Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
In opinia multor specialisti afectivitatea este una dintre cele mai controversate probleme
din psihologie. Interesul pentru aceasta tema nu se regaseste numai la psihologi, asemenea
preocupari apar si in plan filozofic si religios.
Intr-un subcapitol distinct al acestei teme vom aborda mai pe larg inteligenta emotionala,
referindu-ne inclusiv la directii de educare a acesteia.
Dupa cum mentioneaza I. Jude (2002, p.136), afectivul iese din ce in ce mai mult din
spatiul irationalului si intra in spatiul logicului. Este binecunoscuta in acest sens lucrarea lui Th.
Ribot „Logica sentimentelor” (1996), prin care surprinde o noua forma a logicii cu un alt continut.
Este suficient sa amintim cateva concepte ce predispun spre unele nuantari „paradoxale”, cum ar
fi: ratiunea afectiva, constiinta afectiva, rationament pasional, emotional, afectiv si semiafectiv.
Pentru prima oara acest concept a fost introdus in psihologie de catre E. Bleuer (cf. C.G.
Jung, 1996), avand unele conotatii semantice similare cu cele ale celor mai multi psihologi. In
opinia psihiatrului elvetian, afectivitatea desemneaza si inglobeaza nu doar afectele, in sensul
propriu al cuvantului, ci si sentimentele usoare sau tonalitatea de placere sau neplacere in registrul
sentimental. Autorul citat distinge pe de o parte senzatiile simturilor si celelalte senzatii corporale,
iar pe de alta parte sentimentele, in masura in care acestea sunt procese interioare ale perceptiei
(de exemplu sentimentul certitudinii, al verosimilitatii si gandirii). De aici se poate desprinde
raportul afectivitatii cu unele procese cognitive inferioare, asa cum, de altfel, afectivitatea se afla
in raporturi de interconditionare functionala si cu celelalte procese cognitive superioare, in mod
deosebit cu gandirea/ratiunea si inteligenta.
M. Zlate (1993) defineste procesele afective ca fiind „procese psihice care sunt generate
de relatiile dintre subiect si obiect sub forma de trairi uneori atitudinale.”
emotiile propriu-zise;
dispozitiile afective;
sentimentele.
In acest sens ne vom referi la unele teorii prin care sunt evidentiate aceste raporturi de
interdependenta functionala, precum si unele particularitati ale afectivitatii si emotiilor.
Opiniile despre emotie sunt foarte diverse si contradictorii, contradictiile fiind emergente
determinarilor, functiilor si particularitatilor componentelor emotionale si afective. Unii psihologi
admit ca emotiile au o sursa exclusiv endogena, ca sunt senzatii organice, sau ca sunt legate de
instincte, amintindu-l printre acestia pe Carl Stumf (cf. C.Motru-Radulescu, 1996). Alti psihologi
atribuie emotiei o determinare exogena, de natura social-culturala, binecunoscute fiind orientarile
antropologice si culturale. Acestia considera emotiile si afectivitatea ca avand o natura cu totul
deosebita de cea a senzatiilor (Thomas, cf. N. Margineanu, 1973).
Din prima categorie a opiniilor si teoriilor, foarte disputata este teoria lui W. James, care
leaga emotiile de viata instinctelor. Un alt psiholog W. Bechterew, localizeaza miscarile
emotionale in centrii subcorticali (thalamus), adica le considera exterioare intuitiilor emotionale.
Toti biologii si psihiatrii, incepand cu Ch. Darwin, au acordat o mare importanta vietii emotionale,
a emotiilor endogene. Nu toti confunda insa emotiile cu senzatiile organice (dolorice in primul
rand), sau emotiile cu afectivitatea.
Intre aceste procese, pe langa deosebiri exista si anumite asemanari, atat in ceea ce
priveste raportul dintre senzatie si emotie, cat si cel dintre emotie si afectivitate. Pe fondul acestor
raporturi s-a desprins binecunoscuta teorie fiziologica a emotiilor si sentimentelor, care ii are ca
reprezentanti pe James si Lange.
