+Vlad Sălbatecu

Sâmburele de cireș

Personaje: VICTOR, 10-12 ani

MAMA
TATA
SOFIA, 4-5 ani
DOMNUL
3 COPII

Scena 1
(întuneric, Mama cu Victor mic în brațe)

MAMA: A fost odată ca niciodată o pădure, una atât de deasă, și cu pomi atât de înalți, încât acolo nu
ajungea niciodată soarele, nu era niciodată zi, și pomii mici se uscau și mureau în umbra celor mari. La
marginea pădurii era un sat mic, cu oameni simpli, cu frică de Dumnezeu. Săracii săteni trebuiau să
cumpere lemne din alte sate, pentru că nimeni nu avea curajul să se aventureze în întunericul și spaima
codrului. În sat trăia un băiat, Victor, cu mama și surorile sale. Fără tată, ei erau vai de capul lor, trăiau
de pe o zi pe alta. Într-o zi de iarnă foarte geroasă, mama lui nu a avut bani de lemne. A încercat să se
împrumute , să vândă din casă, să cerșească, dar nimic. În acea noapte, au stat cu toții în pat, sub pături
și haine, lipiți unii de alții, dar gerul șuiera prin coliba lor. Victor nu a dormit nici măcar o secundă. A
doua zi, mama lui a plecat să muncească prin vecini pentru bani de lemne și mâncare, iar Victor a rămas
cu surorile sale. A luat toporul, și a plecat la pădure. Nu voia să îi mai fie frig, nu voia ca mama lui să mai
cerșească. A ajuns la marginea pădurii, și a înghețat în fața imensității sale. Aici era încă lumină. A lovit
un trunchi de copac, cât de tare a putut, din nou și din nou, dar degeaba. Abia îl zgâriase. În adâncul
pădurii, i se păru că vede un puiet. Erau doar câțiva pași, sigur era încă destulă lumină, s-a gândit. A
intrat în pădure, și doar câțiva pași a apucat să facă, apoi întunericul l-a înghițit. S-a întors, însă nu mai
vedea lumină. Doar crengi. Se uită în sus, dar nu mai văzu cerul. Doar crengi. Încercă să meargă înapoi,
dar copacii deveniseră un zid, uriași căpcăuni care zgâriau intrusul cu ghearele lor de lemn. Îi sfâșiau fața
și mâinile, brațele și pieptul. Încercă să fugă, dar rădăcinile lor îi prinseră picioarele ca într-o menghină. A
încercat să țipe, dar pădurea era prea densă ca țipătul să încapă. A plâns, dar copacii au rămas surzi la
plânsetul lui, pădurea a continuat să îl strângă, să îl rănească și să îl sufoce. Cu crengi și întuneric, și
crengi și întuneric, și crengi, și crengi, și crengi....

(micul Victor plânge)

Scena 2
(Mama, Tata, Victor și Sofia pe o bancă în fața casei)

