Carmen I Nicolescu

Carmen I.
Nicolescu
Marius I. Valeriu Grecu Ion Gh. Grecu
Satele argeşene atestate între anii 1300 şi 1625.

Istorie şi etimologie
Carmen I. Nicolescu
Marius I. Valeriu Grecu Ion Gh. Grecu
Satele argeşene
atestate între anii 1300 şi 1625.
Istorie şi etimologie
Ediţia a III-a, revăzută şi completată
Presa Universitară Clujeană

2013
Referenţi ştiinţifici:
Prof. univ. dr. Gheorghe P. Bănică
Prof. univ. dr. Constantin Ţibrian
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

NICOLESCU, CARMEN I.
Satele argeşene atestate între anii 1300 şi 1625. Istorie şi
etimologie / Carmen I. Nicolescu, Marius I. Valeriu Grecu, Ion Gh.
Grecu. – Ed. a 3-a, rev. şi completată. – Cluj-Napoca: Presa Universitară
Clujeană, 2013
Bibliogr.
ISBN 978-973-595-526-7
I. Grecu, Marius I. Valeriu;
II. Grecu, Ion Gh.
316.334.55(498-35 Argeş)"1300/1625"
811.135.1'373.21:913(498-35 Argeş)
© 2013 Autorii volumului. Toate drepturile rezervate.

Reproducerea integrală sau parţială a textului, prin orice
mijloace, fără acordul autorilor, este interzisă şi se pedep-
seşte conform legii.
Universitatea Babeş-Bolyai
Presa Universitară Clujeană
Director: Codruţa Săcelean
Str. Hasdeu nr. 51
400371 Cluj-Napoca, România
Tel./fax: (+40)-264-597.401
E-mail: editura@editura.ubbcluj.ro
http://www.editura.ubbcluj.ro/
Cuprins
Prefață ............................................................................................................... 7
Argument .......................................................................................................... 9
1. Istoricul cercetărilor toponomastice......................................................... 15

1.1. Istoria numelor de locuri argeșene........................................................ 35
2. Satele argeșene atestate între anii 1300 și 1400 ....................................... 49
5. Satele argeșene atestate între anii 1601 și 1625 ..................................... 113
6. Structura toponimelor argeșene. Formarea toponimelor..................... 119

6.1.(I) Toponime simple: I. cuvinte comune – a. primare ......................... 119
6.1.1. Toponime simple: cuvinte comune –
a. primare (la plural)............................................................ 123
6.1.2. Toponime simple: cuvinte comune –
b. derivate (la singular sau la plural)................................... 125
6.1.3. Toponime simple: antroponime – a. primare ...................... 128
6.1.4. Toponime simple: antroponime – b. derivate ..................... 129
6.1.5. Toponime simple: toponime –
derivate de la alte toponime ................................................ 132
6.2.(II) Toponime analitice ........................................................................ 133
6.2.1. A. Toponime formate cu antroponime
(la singular sau la plural)..................................................... 133
6.2.2. B. Toponime care au ca prim element un toponim ............. 138
5
6.2.3. C. Toponime care au ca prim element un cuvânt comun .... 141
6.2.4. Structuri toponimice analitice complexe............................. 150
7. Toponimul Argeș. Istorie și etimologie................................................... 151
8. Toponimul Mățău. Origine şi semnificaţie............................................. 161
Concluzii........................................................................................................ 167
Summary ....................................................................................................... 171
Zusammenfassung........................................................................................ 175
Bibliografie.................................................................................................... 179
Abrevieri. Comune ....................................................................................... 193
Abrevieri ....................................................................................................... 197
6
Prefață
Cunoașterea semnificației și a originii numelor de locuri, din punct de

vedere lingvistic, cât și istoric-geografic, a constituit una dintre preocupările
noastre de-a lungul timpului. Curiozitatea studierii și realizării materialului
despre toponimia județului Argeș derivă și din faptul că, la origine, suntem
argeșeni. Ideea esențială care a stat la baza conceperii acestei lucrări a fost
aceea de a statua, și din punct de vedere lingvistic, dacă se poate spune așa,
rolul fundamental pe care l-a avut frumoasa și bogata noastră regiune în
istoria poporului român, încă din cele mai vechi timpuri Prin cercetarea
documentelor existente, prin câteva anchete efectuate pe teren, în diverse
localități, am adunat informațiile necesare, pe care le-am prelucrat și concre-
tizat în lucrarea de față.
O privire generală asupra toponimelor discutate în lucrarea Satele
argeșene atestate între anii 1300 și 1625. Istorie și etimologie evidenţiază
legătura indisolubilă a omului cu pământul, cu flora şi fauna, cu evenimentele
istorice sau aspectele sociale derulate de-a lungul timpului, cu tradiţiile
folclorice sau impresiile deosebite ale strămoşilor noştri în faţa elementelor
naturii, diferite raţionamente, ipoteze, aspecte sau aprecieri economice şi
oglindesc înţelepciunea poporului nostru, constituind, împreună cu limba
vorbită zi de zi, o adevărată comoară a patrimoniului cultural românesc, deci
toate manifestările convieţuirii umane găsindu-şi reflectarea în aceste „frag-
mente de limbă“, aşa cum le numea Hasdeu.
Urmărind evoluţia numelor de locuri din epoca medievală şi până în
prezent, putem afirma că, din punct de vedere gramatical, întâlnim îmbinări
interesante, iar din punct de vedere lexical, sunt cuvinte din fondul autohton,
toponimia acestei regiuni având „un copleşitor caracter românesc“ (Argeşul,
p. 23), doar câţiva termeni atestaţi sau găsiţi de noi pe teren neavând semni-
ficaţie în limba română: Bascov, Dobrogostea, Zlapia. Menţinerea, neschim-
bată, a toponimelor atestate cu sute de ani în urmă, precum şi caracterul
toponimelor înregistrate pe teren dovedesc existenţa unui sistem toponimic
7
românesc cu o mare vechime şi stabilitate (atât cel primar, cât şi cel derivat
sau compus).
De asemenea, atestarea concomitentă a numelor de locuri şi a numelor de
persoane demonstrează legătura strânsă dintre sistemul de denominaţie
toponimică şi cel antroponimic, macrotoponimele (în accepţia lui Al. Graur)
fiind, în marea majoritate a cazurilor, de provenienţă antroponimică, pe când
microtoponimele sunt, cu preponderenţă, apelative din vorbirea curentă, o
mare frecvenţă înregistrând-o entopicele deal, vale, pisc, aceasta datorită şi
configuraţiei geografice a zonei care prezintă toate formele de relief.
Fie ca modesta noastră contribuţie să constituie un impuls în continuarea
cercetării toponimiei argeşene, care va impune apariţia de noi elemente şi
nuanţe care, adăugate explicaţiilor noastre, să adâncească sau chiar să
schimbe – pe alocuri - punctele noastre de vedere – nu avem nimic impotriva
acestui lucru. Ne-am străduit să resuscităm interesul asupra unui domeniu
destul de dificil de accesat, datorită multiplelor necesități în ceea ce privește
cercetarea științifică adecvată și avizată. Vă invităm să parcurgeți paginile
acestei lucrări, concepute în ani de zile, în lupta cu îndoieli și certitudini, cu
lipsa de documente și cu zeci de note de folclor, din care a trebuit să se facă o
selecție nu doar riguroasă, ci și adecvată domeniului științific studiat.
Toponimia a fost și rămâne o știință filologică ce implică nu doar cunoștințe de
limba latină, limba slavonă, gramatică și etimologie, ci și istorie, etnologie și
folclor, fiind aproape o știință ce se află la congruența interdisciplinarității. În
speranța că veți înțelege și aprecia o muncă de cercetare de aproape 10 ani de
zile, vă invităm să parcurgeți un scurt istoric al denumirii locurilor din Argeș.
M. V. Grecu
8
ARGUMENT
Lucrarea pe care o prezentăm este rezultatul cercetărilor întreprinse de noi,

consacrate atât documentelor istorice şi geografice, în scopul cunoaşterii
formelor cât mai exacte, oficiale, din trecut şi de astăzi, ale toponimelor, cât şi
la faţa locului, pentru a aduna numele geografice şi a ne informa asupra
semnificaţiei unora dintre numele topice care ni s-au părut curioase.
Aprofundarea lucrărilor dedicate toponimiei ne-a creat posibilitatea să
înţelegem valoarea inestimabilă a acestor „fragmente de limbă” şi, prin mate-
rialul adunat şi interpretat de noi, să aducem o modestă contribuţie la cunoaşterea
toponimiei judeţului Argeş.
În general, cercetările de toponimie întreprinse au scos în relief diversi-
tatea problemelor pe care le impune interpretarea numelor topice şi, nu de
puţine ori, cercetătorii (istorici, lingvişti, geografi) le-au tratat în funcţie de
domeniul ştiinţific profesat, de unde şi părerile diferite asupra semnificaţiei
istorice a toponimiei, care ar trebui considerată „practic, din două perspective: a
expresiei, dată de originea cuvântului care constituie toponimul, şi a conţinu-
tului, respectiv a reprezentării închise în numele de loc”1.
Însuşindu-ne părerea lui Emil Petrovici, aceea că „cercetările de toponimie
românească, de orice origine ar fi, vor trebui îndreptate în viitor în primul rând
în direcţia studiului istoriei aşezărilor umane şi a simbiozei diferitelor elemente
etnice” 2 pe pământ românesc, am urmărit în documentele apărute 3 atestarea
satelor, forma grafică sub care au apărut acestea, evoluţia fonetică a unor nume
topice şi am constatat că, în marea lor majoritate, oiconimele şi-au menţinut
forma până astăzi, ceea ce demonstrează că acestea au existat cu mult timp
înaintea apariţiei lor în documente, fiind destul de cunoscute şi încetăţenite în
nomenclatura geografică a Ţării Româneşti din perioada Evului Mediu.
1
Moldoveanu, Dragoş, Repere metodologice în cercetarea toponimiei, în Limbă și literatură, nr.
1/1985, p. 6; vezi şi Al. Graur, N. loc., & l0, 11.
2
Petrovici, Emil, Studii, p. 249.
3
DIR, B, Ţ.R. (10 vol.); DRH, B, Ţ.R. (4 vol.); Catalogul Arhivelor Statului, vol. I-III.
9
Pentru cunoaşterea structurii şi provenienţei numelor de sate atestate între
anii 1300 şi 1625, am cercetat, totodată, şi numele de persoane prezente în
actele emise în aceeaşi perioadă, pentru că majoritatea oiconimelor sunt
derivate cu sufixe, „sufixul cel mai mult folosit la formarea de nume de
localităţi pornind de la substantive este -eşti, la baza formaţiilor fiind totdeauna
nume de persoane”, iar „Satele s-au numit adesea cu numele fondatorului,
urmat de sufixul –eşti”4.
Într-adevăr, din numărul total al oiconimelor argeşene atestate în Evul
Mediu, cca. 40% sunt formate cu sufixul -eşti de la nume de persoane, unele
nume apărând în documente cu aproape un secol înaintea numelor de sate,
realitate care ne determină să susţinem că afirmaţia ştiinţifică a lui Al. Graur
(vezi supra) este pertinentă şi îşi găseşte confirmarea. Multe nume de persoane
nu mai sunt astăzi prezente în onomastica românească, dar ele au existat în
trecut, de aceea considerăm că cercetarea toponimiei trebuie să se facă în
strânsă legătură cu a antroponimiei, astfel putând să demonstrăm că numele
topice Cochineşti, Nămăieşti ş.a. sunt de provenienţă antroponimică, Cochină,
Nămaiu ş.a. fiind atestate ca nume de persoană în documentele medievale.5
De asemenea, cca. 20% din oiconime sunt derivate de la alte toponime sau
antroponime cu sufixul –eni (-ani), pe când celelalte sufixe au o frecvenţă mică
în sistemul derivaţional toponimic, o parte din numele de aşezări fiind
echivalentele omofone ale antroponimelor cu forme de singular sau de plural,
constatarea lui Al. Graur: „La începutul secolului al XIX-lea se înmulţesc satele
desemnate pur şi simplu cu numele boierului câteodată fără nici un sufix...,
alteori cu sufixe...”6 fiind veridică şi pentru epoca medievală, când multe sate
au fost întemeiate sau stăpânite de boieri. Ca observaţie generală, numele de
sate apar, în general, simple.7
Ca direcţie, în structurarea toponimiei argeşene, lucrarea nu este tributară
altora similare, deoarece Argeşul, fiind o vatră umană strămoşească milenară,
se impuneau relevarea rezultatelor cercetărilor arheologice întreprinse pe aceste
meleaguri în ultimul secol, precum şi a documentelor în care au fost atestate
cele dintâi toponime argeşene.
4
Graur, Al., op. cit., & 172, 173, p. 70; Cf. şi Pătruţ Ioan, Nume de persoane şi nume de locuri româ-
neşti, 1984, p. 9.
5
Vezi: Graur, Al., Nume de persoane, p. 8; Ioan Pătruţ, Nume, p.5.
6
Graur, Al., op. cit., & 175, p. 7.
7
Cf. Bolocan Gh., Stratificarea în toponimie, în Limba română, 1975, nr.6, p. 585.
10
Lucrarea se compune dintr-un capitol dedicat preocupărilor toponomastice
din a doua jumătate a sec. al XIX-lea şi până astăzi, datorate lingviştilor,
istoricilor şi geografilor români (Istoricul cercetărilor toponomastice), cu
relevarea aportului fiecăruia la clarificarea problemei privind structura şi
provenienţa numelor de locuri româneşti.
În următoarele capitole sunt discutate numele de locuri argeşene
(oiconimele) atestate în perioada 1300-l625. Ne-am preocupat ca, în marea
majoritate a toponimelor, după ce am citat părerile specialiştilor cu privire la
etimologia numelor respective, să ne exprimăm şi părerea noastră, care nu con-
cordă uneori cu a acestora.
Însuşindu-ne afirmaţia că „Numele de localităţi sunt formate din apelative
şi din nume de persoane”8, am acordat atenţia cuvenită şi numelor de persoane
atestate în documentele medievale, întrucât între numele de locuri româneşti şi
numele de persoane au existat relaţii „deosebit de intense şi de vechi”9.
De asemenea, am urmărit toponimele derivate şi nederivate omofone,
atestate în alte judeţe din Ţara Românească în aceeaşi perioadă, în scopul
cunoaşterii structurii toponimiei argeşene.
Pentru orientare, facem o succintă prezentare geografică a judeţului care
datează din anul 1968, în urma reorganizării teritoriale a României.
Judeţul Argeş are o suprafaţă de 6826 km2, 3 municipii, 4 oraşe şi 92 de
comune cu 577 de sate, a avut o populaţie de 672.514 locuitori la data de
01.07.2000, fiind situat în partea central-sudică a ţării, între 45°36' latitudine
nordică şi 44°26' longitudine vestică10.
În partea de nord, limita cu judeţele Sibiu şi Braşov este marcată de
crestele Munţilor Făgăraş, cu cele mai înalte vărfuri din ţară, - Moldoveanu
(2544 m) şi Negoiu (2535 m) - hotarul îndreptându-se spre sud-est, peste
Munţii Piatra Craiului şi culoarul Rucăr-Bran; la est, hotarul cu judeţul
Dâmboviţa traversează partea de est a Munţilor Leaota, Subcarpaţii Munteniei,
Podişul Getic (piemontul Cândeşti), Câmpia Înaltă a Piteştilor şi Câmpia
Găvanu-Burdea; la sud, se învecinează cu judeţele Teleorman şi Olt, limita de
demarcaţie străbătând Câmpia Găvanu-Burdea; la vest, se învecinează cu
judeţele Olt şi Vâlcea, limita de demarcaţie urcând din Câmpia Găvanu-Burdea
8
Bolocan, Gh., Stratificare în toponimie, în Limba română, XXIV, 1975, nr. 6, p. 584.
9
Pătruţ, Ioan, Nume de persoane şi nume de locuri româneşti, 1984, p. 5.
10
Judeţele patriei, Argeş, 1980, p. 9 şi 11.
11
şi continuând prin piemontul Cotmeanei (văile din bazinul superior al râului
Vedea), apoi traversează Valea Topologului, Subcarpaţii Getici, versantul sudic
al munţilor Făgăraş11.
Datorită configuraţiei geografice a judeţului Argeş, unde există o diferenţă
de nivel de peste 2300 m - de la altitudinea de 2544 m la cea de 160 m (Câmpia
Găvanu-Burdea) -, se întâlnesc în această zonă aproape toate formele de relief
şi toate unităţile geomorfologice carpato-danubiene.
În partea de nord, culmile munţilor Făgăraş, Iezer-Păpuşa, Piatra Craiului
şi Leaota sunt alcătuite din şisturi cristaline şi sunt acoperite cu păşuni şi păduri
de conifere şi foioase. În aceşti munţi se găsesc 25 de lacuri glaciare, din care
18 sunt pe versantul sudic, în limitele judeţului Argeş, dintre care menţionăm pe
Buda, Capra, Călţun, Podul Giurgiului (de la obârşia Argeşului), Jgheboasa
Galbena, Buduri, Roşu (de la obârşia Râului Doamnei), Iezer (de la obârşia
Râului Târgului) ş.a.12
Între munţi şi subcarpaţi, de-a lungul râurilor, se află depresiunile
subcarpatice: Câmpulung (pe Râul Târgului), Nucşoara (pe Râul Doamnei),
Brădet (pe Vâlsan), Arefu-Căpăţâneni (pe Argeş), Sălătruc (pe Topolog),
înconjurate de dealurile subcarpatice: Măţău, Plătica, Chicera, Tămaş13.
Un alt şir de depresiuni intracolinare se află între dealurile subcarpatice şi
cele de podiş: Boteni, Jugur, Poienarii-de-Muşcel, Schitu-Goleşti, Berevoieşti,
Slănic, Domneşti, Muşăteşti, Curtea de Argeş, Tigveni14.
Pe teritoriul judeţului, după piemontul Getic, a treia treaptă morfologică a
reliefului acestuia, se întind piemonturile: Cândeşti, Cotmeana (parţial),
Argeşul (sau dealurile Argeşului).
Din Câmpia Română, treapta cea mai joasă a reliefului acestui judeţ,
izvorăsc râurile: Teleormanul, Glavaciocul, Dâmbovnicul şi Neajlovul, toate
secând pe timp de secetă prelungită.
Marea varietate de tipuri de sol de pe teritoriul judeţului se întâlneşte
pentru că „Poziţia geografică a judeţului Argeş – între creasta principală a
Făgăraşului, cu caracter alpin, şi Câmpia Română – determină cuprinderea
tuturor unităţilor geologice carpato-transdanubiene, alcătuite din straturi diferite
11
Atlas geografic general, Bucureşti, 1974, p. 49.
12
Judeţele Patriei, p.13 şi 25.
13
Ibidem, p. 17.
14
Ibidem, p. 18.
12
ca natură şi vârstă şi cu o arhitectură deosebită faţă de celelalte unităţi
înconjurătoare”15.
Clima este temperat-continentală, specifică întregii ţări, în cadrul căreia se
pot distinge tipurile de climat de munte, care se caracterizează prin prezenţa
celor mai scăzute temperaturi medii anuale, iarna ajungând până la -2° C; climat
de deal, cu temperaturi medii anuale între 70 C şi 10° C, şi climat de câmpie care
prezintă schimbări bruşte de temperatură. Precipitaţiile ajung la 1200 - 1400 mm
în regiunea de munte, datorită climatului alpin, însă sunt foarte scăzute în zona
de câmpie, „dar suficiente, totuşi, în majoritatea anilor, pentru dezvoltarea în
bune condiţii a culturilor agricole”16. Vânturile bat tot timpul anului, făcându-şi
simţită prezenţa atât cele din nord-vest, cât şi cele din estul ţării.
Diversitatea tipurilor de sol şi marea diferenţă de altitudine au creat acestei
zone geografice posibilităţile existenţei unei bogate game de vegetaţie şi faună:
de la pajiştile şi tufărişurile alpine pitice, care se întâlnesc pe crestele muntoase,
urmează, în scădere altitudinală, pădurile de conifere şi de foioase, apoi pădurile
amestecate de fag, brad, molid, plop, stejar, după care, în regiunea subcarpatică şi
deluroasă, se întind bogatele livezi de pomi fructiferi şi viţă-de-vie, pentru ca, în
Câmpia Română, să domine culturile de cereale şi de plante tehnice.
Fauna, de asemenea, este bogat reprezentată de către aproape toate speciile
de animale şi de păsări domestice şi sălbatice, fapt ce oferă judeţului Argeş posi-
bilitatea aducerii unei contribuţii substanţiale la realizarea economiei naţionale.
Reţeaua hidrografică a judeţului este destul de bogată în debit şi în peşte.
Râurile şi pârâurile sunt colectate de bazinele hidrografice Olt, Vedea, Argeş şi
Dâmboviţa.
Relieful acestei zone a oferit omului, de-a lungul mileniilor, condiţii
optime de viaţă, prin diversitatea unităţilor geomorfologice şi prin bogăţiile
solului şi ale subsolului şi, totodată, „prezintă şi monumente ale naturii unice în
ţară. Printre acestea, un loc important îl ocupă masivul Piatra Craiului care, prin
originalitatea şi expresivitatea peisagistică, constituie un inedit monument al
naturii. Rezervaţia naturală Piatra Craiului, a cărei parte sudică se află pe
teritoriul judeţului Argeş, are o deosebită valoare fito-geografică, ea adăpostind
unul dintre cele mai interesante elemente endemice din Europa. Este vorba de
frumoasa garofiţă a Pietrei Craiului (Dianthus-calizonus), declarată monument
15
Ibidem, p. 19.
16
Ibidem, p. 23.
13
al naturii” 17 . Mai amintim peşterile din zona Rucăr-Dâmbovicioara, Cheile
Dâmboviţei şi ale Dâmbovicioarei şi vegetaţia compactă de narcise de la
Negraş.
În componenţa judeţului Argeş se găsesc 3 municipii (Piteşti, Câmpulung,
Curtea de Argeş), 4 oraşe (Costeşti, Mioveni, Ştefăneşti si Topoloveni), 92
de comune, şi 577 de sate din care 10 aparţin oraşelor18.
17
Ibidem, p. 33.
18
Judeţele României Socialiste, București, 1969, pp. 82-83.
14
1. ISTORICUL CERCETĂRILOR
TOPONOMASTICE
Din cele mai vechi timpuri, oamenii au simţit nevoia numirii locurilor,
pentru a se putea orienta şi comunica între ei. Desigur că, în darea numelor, ei
au avut în vedere anumite caracteristici fizico-geografice ale terenului sau
evenimente de ordin istoric, social şi de altă natură dintr-o anumită etapă de
dezvoltare umană. Este adevărat că, de-a lungul timpului, multe nume de locuri
au dispărut fără urme, dar rămâne incontestabilă valoarea social-istorică şi
lingvistică a toponimelor care se păstrează din timpuri străvechi.
Constatând faptul că un nume de loc exprimă ceva (are un anumit înţeles
şi are o istorie a lui), cercetători de diferite profiluri ştiinţifice – istorici,
lingvişti, geografi, sociologi, etnografi – au studiat numele geografice şi au
elaborat lucrări în care sunt relevate problemele toponomastice, demonstrând că
„Materialul oferit de această uriaşă arhivă reflectă migrările de populaţii,
cuceririle, colonizările, schimbările de limbă; ne informează asupra solului,
despre succesiunile etapelor de civilizaţie, de cultură materială şi spirituală şi,
nu de puţine ori, găsim în toponimice singurele resturi ale limbii vorbite
odinioară pe un anumit teritoriu”19 .
Despre însemnătatea pe care o are cercetarea numelor de locuri pentru
cunoaşterea trecutului unei ţări, Gaston Paris, la 1888, arăta: „Quoi de plus
précieux, de plus intéressant, je dirais volontiers de plus touchant que ces noms,
qui reflètent peut-être la première impression que notre patrie, la terre où nous
vivons et que nous aimons, avec ses formes sauvages ou gracieuses, ses saillies
ou ses centurs, ses aspects variés de valeur et de végétation, a fait sur les yeux
et l'âme des hommes qui l'ont habitée, et qui s'y sont endormis avant nous, leurs
descendants?”20.
19
Ioniţă, Vasile, Nume de locuri din Banat, p. 19, sinteză din: A. Dauzat, La toponymie, p. l0, şi I.I.
Russu, Limba traco-dacilor, pp. 175-181.
20
Apud Dauzat, Albert, Les noms de lieux, orlgine et évolution, Paris, 1928, p. 21.
15
Secole de-a rândul, învăţaţii, din punctul de vedere propriu al disciplinei lor,
au cercetat aceste „fragmente de limbă” şi au întocmit hărţi, dicţionare, ne-au
dat studii cu privire la mişcarea populaţiei, de psihologie socială, s-au emis
opinii cu privire la caracterul toponimiei, s-a elucidat etimologia celor mai
multe nume de locuri etc. Preocupări, privitoare la cercetarea şi interpretarea
toponimelor, se întâlnesc la cărturarii români începând din secolul al XVII-lea.
Astfel, Nicolae Milescu (1636-1708), expatriat în Rusia, a fost trimis în
China în fruntea unei delegaţii ruseşti în anul 1675 şi „a avut prilejul să scrie trei
lucrări foarte avansate ştiinţificeşte pentru epoca respectivă, care îşi mai păstrează
în bună parte astăzi valoarea documentară, răspunzând celor trei mari imperative
izvorâte din momentul istoric în care se afla Rusia atunci: necesitatea cunoaşterii
complexe a teritoriilor ruseşti de dincolo de Urali, ... stabilirea unor legături
diplomatice şi economice cu Extremul Orient ..., nevoia de a cunoaşte realizările
... din statul chinez, ... ” 21 , primele două cunoscute sub numele de Jurnal de
călătorie în China, iar a treia se intitulează Descrierea Chinei. În prima parte a
Jurnalului, autorul lasă o mare bogăţie de informaţii despre relieful, flora, râurile,
bălţile şi repezişurile Siberiei, iar în Descrierea Chinei, datele geografice sunt
armonios împletite cu cele de ordin economic, cu legende, datine, credinţe etc. În
aceste lucrări există un bogat material de numiri geografice şi de populaţii, însă
autorul „nu 1-a urmărit după o metodologie specială”22.
Harta Munteniei, întocmită la 1700 de către stolnicul Constantin
Cantacuzino, „a adus o contribuţie însemnată, fie şi numai prin înregistrarea
numirilor geografice, îndeosebi de localităţi, râuri şi forme de relief de pe
teritoriul cartografiat”23.
Dimitrie Cantemir (1673-1723), savant român de talie europeană, scrie în
limba latină, la cererea Academiei din Berlin, lucrarea Descriptio Moldaviae
(1716), tradusă în româneşte în anul 1825, lucrare reprezentativă prin viziune şi
concepţie ştiinţifică, opera fiind „însoţită şi de o hartă a Moldovei care, în ciuda
dificultăţilor ei, are o imensă valoare documentară, dezvăluind în Cantemir un
geograf serios, iniţiat în studiile de cartografie” 24 . În prima parte a operei,
partea geografică, autorul se preocupă de numele vechi şi nou al Moldovei, face
o delimitare a ţinuturilor şi târgurilor moldovene şi o descriere a munţilor,
21
Istoria literaturii române, I, Editura Academiei R.P.R., 1964, p. 465.
22
Dragu, Gh., Toponimie geografică, partea I, Universitatea din Bucureşti, 1973, p. 42.
23
Idem, ibidem, p. 42.
24
Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, ediţie îngrijită şi prefaţată de Constantin Măciucă, 1978, p. 21.
16
câmpiilor, pădurilor, animalelor sălbatice şi domestice, şi a bogăţiilor minerale
(p. 38-62). În lucrare este înregistrat un bogat repertoriu de numiri geografice,
însoţite de explicaţii istorice.
În secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, face progrese dezvoltarea carto-
grafiei privitoare la teritoriile patriei noastre, creându-se posibilitatea ca să fie
înregistrate o serie de toponime, fie pe hărţi, fie sub forma unor repertorii
separate. Printre realizările cartografice remarcabile se numără harta lui Fr.
Schwantz von Springfels, intitulată Tabula Walachiae Cisalutanae din 1722,
harta lui Specht - Militarische Carte der Kleinen Osterreichischen und Grossen
Wallachei din 1790-1791, harta lui Rigas Velestinli, intitulată Mea charta tis
Vlahias, 1797 25.
D. Frunzescu a publicat în anul 1872 un Dicţionar topografic şi statistic
al României, în care este înregistrat un mare număr de toponime, dar este
tributar scrierii acestora.
S-a susţinut, pe bună dreptate, că toponimele sunt „fragmente de limbă”
care poartă semnul civilizaţiei trecute26, iar toponimia este considerată „istoria
nescrisă a unui popor, o adevărată arhivă, unde se păstrează amintirea atâtor
evenimente, întâmplări şi fapte mai mult ori mai puţin vechi şi importante, care
s-au petrecut de-a lungul timpurilor şi au impresionat într-un chip oarecare
sufletul popular”27.
Deoarece în trecutul patriei noastre asupra perioadei Evului Mediu a
dominat tăcerea care a generat teoria imigraţiei, învăţaţii români şi-au îndreptat
atenţia asupra numelor geografice, pentru că „Exceptând categoria, aşa de
numeroasă, a numelor topice derivate din nume de persoană (al 'moşului'
eponim, întemeietor): ..., - restul constituie un mănunchi de enigme”28. Atunci
„Când le facem să vorbească, numele topice devin dovezi autentice şi
incontestabile, care ne permit, dacă nu să datăm, cel puţin să jalonăm în timp
întemeierea aşezărilor umane, să aflăm cum erau ele locuite la un moment dat,
adică atunci când toponimele respective au fost create, şi să reconstituim epoci
îndepărtate, epoci pentru care nu există alte documente”29. Valoarea cercetărilor
de toponimie românească a făcut posibilă clarificarea discuţiei privitoare la
25
Apud, Dragu, Gh., lucr. cit., p. 42.
26
Dauzat, Albert, lucr. cit., p. 6.
27
Iordan, Iorgu, Toponimia românească, 1963,p. 2.
28
Bogrea, V., Câteva consideraţii asupra toponimiei româneşti, în Dacoromania, I, p. 211.
29
Ioniţă, V., lucr. cit., p. 19.
17
relaţiile slavo-române, la continuitatea elementului românesc la nordul Dunării,
numirile geografice fiind folosite „ca argumente principale, ambelor tabere
aflate în luptă, fie că era invocată prezenţa în Dacia Traiană a unor anumite
categorii din aceste numiri, sau lipsa altora, - fie că se căuta, în evoluţia
fonetică a toponimicelor, dovada influenţei pe care ele ar fi suferit-o din partea
unor anumite grupe lingvistice”30 .
Primul învăţat care a avut o pregătire lingvistică serioasă şi s-a preocupat
de toponimie în mod ştiinţific şi, în special, de toponimia slavă din ţările
Române, a fost Bogdan Petriceicu Hasdeu, în Istoria critică a Românilor, vol.
I, 1875, şi Etymologicum Magnum Romaniae, tom.I, 1886. Dacă o parte din
etimologiile propuse de el pentru toponimele cercetate nu se mai susţin astăzi
ştiinţific, totuşi lui Hasdeu îi revine marele merit, acela de a fi fost primul învă-
ţat care a pus bazele cercetării ştiinţifice în acest domeniu de activitate, pentru
el toponimia constituind „limba geografică” a unui popor31. Cunoscând mărtu-
riile scriitorilor bizantini Teofilact Simocatta, Teofan, Menandru şi alte izvoare,
Hasdeu considera că teritoriul românesc stăpânit de slavi în secolele V-VIII
putea fi delimitat printr-o linie care ar merge „de la Brăila prin Buzău şi Ploieşti
până la Târgovişte, apoi de la Târgovişte prin Bucureşti până la Olteniţa sau
Călăraşi, şi-n fine de aci pe Dunăre până la Brăila”32. El socotea că posesiunile
slavice nu s-au putut întinde, în partea de apus, mai departe de Dâmboviţa,
afirmând că „de când există Dacia, Slavii, ca element compact, n-au locuit
niciodată şi niciodată n-au fost în stare de a pătrunde în Ţara Românească decât
numai şi numai în porţiunea teritorială cuprinsă între Dâmboviţa şi Ialomiţa,
ajungând spre apus până la Argeşul de jos şi întinzându-se spre răsărit dincolo
de Buzău” 33 . Pentru a explica existenţa toponimiei slave din restul Ţării
Româneşti şi din Oltenia, autorul a crezut că aceasta „s-ar datora traducerii
nomenclaturii Româneşti de către oficialitatea noastră de limbă slavă, pentru că
„În curs de şapte secoli de cirilism oficial şi eclesiastic în România până la
Matei Basarab şi Vasile Lupu, fără să fi fost nevoie de vreo intervenire
etnografică din partea Slavilor, ci curat numai pe cale culturală, a fost destul
timp pentru a aplica această procedură de traducţiune mai peste toată întinderea
30
Donat, Ion, Toponimia slavă în Oltenia, 1947, p. 4.
31
Hasdeu, B.P. , Istoria critică a românilor, I, 1875, p. 88.
32
33
18
Daciei”34. În concluzie, slavonismele din toponimia românească s-ar explica,
după Hasdeu, prin „cvadrupla presiune a cirilismului prin modă, prin lege, prin
cler, prin funcţionariat”35. Teoria lui Hasdeu, referitoare la teritoriul ocupat de
slavi, a fost acceptată de Radu Rosetti36 şi, în parte, de Ilie Bărbulescu37.
A. D. Xenopol respinge concluziile lui Hasdeu, susţinând că slavii au
locuit pretutindeni în Ţările Române, de aceea este necesar, când cercetăm
numele topice, „Să lăsăm la o parte pe acele ce ar fi putut proveni în urmă, din
elementul slavon al limbei Româneşti, precum Vaduri, Vădeni, Bălţi, Bălteni,
Bălteşti, Cârligătura, Cârligaţi, Cârligi, Cracău, Cracoani etc., care vin de la
cuvintele latine de origine slavă: vad, baltă, cârlig, crac, şi să cercetăm numai
acele numiri de origine slavonă, care n-au nici un înţeles în româneşte, şi care
fiind păstrate astăzi în gura Românilor, dovedesc învederat că sunt o moştenire
neconştiută lăsată de Slavii care cândva locuiau în Dacia, în limba Românilor
ce i-au desnaţionalizat” 38 . Desigur că Xenopol greşeşte considerând numele
topice Vaduri şi Vădeni ca venind de la cuvântul român de origine slavă vad,
deoarece ambele toponime (Vaduri este forma de plural a lui Vad, iar Vădeni
este derivat) au etimonul de origine latină: vad< lat. vadum39.
Dimitrie Onciul aprobă părerile lui Xenopol referitoare la răspândirea
nomenclaturii slave pe întreg cuprinsul românesc, întrucât slavii au locuit
pretutindeni, de aceea numirile geografice de origine slavă sunt „răspândite
peste întreg teritoriul Daciei” 40 . El susţine, ca şi Hasdeu, că românii s-au
menţinut, după retragerea lui Aurelian, numai în Oltenia şi în regiunile vecine.
Nicolae Iorga a cercetat ariile toponimice slave, stabilind două căi
principale de penetraţie a slavilor peste Dunăre, şi trage concluzia că „Nimic
nu-i arată în muscele şi în văile muntelui, unde nu au lăsat nimic ca
nomenclatură. Regiunea locuită de ei - o alta e arătată de nomenclatură în
părţile de spre Porţile-de-Fier, şi acolo e, desigur, o ramură deosebită - se
defineşte şi prin numele râurilor, singurele slave în şesul muntean: Ialomiţa, cu
afluentul Prahova, şi Ilfovul, Neajlovul şi Glavaciocul”41. Căile de penetraţie a
34
Idem, ibidem, p. 27, cf. şi p. 259.
35
36
Pământul, sătenii şi stăpânii în Moldova, I, București, 1907.
37
Individualitatea limbii române şi elementele slave vechi, București, 1929.
38
Xenopol, A.D., Istoria Românilor din Dacia Traiană, ed. a III-a, vol. II, București, f.a., p. 56.
39
DEX, p. 1005.
40
Onciul, Dimitrie, Originile Principatelor Române, București, 1899, p.13.
41
Iorga, N., Istoria Românilor, vol. II, 1936, pp. 250-251.
19
slavilor, după Iorga, au fost: Porţile-de-Fier şi regiunea Dobrogei, deoarece
toponimia şi sufixele toponimice i-au dat posibilitatea autorului să le intuiască
şi să stabilească ariile locuirii în evul mediu: „Sunt astfel trei ţări una lângă alta,
la o dată adâncă din evul mediu: a) Românii cu ale lor aşezări de Românaţi şi
cu vlăsia lor valahă, cu Ţara Românească din Vlaşca, numită aşa de Slavii
bulgarizaţi, pe când Slavii cu adevărat Sârbi cunosc numele venit de la stăpâ-
nirea şi aşezarea Romanilor, b) Cumanii, cu Teleormanul, Burnazul, Bărăganul,
curganele, culele şi cetăţile lor, de aici, care apoi reapar dincolo de Vlaşca şi
merg până în fundul Dobrogii, şi c) Slavii coborâţi din Panonia, pe la Orşova,
aducând cu ei acel dialect, fără influenţele tracice din limba bulgară, şi un alt fel
de a numi localităţile, care merge apoi şi până în Macedonia (Meţovo etc.)”42.
Constantin C. Giurescu, după ce arată că „Neamurile slave nu s-au
mulţumit însă să ocupe numai partea şeasă a ţării; ele s-au întins şi peste
regiunea deluroasă - deal ca şi podgorie sunt cuvinte slave - şi peste cea
muntoasă, până în văile cele mai ascunse”43, deci ei „s-au aşezat în mare număr
şi în toate ţările ei (a Daciei, n.n.), nu numai în unele regiuni, cum s-a crezut
multă vreme” 44 , cercetează numele aşezărilor umane de origine slavă, ale
apelor, munţilor şi, referitor la nomenclatura slavă, istoricul precizează urmă-
toarele: „Cum se explică aceste numeroase şi vechi numiri topice slave de pe
întreaga suprafaţă a pământului românesc? Satisfăcător, numai într-un singur
fel: prin populaţiunea slavă, care a locuit timp îndelungat acest pământ alături
de Dacoromani şi care a imprimat caracterul ei toponimiei”45.
Ovid Densusianu publică în anul 1898 studiul Urme vechi de limbă în
toponimia românească, reluat în limba franceză, în anul 1899, Noms de 1ieux
roumains d'origine iranienne, în care propune o serie de teme iraniene în
explicarea etimologiilor unor toponime, ca: Desteagul, Râzna, Zarand ş.a.
Referitor la acest studiu, Densusianu însuşi a arătat că „am căutat să arăt cum în
numele noastre de localităţi s-au păstrat elemente care au dispărut astăzi din
limba zilnică sau mai există numai în unele regiuni ale domeniului limbii române.
Din articolul meu mai rezultă că studiul numelor noastre geografice ne poate
proba existenţa românilor la nordul Dunării înainte de secolul al XIII-lea”46. Mai
42
Iorga, N., Revelaţii, p.18.
43
Giurescu, Constantin C., Istoria Românilor, vol. I, ed. a IV-a București, 1942, p. 249.
44
45
46
Densusianu, Ovid, Opere, vol. I. 1968, p. 727.
20
târziu, Densusianu a ţinut un curs universitar de onomastică, 1928-1929, şi reia
problemele, sintetizându-le în studiul Probleme de toponimie şi onomastică,
1929. Pentru Zarand arată că există în limbile iranice cuvîntul zaar - cu
derivatul zaranea, care înseamnă „sol de aur” (p.l3); Desteagul - în Osetă e
verbul dsat, care înseamnă „ras”, iar cuvântul tig, în Osetă şi-n alte limbi,
înseamnă „munte”, deci Desteagul înseamnă „munte (pisc) pleşuv” (p. 14 ş.u.).
Astfel, din cuvinte sau teme iranice explică autorul că provin şi numele topice
Avesta, Citeră, Abrud ş.a., considerând că „Moţii, prin grai şi aspecte
etnografice, pot să fie consideraţi ca urmaşi ai unei populaţiuni iranice, urmaşi
ai Alanilor, înrudiţi cu Sarmaţii, Iazigii, Roxolanii” (p.13).
În atenţia lingviştilor noştri a stat şi cercetarea fondului lexical românesc îm-
prumutat de popoarele cu care ne învecinăm, Ion Aurel Candrea numărându-se
printre cei care au realizat în lexicologia noastră cercetarea ştiinţifică a răspân-
dirii cuvintelor Româneşti în limbile vecine47. El analizează numele topice şi
cuvintele Româneşti din Galiţia, Croaţia şi Slovenia în studiul Elemente
române în limbile slavice, publicat în „Noua revistă română”, 1900, p. 339-409,
şi consideră că acestea „sunt urme ale răspândirii românilor în aceste regiuni în
cursul evului mediu”48.
După aproape trei decenii, Candrea ţine un curs universitar (1927-1935),
urmărind relevarea onomasticii Olteniei şi a Banatului, totodată el a enunţat
principiile care trebuie să stea la baza cercetărilor acesteia. Autorul prezintă pe
cei care s-au ocupat de onomastică până la data elaborării cursului său, sesizând
calităţile şi lipsurile lucrărilor acestora. În concepţia lui I. A. Candrea,
onomastica are o importanţă covârşitoare pentru istoria politică a unui popor,
aceasta conţinând probleme de etnografie, evenimente istorice, migraţiuni,
aşezări de popoare, de aceea filologul trebuie să cunoască originea şi
răspândirea onomasticii, să cerceteze şi să interpreteze toate documentele şi să
cunoască tot ce s-a publicat ca material toponimic, pentru că „Toponimia se
ocupă, deci, cu studiul originii numelor de localităţi, a numelor geografice şi,
prin aceasta, este în legătură cu geografia, interesându-1 însă nu numai pe
filolog şi pe geograf, ci şi pe istoric.” 49 Autorul discută un mare număr de
toponime, stabilindu-le etimoanele, totodată, punctează şi problemele de
47
Vezi Macrea, D., Contribuţii, p. 234.
48
Apud Macrea, D., lucr. cit., p. 234.
49
Candrea, I.A., Principii, 1934-1935, p. 3.
21
fonetică istorică (vezi p. 37-96 passim), de derivarea toponimelor cu sufixe
diminutivale, colective, augmentative şi arată provenienţa sufixelor, conside-
rându-le de origine obscură pe -aş şi -uş.
Vasile Bogrea a consacrat câteva studii toponimiei, la baza acestor
cercetări punând studiul documentelor istorice. În primul studiu, Câteva
consideraţii asupra toponimiei româneşti 50 , referitor la clarificarea originii
toponimelor, autorul arăta: „Ajutorul, întru dezlegarea lor (a numelor de locuri
obscure, n.n.), trebuie căutat în documentele istorice. Acestea oferă adesea
forma arhaică, primordială, sau măcar una intermediară, care denunţă originea.
Mai mult: fără ele, etimologiile cele mai plauzibile în aparenţă pot fi, de fapt,
false şi, din contra, cu ele, cele mai neverosimile se pot dovedi juste”51. Autorul
s-a oprit asupra câtorva toponime din Moldova, stabilindu-le originea pe baza
documentelor istorice, după care afirmă că „Numai cu dicţionarul geografic
într-o mână şi cu colecţiile de documente în cealaltă se poate ajunge la rezultate
temeinice în acest domeniu”52. Totodată, autorul a acordat o atenţie deosebită
cercetării „paralelelor toponimice din diferitele regiuni ale ţării şi din ţări
diferite, care pot ajuta cercetările istorice” 53 . Vasile Bogrea a reuşit să
lămurească originea multor toponime din Transilvania, Banat, Muntenia şi
Dobrogea54, o parte din contribuţiile onomastice ale acestuia fiind publicate în
volumul Pagini istorico-filologice, Cluj, 1971.
Nicolae Drăganu a elaborat studii de toponimie şi a abordat cercetarea din
punct de vedere lingvistic, argumentând-o cu date istorice. El a urmărit
răspândirea românilor în evul mediu pe baza toponimelor şi antroponimelor
româneşti pe care le-a identificat în Panonia, Moravia, Carpaţii nordici şi
Galiţia. După părerea lui D. Macrea, „Originea românească a unor nume ca
Stancul, Brândza, Arszica, Brustury, Turbacz, Gropa, Rotunda, Runkur, Cotun
şi altele din Moravia, Carpaţii nordici şi Galiţia este incontestabilă” 55 .
Preocupările onomastice ale lui Drăganu au fost cuprinse, în parte, în lucrările:
Din vechea noastră toponimie56, Toponimie şi istorie57 şi Vechimea Clujului şi
50
Bogrea, Vasile, Câteva consideraţii asupra toponimiei româneşti, în Dacoromania., I, pp. 210-219.
51
Bogrea, Vasile, Pagini istorico-filologice, 1971, pp. 299-300.
52
Idem, ibidem, p.300.
53
Macrea, D., Studii de lingvistică română, 1970, p.197.
54
Vezi: Dacoromania., II, 1921-1922; Analele Dobrogei, I, 1920, pp. 33-38.
55
Macrea, D., Contribuţii, p. 359.
56
Drăganu,. N., Din vechea noastră toponimie, în Dacoromania, I, pp. 109-146.
57
Drăganu, N., Toponimie şi istorie, Cluj, 1928.
22
a românilor din Cluj58. În studiile sale de toponimie şi antroponimie, Drăganu a
stabilit etimologia numelor cercetate, considerându-le importante pentru
„descifrarea trecutului nostru, acolo unde ne lipsesc izvoarele istorice
directe”59. Totuşi, el manifestă prudenţă la interpretarea unor nume de locuri,
fiind conştient de relativitatea explicării, motiv pentru care el scrie: „Poate
nicăieri nu este mai uşor de greşit ca la explicarea numelor proprii, unde
adeseori, pentru a da etimologia unui nume, sunt posibile mai multe apropieri,
iar jocul fanteziei este destul de la largul său. Am putut deci să greşesc şi eu în
privinţa unora dintre numele de localităţi pe care le-am studiat. În general, însă
am avut în vedere evoluţia istorică şi fonetică a acestora” 60 . Rezultatele
cercetărilor onomastice au fost cuprinse în erudita lucrare Românii în veacurile
IX-XIV pe baza toponimiei şi a onomasticei, 1933, în care există un bogat
material, însă „Explicaţiile de ordin lingvistic pe care le propune şi, în
consecinţă, concluziile trase sunt adesea îndoielnice şi chiar eronate”61.
Theodor Capidan s-a ocupat de toponimie spre sfârşitul activităţii ştiin-
ţifice. Prin 1ucrările sale: Toponymie macédo-roumaine, Numele geografice din
România şi Dicţionar toponimic aromân, publicate în Analele Academiei
Române, 1946, „el a căutat să contribuie la alcătuirea unui dicţionar general al
toponimiei Româneşti, atât de necesar pentru istoria limbii şi a poporului
român” 62 . Puncte de vedere proprii şi contribuţii interesante au adus şi
lingviştii: George Giuglea, în Schiţă de toponimie românească, 1911 şi Cheie
pentru înţelegerea continuităţii noastre în Dacia, prin limbă şi toponimie,
1944; T. Poruciuc, în Lexiconul termenilor entopici din limba română, 1931;
Ştefan Paşca, în Nume de persoane şi nume de animale din Ţara Oltului, 1936.
După Giuglea, cheia care i se pare „bună de a deschide cu ea măcar o cale
spre dezlegarea tainei, care cuprinde vechimea toponimiei noastre ca şi a
stăruinţei noastre în Dacia” este următoarea: „De la început trebuie să accen-
tuăm că realitatea (adecă aceea ce se cheamă lucru, noţiune, imagine) de la
care pleacă numirea, este cea geografică. Aceasta trebuie înţeleasă întâi, pentru
a putcea lămuri numele, aşa precum trebuie să se procedeze azi pentru expli-
carea oricărui cuvânt”63.
58
Drăganu, N, Vechimea Clujului şi a românilor din Cluj în Societatea de mâine, VIII./1934, pp. 244-246.
59
Macrea, D., lucr. cit., p. 557.
60
Drăganu, N., Toponimie şi istorie, p. 5.
61
Istoria lingvisticii româneşti, 1978, p. 108; Vezi şi Al. Graur, N. loc., & 29, p. 19.
62
Macrea, D., Contribuţii, p. 334.
63
Giuglea, G., Cuvinte româneşti şi romanice, 1983, p. 298.
23
Despre importanţa pe care trebuie s-o acorde cercetătorul fenomenelor de
ordin geografic, Porucic arăta: „Atrag atenţiunea cetitorilor că numirile date de
popor sunt în strânsă legătură cu fenomenele naturale cauzale, cari au
condiţionat de altfel şi crearea noţiunilor entopice populare. Poate că aşa s-ar
putea explica variaţia de înţelesuri ce o au unele cuvinte, înţelesuri ce adesea
sunt chiar diametral opuse”64.
În activitatea ştiinţifică a lui Sextil Puşcariu şi-au avut loc şi preocupările
toponomastice, sintetizate în lucrările: Numiri de localităţi din Ardeal, 1931, şi
Numele satelor noastre, 1934. Urmărind toponimia românească, el constată că
o mare parte a acesteia o constituie numele topice slave, dar unele există şi ca
apelative în limba română, „prin urmare au putut fi numite astfel şi de
români” 65 , pe când toponimele de origine slavă, „care în româneşte nu
însemnează nimic, deci n-au putut fi date localităţilor decât de cei ce le
înţelegeau, slavii” 66 , şi ajunge la concluzia că „toponimia noastră dovedeşte
acelaşi lucru ca onomastica şi, în general, elementul slav din limba noastră:
influenţa slavă se manifestă mai mult cantitativ decât calitativ, ea nu e la
începutul, ci la sfârşitul epocii de formare a limbii române şi nu s-a exercitat
numai în sens orizontal, prin simbioză de la popor la popor, ci în mare parte în
sens vertical, de la slavul cuceritor la românul autohton”67.
Numeroase lucrări a dedicat Emil Petrovici problemelor toponimiei
româneşti, fiind preocupat, în mod constant, de relevarea toponimelor pe care
românii le-au creat servindu-se de elemente româneşti împrumutate de la
maghiari sau slavi, precum şi de caracterul bulgăresc al toponimelor slave. Pe
baza unui bogat material, adunat din Transilvania, el ajunge la concluzia că
„Fonetismul toponimicelor româneşti de origine slavă din Transilvania e identic
cu acela al elementelor slave obişnuite din limba română... Deci elementele
slave le-au împrmutat românii de la aceiaşi slavi de la care provin şi
toponimicele din Transilvania” 68 . După el, abundenţa de toponime slave se
datoreşte faptului că populaţia romană şi romanizată s-a retras în regiunile
subcarpatice la venirea slavilor care au distrus aşezările, ocupând terenurile
fertile, iar numele topice s-au pierdut, aşezările refăcute fiind. numite de noii
64
Porucic, T., lucr. cit., p. 4.
65
Puşcariu, Sextil, Limba română, 1976, p. 299.
66
67
68
Petrovici, Emil, Dacoslava, în Dacoromania, X, 1941, pp. 264 şi 265.
24
stăpâni ai acestor locuri, de aceea „Studiul toponimiei trebuie să stea la baza
istoriei aşezărilor omeneşti de pe întinsul unui teritoriu oarecare. Îndeosebi
pentru acele teritorii pe care s-au perindat şi s-au amestecat, în cursul
veacurilor, mai multe popoare vorbind limbi diferite; toponimia ne dă
informaţii preţioase asupra mediului şi asupra ordinei de succesiune în care s-au
aşezat acele popoare pe teritoriul respectiv, asupra felului lor de trai, asupra
orânduirii lor sociale, şi, în primul rând, asupra limbii pe care au vorbit-o acele
popoare. Adeseori, toponimicele sunt singurele resturi ale unei limbi vorbite
odinioară pe un teritoriu oarecare”69.
Emil Petrovici, referindu-se la convieţuirea romano-daco-slavă, a precizat
că aceasta ar fi început prin secolul al VI-lea, iar limba vorbită a fost cea a
strămoşilor bulgari, fapt pentru care toponimia noastră de origine veche slavă
are, în general, caracter bulgar (referindu-se la numele de sate şi oraşe), în
schimb, „Toponimia minoră, adică numele de dealuri, de munţi, de cătune
neînsemnate, de origine românească din centrul şi vestul Peninsulei Balcanice,
provine de la o populaţie românească relativ recentă, venită în aceste regiuni
dinspre nord-est” 70 . Autorul consideră, totuşi, că „multe din ele (numele de
locuri, n.n.) au putut fi create de români din cuvinte româneşti de origine
slavă”71, pentru că aceştia au numit un mare număr de locuri servindu-se de
următoarele categorii de elemente slave ale limbii române: a) substantive
(Izvor, Iaz, Luncă), b) adjective româneşti de origine slavă (Bogata Mândra),
c) forme morfologice româneşti72, iar „Originea românească a unui toponim cu
aspect slav apare cu toată evidenţa în cazul când apelativul românesc de origine
slavă care îi stă la bază e prevăzut cu un sufix românesc de origine latină, ...”73.
Referindu-se la toponimele provenite din antroponime, autorul afirmă că „E
absolut sigură creaţia românească în cazul toponimelor derivate cu sufixe
româneşti de origine neslavă din antroponime de origine slavă”74.
Urmărind fonetismul toponimelor, Petrovici ajunge la concluzia că pe
teritoriul României se conturează patru arii toponimice slave: aria de nord-est a
ţării unde toponimele slave prezintă polnoglasie; aria din centrul Munteniei şi
69
Petrovici, Emil, Adjectivele posesive slave în -j- ca toponimice pe teritoriul R.P.R., în Studii și
cercetări lingvistice, IV, 1953, p. 85.
70
71
72
Idem, ibidem, pp. 292-303.
73
74
25
sudul Transilvaniei cu toponimele care au particularităţi fonetice sud-slave
(răsăritene); aria toponimelor care prezintă metateza lichidelor (Transilvania
centrala şi Crişana); aria apuseană cu toponimia slavă de tip sârbo-croat75.
Al. Rosetti urmăreşte materialul toponimic din lucrările lui Nicolae
Drăganu, Iorgu Iordan ş.a., şi consideră că „În interpretarea materialului
toponimic, trebuie ţinut seama de faptul că prezenţa numelor de origine slavă,
într-o regiune anumită, nu poate fi întotdeauna un indiciu că populaţia locală a
transmis denumirile slave unei alte populaţii ce s-a instalat ulterior în acea
regiune...”76, şi atrage atenţia asupra categoriilor toponimiei slave: toponimicele
moştenite de la slavi, nume topice care derivă din nume proprii (nume de
persoane), toponimice care provin de la o populaţie care vorbea vechea
bulgară.77 De asemenea, autorul ia în discuţie ariile toponimice de origine slavă
şi arată că „Toponimicele de origine slavă de pe teritoriul României de astăzi
formează trei arii: 1) aria slavă de est şi de nord, în partea de est şi de nord a
teritoriului, 2) aria sud-slavă orientală, în jumătatea sudică a teritoriului, 3) aria
sud-slavă occidentală, în partea de vest a teritoriului”78.
Rezumând opiniile cercetătorilor care au avut preocupări toponomastice,
constatăm că, în funcţie de teritoriul românesc pe care ei au considerat că l-au
acoperit, în evul mediu, populaţiile slave cuceritoare, B.P. Hasdeu, Radu Rosetti
şi Ilie Bărbulescu (în parte) au susţinut că între Olt, Dunăre şi Carpaţi n-ar
trebui să existe toponime moştenite direct de la slavi, pe când Nicolae Iorga a
susţinut contrariul, că slavii-sârbi, care au ajuns în Oltenia, ar fi creat aici o
regiune de toponime caracteristică pentru întreg teritoriul românesc.