Exista si alte teorii si opinii care fac referire asupra acestor procese, in mod deosebit
asupra emotiilor. Fridja (cf. Doise, Deschamps, Mugny, 1996) evalua si definea emotiile drept
caracteristici ale dispozitiilor noastre de a ne angaja intr-o actiune la adresa mediului, actiune care
consta in stabilirea, mentinerea sau intreruperea unui raport cu acest mediu. Cu alte cuvinte,
emotiile sunt emergente acestor raporturi dintre eu si noneu, adica cu lumea ce ne inconjoara.
Emotiile principale de manie, bucurie, surprindere, dezgust, tristete si rusine emerg si sunt functie,
totodata, de aceste raporturi.
Exista mai multe puncte de vedere si in cadrul acestei paradigme. Psihologul englez
Shand admite, spre exemplu, ca sentimentul de admiratie si respect este produsul sintezei dintre
instinctul supunerii si cel al dragostei. In mediul scolar, acest sentiment este, se pare, putin
resimtit, el exista mai mult formal, impus si nu mutual impartasit. Cauza ar putea fi insasi
supunerea imperativa si lipsa dragostei si comunicarii empatice si afective. Respectul este mai
mult formal, impus si nu ca o recunoastere reciproca a calitatilor intrinseci ale partenerilor
implicati in activitatea educativa. De aici si anumite atitudini sociale si afective derivate: de
respingere, contestare, negare, nesupunere, insubordonare.
O atentie deosebita este acordata in cadrul acestei teorii institutiilor si valorilor, deci
dimensiunii sociologice. Inspirat de sinteza din chimie, pusa in evidenta de Mill, Shand asociaza
sentimentul, institutiilor si valorilor promovate de catre acestea. El vorbeste de conjugarea
individului cu institutia si valoarea economica si social-culturala, care solicita din partea
individului raspunsuri mai complexe, obligandu-l la sinteze superioare.
Nu toti psihologii acorda acelasi rol institutiilor si valorilor. Unii pun mai mare accent pe
institutii (McDougall), altii pe valori (Ribot). La primii se resimte nuantarea si exacerbarea
sentimentelor de ordin social (raspundere, datorie, responsabilitate), iar ceilalti vorbesc mai mult
de sentimente morale si social-politice. Si intr-un caz si in celalalt, rolul educatiei, prin multiplele
sale forme si continuturi, este decisiv. Educatia nu doar consolideaza asemenea sentimente, ci, asa
cum afirmau Bernard, Thurstone, Park, Burgers, ea formeaza atitudini sociale.
Din teoriile prezentate, precum si din alte abordari cu privire la afectivitate, rezulta ca
acest proces psihic nu este de sine statator si ca el are multiple conditionari si determinari. Un
accent mai mare este pus, in acest sens, asupra factorilor psihologici si sociali. De aici rezulta ca
afectivitatea se afla in stranse raporturi de interconditionare si interdependenta functionala,
neavand deci un statut autonom.
Fiecare din aceste procese influenteaza intr-o mai mare sau mai mica masura, pozitiv sau
negativ activitatea desfasurata in invatamant. In ceea ce priveste aportul proceselor afective
primare, un rol deosebit revine tonului afectiv, coroborat cu procesele cognitive, in primul rand cu
cele rationale.
Nu sunt lipsite de importanta nici trairile afective de provenienta organica sau dispozitiile
afective endogene. Anumite maladii, cum ar fi cardiopatiile genereaza stari de alarma afectiva cu
impact negativ in activitatea didactica, la fel bolile gastrointestinale care produc stari de
indispozitie si care se rasfrang in planul activitatilor, implicit si in activitatea educativa,
afectandu-i eficienta acesteia. Asemenea stari afective negative sunt produse si de alte dureri sau
maladii si au influenta in activitatea educativa, ceea ce atentioneaza asupra necesitatii cunoasterii
acestor corelatii dintre biologic si psihic-afectiv si a impactului produs in procesul de invatamant.
Termenul de afect este utilizat uneori ca termen generic: afectul asteptarii, afectul uimirii
(sursa a investigatiei) s.a.
Sub raport structural si tipologic, afectele sunt de mai multe tipuri, tipologie ce cunoaste
opinii si pareri diferite din partea unor specialisti. In ceea ce priveste clasificarea afectelor, se
disting asa-numitele „afecte statice” si „afecte dinamice”, ultimele constituindu-se in cele mai
puternice si mai durabile motive ale comportamentului uman (A. Cosmovici, 1998, p.205).
