorilor: „Cu adevărat, bunule cititor creștin, nu ne-am gândit
vreodată că ar trebui să facem o traducere nouă, nici să facem din una rea una bună; [...]
ci să facem din una bună una și mai bună, ori din multe bune una nouă și de căpetenie,
care să nu poată fi criticată; aceasta a fost strădania noastră, ținta noastră.” (in Barton
2021, 494)
- a avut o influență majoră asupra evoluției limbii engleze și e considerată un
model din punct de vedere stilistic:
 - „Cum va cugeta omul la ceea ce nu pricepe? Cum va pricepe ceea ce rămâne
ascuns și scris într-o limbă necunoscută? Traducerea este cea care îi deschide
fereastra, lăsând lumina înăuntru.” (Miles Smith, „The Translators to the Reader”,
prefață la Versiunea King James a Bibliei, in Barton 2021, 478)
- în anii 1870, Biserica Angliei a făcut primii pași înspre revizuirea textului, dar
Versiunea Revizuită (Revised Version) nu s-a bucurat de popularitate, cu toată că era
mai fidelă originalului ebraic, aramaic și grecesc și că folosirea echivalențelor era
unitară. o versiune ușor revizuită de o comisie americană a fost publicată ca American
Standard Bible în 1901, versiune care a avut succes (Barton 2021, 497-498),
James Evans (1801-1846)
- traducător misionar trimis în vestul Canadei,
- inventează un sistem de transcriere a limbii amerindiene anishinabe,
- inventează alfabetul silabic cri, ușor de învățat chiar și pentru triburile de
vânători (într-o zi)
- nouă simboluri care pot fi reprezentate în patru poziții
- la 15 ani după moartea lui, e tradusă Biblia în limba cri.
Secolul XX
- în secolul XX, traducerea Bibliei e influențată și de progresele în arheologie și
traductologie (v. Nida 2013),
- au proliferat traducerile Bibliei, eforturile îndreptându-se în cea mai mare parte
în direcția traducerii în limbi în care nu fusese încă tradusă, fiind uneori nevoie inclusiv
de crearea unui sistem de scriere. Apare în traductologie – tocmai ca urmare a
proiectelor de traducere a Bibliei în limbi foarte îndepărtate de contextul mediteraneean
– conceptul de echivalență dinamică:
„Astfel, E. Nida distinge două tipuri de echivalenţă, pe care le numeşte
formală şi dinamică. Echivalenţa dinamică este definită ca „...o calitate a traducerii,
în cadrul căreia conţinutul semantic al originalului este transmis limbii de receptare
în asemenea mod, încât reacţia receptorului, în general, este similară cu reacţia
receptorilor originalului” [apud 2, 53]. Aşadar, conceptul de echivalenţă dinamică
introduce un element nou în teoria traducerii, cel de situaţie comunicaţională.”
(Sobol 2014)
- „În linii mari, traducerile moderne sunt de trei tipuri. În primul rând, revizuirile
unor versiuni mai vechi […]. Un al doilea tip de traducere se efectuează pornind de
la zero, fără referire la vreo tălmăcire tradițională, și folosește un limbaj
 contemporan. În engleză, exemplul tipic este New English Bible […]. Această
versiune [are] un stil modern, cult, care evită arhaismele. Formele învechite de
persoana a doua singular (thou, thee) sunt evitate, pe câtă vreme RVS [Revised
Standar Version] le reținuse când nu se adresează lui Dumnezeu, dar nu oamenilor
[…]. NEB a inovat inclusive în formatul tipărit, dispunând textul continuu, în
paragrafe, fără a-l împărți în versete și renunțând la coloanele double pe pagină.
[…] Al treile tip de traducere e reprezentat de câteva versiuni ale Bibliei ebraice
întocmite de cercetători evrei pe parcursul secolelor XX și XXI. Aceste versiuni
caută să imite stilul și vocabularul originalului introducând deliberat exprimări
neobișnuite în limba țintă. Metoda duce la un text într-o engleză (germană sau
franceză) excentrică, însă prezintă avantajul că respectă caracterul străin al operei
traduse și evită pericolul adaptării lui excesive în cultura modernă […]
Într-un anumit sens, calcă pe urmele lui Tyndale, care păstrase expresii
idiomatice ebraice ca ‘tari de cerbice’ pentru ‘încăpățânat’, cum procedaseră
Septuanginta și Vulgata înaintea lui”. (Barton 2021, 500-503),
- inclusiv în secolul XX, unele traduceri au fost strâns legate de „identitatea
națională, în special în cazul limbilor minoritare: este cazul traducerilor galeze (cea mai
recentă încheiată în 1998 și revizuită în 2004) și al Bibliei slovene (1996) asociată cu
independența națională.” (Barton 2021, 509),
- La Bible de Jérusalem (1948-1955): traducere a unui colectiv de 33 de exegeți;
