D-l Goe...

I. L. Caragiale

Opera literară ,,D-l Goe...” de I.L.Caragiale a fost publicată în

volumul ,,Momente și schițe”, în anul 1901 și este , ca specie literară, schiță.
Apartenența la această specie epică reiese din surprinderea unui singur
episod din viața personajelor, acesta fiind călătoria cu trenul din ,,urbea X” până la
București. Astfel, mama, mătușa și bunica lui Goe îl duc pe ,,tânărul” îmbrăcat în
costum de marinar la București, să vadă festivitățile din 10 Mai, ziua regelui.
Călătoria este un cadou al celor trei dame pentru școlarul repetent.
Schița, al cărei nume de la verbul a schița, it. schizzare, este o specie a
genului epic și de aceea are elementele unei opere epice: narator, acține, personaje,
căci sentimentele și atitudinea scriitorului sunt exprimate indirect prin intermediul
acestora.
Încadrarea în specia schiță este dovedită și de acțiunea simplă, desfășurată
pe un singur fir narativ, la care participă puține personaje, cărora li se face un
portret sumar, abia schițat. Personajele participante la acțiune sunt Goe, personaj
principal, apoi personajele secundare: ,,mam mare, mamițica și tanti Mița”, alături
de personaje episodice, ,,urâtul” și controlorul, precum și personajul colectiv,
pasagerii. Goe este un copil obraznic, însoțitoarele lui sunt caracterizate prin
contrastul dintre aparență și esență, căci pretind a fi niște doamne rafinate, dar
limbajul și comportamentul le trădează lipsa de cultură și de eleganță.
La nivelul acțiunii, momentele subiectului sunt ușor de identificat.
În expozițune, sunt prezentate sumar timpul, locul și câteva personaje. În
ziua de 10 Mai, cele trei însoțitoare ale lui Goe așteaptă trenul de București pe
peronul din ,,urbea X”. Damele îl laudă pe Goe pentru ținuta elegantă, pretext
pentru o discuție ,,filologică” despre pronunțarea corectă a cuvântului ,,marinar”.
Goe își jignește rudele, numindu-le ,,proaste”, creionându-se încă de la început
principala sa trăsătură morală, lipsa de educație.
 Intriga este reprezentată de urcarea în tren. După ce doamnele se instalează
în vagon, Goe rămâne pe coridor ,,cu bărbații”, observându-se pretenția lui de a se
crede matur, dar această pretenție este brusc anulată de apelativul ,,mititelul”.
Desfășurarea acțiunii cuprinde întâmplările din timpul călătoriei lui Goe și
celor trei dame, admirabil gradate. Folosind ca mod de expunere narațiunea
împletită cu dialogul și cu scurte pasaje descriptive, naratorul prezintă
năzdrăvăniile lui Goe.
,,Mititelul” scoate capul pe fereastră, jignește un călător amabil și își pierde
pălăria în care se afla biletul. Rudele sale sunt nevoite să plătească alt bilet și, în
plus, o amendă. Ulterior, băiatul se blochează ,,în compartimentul în care intră o
singură persoană”, dar este salvat de controlor, care îl eliberează, sub privirile
alarmate ale celor trei dame.
Acțiunea atinge punctul culminant, moment de maximă tensiune în
desfășurarea acțiunii, când Goe trage semnalul de alarmă, iî ciuda sfaturilor lui
mam-mare: ,,Sezi binișor, puișorule, să nu strici ceva”. Trenul se oprește, pasagerii
se alarmează, personalul de serviciu ,,umblă forfota”, dar nimeni nu știe cine a tras
semnalul, deoarece ,,mam-mare doarme in fundul cupeului cu puișorul in brate”.
De fapt, cele două personaje, bunica și nepotul, se prefac nevinovați, deși firul rupt
și manivela răsturnată a semnalului de alarmă îl incriminează pe Goe.
Deznodământul redă sosirea trenului în BucureștiCele trei dame îi solicită
birjarului să le ducă pe ele și pe Goe ,,la bulivar”.
Cadrul spațio-temporal al acțiunii este restrâns, ca în orice schiță.
Întâmplările se desfășoară pe peron și în tren – pe coridor, în vagon, ,,în
compartimentul în care intră o singură persoană”.
Timpul acțiunii este redus la câteva ore, cât durează călătoria cu trenul
din ,,urbea X ” la București.
Tema schiței ,,D-l Goe...” este educația greșită dată copiilor din familiile
burgheze. În acest sens, se remarcă motivul nepotrivit al călătoriei, căci cele trei
dame îl duc pe Goe la București, ,,ca să nu mai rămâie repetent și anul acesta”.
Așadar, ele îl recompensează pe școlarul leneș, în loc să-l pedepsească pentru lipsa