Psihologul W. Wundt, clasifica afectele din doua perspective: formal si material sau
calitativ si cantitativ. Din punct de vedere formal se disting: afectele cu intensitate mare in care se
includ groaza si surpriza; emotiile care cresc lent din motive interioare: tristetea, mania, grija
(acestea din punct de vedere cantitativ).
Din punct de vedere calitativ se desprind placerea si neplacerea, care de cele mai multe ori
au surse de origine senzoriala.
Afectivitatea se resimte in activitatea educativa si prin alte structuri cum ar fi: nelinistea,
teama, frica, groaza, grija, placerea, neplacerea etc. atat in predare cat mai ales in invatare. Toate
aceste elemente sunt stari si reactii emotionale care se rasfrang asupra acestei activitati.
Teama ca stare psihica si proces afectiv primar are surse intr-o insuficienta cunoastere,
ceea ce conduce la confuzie, nesiguranta si, de aici, iminenta greselilor cu efectele lor anticipate,
convergente spre esecul scolar. Ca stare emotionala, teama este mai puternica decat nelinistea,
implicand raspunderea fata de ceea ce individul are de indeplinit si o anumita doza de risc, chiar
un anumit pericol. Ca si starea de neliniste, teama poate avea in anumite imprejurari sensuri si
efecte pozitive, impact resimtit si in cadrul activitatii de invatare. Este mai evident insa sensul
negativ al emotiei de teama care apare in mod deosebit atunci cand individul este dominat de
nesiguranta si de instinctul de conservare, avand de cele mai multe ori efecte distructive in plan
afectiv si chiar rational.
Pragul maxim al acestei emotii degenereaza intr-o alta stare emotionala, in panica, care
are, de asemenea, un impact distructiv mai evident in intregul mecanism psihofiziologic al
individului.
In raport cu aceasta emotie actioneaza si frica, care din punct de vedere psihologic se
constituie intr-o „reactie emotionala, de tipul afectului care survine cand subiectul ajunge intr-o
situatie primejdioasa fara a fi pregatit pentru aceasta.” (P. Popescu-Neveanu, 1978, p.282).
Intrucat intre teama si frica nu se poate realiza o delimitare semantica transanta, de cele mai multe
ori aceste stari confundandu-se una cu cealalta, sunt percepute ca fiind similare. Spre deosebire de
teama, care se refera la un obiect identificabil si care anticipeaza primejdia (teama in fata unui
anumit examen sau chiar de un anumit profesor), frica implica un factor de surpriza si apare in
situatii neobisnuite, atunci cand individul nu si-a elaborat modalitatile adecvate de actiune, sau in
conditiile in care nu se prevede tot ceea ce ar putea surveni.
Frica este specifica acelor imprejurari cand individul ajunge intr-o situatie primejdioasa
fara a fi pregatit pentru aceasta. Ea se instaleaza mai degraba ca urmare a unor reprezentari si
imaginatii si nu ca rezultat al unor contacte directe cu unele pericole sau amenintari. Frica apare,
in primul rand, in fata unor stimuli – agenti stresori fictivi si interpretabili si nu a unora concreti –
reali si usor identificabili. Spre exemplu: ti-e teama de examene si frica de intuneric, exemplele
putand fi continuate.
Emotiile propriu-zise sunt procese sau desfasurari emotionale mai moderate in care
functiile constiintei nu sunt blocate sau ingustate ca in afecte. Ele sunt efectul confruntarii dintre
nevoile individului si datele reale sau prezumtive ale mediului. Spre deosebire de afecte, emotiile
sunt tranzitive si pluritonale, se dezvolta gradat, procesual si poseda un grad mai mare de
diferentiere si interiorizare.
Emotiile au o orientare determinata, o referinta obiectuala sau situationala: ti-e frica de o situatie
anumita, te manie o intamplare precisa etc. Asadar, emotiile au un caracter situational, depind de
actiunea nemijlocita a situatiei emotionale si apar frecvent ca efect al satisfacerii sau nesatisfacerii
unor tendinte biologice. Valenta afectiva a datelor ambiantei este in parte determinata de
informatia obiectuala (emotia nu este traita izolat ci in context cognitiv); prin starea afectiva se
dezvaluie mai ales relatia dintre natura si trebuintele subiectului pe de o parte, si proprietatile
evenimentelor externe pe de alta parte.