însoțită de un aparat critic; încearcă să fie fidelă originalului și să prezinte un text cu
calități literare; a fost frecvent reeditată; a fost tradusă din franceză în numeroase alte
limbi. În prefață, editorul traducerii în engleză menționează că, deși s-a tradus inițial din
franceză, textul a fost confruntat cu originalele ebraic și grecesc .Unul dintre
contributori a fost chiar J.R.R. Ediția engleză din 1985 este prima traducere care și-a
propus să folosească un limbaj neutru din punct de vedere al genului, o idee despre
numărul de versiuni oficiale în limba engleză…:
Secolul XXI
- una din tendințele mai recente constă în a propune versiuni scrise într-un
limbaj care elimină referințele la gen („frați și surori” în loc de „fraților”, „om”, „cel
care”, „cei care” în loc de un substantiv singular care poate desemna și numai bărbații
(ex. „man”), „ei” în loc de „el”. (Barton 2021, 509),
- dacă majoritatea traducerilor au un stil uniform, unele din cele noi încearcă să
redea diversitatea de stiluri din original, dar adoptă totuși constant un limbaj modern,
ceea ce nu redă faptul că diverse cărți din Biblie sunt scrise în epoci diferite. Nu s-a
întreprins însă o astfel de traducere încă.
Exemple de traduceri din secolul XXI
1. Așa numită Biblie a scriitorilor (traducere în franceză) este traducerea
propusă de un grup de 20 de specialiști în limbi clasice și texte biblice care au colaborat
fiecare cu câte un scriitor. Conform descrierii de pe site-ul editurii, această versiune „a
permis reînnoirea limbajului biblic și adaptarea textelor din Scriptură la sensibilitățile
noastre moderne”
2. Septuanginta, coordonare traducere: Cristian Bădiliță, Francisca Băltăceanu,
Monica Breșteanu si Dan Slușanschi în colab. cu pr. Ioan-Florin Florescu, traducere de
Cristian Badilita, Ion Patrulescu, Ioana Costa, Eugen Munteanu, Mihai Moraru, Iași,
Polirom, 2004.
„Noua traducere a Septuagintei nu se intelege pe sine ca o lucrare paralela cu
aceea a Bisericii sau – cu atit mai putin – ca o lucrare polemica. Ea este, dimpotriva, o
incercare a laicatului de a se afilia travaliului biblic al Bisericii, o aspiratie la dialog si
colaborare. ” (Andrei Pleșu)
„Textul Bibliei confirmă, prin structura şi istoria lui, teologia Treimii. Căci el
are trei autori: Dumnezeu (inspiratorul lui suprem, izvorul Revelaţiei), autorii
textului consemnat în scris (primitorii şi transmiţătorii Revelaţiei)
şi traducătorii textului originar. Cu volumul de faţă, ne aflăm în prezenţa
traducătorilor, exponenţi ai «vorbirii în limbi», mediatori ai Duhului, păstori ai
cuvintelor aflate în căutarea Cuvântului. Ei merită toată admiraţia noastră. Pentru
că reuşesc să pună erudiţia cea mai temeinică în serviciul cordialităţii, al nevoii de
a înţelege ceea ce e dincolo de înţelegerea obişnuită.“ — Andrei Pleşu
„Ţinând seama că este vorba de un text care provine dintr-un trecut îndepărtat,
că există o tradiţie îndelungată a traducerii Bibliei în limba română, că textul
rămâne contemporan cu toate generaţiile, s-a urmărit echivalarea lui într-o limbă
actuală, firească, evitând atât arhaismele devenite aproape de neînţeles, cât şi
neologismele stridente şi lipsite de conotaţii poetice.” 
- din interviul cu coordonatoarele traducerii (Băltăceanu, Broşteanu, 2021):
„A rezultat o transpunere pe care am gândit-o pentru CMB – Cititorul Mediu
Binevoitor.”
„Noutatea vechiului, cum s-ar zice. Există, oare, un răspuns tranșant la
următoarea provocare: cum ar trebui să fie tradusă Biblia?
 F.B.: Cât mai bine. Noi am încercat să spunem: „Uite-așa ar trebui tradusă”.
Cât mai aproape de text, păstrând, pe cât se poate, frumusețea acestuia, evitând
lucrurile de neînțeles (dar dând explicații în note), încercând să faci textul
inteligibil, rămânând în același timp în atmosfera ei. Dar nu putem pretinde că
„așa trebuie”. Noi ne-am gândit că așa ar fi trebuit, că așa ar fi bine să fie tradusă
Biblia din ebraică.
— Se mai poate astăzi, știind atâtea și atâtea lucruri despre Biblie și despre
istoria traducerilor, se mai poate, așadar, traduce de unul singur, de către un
singur om această carte?
M.B.: Orice se poate, dar e periculos. Unul singur nu are cum să acopere toate
aspectele, toate zonele de competență necesare. Dacă vrea să-și asume anumite
lucruri, dacă vrea neapărat să sune altfel decât au sunat celelalte traduceri — da, o
poate face, dar e riscant.