Majoritatea istoricilor şi lingviştilor (Alexandru Xenopol, Dimitrie Onciul,
Constantin C. Giurescu, Sextil Puşcariu, Theodor Capidan, Emil Petrovici,
Alexandru Rosetti ş.a.) au susţinut că toponimia dată de slavi se întâlneşte,
alături de numirile de origine românească, pe întreg cuprinsul ţării, motiv
pentru care Oltenia nu poate prezenta caracteristici deosebite.
Lucrări de referinţă în domeniul toponimiei ne-a dat Iorgu Iordan, care a
tipărit, în limba germană, întinsa lucrare Rumanische Toponnomastik, Bonn-
Leipzig, 1924-1926, cercetarea fiind sintetizată în studiul Toponimia
75
Petrovici, Emil, Repartiţia geografică a toponimicelor slave de pe teritoriul României, în
Romanoslavica, IX, 1963, p. 5-11;
76
Rosetti, Al., Istoria limbii române, 1978, p. 334;
77
78
Rosetti, Al, ILR., ediția din 1968, p. 328..
26
românească, publicat în Buletinul Institutului de Filologie Română «Al.
Philippide», Iaşi, vol X, 1943, p. 35-58. Autorul subliniază utilizarea cu prudenţă
a toponimiei ca argument etnologic, deoarece „Numirile topice slave sunt
extrem de numeroase. Vorbesc ele oare, din punct de vedere etnologic, în
favoarea Slavilor şi în defavoarea Românilor? Mai degrabă se poate afirma
contrariul. În momentul de faţă părerea istoricilor noştri este că Slavii (cei
vechi, bineînţeles, de la care ne-au rămas o mare mulţime de toponimice şi de
elemente lexicale propriu-zise) s-au aşezat prin ţinuturile României actuale ca
cuceritori, şi în această calitate au impus limba lor populaţiei romanice cucerite.
Aşa se explică puternica influenţă lingvistică pe care au exercitat-o asupra
Românilor, şi tot aşa numărul enorm de nume topice slave existente alături de
cele romanice în aceleaşi regiuni. Căci cuceritorii au convieţuit cu Românii şi
după ce o bună parte din ei au trecut Dunărea, spre a se aşeza definitiv în
Peninsula Balcanică, cei rămaşi la noi s-au transformat din stăpâni politici
propriu-zişi, cum fusese la început, în clasă conducătoare, până când, din
pricina inferiorităţii lor numerice, s-au pierdut cu totul în masa Românilor.
Amintirea lor s-a păstrat în elementul slav din limba şi toponimia noastră.
Dovedeşte însă acest element că ţările româneşti au fost locuite odinioară
exclusiv sau în majoritate de Slavi, cum par a susţine unii învăţaţi străini...? Se
ştie astăzi ce rol joacă ideea de prestigiu în raporturile lingvistice dintre
popoarele care vin în atingere şi că prestigiul izvorăşte (mai ales izvora pe
vremuri) în primul rând din forţa politică, indiferent de numărul şi cultura
deţinătorilor ei. Şi cuceritorul are totdeauna forţa politică de partea sa”79.
Ocupându-se, în continuare, de criteriile de stabilire a originii toponimelor,
autorul arăta că „Un fapt important, trecut de multe ori cu vederea, este
următorul. Foarte multe toponimice există sau au existat ca nume apelative în
limba de toate zilele. Este clar că izvorul lor trebuie căutat totdeauna şi fără nici
o şovăire în lexicul vorbirii curente. Prin urmare, indiferent de originea lor
lingvistică, aceste numiri trebuiesc tratate la fel ca elementele lexicale propriu-
zise, aşadar ca şi cuvinte româneşti în sens strict. Căci numai după ce au ajuns
să le întrebuinţeze cu valoare de nume apelative, au putut Românii să le extindă
uzul, folosindu-le, în aceeaşi vreme, cu ambele funcţiuni, de cuvinte obişnuite
şi de toponimice, totodată ele nu spun nimic sigur în privinţa vârstei
nomenclaturii geografice, chiar dacă aparţin la categoria elementelor moştenite
79
Lucr. cit., p. 43, apud Ion Donat, lucr. cit., p. 13.
27
sau a împrumuturilor foarte vechi (afară de cazul când ar fi atestate în
documente din epoci îndepărtate). De aceea nu le putem utiliza ca argumente
istorice şi etnologice, nici măcar în ipoteza că vechimea lor ar fi dovedită pe
bază de izvoare documentare. Prezenţa lor într-o regiune ne arată că, pe
vremuri, au trăit acolo reprezentanţi de-ai poporului din limba căruia îşi trag
originea apelativele în discuţie. Singura interpretare justă, care trebuie dată
acestui fapt, este că transformarea în toponimice a unor asemenea cuvinte este
opera populaţiei majoritare din partea locului, aşa cum o cunoaştem din timpuri
mai mult ori mai puţin apropiate de cele actuale, adică în cazul nostru, opera
Românilor”80.
Prin publicarea lucrării Nume de locuri româneşti în Republica Populară
Română, 1952, autorul aduce noi contribuţii, pentru ca, în 1963, vastul material
toponimic cules din toate regiunile ţării să fie sintetizat în erudita operă
Toponimia românească.
Iorgu Iordan grupează toponimele în:
a) Topografice (nume care descriu poziţia, aspectul sau vreo altă particu-
laritate a solului);
b) Sociale (nume care au ca punct de plecare diverse fapte din viaţa socială
a poporului nostru);
c) Istorice (nume care păstrează amintiri despre evenimente şi întâmplări
din trecut);
d) Psihologice (nume care trădează o anumită atitudine sau trăsătură
psihică a celor care le-au dat). În cadrul fiecărei categorii toponimice materialul
este grupat în subcategorii, iar în partea a doua a operei este realizată
interpretarea lingvistică a toponimelor cărora, în marea lor majoritate le sunt
precizate etimoanele, totodată, sunt comentate şi propunerile altor toponomaşti,
unele fiind acceptate, altele respinse cu argumente ştiinţifice.
O lucrare, oarecum diferită de cele discutate, succint, mai sus, este opera
lui Alexandru Graur, Nume de locuri, 1972, deoarece autorul îşi extinde
cercetarea şi asupra numelor geografice de pretutindeni, urmărind provenienţa
acestora, cât şi deplasările de sens al numelor. Al. Graur îşi expune părerea cu
privire la felul în care trebuie să se procedeze la stabilirea etimologiilor
toponimelor, combătând, cu argumente ştiinţifice, etimologiile fanteziste.
Autorul precizează următoarele: „etimologia se face numai când, în afară de
80
Lucr. cit., pp. 45-46.
28
forma sonoră (sunetele din care e format cuvântul), cunoaştem şi înţelesul
originar, căci numai potrivirea între complexul sonor şi înţeles ne fereşte de a
pune alături cuvinte care doar printr-un accident sună la fel sau au acelaşi
înţeles”81.De asemenea, referitor la provenienţa numelor de localităţi formate
cu sufixe, întâlnim afirmaţia inedită: „Dar sufixul cel mai mult folosit la
formarea de nume de localităţi pornind de la substantive este, -eşti- la baza
formaţiilor fiind totdeauna nume de persoane”82. În ultimele două capitole sunt
discutate problemele de gramatică, de pronunţare şi de scriere a toponimelor,
comentându-se părerile emise şi, totodată, expunîndu-se punctele de vedere
proprii cu numeroase exemplificări pertinente.
Deşi nu este o lucrare dedicată în exclusivitate toponimiei, Dicţionar al
limbii române vechi (sfârşitul sec. al X-lea - începutul sec. al XVI-lea), 1974, al
lui Gheorghe Mihăilă, înregistrează un număr de „628 de cuvinte româneşti
atestate înainte de 1521 - cea mai mare parte moştenite din latină (împreună cu
cuvintele autohtone) sau derivate pe teren românesc” (p. 6), majoritatea fiind
toponime. Cercetând un mare număr de documente slavone şi latine vechi,
autorul a depistat cuvintele româneşti anterioare primului document scris în
limba română şi le-a stabilit etimoanele, totodată, sunt discutate şi părerile
cercetătorilor referitoare la etimologiilor cuvintelor înregistrate în dicţionar. Cu
această lucrare, Gh. Mihăilă aduce contribuţii substanţiale la îmbogăţirea
cunoaşterii vocabularului românesc din epoca medievală, fiind ştiute preocu-
pările lingvistului bucureştean în domeniul slavisticii şi lingvisticii româneşti.
O altă lucrare, Onomastica românească, 1980, de I. Pătruţ, cu caracter
predominant antroponimic (p.5), cuprinde şi două capitole de toponimie: Alte
toponime formate din antroponime (p. 92-131) şi Oronime formate din
antroponime (p. 152-148). Autorul, în explicarea etimologiilor numelor, ia ca
bază radicalul cuvântului, urmărind sufixele care, ataşate radicalului, contribuie
la formarea antroponimelor şi toponimelor. Deşi unele nume de locuri au mai
fost cercetate şi de alţi lingvişti (N. Drăganu, E. Petrovici, I. Kniezsa, I. Iordan
ş.a.), I. Pătruţ aduce noi argumente ştiinţifice în explicarea provenienţei
toponimelor şi, în mare parte, nu este de acord cu etimologiile propuse de
cercetătorii amintiţi. Şi lucrarea Nume de persoane şi nume de locuri româneşti,
1984, se înscrie în preocupările onomastice ale lingvistului clujean şi aduce
81
Graur, Al., op. cit. ,& 27, p. 18.
82
Graur, Al., op. cit., & 172, p. 70.
29
„contribuţii la cunoaşterea structurii şi provenienţei numelor de persoane şi de
locuri şi, totodată, la reevaluarea a ceea ce este românesc în onomastica
noastră” (p. 5). Lucrarea lui I. Pătruţ se impune prin cercetarea numelor de
persoane în strânsă relaţie cu numele de locuri româneşti găsite în documentele
istorice, prin urmărirea formelor oficiale şi populare actuale raportate la cele
întâlnite în documente de-a lungul vremii, prin relevarea cauzelor modificărilor
fonetice ale unor nume, prin reliefarea fondului antroponimic care trebuie luat
în seamă la stabilirea etimoanelor majorităţii toponimelor şi prin originalitate în
explicarea provenienţei numelor de persoane şi de locuri şi constituie o
contribuţie ştiinţifică originală la metodologia analizei structurii antroponimelor
şi toponimelor româneşti.
Alte scrieri destinate toponimiei au ca obiectiv o zonă limitată, aşa cum
sunt: Vechea vatră a Sarmizegetusei în lumina toponimiei, 1980, de Mircea
Homorodean; Toponimie şi continuitate în Moldova de Nord, 1980, de Ilie
Dan; Nume de locuri din Banat, 1982, de Vasile Ioniţă, iar în ceea ce priveşte
toponimia judeţului Argeş, este demn de remarcat studiul cu caracter
monografic Argeşul în lumina toponimiei, 1969, elaborat de George Giuglea,
Gabriel Ţepelea, M.Z. Mocanu şi Ofelia Proca Ţepelea. Studiul, având
caracter selectiv, relevă elementele geografice în toponimie (p. 3-l0), vegetaţia
şi culturile vegetale cu care s-au numit locurile (p. 11-13), fauna în toponimia
(p. 13-18), în finalul acestuia evidenţiindu-se problemele de gramatică şi
stilistică pe care le impun cercetarea şi interpretarea toponimelor. Despre istoria
şi toponimia argeşeană s-au mai publicat studii în revistele editate de Muzeul
din Piteşti: Studii şi comunicări, volumele I-V, 1968-1980; Extrasele de limba
română ale aceluiaşi muzeu, precum şi în revista Argeş. După 1990, sunt
demne de remarcat contribuţiile aduse de Ion Moise – Toponimie şi istorie
argeşeană, Piteşti, 1993; Studii de onomastică, Piteşti, 1994, precum şi
volumul Localităţile judeţului Argeş, studiul etimologic şi istoric, elaborat de
către Ion Moise, Constantin Ţibrian, Gheorghe Bănică.
De asemenea, despre toponimia românească s-au publicat studii pertinente
în revistele de reală notorietate ştiinţifică şi de largă circulaţie, ca Dacoromania
(Cluj, vol I-XIII, 1920-1948), Buletinul Institutului de filologie română «Al.
Philippide» din Iaşi (vol I-XI, 1924-1945) ş.a., unele din acestea fiind
republicate în volumele de opere ale autorilor care le-au elaborat, altele, însă,
au rămas în periodicele respective. În prezent, studiile de toponimie se publică
30
în revistele: Limba română (Bucureşti, 1952); Studii şi cercetări lingvistice
(Bucureşti, 1950), Cercetări de lingvistică (Cluj, 1956), Fonetică şi dialecto-
logie (Bucureşti, 1958) sau în volume de onomastică: Studii şi materiale de
onomastică (Bucureşti, 1969), Studii de onomastică (Cluj-Napoca, 1976, 1981,
1982).
Intensificarea, în ultimele decenii, a culegerii şi interpretării toponimelor
româneşti a evidenţiat bogăţia şi varietatea acestora, impunând selectarea lor în
funcţie de vechime, semnificaţie şi circulaţie şi crearea de subdiziuni în cadrul
categoriilor toponimice.
George Giuglea, în studiul Cheie pentru înţelegerea continuităţii noastre
în Dacia, prin limbă şi toponimie, 1944 (cuprins în vol. Cuvinte româneşti şi
romanice, 1983, p. 297-355), menţiona că „Unele din numiri, cărora le putem
zice capitale, sau nomina majora, se cristalizează şi continuă a figura în
toponomastica unui popor, ca nişte fosile” (p. 300), fapt ce atestă înţelegerea,
de cãtre autor, a încadrării numelor topice în categorii toponimice. De altfel,
Giuglea este primul cercetător care sesizează că, la stabilirea caracterului
toponimic al unei zone geografice, trebuie să avem în vedere nu toponimul
singuratic, ci masa toponimelor, deoarece „Cheia vechimei toponimiei stă în
masa geografic-lingvistică” (p. 307), impunându-se, deci, cercetarea ariilor
toponimice.
Geograful Ion Conea, în cap. Toponimia, din Monografia geografică a
R.P.R., vol I, 1960, p. 63-92, propune termenii: toponimie majoră şi toponimie
minoră, interpretându-i astfel:
„1. toponimia propriu-zisă sau majoră, adică numele geografice de
circulaţie şi importanţă generală, care interesează - ca să spunem astfel - ţara şi
întreg poporul (de exemplu: Carpaţi, Olt, Motru etc.) şi
2. toponimia minoră, adică numele geografice mărunte, de interes şi de uz
local - din raza unui sat sau a unui oraş - şi pe care germanii le numesc
Flurnamen, iar francezii, Lieux-dits. Atât numele geografice din prima, cât şi
cele din a doua categorie pot fi ori simple, adică formate dintr-un singur
termen, ori compuse, adică formate din doi sau mai mulţi termeni” (p. 65).
În categoria „toponime majore” el include oronimicele (oronimice
antroponimice, oronimice date în legătură cu aspecte sau forme de viaţă socială
legate de munţii respectivi, oronimice geografice propriu-zise), hidronimicele
(pâraie, râuri, fluvii, lacuri) şi oiconimicele (aşezările omeneşti).
31
Oronimicele geografice propriu-zise sunt grupate, la rândul lor, în funcţie
de: formă (Netedul), dimensiune (Muntiorul), culoare (Verdele), vegetaţia
erbacee (Leurda), faună (Cerbul), anotimpul păşunatului (Văraticul) şi curioase
(Scânteia), iar hidronimicele sunt grupate în microhidronimice (izvoare, pâraie,
mici râuri) şi macro-hidronimice (râuri, fluvii) care pot fi la rândul lor,
limnonimice (ape stătătoare) şi potamonimice (ape curgătoare); gr. potamos
„râu” şi limne „lac” (p. 71). Oiconimicele sunt „grupate după provenienţa lor:
oiconimice cu origine antroponimică (Bucureşti), oiconimice provenite din
apelative (Runcu), oiconimice date după natura locului (Valea), oiconimice
derivate din alte oiconimice (Horodniceni), oiconimice derivate din numele
provinciilor (Ardeleni), oiconimice care arată o ocupaţie (Pietrari) şi oiconimice
care amintesc de diferite stări istorice, economice şi sociale (Ohaba, Slobozia)”.83
Emil Petrovici, în studiul Istoria poporului român oglindită în toponimie,
1964, consideră că toponimele minore din centrul şi vestul Peninsulei Balcanice
au fost date de o populaţie venită recent dinspre nord-est, de origine
românească84, pe când toponimia majoră românească de pe teritoriul daco-
moesic nu lipseşte 85 . În toponimia minoră el include numele de dealuri, de
munţi, de cătune neînsemnate, iar în toponimia majoră pe cele de râuri, de
oraşe, de sate mai importante, însuşindu-şi terminologia folosită de Conea.
O încercare de delimitare a sferelor: microtoponimie – macrotoponimie se
găseşte în studiul lui O. Vinţeler şi M. Oros: Observaţii privind delimitarea
microtoponimiei de macrotoponimie86. Autorii analizează materialul toponimic
adunat şi ajung la concluzia că, în delimitarea microtoponimiei de
macrotoponimie, trebuie să avem în vedere următoarele criterii: „mărimea
obiectului geografic denumit, importanţa numelui topic în viaţa socială a
oamenilor, aspectul formal al toponimelor, stabilitatea sau mobilitatea numelor,
posibilitatea de a putea fi traduse sau adaptate de alte populaţii cu limbi
diferite”87.
83
84
Petrovici, Emil, Istoria poporului român oglindită în toponimie, în vol. Studii de dialectologie şi
toponimie, 1970, p. 242.
85
86
Vinţeler, O. şi Oros, M., Observaţii privind delimitarea microtoponimiei de macrotoponimie, în
CL, I, 1969, pp. 109-113.
87
32
În studiul O clasificare în microtoponimie: nume topice româneşti de ori-
gine maghiară88, O. Janitsek întreprinde o cercetare asupra microtoponimelor
din Transilvania care au la bază apelative de origine maghiară şi le consideră
pseudomaghiare pe cele care provin din apelative româneşti, etimoanele fiind
maghiare, cu condiţia ca ele să se afle pe un teritoriu unde nu locuieşte şi nu a
locuit o populaţie maghiară.Pentru stabilirea caracterului microtoponimelor,
„Este necesară studierea ariei de răspândire a apelativului raportat la aria de
răspândire a numelui topic răspândit... de asemenea trebuie analizat modul de
penetrare a apelativului în limba română, dezvoltarea şi eventual dispariţia lui,
circumstanţele denominaţiei, întreg sistemul de denominaţie, de microtopo-
nimie al teritoriului respectiv. Nu trebuie neglijaţi nici factorii. demografici,
istorici, sociali”89.
Al. Graur, în Nume de locuri, 1972, după ce defineşte noţiunea de nume
de loc, arată următoarele: „Se adaugă şi aşa-numita toponimie minoră', adică
denumirile din interiorul unei localităţi, şi aici ar trebui să includem numele de
cartiere şi de străzi”(p.5).
Gh. Dragu, în studiul Locul şi rolul microtoponimiei în cercetarea
geografică, cu referiri la Ţara Oltului90, reliefează trăsăturile care caracteri-
zează microtoponimia, rolul acesteia în cercetarea geografică, locul ei în ştiinţa
numelor de locuri şi criteriile după care se pot distinge microtoponimele de
apelative şi de macrotoponime. Aceste criterii sunt: cel dimensional, cel al
importanţei, cel al stabilităţii, cel referitor la faptul că exprimă noţiuni şi ca
atare sunt traductibile în alte limbi, cel al oficialităţii, cel al vechimii şi cel al
legăturii cu activitatea umană continuă din zona respectivă 91 . „Aprecierea
acestor criterii trebuie să se facă diferenţiat, deoarece fiecare conţine un anumit
grad de relativitate”92. Autorul nu face referiri la criteriile de recunoaştere a
macrotoponimelor, doar atrage atenţia că „pentru o bună reuşită a separării
microtoponimelor de macrotoponime nu este indicată utilizarea exhaustivă
numai a unui criteriu, chiar dacă acela este cel principal”93. Concluzia la care
88
Janitsek, O., O clasificare în microtoponimie: nume topice româneşti de origine maghiară, în
S.M.O., 1969, pp. 75-80.
89
90
Dragu, Gh., Locul şi rolul microtonimiei în cercetarea geografică, cu referiri la Ţara Oltului, în
Lucrările Simpozionului de toponimie, iunie 1972, apărut în 1975.
91
92
93
33
ajunge autorul este că „microtoponimele fac parte din toponimia propriu-zisă,
reprezentând prima treaptă a acesteia şi se deosebeşte de apelative”94.
În concluzie, referitor la includerea toponimelor într-una din cele două
categorii toponimice, considerăm că macrotoponimia cuprinde oiconimele,
hidronimele şi oronimele, aşa cum arăta şi Ion Conea 95 , iar în sfera
microtoponimiei „denumirile din interiorul unei localităţi ...”96.
În prezent, cercetarea microtoponimiei se impune, deoarece „oglindeşte
mai fidel viaţa oamenilor, continuitatea neîntreruptă a aceloraşi oameni pe
anumite locuri, legătura indestructibilă dintre oameni şi locuri”97.
0 altă problemă abordată în cercetările de toponimie a fost cea referitoare
la structura toponimelor compuse.
Marius Sala, în studiul Cu privire la unele determinative din toponimia
românească 98 , analizează numele topice compuse şi, în funcţie de rolul
determinativelor, le grupează astfel:
1. determinative eterogene (rol de individualizare), ex. Valea Albeştilor99,
şi
2. determinative omogene (determinative care intră în perechi sau
triplete), ex. Moşniţa-Nouă, Moşniţa-Veche; Brazda de Sus – Brazda de Mijloc
- Brazda de Jos 100 . După gradul de individualizare, autorul stabileşte
următoarele grupe: 1. determinativ + nume topic (ex. Bereşti-Tazlău), 2.
determinativ + nume de persoană (ex. Vadul-Roşca) şi 3. determinative
eterogene (ex. Valea Largă)101. „Dacă ţinem seama de natura opoziţiei care se
realizează între cei doi sau trei termeni, distingem determinative”102:
a. cronologic (nou - vechi),
b. cantitative (mare - mic, sat - târg),
c. topografice (est - vest, jos - sus, vale - deal, câmp - pădure, dos - faţă),
d. sociale (diverse raporturi de proprietate),
e. istorice (istoria satului, originea locuitorilor unui sat)103.
94
95
Conea, I., op.cit., pp. 71-73.
96
Graur, Al., op.cit., & I, p. 5.
97
Pascu, Ştefan, Cuvânt înainte, în Studii de onomastică, 1976, p. 1.
98
Sala, Marius, Cu privire la unele determinative din toponimia românească, în Limba română, nr.
1/1964, pp. 62-69.
99
100
101
102
103
Idem, ibidem, p. 64-65.
34
Puncte noi de vedere, originale, privind metodologia cercetării structurii și
provenienţei numelor de locuri româneşti sunt expuse în studiile competente
elaborate de Gh. Bolocan, pe care le-am evidenţiat în cuprinsul lucrării.
1.1. Istoria numelor de locuri argeșene

Judeţul Argeş este vatra strămoşească milenară a afirmării existenţei,
permanenţei şi continuităţii umane, adevăr confirmat, de descoperirile arheo-
logice datorate cercetărilor din ultimele decenii întreprinse pe văile râurilor
Argeş, Dâmbovnic, Mozacul, Neajlovul şi Râul Doamnei, descoperiri care
atestă că zona Argeşului a fost „cel mai puternic centru al activităţii umane din
paleoliticul inferior în Europa, principala verigă de legătură dintre Africa şi
Asia de sud-est, care erau, până nu demult, zone în care se cunoaşte cultura de
prund” 104 . Cercetările efectuate au relevat că sunt frecvente pe teritoriul
judeţului Argeş urmele arheologice din toate fazele epocii neolitice (cca. 5500-
1900 î.e.n.) descoperite în zona de nord a judeţului la Godeni-Poeniţa,
Retevoieşti, Rădeşti, Stoeneşti, Zărneşti, iar în sud la Căldăraru, Ciupa,
Deagurile, Glavacioc, Negraşi, Râca, Strâmbeni, Surduleşti şi Tuţuleşti, un loc
aparte ocupându-l aşezarea de la Teiu, a cărei existenţă s-a menţinut pe toată
perioada neoliticului târziu, cca. 2800-1900 î.e.n.105. Locuirea zonei Argeşului
în epoca pietrei noi este confirmată de descoperirile întâmplătoare de unelte
neolitice de la Câmpulung-Muşcel, Cocu, Boteni, Budeasa, Dobreşti, Mozăceni,
Recea, Slobozia-Popeşti şi Ungheni,106 datorită faptului că „Aşezările omeneşti
din ţara noastră se înmulţesc considerabil, iar urmele locuitorilor devin mai
numeroase şi mai variate în neolitic, adică în epoca pietrei şlefuite; ea durează
de pe la 5500 până la 1800 înainte de era noastră, când începe epoca bronzului -
noul metal obţinut prin amestecul aramei topite cu cositorul sau staniul topit,
aliaj mai dur decât componentele lui”107.
Perioada de înflorire umană, datorită trecerii la metalurgia bronzului, pre-
cum şi procesul de cristalizare a etnicităţii traco-daco-gete sunt puternic atestate
în Argeş, urme din toată faza bronzului fiind descoperite la Beleţi-Negreşti,
104
Nania, I., Aria culturii de prund în România, în Studii şi comunicări, Muzeul din Piteşti, 1968,
pp. 17-19.
105
Nania, Ion, Locuitorii gumelniţeni în lumina cercetărilor de la Teiu, în Studii şi articole de istorie,
IX, 1967, p. 7-23.
106
Arhiva Muzeului Judeţean Argeş, Piteşti, Dosar OJPCN, Colecţia Muzeelor Şcolare.
107
Giurescu, Constantin C., Giurescu, Dinu C., Istoria Românilor, I, 1975, p. 21.
35
Davideşti-Conţeşti, Dobreşti, Ţiţeşti (tumuli funerari), iar la Râncăciovi s-a
găsit un depozit de unelte de aramă108.
Descoperile de la Ţiţeşti-Bucşeneşti (Cultura Tei) şi Albeştii de Argeş,
Berevoeşti, Cepari, Cetăţeni, Coşeşti, Leiceşti, Poienarii de Argeş, Retevoieşti,
Schitu Goleşti, Stroeşti, Şuici, Tigveni, Vultureşti, Zărneşti (nordul judeţului),
precum şi cele de la Bârlogu, Bogaţi, Căteasca, Ciupa, Deaguri, Glavacioc,
Mozăceni, Oarja, Piteşti, Recea, Săliştea, Stolnici, Surduleşti, Ştefăneşti, Teiu,
Tuţuleşti, Ungheni şi Ziduri (în sudul judeţului) demonstrează că zona Argeşului
a fost intens populată şi în epoca bronzului109.
În viaţa umană, descoperirea fierului şi prelucrarea acestuia au constituit
un puternic factor de civilizaţie, reprezentând începutul perioadei de afirmare
distinctă a triburilor daco-gete faţă de triburile de traci sud-dunăreni. Începe să
se facă acum simţită, în cadrul primei vârste a fierului, o cultură arheologică
unitară, „cultura Basarabi”, din care evoluează mai tîrziu, grupul „Ferigile” care
„este aspectul de cultură materială caracteristic zonei subcarpatice a Argeşului
şi Olteniei pentru perioada hallstattiană târzie”110. Această cultură este domi-
nantă între secolele VI-IV î.e.n., perioadă de afirmare maximă şi este relevată
prin urmele de tumuli descoperiţi în necropolele tumulare de la Tigveni, Curtea
de Argeş, Ţiţeşti, Beleţi-Negreşti şi Teiu111.