Emotiile se asociaza in cupluri contradictorii (bucurie-tristete, manie-relaxare,
admiratie-dispret, simpatie-antipatie, placere-insatisfactie etc.), imprimand acea polaritate
caracteristica vietii afective. De aici dihotomia clasica: emotii stenice – care sporesc activitatea,
maresc forta si energia persoanei – si emotii astenice, care diminueaza energia si activismul
persoanei. Aceasta polaritate rezulta din corespondenta, respectiv discordanta dintre nevoile,
convingerile, obisnuintele individului si situatiile sau evenimentele vietii.
Dispozitiile afective. Sunt stari emotionale difuze si generalizate, mai putin intense, relativ
discrete dar durabile, care comunica o anumita tonalitate intregii noastre vieti psihice. Dispozitiile
alcatuiesc un fel de fond emotional care coloreaza comportamentul intr-o perioada mai scurta sau
mai lunga de timp, fond pe care se dezvolta procese locale. Dupa cum arata P. Popescu-Neveanu
(1978), dispozitiile sunt premise dar si rezultat al acumularii si aglutinarii proceselor afective. Ele
apar, asadar intr-o dubla ipostaza:
Sub unghi psihogenetic, atitudinile emotionale stabile apar mai tarziu decat trairile
situative, fiind rezultatul generalizarii emotionale in functie de situatii repetitive, evenimente
centrale, persoane semnificative etc. Format pe baza generalizarii trairilor situative repetate,
sentimentul imprima la randul sau nota specifica trairilor particulare in situatii ulterioare. De
exemplu, emotiile repetate legate de succesul/insuccesul unei activitati duc la formarea unei
atitudini stabile fata de acea activitate. La fel, sentimentul patriotic – format dintr-un sistem de
reprezentari si emotii – nu are un caracter episodic, ci este prezent in permanenta sub forma unei
atitudini afective. Un om aflat departe de patrie nu inceteaza sa o iubeasca; uneori intr-o asemenea
situatie, sentimentul patriotic chiar se accentueaza. O mama desi se supara adesea pe copil in
diverse situatii, sentimentul matern ramane acelasi (I. Radu, 1991, p. 239).
Exista o stransa legatura intre sentimente si procesele cognitive. Ele sunt mult influentate
si, totodata, influenteaza imaginatia. Dar sunt prezente si in memorie, perceptie, gandire. Ca sa nu
vorbim de inraurirea permanenta a atentiei (prin intermediul intereselor). Se poate gasi o
asemanare intre sentimente si notiuni. Ambele sunt virtualitati. Notiunea constituie o posibilitate
de judecati, de actiuni pe plan verbal, iar un sentiment asigura posibilitatea unor variate actiuni
efective, in planul obiectiv. De aceea, si intr-un caz si in altul, exista o impresie globala privind
posibilitatile existente. De aici, o confuzie frecventa in vorbirea curenta: „Cartea lui R (o carte de
stiinta) mi-a lasat un sentiment de incertitudine”. Incertitudinea poate constitui o emotie, dar in
acest caz e vorba de intuirea unor neclaritati, a unor incongruente. Sa nu confundam orice intuitie,
orice impresie intelectuala cu sentimentul. Asa, in cazul oricarei priceperi mai complexe (de pilda
conducerea automobilului), este prezenta si impresia-certitudinea ca stii sa procedezi; ea nu este
insa un fenomen afectiv, desi, ca orice proces psihic, poate fi insotit de o stare agreabila (A.
Cosmovici, 1996, p.234).
Oricare proces cognitiv poate deveni, in unele circumstante, sursa unei emotii si chiar a
unui sentiment.
In continuare, vom realiza o prezentare a acestor structuri afective, evidentiind si rolul acestora in
cadrul activitatii didactice, in mod deosebit in activitatea de invatare.