CURS 5
Egiptul Antic
Primii interpreți despre care avem informații sunt prinții din insula Elefantina (2423
î.Hr.- 2263 î.Hr.), și interpreți, și diplomați. Aceștia locuiau într-o zonă bilingvă a Egiptului
faraonilor și erau responsabili cu misiunile comerciale și militare în Nubia și Sudan.
Basoreliefurile din mormântul neterminat din Memphis al faraonului Horemheb
reprezintă și interpreți:
- aceștia sunt reprezentați ca fiind mai mici decât celelalte personaje, ceea ce
sugerează statutul social inferior. Se pare că basorelieful nu e terminat: spațiul de deasupra
interpreților ar fi urmat să fie completat cu o reprezentare a cuvintelor lor.
Roma antică
- foarte mulți erau bilingvi (cunoșteau latină și greacă); interpreții în limbile locale
erau foarte necesari pentru administrarea noilor teritorii: chiar dacă romanii din administrație
vorbeau limba locală, uneori preferau să comunice prin interpret pentru a marca distanța între
ei și barbari. Meseria aceasta era recunoscută, după cum o arată mormântul acestui interpret
din Dacia, Marcus Ulpius Celerinus:
„Cunoaștem un singur traducător din limba dacă din antichitate. De-atunci,
firește, numărul lor n-a crescut. Două vorbe deci despre descoperirea arheologică care
ne-a dat cîteva detalii despre acest îndepărtat patron al celor care fac azi traduceri în și
din română.
Cazul lui e cu totul excepțional, pentru că aflăm și numele omului. Sursele
scrise antice pomenesc într-adevăr zeci de traducători timp de cel puțin șapte sute de
ani; ei sînt însă lingviști aproape întotdeauna anonimi, care traduc din latină/greacă în
și din limbile galilor, germanilor, sarmaților, perșilor, hunilor etc. Mă întreb dacă
anonimatul lor ține de faptul că activitatea lor nu era instituționalizabilă, și deci părea
neimportantă, sau, poate, de un tabu: stai departe de oamenii ăștia, operează cu un
explozibil ciudat.” (Pavel 2020)
„Numai cîțiva translatori ne sînt cunoscuți epigrafic, adică din inscripții în
piatră puse de ei sau pentru ei și descoperite arheologic – dar atunci le aflăm de obicei
și numele. Inscripțiile folosesc termenul interpres, cu varianta interprex, cu alte
cuvinte, translator (interpret), cel care face traduceri oral, între doi vorbitori, iar nu în
scris. Tot la translatori se referă de fapt și sursele scrise cînd pomenesc nenumăratele
întîlniri diplomatice între lideri romani și alți șefi de state: Sulla și regele Bocchus al
Mauretaniei, Nero și Tiridate al Armeniei etc. – și tot pe ei îi omora Caracalla după
asemenea întîlniri pentru un plus de confidențialitate. ” (Pavel 2020)
„Translatorul nostru de limbă dacă, Marcus Ulpius Celerinus, e pomenit pe
inscripția de pe un sarcofag de calcar găsit în 1943 în castrul legionar de la Brigetio
(atunci în Pannonia, azi Szöny în Ungaria), datat probabil în prima jumătate a
secolului III d.Hr și aflat azi la Muzeul Național din Budapesta. El este cel care
cumpără sarcofagul (frumos decorat cu un fel de volute baroce, caracteristice artei din
zonă) pentru fiul lui, mort la 35 de ani. Acest domn Celerinus se descrie pe sine ca
interprex Dacorum pe lîngă Legiunea I Adiutrix. În această legiune el fusese mai
înainte doar salariarius, cineva cu un contract anume, poate în domeniul
aprovizionării (dar se cunoaște un salariarius care era arhitect și un altul care era
cîntăreț la orga hidraulică). După nume, pare să fi fost strănepotul unui dac care
primise cetățenie romană în vremea lui Traian; ar fi interesant ca limba să se fi vorbit
încă în familie un secol mai tîrziu. Dar el poate să fi învățat daca și altfel: prin
căsătorie cu o vorbitoare de dacă sau în cine știe ce (alt tip de) prizonierat. Nu avem
nici o dovadă că translatorii făceau în antichitate vreun fel de cursuri profesionale.
Nu e foarte clar de ce era nevoie de un traducător de limbă dacă la oarecare
distanță de granițele Daciei, adică în Pannonia învecinată. Poate în discuțiile cu
Cotinii, trib dacic instalat acolo după războaiele lui Marcus Aurelius – numai că ei ar
 cam fi trebuit să înceapă s-o rupă pe latinește între timp. Mai degrabă, după cea mai
recentă ipoteză, era nevoie de Celerinus în vremea războaielor lui Maximinus Thrax
(235–238) (la care știm că a participat și legiunea în solda căreia era) împotriva dacilor
infiltrați în Barbaricum-ul sarmat. Ca speculație, acești interpreți par să fi fost în
legătură cu lumea comercială, din care veneau și la care se întorceau. Cazul lui
Celerinus, care fusese salariarius, ar putea fi comparat cu cel al unui centurion al
Legiunii XV Apollinaris (atestat de o inscripție pusă în vremea Flavienilor în Austria
de azi), care era și interprex pentru limba germanică a quazilor și care apoi își pusese
abilitățile lingvistice în slujba profesiunii de negustor. Traducerea în antichitate a fost
dintotdeauna solidară conceptual cu interpretarea semnelor zeilor și, pe de altă parte,
cu intermedierea negustorească – o dublă apartenență, sacră și profană, care pare să fie
încă relevantă azi. Ce s-a schimbat sigur e faptul că dintr-o profesiune exclusiv
masculină, cea de traducător și translator a ajuns una predominant feminină.
Ar mai fi o referință antică ce i-ar putea interesa pe traducătorii noștri de azi.
Într-una dintre Ponticele sale (IV.14.41), Ovidiu pomenește un malus interpres de la
Tomis; am dubii că e vorba realmente de un traducător prost din latină, s-ar putea să
fie mai degrabă acolo un cititor care răstălmăcește. Dovadă, oricum, că se citea.”
(Pavel 2020)
- una din primele întâlniri la nivel înalt la care prezența interpreților este
înregistrată în documente (cronica lui Titus Livius) este cea între Scipio și Hannibal (anul
202), când, în urma bătăliei de la Zama, Hannibal se predă;
- interesant este că, așa cum se întâmplă și azi cu ocazia întâlnirilor diplomatice la
nivel foarte înalt, fiecare din cei doi lideri avea propriul interpret.
„Desigur, la ei se recurge și ca statement de mîndrie națională, ca atunci cînd
Hannibal și Scipio Africanus discută prin translatori, deși la o adică amîndoi știau
greaca, iar Hannibal știa și latina. E menționată și utilizarea în fel și chip pentru
traduceri a unor mici T.E. Lawrence antici sau a unor coloane a cincea ale expansiunii
romane în Orient – între altele, cazul lui Josephus în intervenția Flavienilor în Iudea.”