La Vâlcele, Şuici şi Negraşi, în necropolele cercetate până în prezent, s-au
găsit obiecte metalice din prima vârstă a fierului şi ceramică cu aceleaşi
caracteristici.
În a doua jumătate a mileniului I î.e.n., urmele arheologice din Argeş sunt
mai frecvente, perioadă în care strămoşii noştri sunt atestaţi documentar, ei
confruntându-se cu oastea perşilor condusă de Darius (514 î.e.n.), cu a mace-
donenilor lui Alexandru Machedon (335 î.e.n.) şi cu oastea lui Lisimach (300 şi
292 î.e.n.), evenimente istorice concludente în afirmarea unei viguroase etnici-
tăţi daco-gete112.
Urmele arheologice descoperite la Albeşti, Budeasa, Muşăteşti, Piteşti,
Poienarii de Argeş, Rociu, Teiu şi Zărneşti contribuie la confirmarea ipotezei că
108
Harta descoperirilor arheologice din Argeş, Muzeul Judeţean Argeş, Piteşti, Sala 2.
109
Arhiva Muzeului Judeţean Argeş, Piteşti, Dosar OJPCN, Colecţii.
110
Vulpe, Alexandru, Popescu, Eugenia, Date noi privind grupul Ferigile în Argeş, în Studii şi
comunicări, 1968, p. 23.
111
112
Giurescu, C.C., Giurescu, Dinu C., op. cit., pp. 32, 36, 37-38.
36
aceste meleaguri au cunoscut direct unele din evenimentele istorice enumerate
mai sus, iar uniunea tribală condusă de Dromihetes (sec. IV-III î.e.n.) şi-a avut
centru în această zonă, aşa cum se arată în Istoria României, I, 1960: „Mai de
curând s-a propus ca uniunea tribală condusă de Dromichaites să fie identificată
cu ordessenii sau (argesenii), o populaţie de pe malurile Argeşului”113.
Desăvârşirea procesului de polarizare statală geto-dacă din sec. I î.e.n., sub
conducerea lui Burebista (82-44 î.e.n.), este reflectat şi prin puternica aşezare
de la Cetăţeni (pe râul Dâmboviţa), care a avut ample legături cu aşezările daci-
ce de la Piscul Crăsanilor, Tinos şi Popeşti (pe Argeş)114. Dacii erau grupaţi în
unităţi administrative pe bază de seminţii (gentes), printre seminţii numărându-se
şi Ordessenses (sau Argessenses) nume întregit cu senses dintr-o formă coruptă
păstrată la Ptolomeu. „Cu drept cuvânt s-a afirmat că aceste denumiri
administrative din Dacia romană, pe bază de seminţii gentes şi localităţi dacice,
constituie şi dovada supravieţuirii populaţiei dacice însăşi”115.
Descoperirile de la Cetăţeni (un atelier de bijutier) şi de la Davideşti-
Cuţeşti (obiecte de cult) ne dau posibilitatea să întrevedem nivelul de dezvol-
tare complexă materială şi spirituală a societăţii daco-gete între sec. I. î.e.n. şi
începutul sec. al II-lea e.n., între domeniile lui Burebista şi Decebal, iar
„Tezaurul de podoabe şi monede de la Rociu vine să completeze numărul
descoperirilor de acest fel şi să confirme unele observaţii ale cercetătorilor
români, în legătură cu atribuirea etnică, cu datarea şi semnificaţia istorică”116.
După războaiele daco-romane (101-102 şi l05-l06 e.n.), spaţiul argeşean
va continua să joace un rol mai important şi în noile condiţii social-istorice,
deoarece rămânerea, în afara zonei ocupate, a dacilor liberi a impus ocupanţilor
construirea castrului de la „Rucăr pe Dâmboviţa, în faţa pasului Bran”117, încă
din primele decenii ale sec. al II-lea, în scopul apărării văilor Carpaţilor Meri-
dionali. Tot aici se construieşte, la locul numit „Scărişoare”, un „Castellum”, ca
punct de control şi supraveghere a trecerii spre Transilvania, prin pasul Bran
unde, după materialul arheologic găsit, se pare că se afla reşedinţa Cohortei II -
113
Istoria României, I, Editura Academiei R.P.R., București, 1960, p. 230.
114
Vulpe, Radu, Aşezări geto - dacice din Muntenia, București, 1966, pp. 38-42.
115
Istoria României, I, p. 266.
116
Teodorescu. V., Rizea, I., Dupoi, V., Un tezaur de podoabe dacice de argint şi de monede romane
republicane descoperite în Muntenia – tezaurul de la Rociu, judeţul Argeş, în Studii şi comunicări,
1969, p. 108.
117
Istoria României, I, p. 349.
37
Flavia Bessorum118. Mai târziu, pe vremea împăratului Septimiu Sever (193-
211), sau chiar mai înainte, după istoricul şi numismatul Bucur Mihnea119, pe
direcţia Turnu Măgurele - Roşiori - Piteşti - Câmpulung Muşcel - Rucăr s-a
construit o nouă linie de fortificaţii - limesul transalutanus -, întărit cu 13 castre,
din care 9 castre se aflau pe teritoriul Argeşului, în localităţile de astăzi;
Urlueni (com. Bârla), Isbăşeşti (com. Stolnici), Săpata de Jos, Purcăreni (com.
Miceşti), Jidava sau Jidova (satul Apa Sărată, oraşul Câmpulung-Muşcel), două
castre între Apa Sărată şi Schitu Goleşti, Rucăr120. La acestea se mai adaugă
cele două drumuri comerciale romane, dintre care unul ducea, prin pasul Bran,
spre Dacia Apulensis, iar celălalt pleca de la Bumbeşti, pe sub munte, trecea
prin Ioneştii-Grovorii, Piteşti şi se îndrepta spre Buzău121.
Descoperirile recente de monede antice atestă continuitatea daco-romană
pe teritoriul Argeşului şi după retragerea lui Aurelian (271 e.n.). În timpul
împăratului Constantin cel Mare, sec. al IV-lea, s-a construit limesul defensiv,
denumit „brazda lui Novac”, ale cărui urme se mai pot urmări în localităţile
Urlueni, Mozacu ş.a. din sudul judeţului, fapt care confirmă existenţa populaţiei
autohtone în sec. V-VI, cât şi legăturile acesteia cu românitatea sud-dunăreană.
Prin descoperirea tezaurelor de la Săpata de Jos, cu monede din vremea lui
Traian, Valentinian I şi Valens („tezaurul de la Săpata de Jos face parte din
puţinele şi rarele depozite monetare descoperite în mod sigur în interiorul unui
castru roman”)122, a celor de la Piteşti, cu monede de la Constantin II (337-340
e.n.), până la Arcadius (395-408 e.n.)123 , precum şi prin numeroase monede
inedite descoperite la Jidava (Câmpulung-Muşcel) şi Curtea de Argeş, sau piese
izolate găsite la Domneşti (sec. IV, un tezaur), Jupâneşti (sec. II-III), Pârâu-
Roşu, Priboieni (sec. I-III), Râncăciov-Călineşti (Dealul Olanului - tezaur cu
cca. 200 de monede, sec. III-IV), Şendruleşti - Cepari, Stârci - Costeşti, Stroeşti
- Muşăteşti, Surduleşti - Miroşi, Urlueni - Bârla (sec. II-IV)124, a monedelor
bizantine inedite de la Albeştii de Argeş, Curtea de Argeş, Domneşti, Livezeni-
118
Tudor, D., Oltenia Romană, 1968, p. 348.
119
Mitrea, Bucur, Cu privire la tezaurul monetar imperial de la Săpata de Jos şi prăbuşirea limesului
transalutanus, în Studii şi cercetări de mumismatică, IV, 1968, pp. 197-206.
120
Tudor, D., lucr. cit., p. 291-315.
121
Tudor. D., lucr.cit., p. 320.
122
Mitrea, Bucur, art.cit., p. 205.
123
Dicu, Paul, Deaconu, Gh., O importantă descoperire mumismatică în sprijinul permanenţei şi
continuităţii daco-romane în nord-vestul Munteniei, în revista Argeş, nr. 2/1976, p. 5.
124
Dicu, Paul, Noi dovezi ale continuităţii, în revista Argeş, I/1980, p. 6.
38
Stâlpeni, Piteşti, Râncăciov-Călineşti, Stârci-Costeşti, Stolnici 125 , „Sursele
ştiinţifice care confirmă cu certitudine permanenţa locuirii şi manifestării geto-
dacilor (sec. VI î.e.n. - sec. I e.n.), daco-romanilor (sec. II-VII) şi românilor
(sec. VIII-XIII) în spaţiul Carpato-danubiano-pontic s-au îmbogăţit foarte mult
în ultimele patru decenii”126.
Numeroasele urme arheologice descoperite în zona Argeşului atestă o
viaţă milenară neîntreruptă pe aceste meleaguri, iar descoperirile de la Vrăneşti-
Călineşti (sec. IV) şi, mai ales, a celei mai mari aşezări umane din secolele al
IX-lea şi al X-lea de pe valea Vâlcelei Berivoia, la vest de satul Bârlogu, com.
Negraşi 127 , confirmă rolul important al Argeşului în perioada de formare a
poporului român şi, după aceea, până în timpul feudalismului târziu, când
aportul său în viaţa politică şi social-culturală a Ţării Româneşti va fi precum-
pănitor. Astfel, în sec. al XIII-lea „Diploma Cavalerilor Ioaniţi” menţiona la
1247 puternica ţară a lui Seneslau cu reşedinţa în zona depresionară Argeş,
cuprinzând părţile Argeşului, Muşcelului şi Dâmboviţei128 care, prin întindere,
potenţial economic şi politico-militar este apreciată ca cea mai importantă
formaţiune politică românească a vremii129. „Pentru perioada istoriei noastre
medievale, aşezarea de la Cetăţeni şi cercetările întreprinse acolo au o
importanţă particulară, aici fiind documentat unul din centrele voievodatului
condus de Seneslau care se întindea pe ambii versanţi ai munţilor Făgăraş şi
care a refăcut şi folosit vechea cetate geto-dacă. Prezenţa la Cetăţeni a
antichităţilor geto-dace care sunt suprapuse direct pe vestigiile formaţiunilor
feudale româneşti reprezintă dovada concludentă a continuităţii neîntrerupte, pe
aceleaşi locuri, a istoriei noastre naţionale de la poporul geto-dac la poporul
român, de la statul dac centralizat şi independent condus de Burebista, la statul
feudal românesc şi independent”130.
În vremea voievodatului lui Tihomir şi, mai ales, a fiului său, Basarab
care, unificând sub sceptrul său teritoriul cnprins între Carpaţi şi Dunăre,
Porţile-de-Fier şi părţile Brăilei 131 , poate la 12 ianuarie 1330, a reuşit să
125
Idem, ibidem, p. 7.
126
Idem, ibidem, p. 6.
127
Nania, I., O importantă descoperire din perioada feudalismului timpuriu la Bârlogu, com. Negraşi,
judeţul Argeş, în Studii şi comunicări, 1969, pp. 117-132.
128
DRH, B, I, 1247-1500, pp. 3-11.
129
Enciclopedia României, II, 1936, p. 33..
130
Chiţescu, Lucian, Cuib de vulturi geto-dac, în revista Argeş, nr. 1/1979, p. 5.
131
Onciul, D., Opere complete, I, 1946, p. 113.
39
înfrângă în Ţara Loviştei, în zona Perişanilor132, oastea invadatoare maghiară,
consfinţind, printr-o strălucită victorie, atât independenţa ţării sale, cât şi
prestigiul acesteia în sud-estul european, iar zona Argeşului a devenit centru
statal al Ţării Româneşti, Curtea de Argeş fiind capitala statului, atestată încă
din sec. al XIII-lea (1247) ca reşedinţă de scaun a voievodului Seneslau133 .
După lupta de la Posada, 1330, Basarab I va muta capitala la Câmpulung,
tot în cadrul acestei zone, unde vor mai domni fiul acestuia, Nicolae Alexandru
Basarab (1352-1364), aici fiind şi înmormântat, şi Vladislav I Vlaicu (1364-
1377) care, în primii ani de domnie, reface curţile domneşti de la Argeş şi
termină construcţia bisericii Sf. Nicolae domnesc şi readuce capitala la Argeş
după 1369.
Epoca Basarabilor a constituit o perioadă de glorie pentru meleagurile
argeşene şi pentru Ţara Românească. Dacă Basarab I a reuşit să asigure inde-
pendenţa statală, urmaşii lui au continuat lupta pentru menţinerea acesteia,
apărând-o cu armele, aşa cum a făcut-o pârcălabul Cetăţii Dâmboviţa, Dragomir,
care, prin iscusinţă şi vitejie, a reuşit să înfrângă şi să alunge oastea invadatoare a
regelui Ungariei, Ludovic de Anjou, la sfârşitul anului 1368, după 13
octombrie134.
Pe plan intern, Nicolae Alexandru Basarab a înfiinţat la Argeş prima
mitropolie a ţării, la 1359135, iar Vladilslav I Vlaicu bate monedă, din timpul lui
datând cei dintâi bani. De asemenea, din Argeş (datum in Argyas), la 25
noiembrie 1369 a fost dat primul document intern de către Vladislav I Vlaicu,
prin care poruncea catolicilor din ţara lui „să primească cu cinste pe episcopul
catolic, care vine cu sufragiu al episcopului Transilvaniei”136.
Înscăunarea lui Mircea cel Bătrân ca domn al Ţării Româneşti (1386-
1418) a constituit pentru meleagurile argeşene o epocă de continuă înflorire şi
strălucire. Prima mare confruntare a oştii conduse de Mircea cu oastea
turcească, condusă de Baiazid Ilderim, a avut loc la Rovine (l394), iar a doua
„la locul numit Argeş”137, când a învins oastea lui Mircea, dar turcii au revenit
şi „este probabil că în apropierea capitalei (Curtea de Argeş) a avut loc a doua
132
Revista Argeş, nr. 3, 1972, pp. 16-17.
133
DRH, B., Ţara Românească, I, pp. 3-7.
134
Giurescu, Constantin C., Giurescu C., op.cit., vol. II, 1976, p. 27.
135
136
DRH, V, I, Ţara Românească, doc. Nr. 3, p. 13.
137
Giurescu, Constantin C., op. cit., p. 75.
40
luptă, când au biruit turcii” 138 . În timpul lui Mircea cel Bătrân este atestat,
pentru prima dată, Piteştiul, la 20 mai 1388: „am dăruit şi o moară în hotarul
Piteştilor”139 , şi tot de la el au rămas, în această zonă, două monumente de
arhitectură, bisericile de la Cotmeana (a cărei construcţie s-a început în timpul
domniei lui Radu I şi a fost terminată sub Mircea cel Bătrân, la 1387) şi Brădet,
care, alături de alte monumente rămase de la primii Basarabi, ca: Cetatea
Poienari din cheile Argeşului, Curţile domneşti de la Curtea de Argeş, bisericile
Sf. Nicolae domnesc şi Sân Nicoară, mănăstirea „Negru-Vodă” şi biserica
„Schieul” din Câmplung-Muşcel, scot în evidenţă geniul argeşean şi în acest
domeniu de activitate.
Deşi, din necesităţi de stat, capitala Ţării Româneşti a fost mutată de la
Curtea de Argeş la Târgovişte spre sfârşitul domniei lui Mircea cel Bătrân,
Argeşul va continua să joace un rol de seamă, în secolele următoare, în istoria
Ţării Româneşti. Pe lângă cele doua reşedinţe domneşti - Curtea de Argeş şi
Câmpulung, în cursul secolului al XV-lea o viguraosă dezvoltare economică şi
politică cunoaşte Piteştiul, care este numit oraş în anul l510140, aici construindu-se
curţi domneşti şi oraşul având rolul de reşedinţă domnească temporară pentru
mai mulţi domnitori. Tot în Piteşti începe scrierea actelor domneşti, primul act
datând din data de 16 august 1481 141 . Dintre domnitorii care au emis acte
oficiale din Piteşti, amintim pe Basarab cel Tânăr (1477-1481, 1481-1482),
Vlad cel Tânăr (1510-1512), Neagoe Basarab (1512-1521), Radu de la Afumaţi
(1522-1529), Pătraşcu cel Bun (1544-1557), Constantin Brâncoveanu (1688-
1714). În actele oficiale emise, Piteştiul este numit: „Foişor”, „Curte”, „Scaun”,
„Cetate”, „Oraş domnesc”, în raport cu stadiul de dezvoltare economică şi
gradul de participare la viaţa politică a ţării. De asemenea, Neagoe Basarab,
fiind ocupat cu construirea noilor curţi domneşti de la Piteşti, a casei domneşti
de la Argeş şi a bisericii episcopale, şi-a petrecut mai mult de jumătate din
domnie la Curtea de Argeş şi Piteşti.142
Domnitorii emit însă acte şi din alte localităţi argeşene. Neagoe Basarab,
în documentul emis la 17 martie 1517 din Câmpulung-Muşcel, îl numeşte pe
acesta „Scaunul domniei mele”; de la Curtea de Argeş emit acte Dan al II-lea
138
Idem, ibidem, p.75.
139
DRH, B, Ţ.R. I, doc. Nr. 9, p. 27.
140
DRH, B, II, p. 55.
141
DRH, B, I, doc. nr. 178., p. 287.
142
DIR, B, Ţ. R., II, p. 147.
41
(1422-1431), Radu Paisie (1535-1545), Mihai Viteazul (1593-l601); de la
Glavacioc - Vlad Călugărul (1481-1495, la Glavacioc fiind şi înmormântat) şi
Radu cel Mare (1495-1508) -; de la Ştefăneşti - Constantin Brâncoveanu (1688-
1714).143
Pe teritoriul Argeşului s-au mai desfăşurat şi alte evenimente de impor-
tanţă istorică. Boierul Neacşu din Câmpulung-Muşcel a scris şi a trimis, la
1521, judelui Braşovului, Hans Benkner, „Scrisoarea” rămasă până în zilele
noastre ca „Primul text românesc care ne-a fost transmis...”144
Radu de la Afumaţi, din cele 20 de lupte purtate, multe le-a desfăşurat pe
teritoriul judeţului Argeş.145
După lupta de la Călugăreni, Mihai Viteazul îşi aşază tabăra la
Stoeneşti146, în aşteptarea lui Sigismund Bathory, ca, cinci ani mai tîrziu, la 25
noiembrie 1600147 să mai facă o ultimă încercare la Curtea de Argeş pentru a-şi
menţine tronul, însă lupta s-a încheiat în favoarea lui Simion Movilă. Tot în
această zonă, în satul Cârstianeşti (sat dispărut astăzi), la nord de Curtea de
Argeş, şi-au aşezat tabăra căpeteniile oştii lui Mihai Viteazul, după moartea
acestuia şi retragerea din Transilvania, în aşteptarea Buzeştilor şi a altor boieri
de ţară, care au ales ca domn al Ţării Româneşti pe Radu Şerban (1602-
1611)148.
Toate aceste evenimente şi altele care vor urma arată că, prin poziţia sa
geografică şi prin rolul său istoric, Argeşul se va găsi şi în viitor în miezul
istoriei Ţării Româneşti şi-şi va aduce o substanţială contribuţie la progresul
genial al acesteia.
În afară de cele două curți domnești de la Argeș (Curtea de Argeș) și
Câmpulung (Muscel), orașe care au fost și reședințe ale Țării Românești,
Argeșul în timpul lui Menesalu, Tihomir și Basarab, până la 1330, iar
Cîmpulungul între anii 1330 și 1359, după aceea a revenit capitala la Curtea de
Argeș, unde Nicolae Alexandru (1352-1364), fiul lui Basarab, întemeiază prima
Mitropolie a Țării Românești (1359), un rol important în epocă l-a jucat cetatea
Poenari, aflată la 25 km de curtea domnească, construită pe un deal abrupt, în
143
Bogdan, Ion, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi cu Ţara Ungurească
în sec. XV-XVI, vol. II, Buc., 1905, p. 152.
144
Rosetti, Al., Istoria limbii române, 1978, p. 482.
145
Giurescu, C. C. Giurescu, Dinu C., op. cit., p. 236-237.
146
147
148
Giurescu, C. C., Istoria Românilor, vol. III, partea I-a, 1942.
42
cheile Argeșului, construcție atribuită lui Vlad Țepeș de cronică după tradiția
populară.
În documente apare cu ocazia hrisovului dat de Basarab cel Tânăr
(Țepeluș), (fiul lui Basarab al II-lea), (noiembrie 1477 - septembrie 1481;
noiembrie 1481-1482, martie-aprilie), la 1481, prin care întărea lui Bratu și lui
Pătru jumătate din satul Mănicești: „1481 (6989) iunie, Târgoviște: (...)
Ispravnic Ratea pârcălab al Poenarilor‟ (DRH, B, I, doc. 177).
Cetatea a fost folosită „ca punct de refugiu, dar uneori și pentru întemnițarea
unor primejdioși dușmani ai voievodului sau pentru adăpostirea vistieriei țării,
... (și) avea desigur o însemnătate considerabilă‟149.
Cercetările arheologice întreprinse asupra ruinelor cetății atestă „Faptul că
întâlnim în stratul de nivelare al constructilor curtinelor și bastioanelor cetății,
alături de materiale de la sfârșitul sec. XIV – începutul sec. XV, și unele
databile la mijlocul sau în a doua parte a sec. XV, și că -multe din tipurile
surprinse la Poenari, datând de la sfârșitul sec. XIV – începutul sec. XV își con-
tinuă existența în deceniile următoare, ne duce, împreună cu tăcerea izvoarelor
scrise privind această cetate până în a doua jumătate a sec. XV, la propunerea
unei datări a fortificației și forma sa complet închegată, pe la mijlocul sec. XV
(unele transformări, ca micile ziduri interioare adăugate, iar modificările
turnurilor, se pot plasa la începutul secolului XVI). Tradiția populară consem-
nată de cronici asupra ꞌcetății lui Vlad Vodăꞌ își poate astfel găsi o confirmare în
rezultatele cercetărilor arheologice‟150.
O altă construcție milenară, care s-a păstrat până astăzi, este mănăstirea
Cotmeana, ctitori fiind Radu I (fiul lui Nicolaie-Alexandru), domn al Țării
Românești (1377-1383), care a început construcția, și Mircea cel Bătrân (1386-
1418), în timpul căruia s-a terminat.
În documente apare în hrisovul dat de Mihail voevod (fiul lui Mircea cel
Bătrân), ianuarie 1418-august 1420, prin care domnitorul întărește mănăstirilor
Cozia și Cotmeana toate daniile și privilegiile anterioare:„1418 (6926) iunie 22,
Târgoviște. (...) Dă domnia mea această poruncă celor două mănăstiri care sunt
întemeiate de bunicul domniei mele și de părintele domniei mele, de la Cozia, a
sfintei și de viață începătoarei troițe și a sfintei blagoveștenii, de la Codmeana,
149
Cantacuzino, Gh. I., Date noi privind cetatea Poenari (Argeș), în vol. Studii și comunicări, Pitești,
1971, p. 209.
150
43
pe acestea, după moartea părintelui domniei mele, ca orice a scris și a întărit
părintele mele, de asemenea și domnia mea înnoiește și întărește ...‟ (DRH, B,
I, doc. 42).
La Curtea de Argeș, pe locul vechii mitropolii, Neagoe Basarab (1512-
1521) a construit o mănăstire cu o biserică „de o bogăție uimitoare, cum
nimene nu mai clădise până atunci‟151. Gavriil Protul, fiind prezent l sfințirea
lăcașului, evidenția că biserica e construită „tot de piatră cioplită și netezită și
săpată cu flori‟152. Henri Gregoire, istoric belgian, spunea că mănăstirea Curtea
de Argeș este „ o adevărată Sf. Sofia munteană‟, care „încoronează dezvoltarea
arhitectonică a artelor colaterale în Peninsula Balcanică‟ 153 , cu ocazia
aniversării a 460 de ani de la urcarea pe tron a lui Neagoe Basarab.
De asemenea, de Neagoe Basarab (și de Curtea de Argeș) este legată
cartea „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie‟, scriere „cu
caracter parenetic care l-a determinat pe istoricul și filologul B. P. Hasdeu să-l
considere pe domnul muntean un ꞌMarc Aureliu al Țării Româneștiꞌ, un
adevărat ꞌprincipe artist și filozof totodatăꞌ‟154.
Tot în județul Argeș, ansamblul feudal și mănăstirea de la Glavacioc
ilustrează preocuparea domnilor pentru propagarea cultului religios în rândul
maselor. Mănăstirea Glavacioc, ctitorie a lui Vlad Călugărull (fiul lui Vlad
Dracul), septembrie-noiembrie 1481, aprilie 1482-septembrie 1495, unde a fost
și înmormântat, a fost locul unde s-au emis documente de domnitori: „1486
(6994) aprilie 23, M-rea Glavacioc. Vlad Călugărul voievod întărește lui
Stanciul comis și fratelui său Dumitru satul Braneții, ...‟; „1495 (7004)
septembrie 4, M-rea Glavacioc. Vlad Călugărul voievod dăruiește m-rii
Glavacioc o braniște în Slatina‟; „1496 (7004) iunie 18, M-rea Glavacioc. Radu
cel Mare voievod întărește m-rii Govora poiana Nevoia și o parte din ocină
lângă poiană, fixându-i hotarele‟ (DRH, B, I, doc. nr.: 197, 227, 256, 267, 293).
O altă mănăstire medievală este cea de la Brădet, apărând într-un hrisov
dat de Radu cel Mare din 14 mai 1506, care dăruise „lui Iuga și lui Măican cu
151
Gr. Ionescu, Curtea de Argeș, istoria orașului prin monumentele lui, București, 1940, p. 120, apud
Șerban, Constantin, Moisescu, Nicolae, Curtea de Argeș în documente, Editura Sport-Turism,
București, 1980, p. 14.
152
Istoria Țării Românești, 1290-1690, Letopisețul cantacuzinesc, București, 1960, p. 35, apud
Șerban-Moisescu, lucr. cit., p. 15.
153
Neagoe Basarab, 1512-1521, la 460 ani de la urcarea sa pe tronul Țării Românești, București,
1972, p. 420, apud Șerban-Moisescu, lucr. cit., p. 15.
154
Șerban, Constantin, Moisescu, Nicolae, lucr. cit., p. 14.
44
fiii să le fie un loc de casă, cât au ținut călugării de la Brădet, pentru că au
schimbat Juga și Măican cu călugării, de au dat Juga și Măican călugărilor la
siliștea două părți, iar călugării au dat lui Măican un loc de casă‟ (DIR, XVI, B,
I, doc. nr. 31, p. 36-37).
Pavel Chihaia, argumentând cu documente istorice, arăta următoarele:
„Radu cel Mare amintește că tatăl său, Vlad Călugărul (1481-1495) cumpărase
de la Lazăr, egumenul Brădetului, a treia parte din muntele Prislopului în
schimbul unui Tetraevangheliar și a 1000 de aspri, pentru a o dărui ctitoriei
sale Glavaciocul. Prin urmare, în 1481, termen „ante quem‟, mânăstirea exista
(Brădet, n.n.). Dar ni s-a păstrat de asemenea un document din iulie 1451, de la
Vladislav II (1446-1456) din care reiese că muntele Prislop este dăruit în
întregime de către acest voievod lui Dragomir Ruhat (DRH, B, I, doc. 103). Ar
fi un indiciu, așadar că între 1451 (termenul „post quem‟) și 1481 începutul
domniei lui Vlad Călugărul, mânăstirea Brădet a fost înzestrată cu muntele
Prislop. Dacă acceptăm ipoteza verosimilă că această înzestrare s-a înfăptuit cu
prilejul zidirii bisericii și că vinderea muntelui a avut loc după moartea
ctitorului, putem considera că lăcașul s-a înălțat între 1451 și 1481‟155.
