7. STUDIUL LENTILELOR.

DEFECTE DE VEDERE
ŞI CORECTAREA LOR

1. Scopul lucrării

La această şedinţă de laborator se va urmări recunoaşterea tipului de lentile,

calcularea distanţelor focale, respectiv ale convergenţelor lentilelor şi configurarea,
cu ajutorul bancului optic, a defectelor de vedere şi corectarea acestora.

2. Principiul lucrării

Lentilele sunt medii optice transparente cuprinse între două suprafeţe curbe
(suprafeţele plane sunt suprafeţe curbe de raza infinită). Prin refracţii pe cele două
suprafeţe lumina îşi schimbă direcţia de propagare devenind astfel posibil să
obţinem imagini ale obiectelor luminoase cu caracteristici diferite de ale obiectelor.
Imaginea unui punct al obiectului se obţine la intersecţia a cel puţin două raze
luminoase, trecute prin lentilă şi provenite de la acesta. Imaginile pot fi drepte sau
răsturnate, reale sau virtuale, mai mari sau mai mici decât obiectul, de aceeaşi formă
cu acesta sau deformate. Caracteristicile imaginilor depind de tipul lentilei dar şi de
poziţia obiectului faţă de aceasta.
Clasificarea lentilelor
Atunci când se face o clasificare, în primul rând, trebuie ales criteriul (criteriile)
de interes în acea clasificare. Pentru lentile am putea, de exemplu, utiliza criteriile:
1. formei din care provin acestea. Din acest punct de vedere lentilele de
interes pot fi SFERICE, CILINDRICE sau PRISMATICE.
2. formei particulare a fiecărei suprafete (numai pentru lentilele sferice şi
cilindrice). Astfel putem avea lentile biconvexe, biconcave, plan convexe, plan
concave sau concav convexe (meniscuri).
3. comportării lentilei faţă de un fascicul paralel de lumină incident pe
lentilă (din nou doar pentru lentile sferice sau cilindrice deoarece în lentilele
prismatice un fascicul incident paralel iese tot paralel). După trecerea prin
lentilă fasciculul poate fi „strâns” sau „împrăştiat”. Avem de a face cu lentile
convergente respectiv divergente.
Desigur, o caracterizare completă a unei lentile se face ţinând seama simultan
cel puţin de aceste trei criterii. De exemplu, putem vorbi de o lentila sferică,
biconvexă, convergentă.
Criterii simple pentru aflarea tipului de lentile
Pentru a ne da seama cu ce fel de lentilă avem de a face, fără a utiliza nici un
fel de aparat, este suficient să ne gândim la simetria acestora precum şi la tipul de
imagini formate. Lentilele sferice au o formă simetrică faţă de centrul lor. Prin

1
urmare, dacă privim printr-o lentilă sferică un obiect oarecare (de exemplu un colţ în
unghi drept) şi rotim lentila faţă de centrul ei de simetrie, imaginea nu se modifică
(unghiul în orice poziţie rămâne drept). Lentilele cilindrice sunt simetrice faţă de axa
de cilindricitate. Imaginea de-a lungul axei de cilindricitate va fi nedeformată; în
schimb, perpendicular pe acest ax, imaginea se deformează cu atât mai mult cu cât
ne îndepărtăm de ax (vezi imaginea într-o sticlă cu apă). Astfel, dacă ne uităm printr-
o lentilă cilindrică la un obiect oarecare, acesta va apărea deformat. Rotind această
lentilă faţă de centrul ei imaginea se modifică. De exemplu, un unghi drept devine pe
rând ascuţit sau obtuz. În lentila prismatică un fascicul de lumină intrat paralel iese
tot paralel. Imaginea pe care o vom vedea printr-o lentilă prismatică va fi
nedeformată dar va fi deplasată faţă de poziţia ei reală. Dacă ne uităm printr-o lentilă
prismatică la un obiect oarecare şi rotim lentila faţă de centrul ei imaginea nu se va
deforma dar se va roti odată cu lentila. Pentru a ne da seama dacă o lentilă, sferică
sau cilindrică, este convergentă sau divergentă trebuie să ne gândim la tipul
imaginilor formate. Lentilele divergente dau imagini drepte şi micşorate indiferent de
poziţia obiectului real aflat în faţa lor. Deci printr-o astfel de lentilă vom vedea o
imagine dreaptă şi micşorată indiferent de cât de departe este obiectul. Imaginea va
fi cu atât mai mică cu cât obiectul este mai îndepărtat. Lentilele convergente dau,
pentru obiecte aflate între focar si vârf, imagini drepte şi mărite, iar pentru obiecte
aflate dincolo de focar imagini răsturnate. Deci, uitându-ne printr-o lentilă
convergentă la un obiect îl vom vedea fie mărit şi drept fie răsturnat.