Rolul interpreților în cucerirea Americilor

America de Nord
Cristofor Columb
”In the late Middle Ages, the situation was quite similar in many parts of Europe.
Traders and poets, sailors and adventurers moved overland and around the inland seas picking
up and often mixing more or less distantly related languages as they went, and only the most
thoughtful of them even wondered whether they were speaking different “languages” or just
adapting to local peculiarities.
The great explorer Christopher Columbus provides an unusually well-documented
case of the intercomprehensibility and interchangeability of European tongues in the late
Middle Ages. He wrote notes in the margins of his copy of Pliny in what we now recognize as
an early form of Italian, but he used typically Portuguese place-names—such as Cuba—to
label his discoveries in the New World. He wrote his official correspondence in Castilian
Spanish but used Latin for the precious journal he kept of his voyages. He made a “secret”
copy of the journal in Greek, however, and he also must have known enough Hebrew to use
the astronomical tables of Abraham Zacuto, which allowed him to predict a lunar eclipse and
impress the indigenous people he encountered in the Caribbean. He must have been familiar
with lingua franca—a “contact language” made of simplified Arabic syntax and a vocabulary
taken mostly from Italian and Spanish, used by Mediterranean sailors and traders from the
Middle Ages to the dawn of the nineteenth century—because he borrowed a few characteristic
words from it when writing in Castilian and Italian.2 How many languages did Columbus
know when he sailed the ocean in 1492? As in today’s India, where a degree of
intercomprehensibility exists among several of its languages, the answer would be somewhat
arbitrary. It’s unlikely Columbus even conceptualized Italian, Castilian, or Portuguese as
distinct languages, for they did not yet have any grammar books. He was a learned man in
being able to read and write the three ancient tongues. But beyond that, he was just a
Mediterranean sailor, speaking whatever variety of language that he needed to do his job.”

Pocahontas (sec. XVII)

- fiica unei căpetenii amerindiene, Powhatan-Sachem;
- răpită de britanici, devine soția unui om de afaceri englez, John Rolfe, schimbându-și
numele în Rebecca Rolfe și convertindu-se la creștinism;
- învață limba engleză și, ajunsă în Anglia, oferă o imagine diferită de cea pe care și-o
făcuseră britanicii, de la distanță, despre băștinașii din America de Nord;
- legenda spune că ar fi servit și de interpret în discuțiile între tribul ei și britanici. Cert
este că mulți amerindieni care, într-un mod sau altul, au ajuns să învețe limbi europene au fost
interpreți. Au jucat, implicit, un rol în istoria națiunilor americane de azi.
Squanto (sec. XVII)
 - el este ameridianul datorită căruia Pelerinii veniți în Lumea Nouă de pe bătrânul
continent au supraviețuit primilor ani în America învățându-i cum să cultive plante și să
vâneze în noile condiții; în cinstea lui și a tribului său, s-a sărbătorit prima data Ziua
Recunoștinței;
- tot el a asigurat, desigur, și comunicarea dintre Pelerini și localnici;
- el a învățat limba spaniola în anii în care, după ce a fost răpit cu alți băieți din tribul
său, a fost sclav în Spania. După ce și-a recăpatat libertatea, a stat o vreme în Anglia, unde a
învățat limba engleză, urmând ca apoi să se întoarcă în America.
America de Sud și Mexic
- când a pornit în expediția de descoperire a unei rute către Indii, Cristofor Columb l-a
luat cu el pe Luis de Torres, care vorbea mai multe limbi străine, însă niciuna nu a fost de
folos în Americi. Pentru a rezolva problema, la întoarcere a luat cu el mai mulți amerindieni
cu scopul ca aceștia să învețe spaniolă, iar apoi să servească drept interpreți.
Doña Marina/ (La) Malinche (sec. XVI)
- deși se naște într-o familie aztecă nobilă, e vândută ca sclavă conquistadorului
Hernán Cortés. Într-o primă etapă, e folosită ca interpret pentru limba aztecă (nahuatl) și
maiașă, din maiașă în spaniolă interpretând un preot, Jerónimo de Aguilar (azi, se vorbește de
interpretare „releu” în aceste cazuri). Curând însă învață și ea spaniolă și devine singurul
interpret al lui Cortés;
- devine iubita lui Cortés și mama fiului lui, Martin, considerat primul metis. Fiind
„ochii și urechile” lui Cortés, are o putere deosebită;
- este una dintre cele mai controversate figuri din istoria Americii de Sud: pe de o
parte, e admirată pentru inteligența și priceperea ei, pe de altă parte, e considerată trădătoare a
poporului aztec;
- este un personaj care a inspirat multe lucrări de ficțiuni
Felipillo (sec. XVI)
- de origine peruviană, Felipillo e unul dintre tinerii pe care conquistadorul Pizzaro îi
dusese în Spania să învețe spaniolă pentru a lucra mai apoi ca interpret;
- supărat fiind pe căpetenia incașă Atahualpa pentru că îi refuzase mâna fiicei lui,
interpretează eronat spusele acestuia în timpul discuției cu Pizzaro, ceea ce duce la
condamnarea la moarte a incașului. În cele din urmă, se convertește și nu este executat. Din
cauza interpretării eronate, spaniolii reușesc să cucerească o cetate foarte bine păzită cu
mijloace umane nesemnificative…
- trădarea lui a fost descoperită, drept pentru care a fost condamnat la moarte;
 - în spaniola vorbită în Peru, numele lui a devenit sinonim cu trădător.
Un destin aparte: Enrique de Malacca
- sclav din insulele Pacificului, dar și bun prieten al lui Magellan, îi supraviețuiește
acestuia în timpul expediției de înconjurare a globului. În ciuda faptului că, prin testament,
Magellan îi reda libertatea, e ținut în continuare sclav de căpitanul care luase locul
exploratorului. Reușește să se răzbune, cu ajutorul interpretării: când echipajul ajunge pe o
insulă unde nu mai ajunseseră europeni, le transmite băștinașilor că nou-veniții un mesaj
agresiv, ceea ce duce la uciderea căpitanului cu pricina și a celorlalți de pe vas;
- a fost primul om care a făcut ocolul Pământului.
Europa
Dragomanii de la Sublima Poartă
- musulmanii neavând voie să învețe limbi străine, Imperiul Otoman se baza pe
creștini pentru munca de interpretare, aceștia fiind adesea greci născuți și crescuți în cartierul
Fanar din Istanbul;
- acești dragomani au apărut în secolul al VIII-lea;
- Dragomanii Divanului Sultanului erau funcționari ai Imperiului Otoman, cunoscuți
în Occident sub denumirea de Mari Dragomani. Ei ocupau o funcție foarte înaltă, dar erau în
același timp foarte expuși riscurilor. Până în prima jumătate a secolului XIX, ocupau a doua
cea mai importantă poziție după cea de ministru de externe ;
- Marele Dragoman avea următoarele îndatoriri:
 să interpreteze la întâlnirile Marelui Vizir cu trimișii străini;
 să traducă scrisorile trimise de misiunile străine Sultanului și Marelui Vizir cu ocazia
audiențelor;
 să participe la întâlnirile Marelui Vizir cu trimișii străini și să pregătească darea de
seamă a acestor întâlniri;
 să facă parte din delegațiile otomane trimise în străinătate;
 să interpreteze la negocierile bilaterale;
 să redacteze diverse documente trimise puterilor occidentale.

