TEXTUL LITERAR NARATIV

D-l Goe…

de Ion Luca Caragiale

Opera literară ,, D-l Goe…”,de Ion Luca Caragiale este un text literar narativ, deoarece
prezintă succesiunea unor întâmplări, ordonate cronologic.

Acţiunea este liniară, secvenţele narative succedându-se logic. Asfel, aflăm că tânarul Goe,
însoţit de mam' mare, mamițica și tanti Mița, aşteaptă cu nerăbdare pe peronul din urbea x trenul
accelerat, pentru a merge la Bucureşti. În aşteptarea trenului, are loc o discuţie filologică ce
vizează pronunţarea cuvântului ,,marinar”, iar Goe, pretinzând că le corectează, le vorbeşte urât.

Trenul soseşte, este foarte aglomerat, dar nişte tineri politicoşi le oferă locurile doamnelor. Goe
refuză să intre în cupeu, rămâne pe coridor şi pălăria îi este smulsă de vânt. Conductorul cere
călatorilor biletele la control, iar cucoanele sunt nevoite să plătească biletul şi amenda.

Smucit de mamiţa şi apărat de mam' mare, Goe îşi pierde echilibrul, se loveşte de clanţă şi
începe să zbiere, fiind împăcat de mamiţa, care îi oferă ciocolată.

Goe se blochează în toaleta vagonului şi, după ce este eliberat, iese pe coridor şi trage
semnalul de alarmă. Panicaţi, pasagerii şi personalul trenului nu ştiu şi nici nu află cine a tras de
manetă.

Dupa un timp, trenul ajunge la Bucureşti şi cucoanele iau o trăsură, care să le ducă ,, la
bulivar”.

Se observă prezenţa indicilor de spaţiu şi de timp: acţiunea se desfăşoară pe parcursul a

câtorva ore, în timpul unei călatorii cu trenul, din urbea X pâna la Bucureşti, de 10 mai.

Personajul principal al operei este Goe, personaj ce este înfăţişat în toate momentele
acţiunii. El este tipul copilului răsfăţat şi prost crescut, consecinţă firească a unei educaţii
defectuoase.

Portretul fizic este prezentat sumar, iar singurele indicii date sunt vârsta -trecerea de la
copilărie la adolescenţă- şi îmbrăcămintea , Goe fiind îmbrăcat într-un „frumos costum de
marinar” şi având o pălărie de paie cu inscripţia „Le Formidable” pe panglică.

Portretul moral al eroului este creionat prin felul de a vorbi, prin comportament şi prin
relaţiile lui cu celelalte pesonaje.

Limbajul îl prezintă pe Goe drept arogant, lipsit de respectul elementar: pe însoţitoarele sale le
numeşte „proaste”, iar pe tânărul care îl sfătuieşte să nu scoată capul pe fereastră îl califică drept
„urât”.
 Incultura personajului rezultă din discuţia „filologică” asupra cuvântului „marinar”, purtată
pe peron, dar şi din fraza iniţială a textului, din care aflăm că el a rămas repetent de mai multe
ori.

Cititorul poate deduce din aceasta că Goe este un copil prost-crescut, care cere socoteală
adulţilor, bătând din picior şi zbierând sau strâmbându-se la călătorul care îi voia binele.
Răsfăţat, tratat ca un adult, unicul „domn” între cele trei doamne, la nesfârşit admirat, el le dă şi
alte dovezi de proastă creştere: ţipă, se urcă pe geamantan, ca să tragă semnalul de alarmă, minte
şi exagerează în ceea ce priveşte curiozitatea, blocându-se în toaletă.

Toată bravura lui se încheie atunci când îşi dă seama că a făcut o mare boacănă, trăgând
semnalul de alarmă şi se preface adormit, pentru a nu-şi recunoaşte isprava, deşi făptaşul poate fi
uşor depistat după locul unde firul de plumb este rupt.

Având în vedere prezenţa acţiunii, a indicilor spaţio-temporali şi a personajelor, putem

susţine ca textul ,, D-l Goe…”, de Ion Luca Caragiale este unul narativ literar.