TATA: E băiat mare, pentru numele lui Dumnezeu. Eu când eram de vârsta lui deja prindeam iepuri și
prepelițe. E bărbat, trebuie să vâneze , și cu asta basta.
MAMA: Tu te auzi ce spui? Bărbat? E încă un copil.
TATA: Tu așa ai să spui și când o să îi crească mustățile. N-are cum să ajungă om mare dacă tu nu îl mai
scoți din scutece.
MAMA: Dar lasă dragă că nu spun să nu crească, dar nu văd de ce trebuie să îl duci în pădure. Eu nu am
fost în viața mea acolo și doar nu sunt un copil. Poate foarte bine să crească citind și învățând pe lângă
casă. Să coasă, să gătească, să...
TATA: Ei hai că asta e absurd! Eu cresc un bărbat, nu o femeie! Victor, vrei să fii femeie?
VICTOR: Eu...
MAMA: Tu ești cel absurd când spui că dacă știe să coasă sau să gătească e femeie. E bine să învețe să
mai facă și el ceva prin casă, nu ca ta-su. Puiule, nu vrei să știi să faci prăjituri?
VICTOR: Eu...
TATA: Cum adică nu ca ta-su? Explică-mi și mie ce vrea să însemne ”nu ca ta-su”?
MAMA: Hai lasă nervii că știi prea bine că n-ai mai pus mâna pe o mătură de atâta timp că nici nu mai știi
cum arată.
TATA: Păi bine măi, dar banii în casă cine îi aduce? Hm? Sau vrei să le fac eu pe toate?
MAMA: Dar mă scuzi, am uitat că tu ești prea ocupat cu măcelăritul și cu umplutul pereților de capetele
și coarnele ălea grotești.
TATA: Un bărbat trebuie să vâneze! Să vâneze și să aducă ce a vânat. Așa e normal, ce mama dracului !
MAMA: Să nu te aud că mai vorbești așa în fața copiilor.
TATA: Iar începem! Cocoloșește-i, ce altceva să faci! Ține-i în puf cu lăptic cald și pupici pe frunte, și apoi
ai să te miri că nu se descurcă în viață.
MAMA: Da, le dau lăptic, și da, îi pup pe frunte, ca să știe că îi iubesc, nu ca tine care stai mai mult cu
lighioanele și copacii decât cu noi.
TATA: Un bărbat trebuie să vâneze! Iar Victor trebuie să devină bărbat, și o să vină cu mine în pădure.
MAMA: Pădurea e periculoasă!
TATA: Pădurea e necesară!
MAMA: Eu nu îl las să meargă. Nu vreau!
TATA: Cui crezi că îi pasă ce vrei tu?
MAMA: Dar ce vrea el? Ce vrea el îți pasă? Victor, vrei să mergi în pădure?
TATA: Victor, vrei să fii bărbat?
MAMA: Victor, vrei să stai cu mine?
TATA: Victor, vrei să fii ca mine?
MAMA: Victor, vrei să fii mâncat?
TATA: Victor, vrei să ajungi o rușine?
AMÂNDOI: Victor, pe cine iubești mai mult?
TATA: Maică-ta e o babă acră!
MAMA: Taică-tu e un criminal!
(ies amândoi în părți opuse)
VICTOR: Eu...

Scena 3
(Victor pe bancă, intră copiii)
COPIII: Victor, Victor, ce bine că te-am găsit, hai în parc să ne jucăm de-a vânătorii. De...De ce plângi ?
VICTOR: Nu...Nu plâng.
COPIII: Ba da!
VICTOR: Ba nu!
COPIL 1: Ba da! Ai ochii roșii și ești ud pe obraji!
COPIL 2: Spune, spune, de ce plângi?
VICTOR: Nu vreau!
COPIL 1: Dacă nu ne spui, de acum o să te strigăm plângăciosul!
VICTOR: Nu vă spun nimic!
COPIII: Plân-gă-cio-sul! Plân-gă-cio-sul!..
VICTOR: Mami și tati s-au certat...
COPIL 3: Tare?
VICTOR: Tare... Mama i-a spus lui tata că este un criminal!
COPIL 2: Și mama i-a spus odată tatei că e un monstru bețivan și el i-a spus că, dacă nu tace, o să
pățească ceva rău! Și cred că tata e vrăjitor pentru că, a doua zi, mami avea fața umflată de la curent și
și-a spart și nasul căzând pe scări.
COPIL 1: Tactu e un bețivan!
COPIL 2: Taci bă din gură!
COPIL 1: Obligă-mă!
(cei doi se iau la bătaie)
COPIL 3: Știi, și ai mei se ceartă. Odată, tata a uitat să cumpere salam și s-au certat așa de tare că erau să
divorțeze!
VICTOR: Da, dar înainte nu se certau așa... Tata îi spunea mamei ”dragă”, nu ”babă acră”. Când ajungea
acasă, mama îl săruta...
COPIL 3: Scârbos!
VICTOR: Știu, dar am auzit că așa fac oamenii când se iubesc. Acum, tata vine acasă și mama țipă la el că
îi aduce ”iar mortăciuni jegoase în casă” și chiar dacă mama mi-a spus că e ok, pentru că toți oamenii se
ceartă, nu înțeleg de ce, pentru că ei sunt căsătoriți, ceea ce înseamnă că se iubesc , ceea ce înseamnă
că vor să se facă fericiți unul pe celălalt, dar atunci când se ceartă nimeni nu e fericit.
COPIL 3: Da, n-are nici un sens! Dar de ce s-au certat?
VICTOR: Păi tata spune că sunt destul de mare să merg cu el la vânătoare, dar mama nu vrea să mă lase.
Ea spune că e periculos, dar tati spune că trebuie să vin ca să ajung un bărbat adevărat așa ca el, căci știu
că el e un bărbat adevărat, pentru că are o mulțime de trofee de vânătoare și știu că asta îl face bărbat,
pentru că mi-a spus. Și tot el mi-a spus că dacă nu vin atunci o să ajung femeie, ceea ce e ciudat pentru
că eu știam că doar fetele ajung femei. Dar părea foarte nervos, deci nu cred că ce a spus avea un înțeles
ascuns. Înțeles ascuns e o expresie pe care am învățat-o la școală, înseamnă că ceva pare să însemne un
lucru, dar de fapt înseamnă cu totul altceva. Și acum nu știu ce să fac, pentru că vreau să fiu bărbat, dar
știu că trebuie să ascult și de mama. Dar și de tata. E ca atunci când ai de ales între înghețata de fistic și
cea de ciocolată. Oare de ce nu mai există fistic cu ciocolată ? Și vreau ca tata să fie mândru, dar vreau și
ca mamei să nu îi fie frică, dar nu știu dacă ei știu ce vreau eu. Oare înghețatei îi pasă dacă îți place
gustul ei? Și eu nu vreau să fiu femeie, și nu vreau să cos, și nu vreau să o supăr pe mama, dar cel mai
important nu vreau să merg la vânătoare!
COPIL1: Nu vrei să mergi la vânătoare?
COPIL2: Nu vrei să mergi la vânătoare?
COPIL3: Cum adică nu vrei să mergi la vânătoare?
VICTOR: Mi-e...mi-e frică...
(copiii râd)
COPIL1: De balauri?
COPIL2: Sau de lei?
COPIL3: Sau de copacii cu gheare care nu te lasă să pleci ?
VICTOR: Nu, proștilor, nu sunt un copil mic. Dar mi-e frică...mi-e frică să omor un animal.
(râd)
COPIL1: Îi e frică să omoare un animal !
COPIL2: Ce fel de vânător ești tu ?
COPIL3: El nu e vânător, el e un bebeluș !
COPIII: Be-be-lu-șul, be-be-le-șul....
VICTOR: Lăsați-mă în pace ! Plecați de aici, proștilor, plecați, plecați !
(Victor îi alungă, copiii ies râzând )