Alexandru Mavrocordat Exaporitul (1641-1709) 

- de o inteligență excepțională, are o contribuție esențială la semnarea păcii de la
Karlowitz:
 - Occidentalii au deschis chiar școli în Istanbul pentru a instrui copii în domeniul
interpretării. Astfel, tineri veniți din țările occidentale și din teritoriile Imperiului Otoman își
primeau aici educația și învățau turca, araba și persana. La sfârșitul studiilor, erau recunoscuți
ca „dil oğlanı” (băieți care cunosc limbi). În timp, acești elevi deveneau parte integrantă a
legăturilor diplomatice, fiind nu doar traducători și interpreți în relațiile dintre Înalta Poartă și
trimișii puterilor occidentale, ci și specialiști în civilizațiile orientale. Dragomanii misiunilor
străine jucau rolul de secretari-interpreți. Ei traduceau documentele și întâlnirile cu
reprezentații administrației otomane, îi însoțeau pe diplomați și locuiau în ambasade sau
consulate.
- mulți dintre marii dragomani, au ajuns, începând cu secolul al XVIII-lea, domnitori
în Țările Române.
Secolul XX- apar primele școli de interpretare (la Universitatea din Geneva în 1941:
la Sorbona, Paris, în 1957) și se pune la punct, în timp, un program de formare progresivă,
astăzi aplicat în foarte multe masterate de interpretare;
- se folosește pentru prima dată interpretarea simultană: experimental la Organizația
Internațională a Muncii în 1920 și „cu miză” (enormă!) la procesul de la Nürenberg în
perioada 1945-1946;
- după război, interpretarea simultană devine un serviciu obișnuit la marile instituții
internaționale, dintre care unele angajează mii de interpreți, atât pe perioadă nedeterminată,
cât și pe perioade scurte. Este cazul Națiunilor Unite (care are șase limbi oficiale și
nenumărate agenții și organizații în toate colțurile lumii) și al instituțiilor europene, Uniunea
Europeană având 24 de limbi oficiale (Parlamentul European este cel mai mare angajator de
interpreți).
Începutul secolului XXI
- perfecționarea echipamentelor; exigențe tot mai mari pe piață datorită
profesionalizării crescânde a interpretării și a creșterii numărului de interpreți cu combinații
de limbi cerute.
Tipuri de interpretare
În funcție de modul de interpretare
- interpretare frază cu frază/ fără notițe

- interpretare consecutivă

- interpretare simultană

- interpretare șoptită

În funcție de contextul de interpretare

- interpretare de conferință

- interpretare diplomatică

- interpretare pentru serviciile

În funcție de prezența sau absența fizică a interpretului

- interpretare la fața locului,

- interpretare la distanță (remote interpreting): telefonică

Viitor
Va dispărea interpretarea?!
Dacă da...:
[…] pericolul latent este altul: populațiile, obișnuite cu furnizarea
„automatizată” a serviciilor de care depind, își vor pierde treptat reziliența în fața
„șocurilor” – fie ele naturale sau artificiale. Uitînd modul în care funcționau
lucrurile în trecut și știind puțin sau nimic despre dispozitivele pe care le utilizează în
mod curent, aceste populații vor fi neajutorate și cuprinse de panică, chiar și în fața
unor perturbări minore ale vieții „normale”. Oamenii au făcut din Mașină un
Dumnezeu sau, într-o exprimare academică mai sobră, ei trăiesc conform unei
„paradigme științific-tehnologice” și sînt guvernați de „cadrul de imperative” al
 acesteia. Mașina promite să ne îmbunătățească viețile, dar ce ne facem dacă ușile nu
se mai deschid? (Skidelsky 2021)