Un alt lăcaș de cult religios din fostul județ Muscel este mănăstirea Valea,
apărută în documente la începutul secolului al XVI-lea: „1506 (7015) Sept. 1,
Târgoviște. Porunca prin care Radu Voevod, domnul Țării Românești, dăruește
M-rii Valea gălețile domnești din satele Corbii de piatră și Mălureni. Scrie
Oncea, grămătic și clucer‟ (Cat. I, doc. 168, p. 31).
La mănăstirea Valea se află portretele domnilor Radu Paisie (Petru de la
Argeș, fiul lui Radu cel Mare), (sept. - noiembrie 1534; iunie 1535 - martie
1545), și Nicolaie Mavrocordat (strănepot de soră al lui Alexandru Iliaș)
(decembrie 1715 - noiembrie 1716)156.
Tot în regiune, în zona Muscelului, s-a aflat vestita cetate așezată pe râul
Dâmbovița, „Cetatea Dâmboviței‟, iar între satele Cotenești și Cetățenii din
Vale, amenajat în peșterile din stâncă, schitul „Negru Vodă‟ „a atras de mult
atenția cercetătorilor, nu numai prin aspectul său puțin obișnuit de locaș
rupestru, dar și prin tradiția unei cetăți vestite în partea locului ...‟157.
155
Chihaia, Pavel, Din cetățile de scaun ale Țării Românești, Editura Meridiane, București, 1974, p. 152.
156
N. Iorga, Domnii români după portrete și fresce contemporane, Sibiu, 1930, pl. 52, precum și V.
Brătulescu, Mănăstirea Valea din Valea din județul Muscel, o ctitorie necunoscută a lui Radu
Paisie, în B.C.M.I., XXIV (1931), p. 11, fig. 3, apud Pavel Chihaia, lucr. cit., p. 159.
157
Chihaia, Pavel, lucr. cit., p. 319.
45
După opinia lui Pavel Chihaia, au existat inițial „trei peșteri alăturate‟,
ulterior amenajate, neputându-se data aranjarea primei peșteri. „Este posibil ca
așezarea sihăstrească să fi apărut odată cu mișcarea lui Nicodim, isihastrul,
contemporanul voievodului Vladislav I (1364-1377) - în vremea căruia
viețuiește cea de a doua biserică din poale - dar această chilie a putut fi și mai
veche. Bisericuța, formată din cele două peșteri, a fost înfăptuită mai târziu. (...)
dar înainte de construirea celei mai noi biserici, cea care ꞌpare din secolul al
XV-leaꞌ, dar a cărei înălțare bănuim a fi aparținut secolului al XVI-lea, având în
vedere și turnul scărilor adăugat în secolul al XVII-lea‟158.
În ceea ce privește apariția schitului, Pavel Chihaia consideră ca dată
probabilă „a doua jumătate a secolului al XV-lea, când punctul vamal din poale
își istovește rosturile sau în primul sfert al secolului următor, când constatăm
reactivarea unor așezări isihaste din munții Buzăului sau un schit mai vechi,
reamenajat, la Corbii de Piatră‟159.
Tot în zonă, poziția avantajoasă a terenului a favorizat construirea unei
cetăți strategice, numită „Cetatea Dâmboviței‟, care apare în documente ca
punct de vamă: „1418-1420. Io Mihail mare voievod și domn. Scrie domnia
mea slugilor domniei mele din Cetatea Dâmboviței și vameșilor din Rucăr și
din Turci și astfel vă poruncește domnia mea, ca să vă feriți de acești brașoveni,
să nu-i prădați, ci să le luați vamă dreaptă; mai mult încă, să fiți îngăduitori cu
ei‟ (DRH, B, I, doc. 40.).
Pârcălabul Dragomir, castelanul de Dâmbovița, repurtează o victorie hotă-
râtoare asupra oastei ungare, sub comanda lui Nicolaie, voievodul Transilvaniei,
la 13 octombrie 1368, grăbindu-l, astfel, pe Ludovic, regele ungariei, să încheie
pacea cu Vladislav, domnul Țării Românești160.
În domeniul învățământului, Argeșul s-a aflat printre primele județe în
care s-au înființat școli cu limba de predare română.
La 1552 ia ființă prima școală cu limba de predare română din localitatea
Câmpulung, fondată de Doamna Chiajna (fiica lui Petru Rareș, căsătorită cu
Mircea Ciobanul, mama viitorului domn - Petru cel Tânăr, 1559-1568), care a
funcționat pe lângă Biserica Domnească161.
158
159
Chihaia, Pavel, lucr. cit., p. 322.
160
Giurescu, Constantin C., Giurescu, Dinu C., lucr. cit., II, p. 27.
161
Bordeianu, Mihai, Vladcovschi, Petru, Învățământul românesc în sate, Junimea, Iași, 1979, p. 14.
46
La „1635 apare la Câmpulung-Muscel, din inițiativa domnitorului Matei
Basarab (1632-1654), lucrarea Molitvelnic, lucrare folosită mult în școlile din
Țara Românească, unde Udriște Năsturel compune, în slavonă, primele versuri
dedicate stemei Țării Românești și casei domnitoare a Basarabilor‟162.
Între martie și decembrie 1643, Melchisedec, egumenul mănăstirii
Câmpulung-Muscel, tipărește lucrarea Învățături preste toate zilele. Lucrarea
este destinată cititorilor ꞌmici și mariꞌ ca un manual de învățătură morală163.
La 8 ianuarie 1669, logofătul Radu Năsturel dăruiește un loc în Câmpulung
unei școli destinate să fie „cu putință și bogaților și săracilor‟. La 10 mai 1669,
Antonie Vodă din Popești, domnul Țării Românești (martie 1669-februarie
1672), dă hrisovul prin care hotărăște înființarea școlii din Câmpulung-Muscel.
Domnul acordă școlii veniturile „din toată vama Rucărului și Dragoslavele
jumătate‟, ca să fie pentru plata dascălilor și întreținerea școlarilor.
La 28 martie 1670, Antonie Voevod, domnul Țării Românești, dă hrisovul
prin care arată că școala din Câmpulung este făcută spre a fi „de bună
învățătură locuitorilor țării‟. Domnul numește pe mitropolitul țării ca „ispravnic
și purtător de griji‟ al școlarilor din localitate. Hrisovul mai stabilește că elevii
erau scutiți de plata dascălului, iar pentru cei săraci să se dea hrană gratuit164.
La 1 septembrie 1741 iau ființă școlile cu limba de predare slavonă din
localitățile Slatina, Rm. Vâlcea și Câmpulung-Muscel165.
La 25 mai 1751 ia ființă prima școală de învățătură românească din locali-
tatea Pitești. Ea este înființată de către Martin Cupețul, la Schitu-Buliga166.
La 15 iulie 1780 s-a instituit primul buget pentru organizarea școlilor din
orașele din Țara Românească. Cu această ocazie apar noi școli românești în
centrele: ..., Pitești, Curtea de Argeș, ...167.
La 22 decembrie 1782 ia ființă școala de la Rucăr (Muscel), având ca
dascăl pe Dimitrie Anagnosteche, ce învăța pe copii în limba română. Școala
este ctitoria lui G. Smerna168.
La 18 iulie 1784, domnitorul Mihai Șuțu (iulie 1783 - martie 1786) dă
cartea de milă pentru școala din vechime din satul Băilești (Muscel)169.
162
163
164
165
166
167
168
169
47
La 23 august 1798, Dumitrache Ruset dă „cartea‟ prin care îți rânduiește
epitropi în schitul Mărculești, pentru progresul școlii din Câmpulung170.
Radu Golescu înființează pe moșia sa de la Golești, în septembrie 1814, o
școală sătească, care a funcționat până în 1821 și a fost redeschisă de către
Dinicu Golescu la 1 mai 1826, aducând pe Florian aaron din Transilvania - ca
profesor. Școala din Golești este considerată prima școală mixtă din Țara
Românească. Apare, în acest an, și broșura lui Dinicu Golescu, Înștiințare
pentru Școala din satul Golești.
Pe 5 decembrie 1832 este semnat contractul între logofătul N. Rucăreanu
și serdarul Scarlat Iorga pentru constituirea școlii din localitatea Câmpulung
Muscel171.
Un alt moent important în istoria culturii argeșene îl constituie înființarea
la Câmpulung, de către Matei Basarab, cu sprijinul lui Petru Movilă, mitro-
politul Kievului, a unei tipografii „în care s-au tipărit patru cărți (Molitvelnic
slavonesc – 1635, Învățături peste toate zilele alese pe scurt – 1642, Antolo-
ghion slavonesc – 1643, Psaltire slavonească – 1650) care au servit nu numai
nevoilor interne ale Țării Românești, ci au circulat în Transilvania, Moldova și
Peninsula Balcanică‟172.
Așadar, Argeșul, nume cu ecou milenar, de sorginte (poate) geto-dacică,
este prezent în istoria strămoșilor noștri, „păstrători de legi și datini‟,
descoperirile arheologice evidențiind existența vieții din neolitic și până în
prezent pe aceste meleaguri, iar geniul argeșean este scos în evidență de
construcțiile medievale (cetăți, curți domnești, mănăstiri ș.a.), totodată,
patriotismul locuitorilor fiind confirmat de victoriile repurtate în lupte, multe
date pe teritoriul argeșean și în care au ieșit românii învingători.
170
171
Idem, ibidem, p. 107: vezi și Nicolae Iorga, Istoria învățământului românesc, București, 1928.
172
Județele patriei. Argeș. Monografie, Editura Sport-Turism, București, 1980, p. 42.
48
2. SATELE ARGEŞENE ATESTATE
ÎNTRE ANII 1300 ŞI 1400
Deoarece scrisul pe teren românesc a apărut destul de târziu, datorită

vitregiilor de tot felul, atestarea documentară a toponimelor începe în sec. al
XIV-lea - pentru Ţara Românească -, odată cu formarea statelor feudale
româneşti, când domnitorii încep să emită acte de danie a satelor către
mânăstiri, acte de întărire, de scutire de slujbe şi dăjdii, de hotărnicie, de
schimb de sate şi moşii ş.a. Primele toponime denumesc localităţi (sate) sau
ape, ele contribuind alături de descoperirile arheologice, la demonstrarea
existenţei leagănului de viaţă autohtonă daco-getă, daco-romană şi, apoi, a
continuităţii neîntrerupte a celei româneşti pe aceste meleaguri. Pentru zona în
discuţie, toponimul Argeş este o mărturie elocventă a existenţei umane
neîntrerupte, de milenii, pe aceste locuri, zona Argeşului fiind unul din cele mai
importante centre ale activităţii daco-geţilor î.e.n., numele Ordessos găsindu-se
atestat în textul lui Herodot (IV, 48), iar Constantin Daicoviciu a identificat pe
Ordessos cu râul Argeş şi pe Ordyssi cu argeşenii.173 Argeşul este cuvântul
„care cuprinde în sine istoria necunoscută a strămoşilor poporului român, cât şi
istoria cea mai veche şi mai zbuciumată a Ţării Româneşti, ţară care a strâns în
jurul ei toate mlădiţele neamului românesc”174.
Pe o piatră din ansamblul de cult „Bărăţia” din Câmpulung-Muşcel s-a
descoperit o inscripţie în limba latină care atestă existenţa acestei localităţi în
anul l300. Este vorba de inscripţia de pe piatra de pe mormântul lui
„Laurentius, comes de Campolongo”175. Între anii 1330 şi 1359 Câmpulungul
a fost capitala Tării Româneşti. De numele său este legată prima scriere în
limba română. Scrisoarea negustorului Neacşu din Câmpulung, prin care acesta
173
Daicoviciu, Constantin, Însemnări despre daci ‘XV’. Dacii şi ţara de sub conducerea lui
Dromichaites, în Steaua, 12, an. VIII-94, 1957, dec., pp. 95-98.
174
Sacerdoţeanu, Aurelian, ARGEŞ – cea mai veche reşedinţă a Ţării Româneşti, în Studii şi
comunicări, 1968, p. 105.
175
Iorga, N., Istoria Românilor, Ctitorii, vol. II, 1937, pp. 160.
49
– în anul 1521 – informează pe braşoveni despre unele relaţii comerciale, cât şi
asupra mişcării trupelor turceşti în sudul ţării (Loc., p. 33). „Toponimul
Câmpulung designează configuraţia geografică a localităţii şi este format din
două cuvinte ale fondului românei primtive comune: câmp, s.n., şi adj. lung
<lat. campus longus.” A doua oară „apare la 1352 în grafitul de la biserica
domnească din Curtea de Argeş cu însemnarea morţii marelui Basarab Voevod
la Câmpulung, în slavoneşte Dălgopol”.176 Deşi, de-a lungul timpului, s-a mai
numit şi a apărut în documente sub numele de Dălgopol (Dlugopoli), pentru că
„Autorităţile româneşti au creat nume slave pentru unităţi administrative şi prin
procedeul traducerii, ... Câmpulung – Dlugopoli” 177 , acesta nu a rezistat
timpului, dovadă a conştiinţei locuitorilor că aparţin unui neam şi sunt
vorbitorii unei limbi constituite înaintea influenţei slave, influenţă care, de fapt,
s-a exercitat -în general- asupra vocabularului.178 În ţară sunt trei localităţi cu
numele de Câmpulung (Câmpulung Muşcel, Câmpulung Moldovenesc şi
Câmpulung din Maramureş), toate aşezate în zone muntoase, pe văi, pe ape, văi
care au fost populate de ţărani liberi. „Aşezarea de la Câmpulung (Muşcel, n.n.)
a depăşit stadiul de obşte sătească şi a devenit în perioada prefeudală, centrul
uniunii de obşti, din regiunea muşceleană, al cărei nume de Câmpulung l-a
preluat şi l-a păstrat în tot timpul procesului istoric prin care a trecut de la sat la
târg – oraş – capitală, până în prezent”. (Hurdubeţiu, I., Mârţul, Fl., Pârnuţă,
Gh., Câmpulungul de ieri si de azi, Câmpulung Muşcel, 1974.)
N. Iorga arată că ţăranii liberi erau constituiţi în obşti care cu timpul s-au
unit, astfel având loc procesul de feudalizare în aceste regiuni, apoi denumirea
de Câmpulung a trecut asupra capitalei acestei uniuni. (Studii asupra evului
mediu românesc, ESE, Buc. 1984, p.155; vezi şi H. Stahl, Contribuţii la studiul
satelor devălmaşe româneşti, vol.I-III, Buc., 1958-1966). Bătălia de la Posada a
fost descrisă şi ilustrată în paginile „Cronicii pictate de la Viena” şi consemnată
în „Diploma” regală din noiembrie 1336 a lui Carol Robert, menţionându-se că
„sub castro Argyas” a fost rănit Bako, unul din credincioşii regelui179. Deci
prima atestare documentară a viitoarei localităţi Argeş datează din anul 1336,
iar toponimul Curtea de Argeş apare înscris, pentru prima dată, în dooumentul
176
Sacerdoţeanu, A., Aşezările omeneşti din Ţara Românească până la 1418, 1942, p. 6.
177
Petrovici, E., Studii, p. 302.
178
Vezi Macrea, D., Probleme ale structurii şi evoluţiei limbii române, 1982, pp. 7-24.
179
DRH, D, Relaţiile între ţările române, I, 1222-1456, 1977, pp. 58-59. Şerban, Constantin, Moisescu,
Nicolae, Curtea de Argeş în documente, 1980, p. 10.
50
nr. 68 din 24 aprilie l510, prin care se dădea poruncă din această localitate.180 În
componenţa acestui nume întâlnim forma arhaică a genitivului latin cu de.
Primele două componente ale toponimului sunt cuvinte din fondul românesc
moştenit: curte <lat. curtis (cohors. - tis) şi de<lat. de. asociate cuvântului de
substrat Argeş, asupra căruia s-au pronunţat învăţaţii, începând cu B.P. Hasdeu,
în Istoria critică a Românilor, I, ed. I, 1873, p. 183.181
Localitatea „Curtea-de-Argeş a luat numele de la râul Argeş, pe care e
aşezată”182. Curtea de Argeş a fost capitala voievodatului lui Seneslav, care a
fost atestat la 1247, când regele Ungariei Bela al IV-lea (1245-1270) a chemat
cavalerii ordinului Sfântului Ioan de la Ierusalim să apere graniţa regatului
maghiar. Dovada că localitatea a fost capitala lui Seneslav este că în acest oraş
s-au descoperit urmele unei biserici mai vechi sub biserica Sfântul Nicolae
Domnesc, demolată în jurul anului 1340. (T. Mavrodin, Istoria judeţului Argeş,
p.27) „Oiconimul Curtea de Argeş este singurul toponim din ţară care indică o
curte domnească, deci o capitală de stat” (Loc., p.71), după 1369 fiind capitala
Ţării Româneşti, până la mutarea acesteia la Târgovişte. Nicolae Alexandru
Basarab dăruieşte prin actul datat 1 septembrie 1351 - 31 august 1352, satul
Bădeşti, actualmente în comuna Pietroşani, bisericii din Câmpulung-Muşcel
(DRH, B, I, doc. 2, p. II). Ioan Pătruţ arată că „dintre toponimele în -eşti (care
sunt, se pare, cele mai vechi dintre derivate) cel dintâi atestat, din 1351-1352,
este Bădeşti, sat, jud. Argeş, ...”183. Un alt sat Bădeşti apare în documente în
secolul al XVI-lea - 23 oct. 1525,184 existent şi astăzi în comuna Bârla. La baza
toponimului este nunele de persoană Badea + suf. -escu (pl. -eşti), considerat
sufix de origine neclară, poate trac,185 care, adăugat antroponimului din care
este derivat toponimul, indică (toponimul) originea personală a locuitorilor,
„adică a descendenţilor celui ce a întemeiat ori a stăpânit satul”186. Pe Badea, I.
Pătruţ îl consideră prenume şi-1 raportează la bg. Băde.187 Badea era jupân la
1390188. Deci numele de persoană Badea este tot vechi.
180
DRH, B, II, p. 10.
181
Vezi bibliografia problemei la Ionescu, I., Despre originea şi semnificaţia etimologică a topo-
nimului Argeş, în LR, nr. 4-1971, pp. 335-337.
182
Graur, Al., N. loc., & 273, p. 102.
183
Pătruţ, Ioan, Nume de persoane şi nume de locuri româneşti, 1984, p.13.
184
DRH, B, II, doc. 2246.
185
Graur, Al., op.cit., & 172, p. 70.
186
Iordan, Top. rom., p. 175; vezi şi Graur, Al., op.cit., & 173, pp. 70-71.
187
Pătruț, I., Probleme şi metode în antroponimia românească,, în CL, nr. 2/1973, p. 236.
188
DRH, B, I., doc. 12.
51
Rucărul apare scris în „Diploma” din 19 noiembrie 1377, redactată în
limba latină, sub forma Ruffam arborem 189 , iar ca punct de vamă: Ruffa
Arbor „arborele roşu” în acelaşi an190”. Satul şi vama Rukel sunt menţionate
într-un document din 1418-1420 191 . În scrisoarea redactată în limba latină,
adresată sultanului la 1462 de Vlad Ţepeş, este scris Rothel 192 . Toponimul
Rucăr este un nume propriu de origine germană193, părere pe care ne-o însuşim.
„În unele hărţi din secolul al XIV-lea Rucărul apare în forma Rudbon şi
Rudbom, două variante ale etimonului german Rothbaum „măr roşu”. În forma
Rucăr într-un document de la Matei Basarab, datat 26 decembrie 1633.” (Loc.,
p.77) Ca nume de sat, component al com. Viştea, jud. Braşov apare toponimul
Rucăr, iar derivatul Rucăreni este sat component al com. Soveja, jud. Vrancea
(Ind. loc. din România, p.220).
Toponimul Călineşti este atestat ca nume de sat la 20 mai 1388: „părţi cu
vii întărite mânăstirii Cozia, danie 1ui Stanciu Vranin”194. Numele apare scris
Calineşti, probabil ca dovadă a legăturii cu etimonul antroponimic Calin. Ca
nume de persoană, Călin apare în documente la 1391195.
Tot prin acelaşi hrisov, Mircea cel Bătrân mai dăruieşte şi „o moară în hota-
rul Piteştilor”, iar la 19 iunie 1421 aceeaşi mănăstire avea „două mori la Piteşti”196.
N. Iorga a derivat numele topic Piteşti de la antroponimul Pitul, arătând urmă-
toarele: „Ca să se ajungă la Câmpulung, cine vrea să se coboare la satul Pitului,
de unde Piteştii (cf. Pitulescu, Titu, Titeşti), care, fiind la răscruce, a devenit mai
târziu târg şi la urmă oraş, trebuie să încalece spinările de dealuri…”197
Aurelian Sacerdoţeanu arăta că „în nume trebuie admis ca sigur radicalul
Pit. Radicalul pit intrat în toponimie trebuie să fie foarte vechi, de vreme ce i s-a
pierdut sensul. Adăugarea sufixului - eşti arată de asemenea o perioadă
străveche. Raritatea toponimului Piteşti impune concluzia că nu provine prin
fenomenul de roire a satelor”198 Pitea este înregistrat ca nume de familie în
189
Onciul, D., Opere complete, tom. I, 1946, p. 239.
190
Iorga, N., Istoria comerţului românesc, epoca veche, 1937, p. 48.
191
DRH, B, I, doc. 40.
192
Bogdan, Ioan, Documente şi registre privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi
Ungaria în secolele XV şi XVI…1902, p. 62.
193
Cf. Giuglea, G., Orghidan, N., Branul în lumina toponimiei, în CL, 1959, p. 141.
194
DRH, B, I, doc. 9.
195
DRH, B, I, doc. 15.
196
DRH, B, I, doc. 49.
197
Iorga, N., Istoria Românilor, III, 1937, p. 160.
198
Sacerdoţeanu, Aurelian, Începuturile oraşului Piteşti, în Studii şi comunicări, 1971, p. 197-198.
52
română şi prenume în aromână, sub forma Pitu199; Paşca a înregistrat pe Pite,
Pita ca nume de familie200; Iordan arată „Pitea: pită „pâine” cu suf. - ea”201.
Toponimul este un derivat antroponimic, după părerea noastră, de la Pite(a) sau
Pitu(l), primitivul fiind apelativul pit (pită). N. A. Constantinescu arăta că
numele Pitea, Pitu provin din substantivul comun pită „pâine”.(DOR, p. 348.)
În hrisovul amintit mai sunt consemnate şi satele: Stănceşti, fiind vorba de
hotarul lui Stance Vranin, iar satul a fost localizat, în cartierul Trivale al
oraşului Piteşti, şi Cruşia, localizat, cu probabilitate, în cadrul fostului raion
Piteşti, ambele sate dispărând după anul 1500, de asemenea, mănăstirea
Codmeana, fondată sub Dan I înainte de anul 1385 şi terminată în timpul lui
Mircea cel Bătrân.
Numele satului Stănceşti este de provenienţă antroponimică, în acelaşi
document fiind atestat şi numele de persoană Stance202.
Numele satului Cruşia nu ne este clar, mai ales că nu avem nici o indicaţie
de ordin istorico-geografic sau de altă natură.
Cel de al treilea toponim, Codmeana, care a apărut scris Cotmeana, în
documentul nr. 24 din 19 iunie 1421203, aşa cum se scrie şi se pronunţă astăzi,
cu d > t înaintea lui -m, cf. admirabi1 > atmirabil (Iordan, Top. rom., p. 339), a
fost considerat de Ion Donat ca o numire cărturărească, deoarece „Risipirea şi
lipsa lor de aderenţă (a numelor mănăstirilor, n.n.) cu masa topică în mijlocul
căreia se găsesc arată că ele nu sunt nici măcar urmele unor strecurări trecătoare
de populaţie slavă, ci reprezintă desigur numiri date lăcaşurilor respective şi
proprietăţilor lor de călugări slavi, sau de tipic slavon, ce le-au locuit la început.
A fost şi la noi tendinţa de a boteza fundaţiile religioase cu numiri cărturăreşti,
date în limba bisericii sau legate de amintiri biblice,...” 204 . Despre satul
Cotmeana se pomeneşte în documentul nr. 91 din anul 1491205.
Prin documentul din 1390-1400 este întărită cu imunităţi boierului Ion ş.a.
„şi stâna de în muntele Lereştilor, de moşie şi de moştenire şi de toate slujbele
şi dări şi dijmile...” 206 , iar satul Lereşti apare în documente la 26 ianuarie
199
Constantinescu, N. A., DOR, p. 348.
200
Paşca, St., Nume, p. 302.
201
Iordan, Iorgu, DNFR, p. 367.
202
bg. Stanca, Iordan, DNFR, p. 423, Stancea.
203
Cat., I, p. 6.
204
Donat, Ion, Toponimia slavă din Oltenia, 1947, p. 59.
205
Cat., I, p. 88.
206
DRH, B, I, doc. 12.
53
1605207. Muntele Lereştilor este actualul munte Lerescul, în hotar cu Comisul.
Primitivul toponimului este cuvântul ler, prezentat, detaliat, în Dicţionarul
Academiei (tom.II, partea a II-a, p. 163). Ion Popescu-Sireteanu prezintă
lucrările autorilor care au încercat să explice originea etimologică şi sensul
(sensurile) cuvântului ler208 şi-l consideră ca radical al unor derivate, printre
care şi toponimul Lereşti209. Autorul respinge numeroasele interpretări de ordin
etimologic şi semantic date cuvântului ler, considerând că „reprezintă un grup
de sunete fără sens, rezultat dintr-o falsă despărţire în unităţi lexicale a unui
vechi refren păstoresc, probabil oile lui, d-oile lui (sau o variantă), din care oi
sau hoi a devenit primul element al refrenului din colinde, iar le (articolul
hotărât al substantivului oi) s-a contopit cu lui rezultând lelui, ca, prin
disimilarea celui de-al doilea l să se ajungă la lerui. Vorbitorii crezând că lelui,
lerul sunt forme de genitiv-dativ (ceea ce nu este întrutotul greşit!), au refăcut
un nominativ ler” (s.a.). 210 Credem, ca şi autorul citat, că ler are o origine
păstorească şi că este primitivul toponimului Lereşti dar numeroasele nume de
locuri derivate de la Ler-211 ne determină să-1 considerăm antroponimizat şi
impus locurilor (satelor) de către purtătorii numelui.
O constatare care se impune este aceea că, din cele zece toponime atestate în
secolul al XlV-lea, pentru judeţul Argeş, cinci toponime sunt derivate cu sufixul -
escu (pl. –eşti), toate fiind provenite din nume de persoane şi sunt creaţii
româneşti212; unul (Argeş) are tema indo-europeană (arg- areg-, argi-, argu-/gr.,
având sensul de “strălucitor, albicios”), după cum a susţinut Vasile Pârvan
(Getica, p. 42, 81), ajungând la concluzia că „Argeşul românesc este deci
străvechi tracic şi de două mii de ani pronunţarea cuvântului a rămas aceeaşi”, iar
sufixul este de origine tot indo-european, -es<eis, cu sensul de „a mişca, a curge
repede, impetuos” 213 ; unul face parte din categoria toponimelor de origine
română, care are la bază cuvinte din fondul lexical de origine latină al limbii
(Câmpulung); Rucărul este un nume propriu de origine germană; un toponim
are la bază un cuvânt cărturăresc de origine slavă (Cotmeana), iar Cruşia, din
lipsă de date istorice şi geografice, rămâne cu etimologia necunoscută nouă.
207
Loc. Jud. Argeş, 1971, p. 259.
208
Popescu – Sireteanu, Ion, Limbă şi cultură populară, 1983, pp. 193-268.
209
210
211
Cf. MDGR, IV, pp. 165-166.
212
Vezi şi: Petrovici, Studii, p. 301; Graur, Al., N. loc. & 172 şi 173, p. 70-71; Pătruţ, Nume, p. 9.
213
Ionescu, I., art. cit., p. 336; vezi şi Russu, I. I., Limba traco-dacilor, 1967, p. 146.