Nelinistea intelectuala este specifica situatiilor cand adevarul nu poate fi gasit demonstrat
si cand se produce o stare sufleteasca tipica – nelinistea, care poate evolua pana la angoasa
in fata necunoscutului sau neinteligibilului. Aceasta stare de spirit nu apare nici la copil,
nici la oamenii primitivi. Pentru ca sa se produca trebuie ca individul sa posede o oarecare
experienta intelectuala, deci sa fi ajuns la un grad de dezvoltare culturala-spirituala, sa
dispuna de un anumit nivel socializator si educational.
Cand adevarul este descoperit si spiritul nostru simte placerea in a-l comunica atunci dam
dovada de o forma superioara a sentimentului adevarului, probitatea intelectuala. Un asemenea
sentiment nu este usor de dobandit, el necesitand acumulari intelectuale, atitudini pozitive si
aptitudini de acest gen.
Din aceasta categorie vom analiza urmatoarele forme de sentimente: dragostea fata de
munca si profesia aleasa, sentimentul datoriei si responsabilitatii,, sentimentul onoarei si
demnitatii personale, sentimentul increderii in fortele proprii, sentimentul multumirii de sine,
sentimentul de bucurie.
Opus sentimentului increderii in fortele proprii este sentimentul lipsei de activitate. Acesta
este sentimentul care traduce prin continutul sau starea de plictiseala, de apatie, culminand cu
anumite stari psihice mai profunde si de durata, cum ar fi tristetea si melancolia. Aceste stari sunt
corelative si cu dimensiunea motivationala, anumite interese si trebuinte nerealizate
constituindu-se in reale surse ale acestora.
Pasiunile
Exista mai multe perspective asupra definirii pasiunilor. In opinia celor mai multi
psihologi acestea sunt considerate sentimente cu o orientare, intensitate, grad de stabilitate si
generalitate foarte mare, antrenand intreaga personalitate. „Fara pasiuni – scria filosoful si
psihologul francez Amiel – omul nu e decat o forta latenta”. Spre deosebire de emotii, asa cum
afirma filosoful german Immanuel Kant, care actioneaza „ca o apa ce rupe digurile”, pasiunile
actioneaza „ca un torent care isi scobeste din ce in ce mai profund albia”. Daca emotia este
pasagera, simpla, dezordonata, pasiunea este durabila, complexa, organizata. De altfel, in toate
tipologiile personalitatii emotivul si pasionatul formeaza tipuri distincte, primul fiind exploziv, un
foc de artificii, celalalt constant, un fel de bec ce ilumineaza tot timpul. Totusi pasionatul nu poate
trai fara proliferarea emotiilor pe care si le provoaca sau le suporta. El are nevoie de noutati, de
surprize, de obstacole, doreste absolutul, respinge satisfactiile limitate oferite de realitate. Ca
urmare, el cauta, gaseste sau produce tot timpul motive de neliniste, prilejuri de a fi activ (P.
Popescu-Neveanu, 1997, p. 123).
Pasiunea este un fenomen psihologic complex care nu poate fi explicat doar prin
mecanismul fiziologic, ea depasind cu mult aceasta sfera. Ea se formeaza si se dezvolta, totodata,
prin intermediul socializarii si educatiei. Pasiunea pentru studiu si invatare se cultiva prin
demersuri educationale, fiind rezultatul dimensiunii formative a educatiei.
Sub raport structural, la fel ca sentimentele si celelalte structuri afective, si pasiunea are o
anumita structura, exprimata prin:
elementul afectiv: pasionatul iubeste ceva, are o stare afectiva puternica, exprimata printr-o
dorinta puternica;
ideea fixa: imaginea obiectului dorit (imaginea jocului la sportiv, imaginea tutunului la fumator,
imaginea zborului si inaltimii la aviator etc.);
concentrarea asupra obiectului sau: pasionatul isi face planuri, rationeaza, viseaza, isi
formuleaza diferite ganduri si proiecte; pasiunea este foarte apropiata de convingere si ideal;
Dupa o alta clasificare a pasiunilor se disting doua mari categorii: pasiuni lucide sau
nobile si pasiuni oarbe. Acestea din urma sunt fondate pe trei centre de interes fundamentale: eul
(pasiunile posesive: avaritia, cupiditatea, fanatismul); altul (gelozia, ambitia); lumea (pasiunea
pentru jocurile de noroc sau pentru alte jocuri pe calculator). Accentuarea lor duce la adevarate
psihoze pasionale (delirurile revendicative, gelozia morbida etc.).