CURS 5
Perioada I: secolul XVI - 1640 (conform periodizării propuse de Lungu Badea 2007
pentru intervalul sec. XVI-1840)
- 1521 : Scrisoarea lui Neacșu, cel mai vechi document scris în limba română (cu
litere chirilice):
„Textul a fost scris cu litere chirilice, iar conținutul propriu zis, în limba
română, este încadrat de o formulă de introducere și de încheiere în slavă. Limba
veche română folosită în scrisoare este asemănătoare ca formă limbii actuale, și, în
pofida utilizării literelor chirilice și a unor fraze în limba slavă, au fost identificate 175
de cuvinte românești de origine latină din totalul de 190 folosite în text, excluzând
repetițiile și substantivele proprii.”
- primul text în limba română scris cu caractere latine este așa-numitul „fragment
Todorescu” – 1570-1575
secolul XVI :
- „apar primele texte tipărite de diaconul Coresi (d. 1583), toate cu conținut religios și
traduse din slavonă [...], considerată a treia limbă sfântă alături de greacă și latină. [...]
traducerea textelor sfinte într-o limbă vie și actuală era o revoluție culturală pentru acea dată”.
(Lungu Badea 2007, 144);
- o explicație a apariției acestor traduceri ar putea fi influența Reformei din Europa
occidentală;
- tipăriturile lui Coresi sunt însoțite de prefețe în care acesta se exprimă cu privire la
traducere, ceea ce arată că diaconul era conștient de cât de importantă era această activitate.
Aceste prefețe sunt interesante și pentru că arată starea limbii române în nordul Munteniei și
sudul Ardealului;
- interesant: convins că traducerea e făcută în primul rând pentru a fi înțeleasă, Coresi
și colaboratorii lui scoteau cuvintele dialectale din manuscrisele maramureșene sau modificau
formele dialectale pentru a permite înțelegere de către un număr cât mai mare de oameni.
Parafrazând Epistola I către Corinteni a Sfântului Pavel, el scria: „În sfânta besearcă mai bine
a grăi cinci cuvinte cu înțeles decât zece mie de cuvinte neînțelese în limba striină” (în
Întrebarea creștinească, Brașov, 1559), afirmație care poate fi considerată utilă chiar și azi, în
toate contextele care implică un tip de comunicare verbală;
 - textele publicate sub oblăduirea lui Coresi sunt la baza românei literare, în parte
datorită circulației lor pe întreg teritoriul locuit de români;
- în această perioadă, traducătorii vorbesc mai puțin despre problemele de traducere
întâmpinate, preferând să se concentreze pe motivarea gestului lor îndrăzneț;
- caracteristici ale traducerilor din această perioadă (Lungu Badea 2007, 147):
- lipsa de unitate fonetică,
- sinaxă greoaie, tributară celei a limbii sursă,
- vocabular sărac (lipsă termeni abstracți), deci multe împrumuturi dintre care
unele nu s-au păstrat.
Perioada a II-a (1640-1780)
- progres enorm, atât calitativ, cât și cantitativ, și pentru că româna a devenit limbă de
cult și limba oficială de stat în administrație;
- se traduce din domenii și limbi diverse, dar, în paralel, apar și scrieri originale;
- chiar dacă limba încă nu e unificată, traducerile sunt mai puțin servile.
Traduceri notabile
Noul Testament de la Bălgrad (1648) - folosește mai multe surse; prefața vorbește
despre limba literară și despre cum trebuie să fie traducerea;
- semnată de mitropolitul Simion Ștefan; limbi sursă: greacă, latină şi slavonă.
Simion Ștefan în „Predoslovie cătră cetitori”
„De aciasta încă vom să știți că vedem că unele cuvinte unii le-au izvodit într-un chip
alții într-alt. Iară noi le-am lăsat cum au fost in izvodul grecesc, văzând că alte limbi încă
le țin așia, cumu-i synagoga și poblican și gangrena și pietri scumpe carele nu știu
rumânește ce sînt; nume de oameni și de leamne și de veșminte și altele multele carele nu
să știu rumânește ce sînt, noi încă le-am lăsat greciaște, pentru că alte limbi încă le-au lăsat
așia. […] Aciasta încă vă rugăm să luați aminte că rumanii nu grăescu în toate țările într-un
chip. […] Bine ştim că cuvintele trebue să fie ca banii, că banii aceia sunt buni carii îmblă în
toate ţările, aşea şi cuvintele acealea sunt bune carele le înţeleg toţi.” (in Ciobanu, Vidrașcu,
2020: 75)
Biblia de București (1688) – traducere din greacă; cea mai mare parte e tradusă de
frații Greceanu (care semnează și prefața), dar au contribuit și alți traducători, ale căror nume
nu sunt menționate; Vechiul Testament e tradus de Nicolae Milescu; impune graiul muntenesc
ca bază a limbii literare; cunoscută și ca Biblia lui Şerban Cantacuzino
- în mod remarcabil, textul e inteligibil chiar vorbitorilor de română de azi:
 „În limba română veche nu exista verbul a traduce, pentru identificarea acestei practici
folosindu-se variante sinonimice contextuale precum: a întoarce, a scoate, a tălmăci, a tâlcui,
a preface şi perifraze precum „am îmblat mai aproape de cartea grecească” (de original) ori
„veţi afla pre cé cale (izvor, sursă, original) am îmblat”
- perioada se încheie cu apariția primei gramatici românești (Elementa linguae daco-
romanæ sive valachicae emendata, facilitata et in meliorem ordinem redacta) semnată de
Gheorghe Șincai și Samuil Micu (1780). „Este prima gramatică tipărită a limbii române și
prima cu alfabet latin. Rolul și importanța acestei gramatici fiind hotărâtoare pentru
constituirea limbii române literare.”
Perioada a III-a (1780-1840)
- perioadă de efervescență: se traduce din domenii diverse, se scrie în limba română,
se îmbogățește vocabularul, se avansează ideea scrierii cu caractere latine;
- Școala Ardeleană are un rol important „creând o terminologie științifică adecvată
cerințelor momentului și ținând cont de cerințele estetice ale limbii române”
Samuil Micu (1745-1806):
„Să adeverează, a treia, din limbă cum că românii ce astăzi sânt în Dachiia sânt din
romanii cei vechi, că tot cel ce ştie limba cea latinească şi cea românească bine cunoaşte cum
că limba cea românească iaste alcătuită din cea latinească carea, întru atâtea neamuri varvare,
măcar rău stricată, tot o au ţinut românii în Dachiia; care lucru cu totul de rezut face cum că
ei sunt adevăraţi fii şi nepoţi ai romanilor celor vechi carii preste toată lumea împărăţea [...]
Nici să poată zice că românii s-au împrumutat din limba latinească pentru împărtăşirea ce
avea cu romanii. Că românii cei ce acum sânt în Dachiia, de multe sute de ani nici o
amestecare şi nici o împărtăşire nu au cu romanii din Italiia, de vreme ce sunt departe unii de
alţii, şi în mijlocul lor multe osibite neamuri lăcuiesc, care osibită limbă au. Iar bine să poată
zice cum că românii au luoat unele cuvinte de la bulgari şi de la sloveni şi de la unguri, pentru
că aceste neamuri şi stăpâne şi vecine era şi împreună mestecate cu românii lăcuia şi să