54
3. SATELE ARGEŞENE
ATESTATE ÎNTRE 1401 ȘI 1500
În secolul al XV-lea, datorită necesităţii legiferării actelor emise la curtea

domnească, impuse de crescânda organizare şi perfecţionare a conducerii
statului românesc, numărul documentelor istorice creşte simţitor, crescând
totodată şi numărul numirilor geografice, deoarece acestea intrau, în mod
implicit, în sfera relaţiilor economico-sociale şi istorico-administrative ale
statului feudal al Ţării Româneşti.
Astfel, în actu1 datat 140l-1406 se pomeneşte de satul Ohaba (?), aşezat
pe râul Argeşel, întărindu-se ca parte jupanului Fintea ş.a.214 „Interesant este că
topicul poartă chiar numele termenului juridic care înseamnă drept de imunitate
„ohabă”..., dar şi mai interesant este că fostu1 sat se situa probabil în punctul
numit azi Hobaia din vatra satului Suslăneşti (com. Mioarele), evident
apropiată fonetic de Ohaba”215. Termenul „ohabă”, având sensul de „scutire”,
„imunitate”, apare în documentele noastre slave şi a fost întâlnit, ca nume de
sate, şi în Banat, Crişana, Transilvania şi Oltenia216.
După părerea lui Ion Donat, toponimul este o creaţie românească, pentru
că „Starea juridică exprimată prin termenul „ohabă”, care nu se găseşte în ţările
slave din vecinătate şi prin urmare nu putea veni de acolo, este o creaţiune
locală, izvorâtă din atingerea stăpânirii politice slave cu satele libere româneşti,
care vor continua să trăiască în vechile lor orânduiri sociale, chiar atunci când
numele satului devine slav, ca pe Podişul Mehedinţean. Este însă imposibil ca
între starea de „ohabă”, exprimată prin acest termen în documentele Ţării
Româneşti, şi cea pe care o arată acelaşi cuvânt ca nume de loc, să fi existat
deosebiri destul de adânci” 217 . Studiul semantic al termenului ohabă este
întreprins de G. Mihăilă, care prezintă, totodată, şi contribuţiile cercetătorilor
214
DRH, B, I, doc. 24.
215
Constantinescu, N., Satele medievale din jud. Argeş până la anul 1500, în Studii şi comunicări,
1971, p. 174.
216
Vezi Donat, I., lucr. cit., pp. 70-71.
217
Idem, ibidem, p.71.
55
consacrate evoluţiei semantice a acestui cuvânt în limbile slave şi în limba
română, iar concluzia autorului, rezumând părerile emise, este „că rom. ohabă -
slavon. rom. ohaba este un postverbal, slav la origine,…, cu sensul primar „loc
lăsat la o parte” ... Evoluţia sa semantică ulterioară este un fenomen specific
românesc, legat de realităţile sociale din Ţările Române, unde acest cuvânt a
fost folosit ca termen juridic feudal din vechime: în tot cazul, aşa este atestat
încă în primul document slavo-român ce s-a conservat până astăzi”.218 Satul se
afla pe râul Argeşel, un diminutiv al hidronimului Argeş, dar cu care nu are
nimic comun, Argeşelul fiind un afluent al altui râu, Râul Târgului. În urma
săpăturilor arheologice, care s-au efectuat în anii 1939 şi 1959, s-au descoperit pe
aceste locuri urmele unei biserici care se presupune că exista în sec. al XVI-lea şi
s-a ajuns la concluzia că acolo a fost o veche aşezare umană (sec. al XV-lea - al
XVI-lea), care a dispărut, probabil, în urma luptelor lui Mihai Viteazu1 cu turcii
din anul 1595219. Referitor la hidronimul Argeşel care izvorăşte de sub poalele
vârfului Păpuşa (muntele Găinaţu-Mare) şi se îndreaptă spre sud, străbătând
comunele: Valea Mare-Pravăţ, Mioarele-Suslăneşti, Boteni, Davideşti şi
Dârmăneşti, pe teritoriul căreia se varsă în Râul Târgului (satul Piscani), pe
partea stânga, acesta a fost considerat ca toponim diminutiv în opoziţie cu
toponimul primitiv: Argeş - Argeşel220, autorul făcând precizarea: “Cercetarea de
faţă urmăreşte să demonstreze că analiza structurilor derivaţionale în toponimie
trebuie să fie pusă la baza analizei etimologice”221, Argeşul care izvorăşte din
masivul Făgăraş (de sub Vf. Negoiu), pe al cărui curs se află o salbă de lacuri
(Vidraru, Oeşti, Cerbureni, Valea Iaşului, Zigoneni, Vîlcele, Bascov şi Piteşti-
Ştefăneşti), udă teritoriile localităţiilor: Arefu, Corbeni, Albeştii de Argeş,
Curtea de Argeş, Băiculeşti, Merişani, Bascov, Piteşti (unde primeşte ca
afluent, pe partea stângă, pe Râul Doamnei), Ştefăneşti, Călineşti, Căteasca şi
Răteşti. Ambele toponime fac parte din aceeaşi familie lexicală, dar nu putem
preciza motivele pentru care râul s-a numit Argeşel222.
Într-un document datat 1409-1418 apare satul Năpârteni223, localizat în
Berevoeşti-Ungureni, iar numele satului a fost prezent în documente până în
218
Mihăilă, G., Studii, p. 99.
219
Vezi, Dinu, Constantin, Din istoricul unui vechi sat de moşeni – Suslăneşti, în Studii şi comunicări,
1972, pp. 285-291.
220
Bolocan, Gh., Modele derivate în toponomie, în LR, 3/1975, p. 188.
221
222
Vezi şi Graur, Al., op. cit., & 29, p. 19.
223
DIR, B, I, pp. 60-61.
56
sec. al XVIII-lea (4 nov. 1784) 224 . Tema toponimului este, după părerea
noastră, apelativul “năpârţ”, indiferent dacă sensul acestuia a fost de “unealtă
de ţesut” 225 sau de „prost, nepriceput”, apelativul fiind şi astăzi prezent în
vorbirea muşcelenilor, cu sensul precizat de noi.
La 19 iunie 1421 sunt atestate satul Rădeşti şi râul Baţcov: “Rădeşti pe
Baţcov” 226 , iar în anul 1428 apare şi satul Baţcov (ibidem, doc. 58). Satul
Rădeşti (Radu + euf. - eşti) dispare după anul 1500, iar numele de persoană
Radul este atestat la 1389227 şi va fi prezent în onomastica românească, de-a
lungul timpului.
Referitor la etimologia toponimului Baţcov, Ion Moise arăta: “Bascov,
pârâu şi sat lângă Piteşti. Considerăm că s-a format din numele propriu
bulgăresc Baţko cu ajutorul sufixului posesiv bulgăresc -ov. ... Considerăm că
iniţial toponimul în discuţie a avut forma Baţkov dol „Valea lui Baţko”. În felul
acesta se poate justifica sufixul posesiv şi faptul că Bascov denumeşte şi un
pârâu. Satul întemeiat în această vale şi-a luat denumirea de la valea respectivă.
Etimologia este neîndoielnic veche bulgară, deoarece s-a format de la un nume
bulgăresc, cu sufix care n-a pătruns în limba română. 228 Autorul invocă, în
sprijinul acestei teze, existenţa altor toponime de origine veche bulgară pe
teritoriul acestei comune: Prislopul mic (<bg. preslop), Glâmbocu (<v. si.
globoku „adânc”), Reşca (<bg. recika „pârâu”) şi a satulul Scheau (şcheau,
scheau „slav”) care „ne indică prezenţa slavilor pe teritoriul comunei Bascov în
perioada convieţuirii româno-slave” (ibidem, p. 365). După Al. Graur, ar fi
vorba de „Pronunţări greşite, poate din cauză că numele au fost învăţate după
hărţi, care nu marcau semnele diacritice: Baţcov pentru Bascov (se scria normal
Băscov);” (op. cit., & 478, p. 165). Noi considerăm că este un toponim creat de
slavi din nume de persoană cu sufix slav.229
Tot prin Porunca din 19 iunie 1421 se mai întăreşte stăpânirea mănăstirilor
Cozia şi Codmeana asupra satelor Ciocăneşti (existent şi astăzi în com.
Călineşti), Topoloveni (<sl. topol(a), o specie de plop, „Populus alba”, (Iordan,
Top, rom., p. 95-96) + suf. –eni, şi Veţicheşti, fost cătun în Topoloveni, astăzi
fiind dispărut oficial.
224
Ind. cronologic, nr. 23, doc. 616, p. 129.
225
Iordan, DNFR, p. 328.
226
DRH, B, I, doc. 49.
227
DRH, B, I, doc. 11.
228
Moise, Ion, Câteva toponimice din zona Argeşului, în Studii şi comunicări, 1972, p. 365.
229
Vezi şi Petrovici, Emil, Studii, p,. 301.
57
Toponimul Ciocăneşti este frecvent în documente, iar la 2 mai 1532 este
atestat un omonim în hotar cu Popeştii (actuala comună din sudul judeţului),
(DRH, B, I, doe. 124). În anul 1526 este atestat antroponimul Ciocan (Ionescu,
Christian, Antroponimia românească, teză de doctorat, 1979, nr. 662), motiv
care ne determină să afirmăm că oiconimul Ciocăneşti este de provenienţă
antroponimică (Ciocan + suf. –escu, pl. -eşti), pe când toponimul Ciocanut,
atestat ca munte în judeţul Argeş la l0 dec. 1505 (DRH, B, I, doc. 40),
designează aspectul exterior al locului230, acela de „ciocan, înălţime, movilă”.
Ciocanul este un toponim de origine română, de provenienţă apelativă, din
fondul lexical al limbii române de origine slavă.
Toponimul Veţicheşti (scris şi pronunţat ulterior Viţicheşti, cu e>i din
radical prin asimilare regresivă) este un derivat antroponimic, de la diminutivul
Veţică (< Veţea + suf. dim. - ica) + suf. -escu (-eşti).
În hrisovul datat iulie-august 1428 sunt consemnate două sate care există
şi astăzi cu structura fonetică atestată: Măniceşti (com. Băiculeşti) şi Merişani,
iar Vezurari a fost identificat, cu probabilitate, în com. Merişani (actualul sat
Vărzaru) (DRH, B, I, doc. 58).
Primul oiconim, Măniceşti, este de provenienţă antroponimică: Manea +
suf. dim. – ică > Mănică + suf. -escu, pl. –eşti > Măniceşti, iar Merişani mai
apare scris şi Meriş în doc. nr. 77 din 2 aug. 1510 (DRH, B, II, p. 166) şi
Merişeni în doc. nr. 137 din 23 mai 1515 (ibidem, p. 274). Nicolae Iorga,
referindu-se la oiconimele derivate cu sufixe, arăta că „A doua mare serie de
numiri ale satelor vine de la strămutaţi adăugându-se la al satului de origine
sufixul -ani. Astfel, Merişani de aici, asemenea cu cei din Argeş, arată oameni
veniţi de la Meriş” (Revelaţii, p. 3), iar tema toponimului trebuie să fie
apelativul meriş, colectiv de la măr, cf. periş < păr, avându-se în vedere
livezile de pomi existente în această zonă şi faptul că s-a scris Meriş231.
În ceea ce priveşte pe Vezurari, considerăm ca probabilă derivarea
toponimului de la zoonimul viezure, cătunul fiind situat în locuri greu
acesibile, motiv pentru care locuitorii au fost porecliţi „viezurari”, adică
„ascunşi ca viezurii”, viezurele fiind animalul care a populat această regiune
din timpuri străvechi, întâlnindu-se şi astăzi. În documentele medievale se
230
Vezi Bolocan, Gh., Limba română în actele de cancelarie anterioare sec. XVII, în Limba română,
an XXIV, 1975, nr. 4, p. 334.
231
Vezi şi Iordan, DNFR, p. 303.
58
întâlnesc numele topice: Viezurea (Viezure), sat, ocină (Cat., II, doc. 902 şi
1117); Viezuri (Viezure), sat in jud. Gorj (Cat. III. doc. 561). Probabil că, de-a
lungul timpului, oficialitatea a schimbat numele satului, din Vezurari
(Viezurari) în Vărzaru ţinându-se cont de faptul că solul era bun (şi este)
pentru cultura legumelor, în special varza, mai ales că trece şi Argeşul prin
comuna Merişani, Vărzaru situându-se în dreapta râului.
Un alt sat străvechi, existent şi astăzi în comuna Hârtieşti, este Lucieni,
atestat în actul de întărire dat de Vlad Dracul la l0 august 1437 (DRH, B, I, doc.
85). Oiconimul apare scris Luciiani, pluralul antroponimului Lucian fiind
echivalentul omofon al acestuia.
Vlad voievod, domnul Ţării Româneşti, prin hrisovul din 13 august 1437
(DRH, B, I, doc. 86), întăreşte stăpânirea boierilor Voinea, Dragomir, Albu,
Vâlcsan şi Vlaicu asupra moşiei Lănjeştii pe Arghiş, Gornii, Aninoasa de
Sus, Rugul, Baloteşti şi Găureni, scutindu-le de dări. Numele topic Lănjeşti
apare scris, după aproape un secol, Lăngeşti, în actul din 1 sept. 1531 (Cat., I,
doc. 378), formă menţinută până astăzi, satul Lăngeşti fiind astăzi component
al comunei Lunca Corbului. Toponimul Lănjeşti este derivat de la numele de
persoană Lanzo, bg., cu z>j + suf. -escu (pl - eşti). Scrierea Lănjeşti/Lăngeşti,
ultima formă menţinându-se, se datoreşte scribilor şi nu ridică probleme de
ordin lingvistic, după părerea noastră, fiind vorba de o confuzie (j /g) în secolul
XVI-lea apărând în documente alt sat Lăngeşti (1 sept. 1532, DRH, B, III, doc.
134), şi parte cu mori, întărit lui Albul şi fiilor săi, localizat lângă Furnicoşi,
numele fiind prezent în documente la 1791: „vie la Lăngeşti” (Ind. cron. nr.2,
p.95), dispărând ulterior ca nume propriu.,
Aninoasa de Sus se menţine şi astăzi, dar fără determinant. Referitor la
etimologia toponimului, Hasdeu considera mai potrivită derivarea oiconimului
din anin, adică localitate plină de anini, porneşte din numirile arborilor nu se
formează adjective cu -os,... ”, de aceea „Originea cuvântului trebuie dară
căutată aiurea. Aninoasa este - ca „senin” pentru „serin = serenum” - o formă
asimilativă din Arinoasa de la arină = lat. arena „sable”, asimilat anină, după
cum se rosteşte pe alocuri” (EMR, II, 1974, p. 81). Toponimul evocă natura
terenului, „teren acoperit cu anin, aninos” (Iordan, Top. rom., p. 50) i este
derivat cu sufixul -os, sub forma femininului –oasa232.
232
Graur, Al., op. cit., & 176, p. 72.
59
Rugul, nume de sat, localizat în Aninoasa, este de provenienţă apelativă:
Rugul < rug „plantă târâtoare, cu spini”. Numele mai apare sub formă de
plural: Răugeni, în doc. nr. 530 din 16 apr. 1613 (Cat., II, p. 268); Rugeni, în
doc. nr. 657 din 2 martie 1627 (Cat., III, p. 329); Râogeni, în doc. nr. 1206 din
20 aug. 1631 (ibidem, p. 607). Scrierea diferită a toponimului se datoreşte celor
care au întocmit actele, deoarece apare scris diferit într-un interval de numai
patru ani: Rugeni la 1627 şi Râogeni la 1631 (vezi supra).La origine,
toponimul a semnificat vegetaţia locală, satul fiind aşezat într-o regiune
muntoasă, iar forma de plural s-a impus, credem noi, datorită creşterii densităţii
populaţiei satului. Numele dispare în secolul al XVIII-lea.
Satul Loteşti este considerat ca fiind actualul sat Baloteasca din com.
Leordeni. Sub forma de plural, numele topic apare scris până la 1746 (30 iulie
1746, Ind. cron. nr. 9, doc. nr. 1190, p. 77), iar în doc. nr. 83 apare scris
Baloteasca (8 oct. 1878, ibidem,, p. l02), formă menţinută până astăzi. Luând
în discuţie actualul nume, Iorgu Iordan arăta: „Baloteasca (Pt) ... n. pers.
Balotă: din acesta a rezultat Balot- (cu a neacc. > ă), al cărui ă, sub influenţa
asimilatoare a lui o următor (poate şi a lui b precedent), s-a prefăcut în o. ...
Baloteasca (Găeşti), Baloteşti ... păstrează pe a împotriva normei fonetice; a
neacc. > ă, graţie conştiinţei etimologice...233” Forma sub care a fost atestat,
Baloteşti, ne indică provenienţa antroponimică a toponimului. La 1409 apare
numele de persoană Bealota, ca jupan (DRH, B, I, doc. 35).
Gornii nu sunt în judeţul Argeş, iar Găureani, localizat în Negreşti, com.
Cotmeana, dispare după anul 1500234. Toponimul Găureani se numără printre
numele de sate „derivate de la porecle date locuitorilor, determinate de
particularităţile geografice ale localităţii de origine”235. Munţii Iazerul şi Gaura
apar în doc. nr. l007 din 25 sept. 1572 (Cat., I, p. 147), fapt ce ne demonstrează
că apelativul gaură se toponimizase236.
La 23 august 1437 (DRH, B, I, doc. 87) este atestat satul Vlădeşti, existent
şi astăzi. Vlad, ca nume de persoană, apare în doc. nr. 24 din anul 1401 (DRH,
B, I, doc. 24), deci: Vlad + suf. -escu (pl.- eşti) > Vlădeşti. Referitor la Vlad, n.
pers., se ştie că aparţine „vechiului fond onomastic slav, fiind la origine
233
Iordan, Iorgu, Top., rom., p. 346, vezi şi Pătruţ, I., Nume, 1984, p. 54.
234
Vezi Constantinescu, N., art. cit., p.177.
235
Modoran, Filofteia, Toponime care reflectă mişcări de populaţie românească pe teritoriul ţării
noastre, în LR, an. XXXI, nr. 1, 1982, p. 91.
236
Vezi Florea, Viorica, Raportul dintre înţelesul numelor de locuri şi cel al numelor comune
corespunzătoare, în Limba română, nr. 3/1975, pp. 215-220.
60
hipocolistic de la Vladimir sau Vladislav”237, însă Cârstoiu, invocând pe lat.
validus „care e în putere, sănătos, puternic, energic” şi citează părerile
cercetătorilor care s-au ocupat de onomastică, precizează că „etimonul pentru
germ. şi slavul vald ar putea fi găsit în limba strămoşilor noştri romani cu o
perfectă convergenţă etimologică: şi fonetică şi semantică. ... Deci Vlad
„puternic, stăpânitor” a fost împrumutat din nou de către români ca nume de
botez de la populaţia slavă, fără ca românii să-şi mai dea seama că Vlad acesta
este tot unul cu pierdutul vald din latină”238 (ibid., p. 139-140).
Pe teritoriul judeţului Argeş, alături de mănăstirea Cotmeana, a mai existat
şi mănăstirea Glavacioc, atestată la 14 mai 1441 sub forma Glavacev (DRH, B,
I, doc. 94), numele extinzându-se şi asupra satului, astăzi component al com.
Ştefan cel Mare. Toponimul Glavacev este format din elemente slave: glava
„cap” + suf. -ev, sufix slav inexistent în limba română (Petrovici, Studii, p.
303). În doc. nr. 98 din 16 iunie 1493 apare scris Glavacioc, formă menţinută
până în prezent.
Un toponim existent şi astăzi cu denumirea atestată neschimbată este satul
Bărbăteşti, component al com. Cocu, care a fost întărit mănăstirii Cotmeana de
către Vlad Dracul prin actul emis în anul 1445 (DRH, B, I, p. 172). Toponimul
este de provenienţă antroponimică, Bărbat, ca nume de persoană, fiind prezent
în documentele medievale, începând cu anul 1471 (DRH, B, I, doc. 139). Tot de
la n. pers. Bărbat îl consideră derivat şi Christian Ionescu (MEO, p. 60).
Prin hrisovul din iulie 1451, Vladislav voievod, domnul Ţării Româneşti,
întăreşte stăpânirea lui Dragomir Ruhat, cu fiii şi nepoţii lui, asupra unor părţi
de moşie şi asupra unor munţi, printre care şi muntele Zănoaga (Cat., I, doc.
44). Toponimul semnifică forma exterioară a terenului, de „depresiune circulară
în munţi”; Zănoaga < v. şi zanoga239. Emil Petrovici arăta că „Românii au
creat un număr imens de nume de locuri servindu-se de următoarele categorii
de elemente slave ale limbii române...”240, Zănoaga fiind încadrat, ca toponim,
în categoria substantivelor româneşti de origine slavă (ibidem, p. 294), deci
românii sunt cei care au numit locul241. Termenu1 „arată aspectul exterior al
locului” (Bolocan, Gh., stud. cit., P.335).
237
Cârstoiu, Ion, Teze şi ipoteze lingvistice, p. 138.
238
Vezi şi Ionescu, Christian, MEO, p. 290; Graur, Al., Nume de persoane, pp. 36-37.
239
Mihăilă, DLRV, p. 178.
240
241
Vezi şi Conea, op. cit., p. 74 ş. urm.
61
Tot Vladislav voievod întăreşte, prin hrisovul din 5 aug. 1451, stăpânirea
lui Vâlcan, Tatu, Şerban, Neagoe şi Muşat asupra Ueştilor pe Dâmbrovnic,
Ueştilor pe Baţcov şi Cieştilor pe Codmeana (Cat., I, doc. 46). Urmărind
documentele medievale, observăm că toponimul Ueşti apare şi în judeţele
Teleorman şi Vlaşca (Ibidem,doc. 1169 şi 46 - Ueşti pe Dâmbrovnic, citat mai
sus), iar astăzi există în jud. Ilfov242. Ca nume de persoană, Drăganu înregis-
trează pe Vaya atestat în documente la 1237243. „Vaya, deci Uaia (cu u semivo-
calic devenit v)244, nume de persoană de la care este, probabil, derivat toponi-
mul U(i)eşti. Dacă în primul document apare Ueştii pe Baţcov, pentru evitarea
confuziei cu Ueştii pe Dâmbrovnic (jud. Vlaşca), în secolele al XVI-lea şi al
XVIII-lea apare Ueşti (mai 1514, 10 oct. 1720 Ind. cron. nr. 2, doc. 13, p. 14 şi
doc. 1124, p. 49) sau Ueştii de Joş (8 aprilie 1677 ibidem, doc. 696, p. 49),
determinantul de Jos indicându-ne extinderea satului, iar în sec. al XIX-lea
oiconimul apare scris sub forma de feminin singular, Uiasca din Gura
Baţcovului (29 dec. 1847 ibid., doc. 2612, p. 136), formă existentă şi astăzi,
dar fără determinantul din Gura Baţcovului.
Cieştii de la Codmeana este satul component al com. Lunca Corbului,
sub forma neschimbată şi etimologia greu de propus, cu toate că sufixul -eşti
este prezent în componenţa toponimului, ceea ce presupune existenţa unui
antroponim de la care a fost derivat numele de loc respectiv245.
Dâmbrovnicul este râul care izvorăşte din Podişul Getic şi curge prin
comunele: Suseni, Rociu, Negraşi, Mozăceni şi Slobozia. Numele râului a fost
impus, după părerea noastră, de existenţa pădurilor de stejar, etimonul fiind v.
bulg. dab(r)u „stejar”, dab(r)ova. „arbori”, + suf. sl. –ov şi a fost dat de cei ce-l
înţelegeau, slavii246. Astăzi toponimul este scris Dâmbovnic.
O aşezare străveche este cea de la Dragoslavele, atestată ca sat între anii
1451-1456247, apoi este înscris satul în actul dat de Vlad Călugărul la 15 nov.
1482-15 sept. 1485 (DRH, B, I, doc. 183), prin care poruncea unele măsuri, cu
formă neschimbată - fonetic - până astăzi. După Cezar Radu, prima menţiune
documentară a satului Dragoslavele ar data din anul 1377248, însă autorul nu
242
Indic. loc. din România, 1974, p. 255.
243
Drăganu, N., Românii, p. 78.
244
Popescu-Sireteanu, op. cit., p. 128.
245
Vezi Graur, Al., N.loc., & 172, p. 70.
246
Vezi şi Puşcariu, Sextil, Limba română, I, 1976, pp. 298-299.
247
Bogdan, I., Lucr. cit., I, p. 89.
248
Radu, Cezar, Argeş, ghid turistic al regiunii, p. 203.
62
indică documentul istoric în baza căruia face afirmaţia. Dragoslav este atestat,
ca nume de persoană, la 1472 (DRH, B, I, doc. 149). Toponimul este de
provenienţă antroponimică, Dragoslavele fiind un nume de persoană slav
compus din două elemente, cu forma de feminin plural, articulat 249 . Gh.
Bolocan, cercetând structura toponimelor, în vederea determinării perioadei de
apariţie a unei modele toponimice şi a raportului, dintre ele, precizează că
numeroasele toponime cu formă de plural de tipul Dragoslavele ş.a. „nu
reprezintă pluralul cuvintelor comune ce au stat la baza toponimelor, ci pluralul
toponimelor, adică două sau eventual mai multe toponime cu acelaşi nume”250.
Prin hrisovul din 5 august 1452, Vladislav al II-lea întăreşte stăpânirea
slugilor domneşti Badea, Vlaicul ş.a. asupra satelor: Cârstianeşti, Coteşti,
Jugorul şi Ştefăneştii de Podgorii (DRH, B, I, doc. 108, p. 190).
Satul Cârstianeşti a fost localizat în com. Corbi şi a apărut în documente
pînă în sec. al XIX-lea (31 iulie 1808 (Ind. cron. nr.2, doc. 2051, p. 112). În
dicţionarul geografic al judeţului Muşcel nu apare (1893). Cârstian era jupan
la 1389 (DRH, B, I, doc. 10). Cârstian + suf. -escu (pl. -eşti) > Cârstianeşti.
Satul Coteşti, existent şi astăzi în com. Godeni, şi-a menţinut nealterat
numele. Toponimul este de provenienţă antroponimică. Cotescul, ca nume de
persoană, apărând la 1487.
Jugurul mai apare scris şi Jigur (9 sept. 1585 Cat., I, doc. 1418) sau
Jugur (19 iunie 1609 Cat., II, doc. 301), ultima formă menţinându-se până
astăzi. Jugurul (de la apelativul jug sau de la nume de persoană?) este
component al com. Poienarii de Muşcel. Jugoraran este mare voinic în sfatul
domnesc la 1523 (Ionescu, Antroponimia rom., nr. 1580), dar numele n-a putut
influenţa toponimul, ci poate, invers. Un omonim, dar cu formă de plural,
Juguri a fost înglobat la satul Padina, comuna Padina, judeţul Buzău (Ind. loc.,
p. 163).
Ştefăneştii de Podgorii, astăzi comuna Stefăneşti, ne relevă bogăţia
terenului şi ocupaţia locuitorilor acestor meleaguri din timpuri străvechi,
existente şi astăzi. În componenţa acestui toponim întâlnim forma arhaică a
genitivului cu de, moştenită din limba latină. Primul component al toponimului
este de provenienţă antroponimică, numele de persoană Ştefan fiind întâlnit în
cartea regelui Ungariei, la 1247 (DRH, B, I, doc. I; Ştefan era comis palatin al
249
Vezi şi Petrovici, Emil, Studii, p. 206.
250
Bolocan, Gh., Stratificarea în toponimie, în Limba română, an. XXIV, nr. 6, 1975, p. 585.
63
regelui), deci: Ştefan + suf. -escu (pl. -eşti) > Ştefăneşti, asociat apelativului
podgorie, care semnifică existenţa întinselor plantaţii de viţă-de-vie.