Scena 4
(Victor stă pe bancă, domnul vine lângă el)

DOMNUL: Deranjez ?
VICTOR: Nu... Haide spune-mi și tu să fiu bărbat și să nu mai plâng
DOMNUL: Să fii bărbat și să nu mai plângi.
VICTOR: Dar nu pot ! Mama are dreptate, sunt doar un copil mic și fricos. Și poate nu am să fiu niciodată
un bărbat, pentru că plâng mereu și nu vreau să merg la vânătoare. Am să ajung o femeie și tata o să mă
urască.
DOMNUL: Nu cred că e așa rău să fii femeie.
VICTOR: Dar eu vreau să fiu bărbat!
DOMNUL: Atunci fii bărbat. Fii un bărbat care plânge și nu vânează.
VICTOR: Există ?
DOMNUL: Nu știu. Dar dacă nu, inventează-l.
VICTOR: Mi-aș dori să nu îmi mai fie frică.
DOMNUL: Și eu mi-aș dori să nu îmi mai fie frică. Și mama ta și-ar dori să nu îi mai fie frică, și tatăl tău, și
copiii, și ei (gest din cap către public).Tuturor ne e frică de frică. Dar să ucizi chiar e un lucru înfricoșător.
VICTOR: Știu. Dar sincer nu de asta mi-e cel mai frică. Adică, sună oribil, dar înțeleg că trebuie. Dar cel
mai frică îmi e că o să ratez. Că nu am să prind nimic și am să mă întorc cu mâna goală, și toți o să râdă,
și tatei îi va fi rușine cu mine. Și dacă am să stau și am să aștept și am să mă pregătesc, și voi avea
căprioara atât de aproape și totul va fi atât de perfect, dar apoi...apoi am să ratez. Ce fac dacă ratez ?
DOMNUL: Mai tragi o dată.
VICTOR: Și dacă ratez iar?
DOMNUL: Mai tragi o dată.
VICTOR: Și iar?
DOMNUL: Mai tragi o dată.
VICTOR: Și iar, și iar, și iar, și iar?
DOMNUL: Mai tragi o dată, și încă o dată și încă o dată. Hai să îți spun o poveste. A fost odată ca
niciodată un om căruia îi plăcea atât de mult să vadă cum se joacă prin copaci copiii, încât voia să
planteze un cireș uriaș în care să încapă toți. Așa că pe oriunde mergea, planta semințe. Sfârșit.
VICTOR: Asta e tot? Ce poveste e asta? Nici măcar nu știu cum se termină.
(Domnul scoate o cireașă din buzunar, o mănâncă și afundă cu piciorul sâmburele în pământ)
DOMNUL: Pentru că el încă încearcă.
VICTOR: Păi și...dacă rămân fără gloanțe ?
DOMNUL: Mai tragi o dată.