trăbuia unii cu alţii, care lucru bărbaţii cei învăţaţi bine l-au cunoscut şi l-au însemnat...” (in
Ciobanu, Vidrașcu, 2020: 84)
Gheorghe Şincai (1754-1816), prefaţa la Catehismul cel mare (Blaj, 1783):
,,M-am sârguit cât am putut ca de la cuvintele şi vorbele cele tocma româneşti nici
cum se nu me abat şi depărtez, ci se le aleg, după cum pre unele locuri mai bine vorbesc
româneşte decât pre altele; precum am şi făcut, nu pentru altă ceva, fără numai ca prin
normă [...] se se sporească şi limba noastră, precum şi a altor neamuri. Drept aceia tu,
carele vei citi cartea aceasta, nu me judeca pentru cuvintele și vorbele, care doară ți s-or
vedea noao sau streine, precum au făcut, fac și vor face unii, carii în viața lor nici atâta n-au
făcut pentru binele de obște; ci numai au zăcut și au cârtit pre alții, pizmuindu-le numele și
lauda, care pe dreptate l-au căpătat prin lucrurile cele bune, cele făcute pentru obște, ci o ia,
cetește, și dacă vei afla într-însa vreo sminteală care să fie adevărată, o iartă, aducându-
ți aminte că tu încă poți în multe sminti. Fii sănătos!” (in Ciobanu, Vidrașcu, 2020, 86)
Petru Maior (1761-1821):
„Până acum în limba românească numai de lucruri de casă, de lucruri de jos, de
care grăiesc toate moașele au fost deprinși a vorbi și cu alții și cu sine. Unde întru
științele ceale înalte nu ni-ar ajunge unile cuvinte, precum și grecilor li iaste slobod în
lipsele sale a se împrumuta de la limba elinească și sârbilor și rușilor de la limba
slovenească cea din cărți, așa și noi toată cădința avem a ne ajuta cu limba latinească cea
corectă, ba și cu surorile limbei noastre, cu cea italienească, cu cea frâncească și cu cea
spaniolească”.
- puternică influență franceză (care e și limbă intermediară);
- alte influențe: rusă, italiană.
Alecu Russo (1819-1859):
„După socotința mea, rolul adevăraților învățați ce se vor îndeletnici cu filologhia va fi
să se mărginească în definiția rânduielilor limbii, statornicia sintaxei și a ortografiei; iar
alcătuirea, întrebuințarea, iscodirea sau depărtarea cuvintelor trebuie să rămâie
proprietatea urechii, a bunei judecăți ale scriitorilor. Codul limbii nu poate fi mai aspru
decât cele politicești. Cuvântul, fie slav, fie turc, fie latin, ce se va români, are drit de
împământenire, și numai obșteasca frământare și nevoia pot să-i deie indigenatul, iar nu
autoritatea fabricanților de sisteme. Oare elementul fundamental german al limbii engleze îi
necinstit, deși limba englezească cuprinde multe cuvinte franceze, italiene, latine?”
- în 1840, apare în primul număr al Daciei literare un text în care Kogălniceanu
exprimă o atitudine de reticență față de traduceri:
 „Dorul imitaţiei s-a făcut la noi o manie primejdioasă, pentru că omoară în noi
duhul naţional. Această manie este mai ales covîrşitoare în literatură. Mai în toate zilele
ies de supt teasc cărţi în limba romînească. Dar, ce folos! Că sunt numai traducţii din
alte limbi şi încă şi acele de-ar fi bune. Traducţiile însă nu fac o literatură. Noi vom
prigoni cât vom pute această manie ucigătoare a gustului original, însuşirea cea mai
preţioasă a unei literaturi. Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări
sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi de poetice, pentru ca să
putem găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne
împrumutăm de la alte naţii. Foaia noastră va primi cât se poate mai rar traduceri din alte
limbi; compuneri originale îi vor umple mai toate coloanele. ”
- tot el însă scria în 1838 într-o scrisoare :
„În loc de a vă arăta nemulţumirea şi de a prefera teatrul francez, trebuie să faceţi
tot ce vă stă în putinţă spre a-i încuraja pe actorii moldoveni [...] Nu se cade să cereţi
teatrului moldovenesc să vă ofere, de la început, capodopere, căci pentru capodopere
trebuie autori care să le scrie, şi deocamdată nu-i avem. Mulţumiţi-vă dintâi cu
traduceri; piesele originale vor veni mai târziu; cînd tinerii scriitori vor vedea că există o
scenă naţională, se vor grăbi să-i ofere concursul; dar pentru asta trebuie răbdare şi, mai
ales, interesul tuturor moldovenilor faţă de o întreprindere care nu poate aduce decât bine
poporului nostru.”
- el nu era împotriva traducerii în sine, ci împotriva traducerilor de proastă calitate și a
unor texte care nu meritau traduse;
- secolul XIX continuă cu traduceri diverse, de calități variate și în paralel cu
dezvoltarea unei literaturi naționale și adoptarea caracterelor latine.
Ce se traduce în secolele XVIII-XIX ?
„Traducerile efectuate între 1780 şi 1821 prezintă caracteristici de domeniu
(științific și literar, dar și literatură ușoară) și de specializare a lexicului. Nu se poate
afirma cu certitudine dacă este interesul sau, mai degrabă, necesitatea traducătorilor de
a crea terminologii adecvate, glosare pentru uzul tuturor românilor sau doar o formă
de protejare a înțelegerii unor fenomene și realități încă nefamiliare. Pasiunea pentru
literatură, reflectată prin practicarea traducerii, pentru literatura profană este
individuală întâi, pentru a viza ulterior interesul comun, național. Accesul mediat de
traducere a făcut posibilă însuşirea literaturii „luminilor” europene, contact pe care
nici Biserica nu îl dezavua, limitându-se la „cenzuri de natură etică şi de dogmatică
 ortodoxă”. De altfel, călugării şi grămăticii mitropoliilor au îndeplinit un rol esenţial în
promovarea şi realizarea traducerilor.” (Lungu Badea, 2014)
Limbi și tipuri de text
„Cele mai traduse culturi sunt: franceză, germană, italiană, latină, rusă, greacă
antică, bizantină și modernă. Se traducea foarte puțin din alte limbi, din engleză, limbi
orientale, spaniolă etc.
Tipurile de text traduse sunt:
o după finalitate, literatura didactică în sens larg (manuale de gramatică, istorie,
geografie, științe naturale, agricultură, chimie, filozofie, sănătate etc.),
predominanți fiind autorii germani și francezi, dar și scrieri cu caracter hedonist.
Mai ales în Muntenia și Moldova;
o după domeniu: religie, teologie, literatură dogmatică, didactică, literatură estetică
și literatură populară, medicină, drept, istorie, geografie, agricultură etc. o după
gen, Biblia (subgenuri: scriptură, heptameron, cosmologie sacerdotală, roman,
istorie, biografie etc.), psaltiri, evanghelii, cazanii/omilii, molitvelnice, liturghii,
învățături, pravile; romane, drame, poezii, fabule, satire, povești, balade; zapise,
documente, hrisoave (de cumpărare, răscumpărare, de rumânie; hronografe,
cronici, letopisețe, istorii, manuale, dicționare (glosare și vocabulare), gramatici
(cf. Gaster 1891).” (Lungu Badea, 2014)