La 2 august 1453 (DRH, B, I, doc. 1l0; în DRH, B, l247-1500, p.124 este
datat: 5.VIII.1452) este dăruit cu imunităţi slugilor Badea, Vlaicul şi Radul
satul Goleştii Badii, înglobat astăzi în oraşul Topoloveni. La 17 iulie 1425 este
atestat numele de persoană Golea, ca jupan şi martor (DRH, B, I, doc. 57), de
aceea considerăm toponimul ca derivat de la numele de bărbat. (Golea + suf. -
escu, pl. –eşti > Goleşti.) Gramatical, este un genitiv posesiv, determinativul
fiind obligatoriu, întrucât un alt sat Goleşti fusese prezent în documente la 1432
în jud. Vâlcea, iar satul Goleşti, jud. Argeş, este atestat la 18 ianurie 1480
(Cat., I, doc. 67), la 20 mai 1515 se întăreşte stăpânirea jupanului Manea
Vulpariul asupra unei părţi din Goleşti, jud. Muşcel (ibidem, doc. 228), viitorul
sat Goleşti-Vulpeşti, din com. Bălileşti, pentru ca la 09 iunie 1537 să apară un
alt sat Goleşti, tot în Jud. Muşcel (DIR, B, II, doc. 224), aici existând şi un schit
de călugări şi, pentru evitarea omonimiei, a fost scris Schitul Goleşti, începând
cu anul 1652 (Ind. cr. nr. 9), aşa cum este scris şi astăzi, dar nearticulat
determinatul -Schitu Goleşti. Deci, după cum se poate constata, numai în fostul
judeţ Muşcel au fost atestate trei sate cu numele de Goleşti: Goleştii (Badii),
Goleşti (Vulpeşti), Goleşti (Schitu), de unde şi necesitatea determinanţilor, pe
când satul Goleşti din jud. Argeş a rămas până astăzi cu forma atestată, fiind
component al com. Ştefăneşti.
Prin porunca lui Vladislav voievod, domnul Ţării Româneşti, se întăreşte
stăpânirea jupanului Mogoş asupra satelor Corbii pe valea Argeşului, Corbii
de piatră, moşiei de la Miceşti şi unei părţi din Mălureni la 15 aprilie 1456
(Cat., I, doc. 49). Primul toponim, Corbii pe valea Argeşului, apare scris
Corbeni în actul din 6 sept. 1742 (Ind. cron. nr. 23. doc. 483, p.121), formă
existentă şi astăzi, recurgându-se la derivare pentru scurtarea sintagmei şi
evitarea omonimiei. (Corbeni < Corbi +- suf. -eni; corb < lat. corvus).
Corbii de piatră designează, prin determinativ, natura terenului. La 4
aprilie 1523 apare scris Corbi, ca şi în prezent (Ind. cron. nr. 2, doc. 21, p. 14).
Un derivat, Corbeşti, jud. Argeş, este atestat ca sat la 1502 (Cat., I, doc. 145),
existent şi în sec. al XVII-lea (12 iulie 1610, Cat., II, doc.1141), iar la 28 mai
1577 apare diminutivul Corbuşori, actualul sat Corbşori din com. Corbi, cu sin-
coparea lui -u- neaccentuat, tendinţă moştenită din latină251. Forma Corbşori
251
Vezi şi Iordan, Top. rom., p. 357; Graur, Al., N. loc., & 482, p. 166.
64
este atestată în sec. al XVII-lea: 2 aprilie 1678 (Ind. cron. nr. 2, doc. 708). Doar
numele satului Corbeşti nu s-a menţinut. Toponimul Corbi este o formaţie de
plural de origine antroponimică, cu desinenţa -i252.
Numele topic Miceşti este de provenienţă antroponimică, Micu, ca nume de
persoană, fiind atestat la 1393 (DRH, B, I, doc. 18), iar Mica la 1485, fiind fiica
lui Atan Macrea (ibidem, doc. 195; vezi şi Iordan, DNFR, p. 304). Numele topic
s-a păstrat neschimbat foneticeşte, astăzi denumind satul de reşedinţă şi comuna.
Satul Mălureni localizat în com. Colibaşi, apare în sec. a1 XVI-lea (1 iunie
1545, DRH, B, I, doc. 180), după care dispare. Primitivul este entopicul mal,
considerat cuvânt singur autohton253.
Toponimul designează, probabil, crearea aşezării umane prin fenomenul de
„roire”, fiind derivat de la toponimul „Mal” existent în documentele medievale.
Prin actul din: l0 februarie 1461 (DRH, B, I, doc. 120), satul Godeni este
întărit cu imunităţi slugilor domneşti Bâre şi Godea, iar forma toponimului a
rămas neschimbată până astăzi. Toponimul este de provenienţă antroponimică,
fiind derivat de la antroponimul Godea, Godea era slugă domnească şi stăpân cu
imunităţi în Mărgineni la 1437 (ibidem, doc. 81), pentru ca, într-un act ulterior
din l0 februarie 1461, Godea să fie menţionat ca stăpân cu imunităţi în Godeni
„pentru că jumătate din Godeni le este veche ocina, iar cealaltă jumătate din
Godeni au cumpărat-o de la Radu Grama, pentru 30 de florini”. (Ibidem, p. 120).
Iaşii de la Curteani, sat probabi1 lângă Curteanca, com. Buzoeşti, părţi
întărite cu imunităţi slugii domneşti Tudor ş.a. la 12 august 1464 (DRH, B, I,
doc. 125), nu mai apare în documentele următoare cu determinanţii de la
Curteani. În documentul nr. 157 din 9 ianuarie 1478 apare un Ianeş din laşi
(ibidem, p. 260), iar în secolele următoare numele topic Iaşi este destul de
frecvent în documente, însă urmărirea atentă a acestora ne determină să credem
că este vorba de satul din partea de nord-vest a oraşului Curtea de Argeş,
actuala comună Valea Iaşului. Faptul că satul era populat, ni-l indică apariţia
determinativului de Jos: Iaşii de Jos în documentul nr. 1339 din 23 aprilie
1583 (Cat., I, p. 194), pe când Iaşii ca sat în sudul judeţului, dispare după anul
l500, menţinându-se, în schimb, Curteani, identificat, cu probabilitate, cu satul
Curteanca din com. Buzoeşti. În porunca din 14 aug. 1555 apare scris Curteni
(ibidem, doc. 650). Numele topic Iaşi este considerat de Iorgu Iordan ca
252
Vezi şi Ionescu, C., Toponimie de origine antroponimică, în SCL, an XXXV, nr. 3/1984, pp. 198-202.
253
Brâncuş, Grigore, Vocabularul, p. 90-92; vezi şi: Conea, Ion, op. cit., p. 73; ILR, II, 1969, p. 331.
65
provenind de la numelc etnic al alanilor, de origine slavă: Iaşi, din Ias(i.) < v.
rus. Jasi „alani” 254 ; Curteani / Curteni < curte + suf. -eni; Curteanca <
curtean255.
Un toponim străvechi este şi Cerbăreani, probabil satul Cerbureni din
comuna Valea Iaşului, atestat ca sat şi parte întărită cu imunităţi jupanului
Stance la 4 sept. 1474 (DRH, B, I, doc. 148, p. 243-246). În documentele
următoare apare scris Cerboreni (l0.I.1579 DIR, B, IV, p. 361) şi Cerbureni
(20 mai 1616, Cat., II, doc. 735), formă menţinută până în prezent. Autorii
studiului Argeşul în lumina toponimiei arată că „Forma Cerbureni nu se poate
explica decât prin faza unui augmentativ Cerboniu de la care s-a ajuns la
derivatul Cerbureanu, iar prin disimilare Cerbuneanu a ajuns la Cerbureanu” (p.
14), aducând în sprijinul explicaţiei toponimul feminin Cerboanele, înregistrat
de Iorgu Iordan în Top. rom., p. 400.
Prin acelaşi hrisov este întărit cu imunităţi lui Badea şi jupanului Stance şi
satul Cereşani, situat, probabil, lângă Berevoeşti, iar în actul din 26 noiembrie
1520 se specifică că satul Cereşani se afla în hotar cu Balta Neagră (DRH, B,
II, doc. 203), dată după care nu mai apare în documente, înnumărându-se printre
satele dispărute în secolul al XVI-lea. Un omonim este atestat ca sat în judeţul
Buzău la 28 martie 1451 (Cat., I, doc. nr. 43, p. l0). Prin actul datat 1386-1418
este atestat satul Cireşelul (ibidem, doc. 3), jud. Gorj. Înclinăm să credem că
toponimul semnifică fenomenul de creare a cătunului prin „roirea” locuitorilor,
deci „oameni veniţi din satul Cireşul / Cereşul”, cu i > e prin asimilare regre-
sivă, primitivul fiind apelativul cireş < ceresius (=cerasus). (DEX, p. 154).
La 1 iunie 1475 este înscris satul Muşăteşti (DRH, B, I, doc. 148), prima
menţiune documentară (grafică) fiind identică cu cea de astăzi, deşi, pe parcurs,
a mai fost scris şi Muşeşteşti (18 mai 1526. Cat., I, doc. 307) sau Muşeteşti
(12 ianuarie 1570, ibidem, doc. 913), aceasta datorită scribilor. Toponimul este
derivat de la numele de persoană Muşat, şi el prezent în documentele vremii,
atestat la 1451 (DRH, I, doc. 105), dar Iorgu Iordan încadrează toponimul la
cap. „Nume topice care arată o însuşire a locului”256, deoarece considera că
Muşat are la bază adjectivu1 muşat257, pe când Pătruţ îl consideră un derivat:
254
Iordan, Iorgu, Top. rom., p. 169; vezi şi: Donat, Ion, Câteva aspecte ale toponimiei din Ţara
Românească, în FD, IV, p. 104; Graur, Al., op. cit., & 99, p. 49.
255
Iordan, I., Top. rom., p. 216.
256
Iordan, Iorgu, Top. rom., p. 113.
257
Vezi şi Graur, Al., N. pers., p. 10.
66
„Cred totuşi că Muşat este un derivat (cu suf. frecvent -at) din tema Muş- a
numelui Muşa (care frecvent în documente, apare şi ca nume de femeie)”258.
Considerăm just etimonul stabilit de Iorgu Iordan şi Alexandru Graur, ultimul
recunoscut ca cel mai bun etimologist şi cu lucrări capitale în domeniul
respectiv. În vorbire se pronunţă Muşeteşti, deci cu „e pentru ă după consoane
muiate”259.
Prin actul emis pentru perioada 1 sept. 1475-31 aug. 1476 (DRH, B, I, doc.
151), satul Hârteşti pe Argheşel este întărit cu imunităţi mănăstirii Cutlumuz,
existent şi astăzi (satul), scris Hârtieşti. Tot în zona Muşcelului, dar pe Râul
Târgului, întâlnim o aşezare omonimă -Hârteşti (Hărăteşti, Herteşti) -, astăzi
Hârtieşti, cătun în Ţiţeşti, menţionat pentru prima dată în anul 1619 (DIR, B,
XVII, vol. III, p. 627-628) într-un document bănuit fals. Este însă menţionat cu
certitudine în hrisovul din 3 sept. 1623: „satele Hărteştii toţi şi Rădeştii toţi şi
jumătate din Mărgineni şi Ţiţeştii toţi” (DIR, B, XVII, IV, doc. 327, P. 311).
Totuşi, din documentul emis în anul 1619 aflăm de existenţa unui Hărtea,
poate Hătrea, „hâtrul”, care ne determină să credem că numele satului are la
bază antroponimul Hărtea, neavând nimic comun cu hârtia260. Boierul Hărtu
vânduse moşia din Hărteşti unui moş al lui Iane în zilele lui Vlad voievod,
moşie care fusese „de temeiu” a lui Hărtu (27 aprilie 1619, Cat., II, doc. 987,
p. 494-495). În Hârtieşti din Ţiţeşti „se păstrează unicul monument de
arhitectură religioasă din Ţara Românească conceput şi realizat în plan simplu
de cruce greacă înscrisă, înrudit deci cu celebra Biserică Domnească din Curtea
de Argeş, - monumentul din Hârteşti datând, judecând după frumoasa pisanie
păstrată din anul 7040 (1531/32), iar în cimitirul din jurul bisericii fiind găsită o
monedă emisă de voievodul Vladislav II (1447-1452)”261.
La 18 ianuarie 1480 este atestat satul Vâlcsăneşti (Cat., I, doc. nr. 67), iar
la 9 martie 1502 apare scris Vâlsăneşti (ibidem, doc. 143), formă care se
menţine până astăzi, satul fiind component al com. Muşăteşti. Vasile Bogrea,
discutând numele de persoană Vâlsan, arăta: „am explicat acest nume din
Vâlcsan, de la sl. vîlk, „lup”, alăturându-l la familia onomastică: Vâlcu, ... şi la
apelativul vâlcan, „vultan care mănânca miei ca lupul”. ... A. Scriban opune
258
Pătruţ, I., On. Rom., p. 12-13.
259
Graur, Al., N. loc., & 479, p. 166.
260
Vezi Constantinescu, N., art. cit., p. 172.
261
Constantinescu, N., art. cit., p. 172; vezi şi Vătăşianu, Virgil, Istoria artei feudale în Ţările
Române, I, 1959, pp. 201-204, care înclină să dateze biserica din perioada 1361-1380.
67
acestei derivări pe sârb. vlasan, „păros”, din care ar veni numele de peşte
vâlsan, ...”262. Intuiţia lui Bogrea s-a dovedit inspirată, Vâlcsan al lui Florea
fiind atestat la 1421 - ca nume de bărbat (DRH, B, I, doc. 48). Referindu-se, în
continuare, asupra toponimului Vâlsan, autorul preciza: „E clar, însă, că la baza
numelui topic Vâlsan (de pârâu şi munte argeşean) nu poate fi numele de
familie Vâlsan, ci, - ca şi la baza acestuia însuşi -, numele de peşte vâlsan”
(ibidem, p. 325). Emi1 Petrovici arăta că hidronimul Vâlsanul are la bază un
nume de persoană de origine slavă (Studii, p. 300). Oiconimul Vâlsăneşti este,
după părerea noastră, derivat din antroponimul Vîlsan, atestările documentare
fiind concludente: Vâlcsan / Vâlsan, ca nume de persoană; Vâlcsăneşti /
Vâlsăneşti, ca nume de sat. Preocuparea pentru fortiftcarea unor terenuri greu
accesibile din munţi ne-o dovedeşte existenţa unor cetăţi, cum a fost cea de la
Poienari, atestată la 1481, iunie: „Ispravnic Ratea pârcălab al Poenarilor”
(DRH, B, I, doc. 287). Se consideră că de la numele locului de unde provin
locuitorii care întemeiază o nouă aşezare umană, prin fenomenul de „roire” sau
„strămutare”, se formează, cu diferite sufixe (-ani, –eni, cu varianta -ari), nume
de localităţi, adică “astfel de nume se dau localităţilor a căror populaţie este
venită din altă parte, ... deci ... Poienari ... de la Poiana”263.
Uliteşti (Uliteasca, cătun în Ciumeşti, astăzi Argeşelul, comuna
Mărăcineni) apare în documente la 1481 (DRH, B, I, doc. 178). De-a lungul a
trei secole se menţine forma Uliteşti, în documentul din 26 oct. 1746 găsindu-se
scris Uliteşti de la Miceşti (Ind. cron. nr. 23, doc. 509, p.123). De asemenea,
apare şi toponimul Ulita, în judeţul Muşcel, la 26 aprilie 1533 (Cat., I, doc.
406) şi 9 iunie 1579 (ibidem, doc. 1218), ceea ce presupune un nume de
persoană, dar negăsit de noi în documente, motiv pentru care credem că cele
două toponime au o origine antroponimică. (Cf. şi cele arătate de Gh. Bolocan:
„În ceea ce priveşte denumirile de localităţi care au la bază un nume de
persoană, se constată la o privire mai atentă o situaţie contradictorie din punctul
de vedere al stratificării diacronice: cele mai vechi denumiri din această
categorie sunt cele derivate, nu cele primare, ...” (Stratificarea în toponimie, în
LR, nr. 6/1975, p. 584.). Christian Ionescu, întâlnind în documente toponimul
Uliteasca (sau Uliteşti), îl consideră derivat antroponimic, de la un presupus
feminin Ulita „(atestat şi în onomastica bulgară, rusă etc.)” (MEO, p. 182).
262
Bogrea, V., Pagini, p. 324.
263
Graur, Al., N. loc., & 170, p. 70; vezi şi Iordan, Iorgu, Top. rom., p. 415: „Poienari Poiana, Poieni,
foarte răspândite pretutindeni“.
68
Un toponim care, de la prima menţiune documentară - 7 sept. 1485 -
(DRH, B, I, doc. 195) şi până în sec. al XIX-lea (23 aprilie 1804, Ind. cron. nr.
23, doc. 240, p. 82) s-a scris Mihoveni, apoi Mioveni, ca şi în prezent, a fost
întărit - ca sat - slugilor domneşti Macrea şi rudelor sale de către Vlad voievod,
domnul Ţării Româneşti, în sec. XV-lea. La 1417 este atestat numele de
persoană Mihu (ibidem,, doc. 39), ceea ce ne determină să propunem prove-
nienţa antroponimică a toponimului: Mihu + suf. sl. - ov + suf. –eni > Mihoveni.
Dispariţia lui -h- intervocalic se datoreşte mutării accentului pe sufix şi
caracterului labial al lui o următor. Satul este component al com. Colibaşi.
Un sat străvechi, aşezat pe Râu Doamnei, este Purcăriani, atestat la 1487-
1494 (DRH, B, I, doc. 208), apoi Porcăreni, la 29 aug. 1526 (DIR, B, II, doc.
27), şi Purcăreni, la l0 sept. 1539 (DRH, B, IV, doc. L06), formă existentă şi
astăzi. Toponimul designează ocupaţia locuitorilor, aceea de crescători de porci
(Iordan, Top. rom., p. 229). Astăzi satul este component al comunei Miceşti.
Prin hrisovul lui Vlad Călugărul din 16 iunie 1493, satul Izvorani este
dăruit mănăstirii Glavacioc (DRH, B, I, doc. 241) şi s-a menţinut neschimbat
foneticeşte până în prezent, fiind component al comunei Ştefăneşti. Toponimul
este, la origine, apelativ, iar satul a luat fiinţă, credem noi, prin fenomenul de
„roire”, satul Izvorul fiind prezent în documentele medievale în judeţele Olt,
Mehedinţi sau neidentificat. (Vezi Cat., I, doc. nr.: 206, 217, 555, 598, 676,
1183, 1264).
Despre moşia din Bârzeşti se pomeneşte în hrisovul din 2 sept. 1493
(Cat., I, doc. 99), ulterior fiind înscris şi satul, existent şi astăzi în com.
Hârtieşti, Bârzea este atestat ca nume de persoană la 1515 (Ionescu, lucr. cit.,
nr. 283). (Bârzea + suf. - escu, pl. - eşti > Bârzeşti.)
Un alt sat, care a fost identificat cu probabilitate şi care-şi păstrează
numele atestat documentar la 4 sept. 1495, este Hinţeşti (DRH, B, I, doc. 256),
component al comunei Moşoaia. Toponimul este derivat de la numele de
persoană „Hinţu (Hintzu: germ. Hinz; cf. şi pol. Hints, care e tot de origine
germană”, Iordan, DNFR, p. 241).
Prin Porunca dată de Radu voievod la 1 aprilie 1497 se întăreşte stăpânirea
slugilor sale asupra unor părţi ale mănăstirii Tutana, luate în schimbul unor
părţi din Alboteani şi Huhurezi, precum şi asupra unei părţi din Târseni (Cat.,
I, doc. 119). Referitor la toponimul Tutana, astăzi satul din com. Băiculeşti,
Emil Petrovici arăta următoarele: „un adjectiv slav derivat cu suf. -j din numele
69
de persoană Tuta (Tut-ja, Tust‘a + suf. -an > Tutana, mănăstire)” (Studii, p.
180-181); „tută + suf. -ana > Tutana” (Argeşul, p. 23); „Tutu: bg. Tuto. Cf. şi
tut „tont”. Tuta: femininu1 lui Tutu, care va fi existat şi în bulgară. În orice caz,
tută, adj., este femininul lui tut. Cf. şi tută „tureatcă”, om prost sau ignorant”,
Iordan, DNFR, p. 466. Lângă mănăstire exista la 1584 satul Tutăneşti (DIR, B,
V, p. 163), un alt sat Tutăneşti exista la 1590 lângă Ciocăneşti. (ibidem, p.
429), ambele dispărute ulterior, ceea ce presupune existenţa unui antroponim
Tut(u) (sau Tutanu) cognomen, dar negăsit de noi în documentele cercetate.
Toponimul Alboteani mai apare scris şi Alboteni la 26 noiembrie 1520
(DIR, B, I, p. 164), iar la 7 dec. 1543 apare scris Albotă: „Poruncă prin care
Radu voevod, domnul Ţării Româneşti, întăreşte stăpânirea lui Vlaicu şi Ratea
asupra unei părţi din Albotă” (DRH, B, I, doc. 531). Tot nearticulat îl înregis-
trează şi Hasdeu (EMR, I, 1972, p. 536), ca proparoxiton, şi arăta că este format,
ca nume de persoană, din radicalul alb + suf. -ot „ca în vechile numiri proprii:
Calotă, Racotă, Dragotă, Balotă, Micotă, Arnotă etc.” (ibidem, p. 535).
Petrovici arăta că Albota are la bază adjectivul alb (Studii., p. 207), I. Iordan îl
derivă din adj. alb sau. n. pers. Albu + suf. -otă (DNFR, p. 24), iar Pătruţ îl
încadrează la „Nume cu sufixul -ot-” (Studii, p.163). Grafia Alboteani, aşa cum
a apărut numele topic în primele documente, ne determină să afirmăm că
toponimul designa o realitate: numele grupului care a întemeiat sau a stăpânit
satul, trecerea la singular (masculin) datorându-se dispariţiei (treptate) a
membrilor grupului, ceea ce a făcut posibil ca descendentul (Albotă) să-şi
impună numele, apoi urmaşa (Albota), dacă nu este cumva vorba de grafie.
Astăzi numele satului şi al comunei este înregistrat sub forma de feminin
articulat – Albota.
Satul Huhurezi a fost localizat lângă Alboteani; nu mai apare în
documentele din sec. al XVI-lea. Toponimul evoca fauna acestor locuri,
huhurezul fiind numele a două păsări răpitoare care populează regiunile de
deal. (Vezi DEX, p. 408) Nu este exclusă nici semnificaţia peiorativă a
toponimului, datorată designării locuitorilor.
Satul Târseni a fost localizat în Purcăreni, com. Miceşti, dar nu mai apare
astăzi oficial, însă numele este cunoscut localnicilor. În documente apare şi
moşia Târsa (II oct. 1512, Cat., I, doc. 209), localizat în judeţul Vâlcea. Nu
putem fi siguri dacă satul Târseni s-a creat prin fenomenul de „roire”, dar
putem spune că primitivul numelui topic este apelativul târsă, nume ce evocă
70
natura terenului aparţinând localităţii respective. „Târsa < târsă” (Iordan, Top.
rom., p. 533); după Pătruţ, Târsa „poate reprezenta un antroponim omofon
(format cu suf. –s-)” (On. rom., p. 38).
Prin hrisovul din 19 iulie 1498, Radu voievod a întărit stăpânirea
mânăstirii Râncăciov asupra unei părţi din Cârstiiani şi venitului domnesc de
grâu şi orz din satele Iacoveşti şi Dobreşti din judeţul Pădureţi (Cat., I, doc.
125). Numele mănăstirii s-a extins şi asupra satului, astăzi Râncăciov făcând
parte din com. Călineşti. Toponimul Râncăciov este derivat de la apelativul
râncă, prin dublă sufixare: râncă + suf. –aci + suf. bg. –ov > Râncăciov.
(„Râncă”, „rânci”, s.f., cu et. nec., DEX, p. 810).
Numele topic Iacoveşti mai era înscris în documentele sec. al XVII-lea
(10 martie 1625, Cat., III, doc. 427), apoi dispare. Toponimul este de
provenienţă antroponimică, Iacov, ca nume de persoană, fiind atestat la 1389
(DRH, B, I, doc. II). (Iacov + suf. –escu, pl. –eşti > Iacoveşti.) Iacov, acelaşi
cu Iacob, cu -v (<b) slav, este nume biblic.
Dobreşti se menţine ca nume topic şi sat, astăzi fiind şi reşedinţa comunei.
Toponimul este de provenienţă antroponimică, Dobre fiind atestat la 1492 (DRH,
B, I, doc. 229). (Vezi şi Iordan, Top. rom., p. 166: „Dobreşti < Dobre/a/”.)
Judeţul Pădureţi este atestat în anul 1498, cu ocazia întăririi mănăstirii
Râncăciov: „găleţile ohalnice din venitul domniei de la grâu şi de la orz din
judeţul Pădureţi” (DIR, sec. XIII-XV, B. Ţ. R., 1953, p. 255); la începutul sec. al
XVII-lea, judeţul Pădureţi este alipit la judeţul Muşcel (Hera, N., Ungureanu,
Gh., Satul Stăneşti, judeţul Argeş, 1984, p. 66); „acest judeţ cuprindea zona
văii Râului Doamnei şi Argeş până la Leordeni” (Loc., p. 28).
„Între judeţele Argeş şi Muşcel a existat, în secolele XV şi XVI, un judeţ
care se numea Pădureţ. Codru1 era aşa de întins încât se putea coborî de la
munte până la Dunăre şi chiar până la Marea Neagră mergând numai prin
păduri”264. Numele judeţului a fost impus de vegetaţia locurilor, însă dispare în
sec. al XVII-lea. Pădureţ face parte din categoria toponimelor de origine
română, care au la bază termeni din fondul lexical de origine latină al limbii.
(Pădure + suf. - eţ, „sufix de origine latină indicând calitatea, în adjectivele
măreţ, pădureţ, dar în slavă e diminutiv: Dobreţ”, DOR, Pădureţ).
Un toponim străvechi este şi Vedea, atestat ca nume de râu în actul din 13
iulie 1499 (DRH, B, I, doc. 293). Râul Vedea izvorăşte din Platforma
264
Giurescu, C.C., Giurescu , Dinu C., Istoria Românilor, I, 1975, p. 17.
71
Cotmeana (com. Morăreşti) şi se îndreaptă spre sud-est, străbătând comunele
Cuca şi Ciomăgeşti din judeţul Argeş, îşi continuă cursul pe teritoriul judeţului
Olt, unde se uneşte cu Vediţa şi, pe teritoriul satului Bădeşti, comuna Bârla, se
uneşte cu râul Cotmeana. Numele actualei comune s-a dat pe cale oficială, în
anul 1956, poate avându-se în vedere şi faptul că localitatea se află pe râul
Vediţa. Vedea, ca nume de râu, face parte din numele proprii autohtone
păstrate în limba română.265
În actul de întărire al voievodului Radu, datat 15 iulie 1499, este trecut şi
satul Verneşti (Cat., I, doc. 130). Satul s-a menţinut, ca nume topic şi aşezare
umană, astăzi făcând parte din comuna Valea Danului. Toponimul este de
provenienţă antroponimică: „Vernescu: bg. Vernev, cu înlocuirea suf. -ev prin
echivalentul lui funcţional. Cf. n. top. Verneşti” (Iordan, DNFR, p. 483).
Urmărind structura toponimelor atestate documentar în secolele al XIV-lea
şi al XV-lea, constatăm că, în marea lor majoritate, sunt simple şi, foneticeşte,
au rămas neschimbate de-a lungul timpului, având aceeaşi formă în prezent,
fapt ce ne determină să credem că numele topice respective au existat cu mult
timp înaintea atestării în documentele vremii, iar timpul şi scrierea nu le-au
putut schimba forma, pentru că aceasta se încetăţenise în vorbirea şi conştiinţa
locuitorilor, menţinându-se şi transmiţându-se oral, din generaţie în generaţie,
până la apariţia scrisului pe pământul românesc.