Scena 5

(MAMA și SOFIA intră în scenă; SOFIA face baloane de săpun, iar MAMA se așează lângă VICTOR)

MAMA: Victor, îmi pare rău că a trebuit să ne vezi așa. Îmi pare rău că noi ne certăm și tu ești mereu la
mijloc.
VICTOR: Dacă ți-ar părea rău, nu ai face-o.
MAMA: Nu e atât de simplu. Dar mă simt groaznic atunci când se întâmplă. Îmi doresc atât de tare să ne
înțelegem cu toții, nici nu îți dai seama... Vă iubesc atât de mult.
VICTOR: Dacă ne-ai iubi, atunci nu am plânge și nu ne-am mai certa. Tu nu ne iubești.
MAMA: Victor, nu spune asta... Pe tine și pe Sofia vă iubesc mai mult decât orice pe lume. Și pe tatăl tău
îl iubesc.
VICTOR: Atunci de ce vă certați? De ce țipați și vă spuneți lucruri urâte? Nu asta înseamnă să iubești.
MAMA: Ba da Victor, uneori asta înseamnă să iubești.
VICTOR: Atunci iubirea e urâtă. Nu vreau să iubesc niciodată!
MAMA: Scumpule, iubirea e cel mai frumos lucru de pe Pământ, doar că iubirea adevărată nu are cum să
fie doar săruturi și zâmbete.
VICTOR: De ce nu?
MAMA: Pentru că atunci ar însemna că nu ne pasă. Iubirea înseamnă să fii acolo în momentele cele mai
grele, cele mai urâte. Să nu fii singur. Și mai mult, să faci tot ce poți ca să îl ajuți pe celălalt, să scoată ce e
mai bun din el, să fie cât de fericit poate, oricât de mult ai suferi. De asta mă supăr eu pe tata: pentru că
uneori face lucruri rele, dar nu e un om rău. Și oricât am țipa și am plânge, am să fac tot ce pot să îl ajut
să fie mai bun. Pentru că îmi pasă. Pentru că îl iubesc.
VICTOR: Cred...Cred că înțeleg.
MAMA: Uite, mai știi când ai fost cu bunicul la țară? Și, chiar dacă nu voiai, el te-a aruncat în apă și te-a
obligat să înveți să înnoți? Mai știi cât ai plâns și cât de supărat ai fost pe el, cum ai spus că nu vrei să îl
mai vezi, că îl urăști?
VICTOR: Da.
MAMA: Dar acum uite cât de mult îți place să înnoți și să mergi la scăldat cu prietenii tăi.
VICTOR: Ador să înnot.
MAMA: Vezi?
(pauză.)
VICTOR: Mi-e frică să merg în pădure.
MAMA: E normal. Și mie mi-e frică, dar poate taică-tu are dreptate. Poate că e timpul să te las să crești.
VICTOR: Dar nu ai spus că pădurea e urâtă? Și că tu ești foarte fericită că n-ai mers niciodată?
MAMA: Ba da, dar nu știu dacă chiar ăsta e adevărul. Eu nu am fost niciodată acolo, și toată viața am
spus că nu vreau și că nu mă interesează. Asta până odată, când am fost cu taică-tu și mi-a zis să îl aștept
la intrare și stăteam și priveam copacii. Și străluceau. Străluceau ca stelele și păsările cântau ca niște
sirene și vântul mă mângâia. Și eu, care eram atât de convinsă că e un loc atât de periculos și urât, m-am
trezit vrăjită. Parcă mă chema. Apoi taică-tu a venit și am plecat acasă, dar nu am uitat niciodată acea
senzație.
(TATĂL o cheamă din afara scenei.)
MAMA: Merg să vorbesc cu el. Victor, nu știu cât de rău poate fi în pădure, dar știu că faptul că n-am
încercat niciodată mă bântuie și acum. Ai grijă. (iese din scenă.)
VICTOR: Nu te întristează?
SOFIA: Ce?
VICTOR: Când spargi baloane. Te chinui atât de mult să faci cât mai multe și cât mai mari, și apoi le
spargi.
SOFIA: Tot se sparg până la urmă. Mai bine să o fac eu decât altcineva. (iese țopăind veselă.)