de conștiinciozitate la învățătură. În plus, după fiecare năzdrăvănie, damele îl laudă
nemeritat, îl alintă și îi dăruiesc ,,ciucalată”. Ele îi acceptă insultele și
comportamentul obraznic sau îl acoperă pe vinovat, ca în secvența somnului
prefăcut din timpul căutării de către mecanicii trenului a semnalului tras.
Conflictul este strict exterior, deoarece personajelor nu le sunt redate
gândurile și sentimentele, ci accentul cade pe planul exterior. În centrul
conflictelor, se află personajul principal. Goe intră în conflict cu propriile rude, pe
care le numește ,,proaste”, pentru că nu pronunță ,,marinal”, apoi scoate limba la
călătorul care îl sfătuiește să nu scoată capul pe fereastră, după care îl jignește prin
termenul ,,urâtule”.
Personaj principal, prin prezența în toate momentele subiectului, Goe este și
un personaj eponim, căci numele său este regăsit în titlul schiței. Goe este un
diminutiv, ceea ce arată răsfățul excesiv de care se bucură băiatul în familia
formată doar din femei. Termenul abreviat ,,D-l”, prezent în titlu, redă convingerea
falsă a rudelor lui că băiatul este manierat ca un domn. Punctele de suspensie de
la sfârșitul titlului trădează ironia naratorului, tradusă printr-un oftat plin de
dispreț.
Din punct de vedere social, Goe este un membru al înaltei societăți și face
parte dintr-o familie înstărită, după cum reiese din caracterizarea indirectă dată de
vestimentația sa. El este îmbrăcat în costum de marinar și poartă pe cap pălărie,
apoi beretă. El locuiește în ,,urbea X”, respectiv într-un oraș al cărui nume nu este
important, căci naratorul intenționează să generalizeze tipul copilului needucat,
regăsit în toate localitățile. Ca atare, Goe este un personaj tipic, ilustrând tipologia
copiilor răsfățați în exces.
Statutul psihologic este conturat atât prin caracterizarea directă, realizată de
narator și de celelalte personaje, cât și prin caracterizarea indirectă, dată de
comportament și limbaj.Încă de la început, naratorul îl prezintă ca un băiat „foarte
impacient”, încruntat, care vorbește cu „un ton de comandă”.
Limbajul îl caracterizează pe Goe ca pe un tânăr arogant și obraznic. Pe
doamne le face ,,proaste”, iar pe tânărul din tren îl numește ,,urât”. Discuția de la
începutul schiței indică nivelul lui de incultură, aspect care nu surprinde, din
moment ce este un elev repetent.
Comportamentul său este cel al unui copil care nu are nici cea mai
elementară noțiune de respect și bun-simț. Lipsit de răbdare și obișnuit să i se
îndeplinească toate dorințele, el bate din picior pe peron, strigând ,,să vie” trenul.
Urlă când se lovește cu nasul de clanță, zbiară când se închide în closetul
vagonului și trage de semnalul de alarmă, deși știe că nu are voie. Drept urmare,
pentru a nu fi prins de conductor, se preface, împreună cu mam’mare, că doarme,
dovedind lașitate.
Personajul este caracterizat și prin vorbele celorlalte personaje participante
la dialog. Toate cele trei doamne sunt într-o adorație pentru Goe. Mam′mare îl
vede pe Goe sensibil ( „Vezi ce bine îi șade lui cu costumul de
marinel?”), inteligent („Ți-ai găsit pe cine să înșeli!”).
În opinia mea, schița ,,D-l Goe...” transmite mesajul că răsfățul excesiv
conduce la o educație greșită dată copiilor. Aflat la vârsta formării, Goe are ca
modele niște rude needucate, incapabile să îl învețe normele minime de bună
purtare. Prin prezentarea tuturor năzdrăvăniilor eroului, autorul trage un semnal de
alarmă cu privire la modul în care trebuie educat un copil, încât această schiță
devine emblematică pentru un eventual panou ,,Așa nu”!
În plus, cititorii mari și mici au ocazia, dacă se regăsesc într-una dintre
secvențele acestei schițe, fie de a-și îndrepta atitudinea față de propriii copii, fie de
a-și corecta comportamentul.
,,Demon al veseliei”, Caragiale creează opere moralizatoare, pline de haz,
dar care ascund, în spatele râsului, o realitate crudă. Eroul schiței ,,D-l Goe...” se
încadrează în galeria de tipuri umane reprezentative nu doar pentru epoca marelui
dramaturg, ci pentru orice veac, de aceea I.L.Caragiale poate fi
considerat ,,contemporanul etern”.
 Caracterizarea personajului Goe