Cum se traduce?
„În diferite grade, toate culturile au apelat la împrumuturi din aşa-numitele
limbi sacre, majore (dar nu din punctul de vedere al numărului de vorbitori), ebraica,
greaca şi latina. Indigența limbii române este rezolvată așijderea, I. Heliade Rădulescu
ajustând un pic soluția occidentală: „Trebuie să ne împrumutăm, dar [...] vorbele
streine trebuie să se înfăţoşeze în haine rumâneşti şi cu mască de rumân înaintea
noastră [...]. Trebuie a se cerceta şi a se învăţa limba rumânească şi geniul său, şi
pentru aceasta este destul o băgare de seamă luminată şi fără prejudecăţi, şi un
paralelism al limbilor ce au relaţie cu dânsa.” ([Gramatica rumînească, 1828, 22]
1961, 169).” (Lungu Badea, 2014)

Sinteză secolele XVIII-XIX

„S-au tradus de toate, fără prea mare discernământ, autori azi uitați, ajunși
printr-o întâmplare în mâinile traducătorilor; traducătorii au fost eclectici, avizi de
informație și informare, de formare proprie și de educare a celorlalți, însetați de
cunoaștere, dar fără metodă. Factorii extratraductivi au influențat alegerea textelor și a
strategiilor de traducere. Entuziasmul și bunele intenții pavează drumul limbii române
spre sistematizare și al culturii române spre recunoaștere națională, apoi
internațională.” (Lungu Badea, 2014)
Reflecțiile lui Alexandru Odobescu cu ocazia unui concurs de traduceri din 1874
 Secolul XX
- prima parte a secolului, până la cel de-al Doilea Război Mondial, este una de
deschidere, în care se scrie și se traduce mult, iar intelectuali de marcă (N. Iorga, G.
Ibrăileanu, susțin traducerile pentru că ele permit conectarea la valorile altor culturi și
progresul ideilor. Se traduc clasicii literaturii universale și autori contemporani din literaturile
occidentale, nordice și slave;
- chestiunea îmbogățirii limbii rămâne de actualitate:

- după război și odată cu instaurarea comunismului, traducerea este și ea supusă

rigorilor cenzurii, iar situația traducerilor începe să reflecte contextul politic. Astfel, se pot
identifica în linii mari mai multe etape:
- sfârșitul anilor 1940 și anii 1950: se face o selecție strictă a autorilor ce pot fi
traduși. Ei trebuie să corespundă din punct de vedere ideologic („Numărul 2 din Veac
nou, din 17 decembrie 1944, consemnează deja cele 8 puncte ale planului editorial al
Cărţii Ruse: - traduceri din scriitori sovietici şi clasici ruşi; - autori occidentali
democraţi; - scriitori români democraţi; - cărţi pentru copii şi tineret; - cărţi de
popularizare; - lucrări privind viaţa şi cultura sovietică.” Constantin, 2009).
 - anii 1960: chiar dacă rigorile cenzurii rămân în picioare, este o perioadă fastă,
publicându-se foarte multe traduceri din clasici (atât ruși, cât și occidentali), adesea
semnate de scriitori consacrați, dintre care unii acum nu-și mai puteau publica
propriile scrieri;
- anii 1970: se remarcă mai ales creșterea numărului de traduceri din limbi
occidentale și o foarte bună calitate a acestora.
- anii 1980: o nouă perioadă de repliere, de reticență față de operele literare
occidentale.
- scriitori care au tradus în timpul regimului totalitar: Tudor Arghezi, A. E. Baconsky,
Lucian Blaga, Leonid Dimov, St. Aug. Doinaș, Geo Dumitrescu, Șerban Foarță, Mircea
Ivănescu, Sorin Mărculescu Miron Radu Paraschivescu, Camil Petrescu, Mihail Sadoveanu,
Petre Solomon, Vladimir Streinu, Ion Vinea;
- de reținut, de asemenea, că, în perioada comunismului se traducea, în România și de
către traducători români, și literatură română în principalele limbi occidentale, scopul fiind
unul de promovare a culturii naționale. Erau selectați cu precădere opere și autori clasici, care
nu prezentau niciun risc ideologic (Ion Creangă, Petre Ispirescu, Mihai Eminescu etc.);