Scena 6
(Victor la intrarea în pădure)

VICTOR: Hai, tata, vino odată. Mult îi mai ia. (se așază așteptând)
(apare domnul, acum îmbrăcat în pădurar)
DOMNUL: Uite cine s-a decis să încerce.
VICTOR: Sunteți vânător?
DOMNUL: Nu, pădurar.
VICTOR: De ce nu mi-ați spus.
DOMNUL: Conta?
VICTOR: Nu, nu cred.
DOMNUL: Și...ce mai aștepți ?
VICTOR: Îl aștept pe tata, mergem la vânătoare. Pentru că e prima dată, mi-a spus că ne uităm după
păsări, ca să învăț. Sau iepuri...
DOMNUL: Îți plac iepurii nu-i așa ?
VICTOR: Da, sunt așa de pufoși. E trist, dar... dar înțeleg că trebuie. Pentru că altfel nu am cum să fac rost
de trofee pe care să le pun pe perete.
DOMNUL: Po...Poftim?
VICTOR: Trebuie să prind ceva, ca să am și eu un trofeu și să vadă toți băieții că sunt un bărbat adevărat,
iar ei nu, iar tata să fie mândru de mine.
DOMNUL: Băiete!Tu vrei să-mi spui că voi vânați pentru trofee?
VICTOR: Pentru ce altceva?
DOMUNL: Pentru orice altceva. Ca să mănânci carne de iepure, ca să faci haine sau pături din blană de
urs, ca să faci perne din pene de prepeliță, sau să te scarpini pe spate cu coarnele de cerb. Nu doar ca să
te lauzi. Asta este o crimă!
VICTOR: Dar credeam că e normal să ucizi animalele.
DOMNUL: Este. Este parte din viață, atâta timp cât nu o faci în mod inutil.
VICTOR: Dar nu e inutil.
DOMNUL: Serios ? Cu ce te ajută să ai coarne pe pereți ?
VICTOR: Sunt...sunt frumoase.
DOMNUL: Mai frumoase decât viața ? Mai frumoase decât un animal care aleargă, cântă, naște, un
miracol pe care omul nu l-ar putea crea nici într-un milion de ani? Ceva atât de superb, de magic, care îți
taie respirația, înlocuit cu un tablou grotesc. Chiar crezi că se merită ?
VICTOR: Nu...nu cred...
DOMNUL: Atunci găsește-ți un scop bun, sau nu intra în pădure.
(pauză)
VICTOR: Am să prind un păun. Am să prind un păun, pentru că îmi plac cozile lor, și din pene am să fac
stilouri. Pentru că îmi place să scriu, doamna învățătoare îmi laudă mereu compunerile.
DOMNUL: Bravo! Îți urez toată bafta din lume. Uită-te la mine acum. Nu vreau să te speri, dar nimeni nu
are gloanțe nelimitate. Fiecare este deosebit de prețios. Fiecare. Așa că nu vrei să tragi la întâmplare. Nu
trebuie să îți fie frică să ratezi, dar ținta ta să fie precisă. Și să îți mai spun ceva: de fiecare dată când
pierzi un glonț, pierd și eu unul. Și tu ești bogat în gloanțe, crezi că poți să risipești. Dar uită-te la barba
mea: ale mele sunt numărate; te rog nu le risipi pe podoabe.
VICTOR: Bine, bine. Vă promit.
DOMNUL: Ești un băiat bun. Și într-o zi vei fi un bărbat bun. Dar ține minte:un bărbat clădește, nu se
bate cu pumnul în piept așezat peste ruine. (Iese)

Scena 7
(tatăl intră cu două puști)