imprejurarile de viata: lectura unor carti sau vizionarea unor filme de o anumita orientare
tematica se pot constitui in surse ale unei viitoare pasiuni. Este demonstrat impactul filmelor care
promoveaza violenta asupra unor pasiuni criminale si antisociale;
conditiile sociale si profesionale: mediul afectiv familial, structura profesionala in familie pot
genera si intretine pasiuni pozitive sau negative;
Pasiunea este analizata in raport si cu alte procese si fenomene psihice coroborate cu activitatile
desfasurate pe fondul acestora. Un rol deosebit ii revine intelectului. In acest sens psihologii au
constatat ca sentimentul, implicit, pasiunea sustin cunoasterea care, la randul sau, afecteaza
pasiunea, intre ele instituindu-se raporturi de interdependenta. Dar asa cum se stie, pasiunea poate
avea si un impact negativ asupra intelectului. Daca uneori sustine gandirea, alteori pasiunea poate
intuneca ratiunea, de exemplu: in ura, in betie, fumat, jocuri de noroc etc.
Incurajarea sau descurajarea al caror beneficiar sau victima ai fost intr-un moment de
scoala se imprima in fiinta ta, intr-un mod binefacator sau dezastruos, pentru existenta intreaga.
Emotia inteleasa ca termen generic, asa cum se cunoaste, nu se reduce la aspectul de traire
subiectiva, ci formeaza o configuratie complexa, un raspuns psihofiziologic multidimensional fata
de evenimente, situatii. Printre dimensiunile procesului emotional distingem:
De asemenea, s-a scos in evidenta rolul unor nuclei talamici in conduita emotionala,
precum si a formatiei reticulare, responsabila de nivelul de activare a creierului.
Insumandu-se datele experimentale J.W. Papez si alti autori (I. Radu, 1991, p. 242) leaga
procesele emotionale de „circuitul limbic”, in care este inclus inelul de substanta cenusie situat pe
fata interna a emisferelor cerebrale, in jurul hilului cerebral. Este vorba de un sistem subcortical
complex format din talamusul anterior, hipocampul, cortexul cingulat, amigdala, aria septala. La
acestea se adauga hipotalamusul, considerat cel mai inalt nod al vietii vegetative.
Aparitia reactiilor emotive la stimuli invatati este posibila si datorita faptului ca functia
organelor interne este susceptibila de conditionare.
Pe o astfel de cale copiii imprumuta preferinte afective sau chiar reactii fobice ca si ale
parintilor lor. Producerea emotiilor la stimuli care au dobandit valoare afectiva prin asocierea lor
cu un obiect emotional sau cu anticiparea unei situatii emotionale atesta participarea scoartei
cerebrale.
modificari in tabloul EEG sub forma unei „treziri” bioelectrice, a unei activari cu
blocarea consecventa a ritmului alfa sincronizat; reactia este nespecifica indicand
doar nivelul de activare si aspectul de desincronizare, asociate emotiei in genere;
Aceasta gama de reactii are loc datorita participarii sistemului nervos vegetativ, simpatic
si parasimpatic. De aceea, ele se mai numesc reactii vegetative. In acest circuit complex intervine
si sistemul endocrin. Gratie relationarilor neuronale si neuroendocrine modificarile vegetative
formeaza configuratii sincrone.
P. Ekman si H. Oster (I. Radu, 1991) au studiat expresiile faciale in emotii la populatii din
triburi izolate, care nu sunt expuse la modele variate de raspunsuri emotionale frecvente in reviste
sau emisiunile de televiziune. Autorii citati au constatat printre altele faptul ca cel putin sase
emotii de baza par sa fie universale: mania, dezgustul, bucuria, tristetea, teama si surpriza.
Mimica implica atat o comanda nativa cat si una voluntara. Mediul social selectioneaza –
prin mecanismul conditionarii instrumentale – expresiile de baza, dezvoltand unele si inhiband
altele; ele creeaza un adevarat limbaj mimic in care gesturile conventionale si semnele prelungesc
si diversifica expresiile spontane. Variabilitatea gesturilor in arii socioculturale diferite este
cunoscuta.