I. L. Caragiale, cel mai de seamă dramaturg român, este și autorul unor

opere de mici dimensiuni scrise în proză, cu personaje puține, și acțiune redusă în
timp, inspirate din viața unei anume categorii sociale, mica burghezie de la
sfârșitul secolului trecut. Ne referim aici la ciclul „Schițe” din care face parte şi
„D-l Goe”, operă literară în care scriitorul prezintă întâmplările prin care trece
tânărul Goe pe durata unei călătorii la București.
În această operă literară modurile de expunere folosite de scriitor
organizează succesiunea evenimentelor în timp și în spațiu și scot în evidență,
direct ori indirect, trăsăturile personajelor. Narațiunea simplă, redusă la minimum,
fixează spațiul – trenul – și timpul – durata redusă a călătoriei (timpul cât trenul
parcurge distanța dintre urbea X – bănuim şi Bucureşti).
Atenția cititorului este captată de evenimentele prin care trece Goe: îşi
pierde pălăria sub a cărei „pamglică” se afla biletul de tren, se încuie în toaletă și,
în final, trage semnalul de alarmă, provocând astfel oprirea trenului.
Personajul principal al schiţei, Goe, este caracterizat în mod indirect ca fiind
un copil răsfățat, obraznic, neascultător, și greșit educat, un copil pe care cele trei
femei, contrazicându-se mereu, se dovedesc incapabile să-l educe. Fiind ele însele
lipsite de educație, cele trei personaje feminine ale schiței, văd în faptele lui Goe
dovezi ale deșteptăciunii „puişorului” și îl răsplătesc cu sărutări și „ciucalată”.
Neastâmpărat Goe nu știe, căci nu a fost educat, cum să se comporte în
societate. Mam’mare greșește și ea când se preface că doarme cu „puişorul” în
brațe după ce acesta provocase agitație în tren prin tragerea semnalului de alarmă.
Cu ajutorul descrierii se face la început portretul personajelor: „cele trei
dame” sunt „frumos gătite“, iar tânărul Goe poartă „un frumos costum de marinar“,
pălărie de paie cu inscripția pe pamglică „le Formidable“, iar sub panglică biletul
de călătorie înfipt de tanti Mița „că aşa ţin bărbaţii biletul”. Pe parcursul acțiunii, în
propoziţii sau expresii scurte, susținute de un mare număr de verbe, este descrisă
atmosfera din tren și sunt înfățișate personajele episodice. Cele trei femei au un
comportament și un limbaj asemănător. Autorul insistă asupra contrastului dintre
ceea ce vor să pară - persoane educate și cultivate - şi ceea ce sunt în realitate:
persoane lipsite de educație şi incapabile să-i ofere lui Goe un model de
comportament civilizat. Atitudinea față de copil se conturează în fraze scurte prin
care naratorul le descrie gesturile neadecvate, după fiecare poznă a „puișorului“:
„sărută pe nepoțel”, „îi potriveşte pălăria”, „îl pupă în vârful nasului”, „îl sărută
dulce“.
Modul de expunere folosit însă cu precădere este dialogul, din care rezultă,
în mod direct și expresiv, trăsăturile de caracter ale personajelor, năravurile și
educația lor. Astfel, Goe vorbește „pe un ton de comandă” și își dovedește lipsa de
educație prin felul cum se adresează celorlalte personaje: mamei și bunicii le spune
că sunt „proaste amândouă”, iar tânărului care îi face observație să nu scoată capul
pe fereastra vagonului îi spune „urâtule“. Atitudinea lui este încurajată și de faptul
că femeile se amuză și îl admiră pentru tot ce face așa cum sugerează schimbul de
replici dintre bunică și copil: „–Să moară mam’mare ? -Să moară. – Ad’ să-l
pupe mam’mare că trece”.
Frecvente sunt exclamațiile admirative ale celor trei femei. Rostită după o
nouă obrăznicie a lui Goe, o frază ca: „E lucru mare cât e de deştept!” stârneşte
râsul. Tot asemenea se întâmplă și cu cuvintele franţuzeşti pronunțate greşit
„parol”, „bulivar” , cuvinte care sunt folosite pentru a impresiona, sau cu discuţia
„filologică” despre forma corectă a cuvântului „marinar”.
În ciuda dorinței lor de a părea cultivate, cele trei femei se trădează prin
limbajul folosit. Când se adresează una celeilalte rostesc formule specifice
mahalalei bucureştene de la sfârşitul secolului trecut: „soro, țațo, mamițo” etc.
Cu tânărul de pe coridor mamița vorbeşte la fel de nepoliticos ca și Goe, iar
cu conductorul se ceartă toate trei într-un limbaj arţăgos, presărat de cuvinte rostite
greșit: „plătitără, declaratără”. Pe lângă faptul că are un rol important în
caracterizarea personajelor, dialogul pune în evidență dinamismul și autenticitatea
schiței. Reproducând vorbirea directă a personajelor, naratorul creează impresia că
totul este real, ca şi cum s-ar desfăşura pe o scenă în faţa cititorului.
 În schiţă, personajele Și întâmplările sunt prezentate ironic de către scriitor.
Motivul pentru care Goe este dus la București în zi de sărbătoare este ridicol: „ca
să nu mai rămâie repetent”. Vocea naratorului este ironică și atunci când îl numește
pe Goe „domn” pentru a sugera că orice îi este permis copilului tratat ca un adult.
Umorul rezultă și din contrastul dintre aparență și realitate, pus în evidenţă prin
întâmplări şi prin limbaj.
Farmecul schiţei se datorește situațiilor imaginate și limbajului. Cititorul se
amuză pe seama întâmplărilor și a personajelor, dar, în același timp, primește prin
intermediul ironiei naratorului un semnal de alarmă pentru a medita asupra
importanței și valorii pe care o are educația.