TATA: Firar ea să fie de pușcă, iar nu mergea încărcată. Și, ești pregătit ?
VICTOR: Cred că da...tati, noi de ce vânăm ?
TATA: Ce întrebare e asta ? Pentru trofee, normal. Ca să poată toată lumea să știe că suntem...
VICTOR: ...bărbați adevărați, știu. Dar altceva nu facem cu ce prindem ?
TATA: Adică ?
VICTOR: Nu știu...poate să luăm blana, sau să mâncăm carnea.
TATA: Da ce-s eu câine ? Să mănânc carne de iepure ? Numa bazaconii spui.
VICTOR: Tati, eu vreau să prind un păun. Vreau să...
TATA: Un păun ? Pe cine naiba ai mai văzut tu cu păuni pe pereți. Hai, gata cu prostiile, ia-ți pușca și să
mergem.
(Victor își ia pușca în spinare, tatăl scoate o eșarfă și se leagă la ochi)
VICTOR: Tati...ce...ce faci ?
TATA: Iar începi cu întrebările ? Mă leg la ochi, ce crezi că fac.
VICTOR: Dar de ce ? Nu poți să vânezi fără să vezi.
TATA: Băi nu îmi spune tu mie cum pot și cum nu pot să vânez.
VICTOR: Dar nu trebuie să vezi în ce tragi ?
TATA: Absolut deloc.
VICTOR: Dar domnul pădurar mi-a spus să nu irosesc gloanțe...
TATA: Pădurarii sunt toți niște proști. Oamenii care stau toată viața în pădure dar cărora le e frică să
vâneze. Ascultă băiete: nu contează ce prinzi, doar să prinzi. Că e urs, că e căprioară, chiar și prostia ta
de păun. Contează doar ca lumea să știe că ai vânat. Ce naiba, nici măcar nu trebuie să prinzi ceva. Doar
să se audă că ai tras. Că ai vânat. Că ești un bărbat adevărat. Hai să mergem !
VICTOR: Dar tati, stai...
(tatăl iese)

VICTOR: Și eu ce fac acum? Nu pot să mă întorc acasă, le-am spus băieților că merg să vânez și vor râde
dacă mă întorc acum. Dar nici cu tata nu vreau să merg. Nu vreau să ajung ca el. Nu vreau să ajung ca el.
Dar toată viața am vrut să ajung ca el. Un bărbat adevărat. Dar dacă domnul pădurar are dreptate,
atunci tata nu e un bărbat. Și atunci ce e ? Să fie oare...un criminal ? Dar dacă tata are dreptate și toți
pădurarii sunt proști ? Ar trebui să ascult ce spune el, nu ce spune un străin. Dar totuși, tot ce a spus
pădurarul avea sens. Avea sens, iar tata... Tot ce a prins tata vreodată, a fost doar o întâmplare. Pentru
că poate să spună el ce vrea, eu știu că nu poți vâna legat la ochi, pentru că trebuie să țintești și să te uiți
prin lunetă, și să apreciezi distan- Oare tata nu știe de fapt nimic ? Dar dacă tata nu știe nimic, atunci
nimic nu mai are sens, atunci poate că nici mama nu știe nimic și atunci eu de cine mai ascult ? Oare,
oare, oare, oare, oare, m-am săturat. M-am săturat! M-am săturat să încerc să îi multumesc și pe tata și
pe mama și pe toți prietenii. M-am săturat să nu știu ce să fac, să nu știu ce vreau. M-am săturat să
plâng, să fiu un fricos, să fiu un copil mic bun de nimic. M-am săturat de animale și m-am săturat de
copaci. Pădurea nu e magică, nu e înfricoșătoare, e doar o mulțime de întrebări încâlcite. M-am săturat!
(ia un topor și taie pădurea, din spatele acesteia dezvăluindu-se o oglindă crăpată)(pauză) Sunt...sunt
eu. Sigur, e un pic altfel din cauza crăpăturii, dar tot eu sunt. Și uite, zâmbesc. Cred că sunt fericit. Sau
poate voi fi. Bunica mi-a spus odată că acasă e acolo unde ai oglinda. Asta e crăpată, dar cred că o să
meargă. Și dacă nu...mai trag o dată. (se aude un păun)Acum știu ce vreau să fac. (pleacă cu pușca în
mână)

CORTINA