Formule fundamentale ale lentilelor sferice subţiri

Pentru lentilele sferice în aproximaţie Gauss (fascicule înguste, puţin înclinate

faţă de axul optic principal al lentilei şi învecinate acestuia) sunt valabile următoarele
formule:
1 1 1 1 1
− = = C = (n − 1)( − ) (9.1) x2 x1 f R1 R2
unde
x1, x2 = distanţele obiect-lentilă respectiv lentilă-imagine
R1, R2 = razele de curbură ale suprafeţelor lentilei în ordinea în care le
întâlneşte lumina
y x
2
β= = 2
y1 x1

unde y1, y2 = dimensiunea obiectului, respectiv a imaginii.

Aceste formule sunt valabile cu convenţiile de semne: segmentele orizontale

se măsoară faţă de centrul lentilei, cele măsurate în sensul propagării luminii sunt

2
pozitive, iar cele măsurate în sens contrar sunt negative; segmentele verticale de
deasupra axei sunt pozitive, cele de sub axă sunt negative.

Imaginile obiectelor reale în lentilele sferice

Lentile convergente

Fig.1 Formarea imaginii prin lentila convergentă când obiectul este

situat la - ∞

Fig.2 Formarea imaginii prin lentila convergentă când obiectul este

situat la – 2f

Fig.3 Formarea imaginii prin lentila convergentă când obiectul este

situat între –2f şi -f

Fig. 4 Formarea imaginii prin lentila convergentă când obiectul este

situat la - f

3
 Fig. 5 Formarea imaginii prin lentila convergentă când obiectul este
situat între –f şi vârf

Lentile divergente indiferent de poziţia obiectului real

Fig.6 Formarea imaginii prin lentila divergentă

Pentru determinarea convergenţei unei lentile sferice, cu convergenţa

necunoscută, se poate apela la metoda compensării şi utilizarea trusei de lentile.
Pentru aceasta, după ce am stabilit dacă lentila este convergentă sau divergentă,
apelăm la lentile sferice de semn contrar şi prin încercări, stabilim ce lentilă anulează
efectul primei lentile. Cu alte cuvinte cele două lentile alipite trebuie să se comporte
ca o lamă cu feţe plan-paralele. Uitându-ne prin ele trebuie să vedem aceeaşi
imagine ca şi cu ochiul liber. În acest caz, convergenţa necunoscută este egală cu
cea a lentilei de compensaţie dar de semn contrar ei. În acelaşi mod se poate
proceda şi pentru lentilele cilindrice dar pentru ele trebuie întâi să stabilim direcţiile
axelor de cilindricitate şi să avem grijă ca, în momentul compensării, cele două axe
să fie paralele. Convergenţa lentilelor sferice şi cilindrice, precum şi orientarea axelor
celor cilindrice, pot fi determinate cu precizie cu ajutorul plan-focometrului. Pentru
aceasta, fără lentilă, se reglează zeroul aparatului ducând indicatorul de citire la zero
şi reglând ocularul până ce imaginea luminoasă devine clară. Punem apoi lentila sub
obiectiv. Imaginea dispare sau devine neclară. Din macroviză căutăm din nou
imaginea clară. Când o găsim, pe ocularul de citire, citim direct convergenţa. Pentru
lentilele cilindrice putem citi şi orientarea axului de cilindricitate deoarece imaginea
va fi alungită perpendicular pe axul de cilindricitate.
Defecte de Vedere

4
 Din momentul în care lumina intră în ochi acesta suferă o serie de
transformări (adaptări) având ca scop formarea unei imagini clare pe retină. Prima
adaptare se referă la acomodarea la fluxuri luminoase diferite. Aceasta adaptare are
loc prin existenţa a două tipuri de celule fotoreceptoare, celulele cu conuri şi
bastonaşe pentru vederea diurnă (fotopică) respectiv nocturnă (scotopică). În primul
caz celulele au nevoie de un flux luminos mare dar căpătăm şi informaţia de culoare.
În al doilea caz este suficient un flux luminos mult mai mic dar se pierde informaţia
de culoare. Putem spune că, în acest ultim caz, s-a renunţat la o parte din informaţie
în favoarea sensibilităţii. În cazul vederii fotopice apare şi un mecanism de adaptare
fină la fluxuri luminoase diferite prin mărirea sau micşorarea diametrului pupilar, irisul
acţionând în acest caz ca o diafragmă.
Al doilea mecanism de adaptare se referă la adaptarea pentru a vedea
obiecte aflate la distanţe diferite faţă de ochi. Dacă ne uităm la prima formulă a
lentilelor observăm că pentru a putea vedea obiecte aflate la distanţe diferite (x 1
variabil), în condiţiile în care x2 (practic distanţa cristalin-retină) este fixă trebuie să
poată varia convergenţa cristalinului. Acest lucru se poate obţine prin varierea
razelor de curbură ale acestuia. Dacă se bombează cristalinul scad razele de
curbură, creşte convergenţa şi putem vedea obiectele apropiate, respectiv prin
tractarea cristalinului cresc razele de curbură, scade convergenţa şi apare
posibilitatea vederii obiectelor îndepărtate. Pentru ochiul normal (emetrop) adaptarea
se face în limita 25 cm – 6 m. Obiectele aflate la distanţe mai mari de 6 m le putem
vedea fară un efort suplimentar de adaptare deoarece diferenţa de adaptare între