In cursul dezvoltarii sale istorice omul a creat o gama larga de mijloace rafinate de
exprimare a starilor afective, printre care poezia (indeosebi poezia lirica), muzica, dansul, in
general mijloacele artistice si alte modalitati de expresie.
Desi cunoasterea trairilor afective este o chestiune extrem de complexa, fie in abordarea
fenomenologica, fie in cea introspectiva, se poate aprecia ca trairile afective pot fi cunoscute in
mod obiectiv datorita comunicarii lor de catre subiect prin cuvant, gest, precum si inregistrarii
manifestarilor fiziologice si comportamentale care le insotesc in contextul procesului emotional
unitar. Trebuinta de comunicare a trairilor afective de catre om – mai ales a celor puternice – este
atestata experimental; ea creste odata cu varsta si cu dezvoltarea mijloacelor de comunicare ale
persoanei.
Trairile afective nu pot fi definite prin izolarea lor de context, ci prin integrarea in
ansamblul emotional in care apar ca o dimensiune.
Dezvoltarea afectivitatii
Evolutia afectivitatii este influentata si prin imitarea atitudinilor sau a emotiilor celor din
jur. Copilul imita nu numai expresiile verbale, ci si gesturile, atitudinile adultilor, parinti sau cadre
didactice. In psihopedagogie este binecunoscut faptul ca un educator exercita cea mai mare
influenta asupra elevilor sau studentilor nu atat prin ceea ce spune/propune, cat mai ales prin ceea
ce face sau demonstreaza prin propria sa conduita.
conditii logistice;
Starile afective, sentimentele dau sens existentei noastre. Fara ele ea este seaca, searbada. Dar un
sistem complex, cum e un sentiment bine cristalizat, nu e incremenit. Mentinerea lui presupune o
satisfacere periodica a aspiratiilor sale si o pastrare a echilibrului intre diversele tendinte care ii
alcatuiesc structura.
Teme de reflectie:
BIBLIOGRAFIE
Atkinson, R. L., Atkinson, R.C., Smith, E.E., Bem, D.J., (2002) Introducere in psihologie, Editura
Tehnica, Bucuresti
Cosmovici, A., Iacob, L., (1998), Psihologie scolara, Editura Polirom, Iasi
Doise, W., Deschamp, J-C., Mugny, G., (1996), Psihologie sociala experimentala, Editura Polirom,
Iasi
Ionescu, M., Radu, I., (coord.), (1995), Didactica moderna, Editura Dacia, Cluj-Napoca
Jude, I., (2002), Psihologie scolara si optim educational, Editura Didactica si Pedagogica, R.A.,
Bucuresti
Keyserling, H., (1996), Viata intima (Eseuri proximiste), Editura Tehnica, Bucuresti
Motru-Radulescu, C., (1996), Curs de psihologie, Editura Esotera, Editura Vox, Bucuresti
Pavelcu, V., (1969), Din viata sentimentelor, Editura Enciclopedica Romana, Bucuresti
Prelici, V., (1997), A educa inseamna a iubi, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti
Rascanu, R., (1997), Psihologie medicala si asistenta sociala, Societatea Stiinta si Tehnica,
Bucuresti
Steiner, G., (1983), Dupa Babel – Aspecte ale limbii si traducerii, Editura Univers, Bucuresti
Teodorescu, S., (1972), Psihologia conduitei. Contributie la cunoasterea operei lui Pierre Janet,
Editura Stiintifica, Bucuresti
{ Politica de confidentialitate }
Acest referat nu se poate descarca
Copyright © 2018 - Toate drepturile Folositi referatele, proiectele sau lucrarile afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati
rezervate QReferat.ro textul, ci sa compuneti propriul referat pe baza referatelor de pe site.
{ Home } { Contact } { Termeni si conditii }
Referate similare:
Cursuri
Antropologie Curs 14
DOCTRINE Economice cursuri
Contabilitatea operatiilor-lucrare
ECONOMIE MONDIALA CURSURI
Unitatea centrala de prelucrare
Contabilitatea clientilor Lucrare de diploma
Lucrare instrumente de plata
Proiecte
Cauta referat
Search