vederea la distanţa de 6m şi ∞ este de δ sub limita de 0,25δ pentru care are rost
efortul de adaptare.
În diferite situaţii, determinate de cauze diferite, cum ar fi lungimea nepotrivită
a axului ochiului, convergenţa neadecvată a cristalinului sau a altor medii optice din
ochi, ce pot apărea inclusiv în deshidratări severe, sau imposibilitatea tractării sau
bombării adecvate a cristalinului apar defecte geometrice de vedere ce duc la
formarea imaginii neclare a obiectului pe retină. În cazul formării imaginii în faţa
retinei, cauza poate fi lungimea prea mare a axului ochiului, convergenţa prea mare
a cristalinului sau imposibilitatea scăderii adecvate a convergenţei cristalinului prin
tractarea lui. Rezultatul este imposibilitatea vederii obiectelor îndepărtate iar defectul
se numeşte miopie. Corectarea miopiei se face cu ajutorul lentilelor sferice
divergente. Prin adăugarea acestor lentile, convergenţa sistemului format (cristalin-
lentilă) va fi mai mică iar imaginea se va îndepărta putându-se forma din nou pe
retină.
Dacă imaginea se formează în spatele retinei cauza poate fi lungimea prea
mică a axului ochiului, convergenţa prea mică a cristalinului sau imposibilitatea
bombării suficiente a lui. În acest caz nu putem vedea clar obiectele apropiate iar
defectul se numeşte hipermetropie. Acest defect se poate corecta prin adăugarea în
faţa ochiului a unei lentile sferice convergente. Rezultatul va fi un sistem optic mai
convergent, apropierea imaginii şi deci posibilitatea formării ei pe retină.

5
 Există şi un defect care înglobează, practic, miopia şi hipermetropia astfel
încât nu pot fi văzute nici obiecte îndepărtate nici apropiate. Acest defect apare, de
regulă, datorită scăderii elasticităţii ţesuturilor odată cu înaintarea în vârstă, deci a
limitării posibilităţilor de tractare sau bombare a cristalinului. Defectul se numeşte
prezbiţie şi poate fi corectat cu două perechi de lentile: sferice convergente, de
convergente diferite pentru vederea la apropiere respectiv la distanţe medii, sau
divergente, pentru vederea la distanţă respectiv sferice convergente pentru vederea
la apropiere în cazul asocierii prezbiţiei cu miopia. O altă modalitate de corectare a
prezbiţiei este utilizarea ochelarilor bifocali. Aceştia sunt formaţi din două lentile
dispuse astfel: în partea superioară o lentilă divergentă pentru vederea la distanţă,
iar la partea inferioară o lentilă convergentă pentru vederea la apropiere (citit).
Un alt tip de defect apare atunci când cristalinul nu se comportă ca o lentilă
perfect sferică ci ca o asociere dintre o lentilă sferică şi una cilindrică. Acest defect
se numeşte astigmatism. Imaginea va fi deformată perpendicular pe axa de
cilindricitate şi anume, cu atât mai mult cu cât ne îndepărtăm de aceasta. Corectarea
astigmatismului se face prin purtarea unei lentile cilindrice de semn contrar şi cu axa
de cilindricitate exact pe axa de cilindricitate a ochiului.
Un alt tip de defect geometric priveşte vederea binoculară. Este de remarcat
că existenţa a doi ochi permite apariţia informaţiei de distanţă deci a vederii spaţiale.
Aceasta este posibilă prin analiza micilor diferenţe ce apar în imaginile obţinute pe
cei doi ochi. Lucrul acesta este utilizat în practică pentru simularea vederii
tridimensionale prin generarea de imagini plane uşor diferite pe cei doi ochi, de
exemplu, în aşa numita realitate virtuală utilizată în calculatoare. Pentru ca vederea
tridimensională să apară este necesar, însă, ca imaginile pe cei doi ochi să fie
majoritar suprapuse iar diferenţele să nu fie prea mari. De aceea axele celor doi ochi
trebuie să fie practic paralele (în realitate uşor convergente la circa 6 m în faţa
ochilor). Dacă acest lucru nu se întâmplă apare strabismul convergent sau divergent.
Dacă defectul persistă în timp se poate ajunge la blocarea pe cale neuronală a
informaţiei de pe unul din ochi deoarece informaţiile pe cei doi ochi sunt diferite, iar
cantitatea prea mare de informaţie nu poate fi analizată. În timp blocarea poate
deveni ireversibilă. Corectarea strabismului se poate face prin plasarea în faţa unui
ochi (sau a ambilor) a unei lentile prismatice. Prin refracţii pe cele două suprafeţe ale
prismei se ajunge ca informaţia care intră pe axa ochiului să provină din aceeaşi
regiune din care vine şi pe celălalt ochi.

3. Mod de lucru

Pentru efectuarea lucrării experimentale, aveţi nevoie de:

- banc optic
- trusă de lentile
Filamentul becului de pe bancul optic va fi obiectul luminos. Pe suportul de
lentilă vom pune o lentilă adecvată ţinând seama de faptul că imaginea trebuie

6
prinsă pe ecran (este reală) iar distanţa maximă dintre obiect şi ecran este de 80 cm.
Prin deplasarea suportului cu lentila între obiect şi ecran vom găsi două poziţii ale
lentilei pentru care se formează imagini clare ale filamentului pe ecran. Se poate
verifica, prin măsurarea distanţelor pe bancul optic, că cele două poziţii sunt
simetrice (x1 în modul devine x2’, iar x2 este numeric egal cu x1’). Pentru poziţia
lentilei mai apropiată de obiect (pentru care imaginea pe ecran este mărită)
măsurăm x1, x2 şi y2 şi utilizând formulele lentilelor calculăm convergenţa lentilei C şi
distanţa focală f.

Fig. 1 Bancul optic

Pentru simularea miopiei îndepărtăm puţin lentila de bec. Imaginea se va

forma înaintea ecranului. În acest caz, lentila va fi pe post de cristalin, iar ecranul de
retină. Măsurând x1, x2 (dimensiunea „ochiului”) şi cunoscând convergenţa lentilei se
va calcula convergenţa lentilei ce trebuie adăugată „cristalinului” pentru ca imaginea
să se formeze din nou pe „retină”. Verificăm corectitudinea calculului prin adăugarea
lentilei având convergenţa calculată. Ar trebui ca acum imaginea să se formeze din
nou pe ecran. Pentru a simula hipermetropia şi corectarea ei procedăm ca mai sus,
doar că îndepărtăm lentila de bec faţă de poziţia în care imaginea se forma pe ecran.
Pentru simularea astigmatismului, după ce prindem imaginea filamentului
becului pe ecran, alipim de „cristalin” o lentilă cilindrică. Vom observa că imaginea se
deformează perpendicular pe axa de cilindricitate a lentilei. Pentru corectarea
astigmatismului vom adăuga o a doua lentilă cilindrică, cu aceeaşi convergenţa ca şi
prima, orientând axul ei de cilindricitate paralel cu al primei lentile cilindrice. Dacă am
procedat corect, imaginea va apărea din nou nedeformată pe ecran. Vom putea
vedea că orice altă orientare, decât paralelă cu axul de cilindricitate a „ochiului”, a
axului lentilei de corecţie nu numai că nu corectează astigmatismul, dar face ca
imaginea să fie deformată pe toate direcţiile. Prin urmare, pentru corectarea
astigmatismului trebuie cunoscută nu numai valoarea convergenţei lentilei cilindrice
de corecţie ci şi orientarea axului ei de cilindricitate.
Pentru simularea strabismului şi a corectării sale se pot folosi două bancuri
optice pe postul a doi ochi identici dar cu axele nealiniate. Vom folosi doar sursa de
lumină a unuia din bancurile optice. Evident, pentru acesta vom putea obţine
imaginea clară pe „retină”. Pentru a obţine imaginea şi pe al doilea ecran va trebui ca

7
în faţa „cristalinului” celui de-al doilea „ochi” să punem o lentilă cilindrică adecvată şi
în poziţia adecvată.

Decizia corectării oricărui defect de vedere

trebuie luată numai de medicul oftalmolog
deoarece, în cele mai multe cazuri, nu este
suficient să fie identificat şi măsurat defectul ci
trebuie cunoscute atât cauzele cât şi evoluţiile
ulterioare ale defectului. În funcţie de aceste
lucruri se poate lua decizia unei corectări doar
parţiale a defectului dacă, prin efortul propriu de
adaptare, ochiul îl va micşora (miopie, strabism).
Dacă efortul de adaptare duce la agravarea în timp a defectului de vedere se poate
lua decizia supracorectării defectului pentru a întârzia agravarea (hipermetropie,
prezbiţie).