Apar şi câteva toponime compuse, dintre care oiconimul Aninoasa de
Sus, având determinantul de Sus, care indica poziţia în spaţiul geografic, a fost
singurul nume de loc atestat până la anul 1500 sub această formă. Numele topice
Corbii de piatră şi Corbii pe valea Argeşului cu determinativele pentru
evitarea omonimiei, indicau, în primul caz, caracteristica locului (de piatră), pe
când în al doilea caz prepoziţia (pe) avea rolul de localizare, ca şi în sintagmele
toponimice: Lănjeştii pe Arghiş, Rădeştii pe Baţcov şi Ohaba pe Arghişel.
În toponimele compuse: substantiv + prepoziţia compusă de la + substan-
tiv (Cieştii de la Codmeana, Iaşii de la Curteani, Ueştii de la Baţcov), cel
de-al doilea termen are rolul de reper pentru localizarea primului termen, iar
prepoziţia compusă (de la) are sens local266.
265
ILR, II, 1969, p. 359.
266
Vezi şi Bolocan, Gh., Toponime compuse: substantive + de + substantiv, în LR, nr. 5/1975, p. 533-539.
72
Alături de genitivul cu de, indicând raportul de aparţinere, ex.: Ştefăneştii de
Podgorii (vezi şi Iordan, Top. rom., p.483), întâlnim şi genitivul cu articolul post-
pus, ex.: Goleştii Badii, fost cătun în Topoloveni, astăzi nemaiapărând oficial.
În marea lor majoritate, toponimele simple sunt derivate şi au forma de
plural, confirmându-se, astfel, afirmaţia: „În ceea ce priveşte denumirile de
localităţi care au la bază un nume de persoană, se constată la o privire mai
atentă o situaţie contradictorie din punctul de vedere al stratificării diacronice:
cele mai vechi denumiri din această categorie sunt cele derivate, nu cele
primare”267. Din totalul de 66 de nume topice atestate, 41% sunt derivate cu
sufixul –eşti, 23% sunt derivate cu sufixul -eni. (-ani), iar restul sunt derivate
cu sufixele: -ov, -ev (4 nume); -ari (2 nume); -eş (2 nume); -easa (1 nume) sau
sunt echivalentele apelativelor toponimizate, cu formă de singular sau de plural.
Se poate constata, deci, că prima mare serie de numiri ale satelor este
derivată cu sufixul de substrat şi vine de la întemeietori, iar următoarea serie o
formează cele care sunt formate cu suf. -ani (-eni). Referindu-se la provenienţa
şi derivarea oiconimelor, Nicolae Iorga arăta următoarele: „Unele nume de sate
vin de la întemeitori, ... E o adevărată comoară de onomastică personală, în
mare parte de mult dispărută, care se învederează astfel. ... A doua mare serie
de numiri ale satelor vine de la strămutaţi, adăugându-se la al satului de origine
sufixul -ani”268.
De asemenea, urmărind provenienţa numelor de locuri româneşti, se poate
constata că între acestea şi numele de persoane (existente şi ele în documentele
medievale) au fost relaţii strânse şi foarte vechi, toate oiconimele derivate cu
suf. -escu (pl. -eşti) fiind de origine antroponimică269. Cele derivate cu celelalte
sufixe (-ani, -ari, -eş, -ev, -ov) provin din antroponime sau din apelative şi
desemnează nume de sate sau de locuri. Oiconimele nederivate, care sunt de
provenienţă antroponimică, sunt echivalente, ca formă, cu antroponimele
omofone, de ex.: Cârstiani, Luciani ş.a., deci sunt formaţii de plural cu
desinenţa -i. Toponimele de provenienţă apelativă, de ex.: Aninoasa, Rugul
designează o realitate geografică, deoarece „în momentul când se dă un nume
de loc, el are neapărat un înţeles”270.
267
Bolocan, Gh., Stratificarea în toponimie, în LR, an XXIV/1975, nr. 6, p. 584.
268
Iorga, N., Revelaţii, p.2-3; vezi şi: Iordan, Top. rom., p. 144; Graur, Al., N. loc., p. 70-71; Pătruţ,
Ioan, Nume, p. 13 ş. urm.
269
Vezi Graur, Al., op. cit., p.70; Pătruţ, Ioan, Nume, p. 9.
270
Graur, Al. N. loc., & 9.
73
În concluzie, credem că toponimele argeşene, atestate în secolele al XIV-lea
şi al XV-lea şi discutate mai sus, fiind în marea lor majoritate nume ale aşeză-
rilor umane, relevă faptul că „Între numele de persoane şi numele geografice au
fost stabilite din cele mai vechi timpuri legături destul de strânse. Unele nume
de localităţi sunt de fapt nume de persoane, ...”271.
271
Graur, Al., N. pers., p. 92.
74
4. SATELE ARGEŞENE
ATESTATE ÎNTRE 1501 ŞI 1600
Urmărind toponimele în documentele istorice din secolul al XVI-lea şi

următoarele, am constatat că au dispărut câteva nume compuse de sate: Iaşii de
la Curteani, Ohaba pe Argeşel, Rădeştii pe Baţcov, iar altele s-au menţinut,
însă simple: Aninoasa, Cieşti, Corbeni, Corbi, Lăngeşti, Uiasca (< Uieşti).
De asemenea, dispar şi câteva nume topice simple: Cereşani, Cârstianeşti,
Cruşia, Găureni, Huhurezi, Iacoveşti, Năpârteni şi Stănceşti. Cauza dispari-
ţiei numelor amintite constă, probabil, în părăsirea vetrelor satelor respective de
către locuitori, însă motivele sunt greu de precizat, după cum arăta şi N.
Constantinescu: „Fireşte, este dificil să ne pronunţăm asupra cauzelor reale care
au dus la dispariţia satelor în judeţul Argeş - ele fiind diferite de la caz la caz.
Cu toate acestea, nu e greu de bănuit că fenomenul de pustiire în lumea rurală
medievală ţine de manifestarea structurilor sistemului feudal şi în consecinţă
vor trebui distinse cauze sociale, economice şi politice”272.
Mai trebuie relevat şi faptul că un număr redus de oiconime: Alboteani,
Baloteşti, Curteani, Uieştii de la Baţcov şi Uliteşti se menţin până astăzi - ca
aşezări umane şi ca nume -, dar sub forma de singular: Albota, Baloteasca,
Curteanca, Uiasca, Uliteasca, ceea ce presupune, după părerea noastră,
dispariţia, treptată, a membrilor grupului de persoane care au impus numele
topice respective.
Atestarea unui sistem toponomastic care s-a menţinut neschimbat, în mare
parte, până în zilele noastre, ne determină să afirmăm că toponimia argeşeană a
fost opera locuitorilor şi presupune existenţa şi continuitatea românilor şi a
limbii române pe aceste meleaguri din timpuri străvechi, realitate pusă în
lumină şi de modul de derivare al toponimelor enumerate şi discutate mai sus.
Totodată, pe baza toponimelor atestate în secolele al XIV-lea şi al XV-lea,
putem face precizarea că aşezările rurale medievale se aflau pe văile râurilor
272
Constantinescu, N., art. cit., p. 174.
75
care străbat judeţul Argeş de la nord la sud (Argeş, Vâlsan, Râul Doamnei,
Bratia, Râul Târgului, Argeşel şi Dâmboviţa), partea de nord a judeţului
fiind mai dens populată decât cea din sud, cele mai multe sate fiind grupate în
jurul viitoarelor oraşe: Piteşti, Câmpulung, Curtea de Argeş şi Topoloveni.
Începând din secolul al XVI-lea, numărul documentelor creşte conside-
rabil şi, implicit, şi numărul toponimelor, preponderenţă având tot oiconimele.
Le discutăm, în continuare, în ordine alfabetică.
Albeştii (de Argeş): 14 iulie 1523 (Cat., I, doc. 281) Albeştii (de Muşcel):
28 dec. 1549 (Loc. jud., p. 64). Referitor la etimologia toponimului, Al. Graur
arăta că „Satele s-au numit adesea cu numele fondatorului, urmat de sufixul -
eşti, deci un sat întemeiat de cineva cu numele de Albu se va numi Albeşti, şi
asemenea cazuri apar cu miile (N. loc., & 173, p. 70-71; vezi şi Iordan, Top.
rom., p. 161). Ca nume de persoană, Albu este atestat la 1389 (DRH, B, I, doc.
10). Pentru evitatea omonimiei, s-a recurs la adăugarea determinativelor: de
Argeş şi de Muşcel, care arată apartenenţa din vechea împărţire teritorial-
administrativă, când existau raioanele.
Alimăneşti: 23 mai 1515 (Cat., I, doc. 229). Sat în com. Ciofrângeni.
(Aliman + suf. -eşti) Alaman era jupan în sfatul domnesc la 1389-1400 (DRH,
B, I, doc. II) şi Aliman este atestat la 1392 (ibidem, doc. 17). Alamani, trib
german (Graur, op. cit., & 13). (Vezi discuţia în EMR, I, 1972, p.606-609; in
DR, IV, p. 859 ş. urm.; în DNFR, p. 23 – „Alaman”-.)
Balta Neagră: 26 nov. 1520 (DRH, B, I, doc. 203). Sat lângă Broşteni,
hotare, parte întărită lui Baldovin. Toponimul este format din apelativele: baltă,
s.f., considerat cuvânt autohton sigur (Brâncuş, Vocabularul, p. 35-47) şi
neagră, adj., din lexicul românesc moştenit din latină.
Băbana: 14 ianuarie 1570 (Loc. jud. Argeş, p. 82). Înclinăm să credem că
toponimul are la bază apelativul băban (băbană), curent în Argeş, pronunţat
băban(ă), devenit supranume şi apoi impus satului de stăpâna locului. Referitor
la Băban, Hasdeu arăta următoarele:
„Băban (plur. băbani), s.m.; vieux rabougri (Cihac). Nu e sinonim cu
băbar, căruia îi place societatea babelor, ci desemnează pe acela care trăieşte el
însuşi ca o babă sau are infăţişare şi apucături de babă, ... Ca nume propriu
personal, într-un hrisov de la Eustratie-vodă Dabija din 1663 (Doc. Rom., II, nr.
6, în Arh. Stat. din Buc.); şi ţigan anume Băban cu femeia şi cu feciorii lor ...”
(EMR, 3, 1976, p.350). (Vezi. şi Iordan, DNFR, p. 51)
76
Bădeni: 1 iunie 1526 (Cat., I, doc. 312). La 1512 - 1513 numele apare şi-n
judeţul Buzău. (ibidem,doc. 279). Sat în com. Stoeneşti, toponimul este derivat
de la antroponimul Badea (Iordan, Top. rom., p. 162). Referitor la numele de
persoană Badea: Hasdeu, EMR, II, 1974, p. 75-80; Pătruţ, On. rom., p. 10-11.
Bădiceni: 1525 (DRH, B, II, doc. 232). Sat în comuna Mălureni. (Bădică,
n. pers., dim. + suf. –eni > Bădiceni.)
Băjeşti: 5 sept. 1519 (DIR, B, I, p. 148). Sat în com. Băiculeşti (Băjescu <
Beju < bg. Bezo, Iordan, DNFR, p. 53 şi 58).
Bălteani: 24 iulie 1525 (DRH, B, II, doc. 240). Sat lângă Broşteani.
Toponimul evocă fie natura terenului aparţinând localităţii respective (Iordan,
Top. rom., p. 53), fie fondarea satului prin „roirea” oamenilor din satul Balta,
toponim destul de frecvent în documentele medievale: Balta - 16 iunie 1493
(Cat., I, doc. 98. p. 19).
Bărăşti: 1 sept. 1561 - 31 aug. 1562 (DIR, B, III, p. 155). Sat în comuna
Cicăneşti. „Bară, s.f.; terrain marecageux, bourbeaux. O întindere de pământ
mocirlos” (Hasdeu, EMR, 3, 1976, p. 186). „Bara, Băra, cuvânt vechi, coincide
cu tracul bara din Zurobara, probabil cu sensul de cetate înconjurată cu mlaştina
ca terramarele Italiei preistorice; cu sensul de mlaştină şi râu s-a păstrat la sârbi,
cf. hidronimele: Colubara, Ibar etc. şi la românii din Banat” (DOR, p. 191).
Credem că toponimul evocă aspectul exterior al locului. – „loc (teren)
mlăştinos”.
Bătieşti: 23 iulie 1512 - 1513 (DIR, B, I, p. 81). Sat în hotar cu Hârtieştii,
astăzi este înglobat la satul Vultureşti. Toponimul este de provenienţă
antroponimică, Batie fiind atestat la 1483 ca nume de persoană (DRH, B, I,
doc. 184).
Beleţi: 29 aug. 1526 (DIR, B, II, p. 30). Sat al com. Beleţi-Negreşti.
Toponimul, cu formă de plural, este echivalentul antroponimului omofon Beleţ.
Beleţ din Negreni este jurător la 1549-1550 (DRH, B, IV, doc. 269). Beleţ, n.
pers., este derivat de la Bele(a) cu suf. -ţ. (Pentru Bel(e)a, Pătruţ, On. rom., p.
86) Tema este bel (v. Iordan, DNFR, p. 59): „Componentul Beleţi provine din
beliţi cu o modificare fonetică (i > e), având valoare eufemistică” (Loc., p. 51),
etimologic neverosimilă.
Berevoeşti: 26 iulie 1526 (DIR, B, II, p. 26). Toponimul este derivat de la
n. pers. Berivoi. Berivoi era jupan la 1451 (DRH, B, I, doc. 102). Emil
Petrovici consideră oiconimul ca provenind dintr-un nume de persoană
77
românesc de origine slavă prevăzut cu sufix românesc (Studii, p. 30l), iar Iorgu
Iordan îl derivă de la n. pers. bg. Berivoj, după Weigand (op. cit., p. 145).
Berindeşti: 14 iulie 1579 (DIR, B, IV, p. 406). Sat în com. Corbeni. Ion
Donat arată că termenul berindei este numele unei seminţii de origine cumană,
derivând oiconimul de la acest nume etnic. (Art. cit., în FD, IV, p. 101) Iorgu
Iordan explică numele pornind de la tema sl. ber- „a aduce, a purta” (Top. rom.,
p. 163; vezi Id., DNFR, p. 61). După Ioan Pătruţ, „Berinde este un nume de
familie actual, destul de cunoscut. El stă la baza toponimului Berindeşti, sat în
jud. Argeş” (Nume, p. 17). Pe Berinde autorul îl consideră ca derivat romănesc,
cu sufixul -d-, faţă de Berin (înregistrat în DOR, p. 109), (ibidem,p. 17).
Berindei este stolnic la 1389 (DRH, B, I, doc. II). Considerăm toponimul
derivat de la n. fam. Berindei, nume atestat în sec. al XIV-lea.
Bircii: 25 sept. 1572 (Cat., I, doc. 1007). Sat lângă Furnicoşi, în hotar cu
Mihăeşti, care mai era prezent în documente la 1759 (Ind. cron. nr. 9. p. 82).
Bercea apare ca nume de persoană la 20 sept. 1572 (DIR, B, IV, p. 87).
Considerăm oiconimul Bircii ca omofon al antroponimului pl. Bercii > Bircii,
cu e > i prin asimilare la -i-, desinenţă de plural, datorită mutării accentului de
pe radical pe desinenţă şi evitării confuziei cu apelativul berc, adj., “fără
coadă”, pl. berci.
Bârseştii de Jos: 10-20 iulie 1520 (DRH, B, IV, doc. 24). Satul Bârseşti
din com. Tigveni. Faptul că numele de bărbat Bârseanul apare în documente la
1429 (DRH, B, I, doc. 66), care presupune că şi-a luat numele de la localitatea
din care provine, ne determină să credem că toponimul a existat cu mult timp
înaintea atestării, afirmaţie argumentată şi de prezenţa determinantului de Jos.
Etimonul toponimului este n. pers. Bârsa (sau Bârsu?) prezent şi el în
documentele medievale. (Vezi Pătruţ: Nume, p. 14, 42, 51 şi On. rom., p. 55;
DOR, p. 210)
Bobeni: 23 mai 1515 (DRH, B, II, doc. 137). Sat, probabil lângă Zărneşti
(com. Mălureni), dispărut. Numele topic este derivat, cu suf. –eni, de la Bob
(Bobe), poate prenume, atestat în sec. al XV-lea (Vezi Pătruţ, Nume, p. 93,
referitor la Bob, Bobe).
Bogăteşti: 6 iulie 1572 (DIR, B, IV, p. 79-80). Satul a aparţinut de com.
Valea Mare-Pravăţ, însă astăzi nu mai apare oficial, dar se menţine în vorbirea
localnicilor şi este cunoscut în împrejurimi. Numele topic a semnificat situaţia
social-economică a locuitorilor aşezării umane în evul mediu şi este derivat,
78
probabil, de la supranumele Bogatu(l) < bogat, adj. Aurel Berinde şi Simion
Lugojan arată că „în sanscrită bagavat înseamnă „preafericit”, ceea ce ar cores-
punde sensului iniţial al termenului (bogat. n.n.) născut în urmă cu mii de ani şi
păstrat până în prezent în limba română” (Contribuţii, p. 114).
Borleşti: 14 ianuarie 1570 (DIR, B, III, p. 341). Sat în com. Merişani.
Iordan explică pe Borleşti ca derivând de la antroponimul Borilă < sl. Boril(o)
< boriti, prin sincoparea lui -i- neaccentuat, ideea sincopării apărând şi la
Drăganu, care a explicat numele de persoană Borlea din acelaşi Borilă (Top. şi
ist., p. 35), pe când Ioan Pătruţ derivă pe Borleşti din tema Borl, extrasă din
antroponimele Borla sau Borlea (On. rom., p. 96-97). Indiferent de etimon,
originea, antroponimică a oiconimului este indiscutabilă (v. şi Borlea < magh.
Borla).
Boteni: 23 iulie 1512-1513 (DIR, B, I, p. 81). Botea scrie la 1581. (Cat., I,
doc. 1288); (La Ionescu, Botea este găsit ca supranume la 1535, lucr. cit., nr.
369); Boteni este derivat de la n. pers. Botea (vezi şi: Pătruţ, On. rom., p. 87;
DOR, p. 211).
Boţeşti: 10 mai 1576 (DIR, B, IV, p. 227). Boţea este martor la 1425
(DRH, B, I, doc. 57). În DOR, p. 212, Boţea este înregistrat ca nume de familie,
de unde derivatul toponimic Boţeşti. (Pătruţ Nume, p. 63)
Bozieni: 29 dec. 1532 (DIR, B, II, p. 115). Sat lângă Berevoeşti - Ungureni,
în hotar cu Năpârteni, dispărut. Un Bozea apare într-un document din anul
1453 (Pătruţ, On. rom., p. 64), iar Boz, Bozea, Boza sunt înregistrate ca nume
de bărbat în DOR, p. 213. În cazul provenienţei antroponimice a oiconimului,
trebuie luată în consideraţie forma de plural a numelui, adică Bozi.
Bratia: 26 iulie 1571 (Ind. cron. nr. 23, p. 90). Sat în com. Berevoeşti.
Numele satului se datoreşte râului Bratia, pe care este aşezat, râu ce izvorăşte
din masivul Iezer şi este afluent al Râu Târgului, pe partea dreaptă. Etimonul
este slavul brat „frate”.
Brădetu: 14 mai 1506 (DIR, B, I, p. 37), ca mănăstire, apoi ca sat, astăzi
fiind component al com. Brăduleţ. Este o formaţie colectivă derivată de la
nume de arbori cu suf. -et (Al. Graur, N. loc., & 166, p. 69). Primitivul este
brad, cuvânt autohton sigur (Gr. Brâncuş, Vocabularul, p. 43-44; I. Cârstoiu
Teze, p. 20-24; Gh. Mihăilă, DLRV, p. 78: „cuvânt autohton traco-dac”).
Termenul „evocă natura terenului aparţinând unei localităţi” (Bolocan, Gh.,
stud. cit., p. 335).
79
Brătea: 10-20 iulie 1536 (DRH, B, IV, doc. 24). Sat, probabil actualul sat
Brăteşti din com. Albeştii de Argeş. Bratea este slugă domnească la 1428
(ibidem, doc. 60). Brăteşti, ca sat, apare în documente la 13 iunie 1621 (Cat.,
III, doc. 36). Bratul este boier în sfatul domnesc la 1400 (DRH, B, I, doc. 23).
Credem că numele Brătea este omonimul antroponimului Bratea (Brătea), din
care este derivat şi Brăteşti. (Vezi şi DOR, p. 215; Iordan, Top. rom., p. 164;
Pătruţ, On rom., p. 132)
Brătianii de la Brădet: 29 iulie 1508 (Cat. I, doc. 175), moşie. În acelaşi
document apare şi Brătianu, nume de bărbat, forma de plural a toponimului
fiind omonimul plural al numelui de bărbat Brătianu. Astăzi satul a fost
înglobat la satul Brăduleţ, care este şi numele comunei.
Budeasa: 1 iunie 1526 (Cat. I, doc. 312). Budu, nume de bărbat la 1388
(DRH, B, I, doc. 9), iar Buda este stolnic la 1457-1458 (ibid., doc. 115). Iordan
încadrează toponimul Budeasa la „Antroponimice feminine” (Top. rom., p.
179), considerându-l un derivat de la apelativul budă „pădure, loc împădurit”,
după Porucic (ibidem, p. 50l), pe când Pătruţ îl raportează la numele de
persoană Buda, Bude, Budea (Nume, p. 34), ipoteză pe care ne-o însuşim,
având în vedere atestarea antroponimelor Budu şi Buda. Referitor la apelativul
buda, Berinde şi Lugojan arată că „În sanscrită buda are sensul de „loc,
planetă” şi bhuda înţelesul „înţelept, inteligent”. În limba română termenul
buda este foarte vechi şi s-a păstrat cu semnificaţia „loc, loc izolat, izolat”
(Contribuţii, p. 120).
Budeşteni: 29 august 1526 (DRH, B, I, doc. 32), actualul sat Budişteni
din com. Leordeni. În hrisovul din 15 dec. 150l este consemnat satul Budeşti,
jud. Argeş, ceea ce ar putea explica provenienţa numelui topic Budeşteni, adică
satul întemeiat prin fenomenul de „roire”. Budeşti + suf. –eni > Budeşteni >
Budişteni, cu e > i prin asimilare la i final. Pătruţ arată că Budişteni este numit
după un Budişte (Studii, p. 170), ipoteză infirmată de atestările documentare:
satul Budeşti - satul Budeşteni.
Bugheni: 5 martie 1549 (DIR, B, II, p. 390-391), sat, probabil actualul sat
Bughea. Ion Moise a explicat provenienţa toponimului din apelativul boaghe
„ceaţă”, care are şi varianta bughe, întrucât în zona de munte ceaţa este un
fenomen meteorologic obişnuit. Numele s-a dat la început văii, după care s-a
extins şi asupra satului. (Note etimologice, microtoponimie, în LR, nr. 6/1973.
p. 579). Sinonimul lui Bughea este Maglavit din jud. Dolj, derivat din bg.
80
măglăvit „ceţos”, după Gh. Bolocan (Note de toponimie oltenească, în LR, nr.
3/1966, p. 291). Numele satului Maglavit fusese explicat prin gr. maglavitis
„călău”, de Al. Graur în 1938 (BL, VI, p. 155) şi, cu toate că pe parcurs s-au
mai emis şi alte păreri, autorul nu renunţă la explicaţia dată, deoarece
„Adevărul este că nici una dintre ipoteze nu poate fi demonstrată cât timp nu ni
se spune cine şi când a dat numele satului.” (N. loc., & 29, p. 19), idee
pertinentă, de care trebuie să se ţină seama în cercetările de toponimie şi să se
manifeste prudenţă la stabilirea etimologiilor numelor topice. După Vasile
Bogrea, „Pentru Bughea ar fi, totuşi, cazul să comparăm Bugul şi, mai ales:
Bud(e)a” (Recensii, în DR, II, 1921-1922, p. 799). Bugheanul era slugă în
sfatul domnesc la 1480 (DRH, B, I, doc. 175), deci exista numele de bărbat cu
mult timp înaintea atestării numelui topic, motiv care ne determină să susţinem
că oiconimul Bugheni este de provenienţă antroponimică, având corespondent
omonimul Bugheni, pluralul numelui de bărbat Bugheanul adică satul poartă
numele întemeietorilor numiţi bugheni, după predecesorul lor - Bugheanu(l).
În actul din 28 mai 1630 apare un Muşat Bughea (Cat., III, doc. 1106), ceea ce
înseamnă că acest nume de persoană era frecvent în onomastica medievală
românească.
Buneşti: 2 aug. 1510 (DRH, B, II, doc. 77), sat în jud. Muşcel, care mai
apare în doc. nr. 749 din 9 mai 1561 (Cat. I, p.111), apoi dispare. Este atestat
sub forma Buneştii de la Muşcel.
Buneşti: 30 iulie 1535 (DRH, B, III, doc. 205), sat în com. Cotmeana.
Buneşti: 18 mai 1539 (DRH, B, IV, doc. 76), sat în comuna Mălureni.
Referitor la etimologia acestui nume topic, s-a propus ca temă adj. bun, cu
valoare substantivală: bun, hipocoristic de la bunic (DR, I, p. 133) sau numai
adj. bun, toponimul fiind inclus în categoria numelor topice care arată o
însuşire a locului (Iordan, Top. rom., p. 109). Bunea este atestat ca nume de
persoană la 1507 (Ionescu, lucr. cit., nr. 472), ca atare considerăm toponimul ca
derivat antroponimic: Bunea + suf. –eşti > Buneşti. (Vezi şi Pătruţ: On rom., p.
44; Nume, p. 34-35).
Burdea: 11 iunie 1565 (DIR, B, III, p. 212), sat în com. Căldăraru.
Antroponimele Burdu(l), Burda, Burdea sunt considerate ca variante ale
substantivului burduhan (DOR, p. 223), iar Pătruţ le consideră înrudite cu
Bur, Bura (On. rom., p. 4o), pe când Iordan, în explicarea numelui de persoană
Burdea, ia în consideraţie apelativul „burde, „om brihănos, pântecos, cu foale
81
mari”; cf. n. top. Burdea” (DNFR, p. 89). Burdea, nume topic, este omonimul
antroponimului Burdea.
Cacaleţi: 1 iulie 1511 (DIR, B, I, doc. 71), sat desfiinţat, înglobat la satul
Zărneşti din comuna Mălureni. I. Iordan explică toponimul Cacaleţi ca un
derivat din Caca<Káka „papură, trestie” (DNFR, p.95 . )
Cacaleţii de Jos: sept. 1594 - ian. 1595 (DIR, B, VI, p. 155), vechea
denumire a satului. Gruiu, com. Căteasca, Nicolae Iorga, discutând oiconimul,
arăta: “Cacaleţi din Vlaşca, în care -eţi e, cum am spus, sufixul pentru -eni, ar
părea că vine de la acelaşi cuvânt turanic (cacal-eţ)” (Revelaţii, p. 12). Ion
Moise arată că toponimul Cacaleţi este corespondentul numelui de persoană
Cacaleţ < bg. skakaleţ „lăcustă” (Toponimie şi stilistică, în LR, nr. 2/1978, p.
187), dar pe Cacaleţ, n. pers., noi nu l-am găsit în documentele medievale. De
altfel, numele topic Cacaleţi este întâlnit în sec. al XVII-lea în judeţele
Ialomiţa, Romanaţi., Vâlcea şi Buzău (Cat., III, doc. nr. 585, 872, 342 şi 1303).
Căpăţâneni: 1542-1543 (DRH, B, IV, doc. 133), sat în com. Arefu. La l0
dec. 1505 apare muntele Căpăţâna, fiind întărit lui Badea din Şuici (DRH, B,
II, doc. 40), iar la 20 august 1575 este atestat numele de persoană Căpăţână
(Cat., I, doc. 1076). Atât oiconimul, cât şi oronimul îşi au originea în primitivul
căpăţină < lat. pop. capitina (DEX, p. 131), termen din lexicul romănesc
moştenit, nefiind exclusă derivarea oiconimului din antroponimul Căpăţână,
devenit supranume şi apoi, atestat ca nume de persoană pe când oronimul
(Muntele Căpăţâna) designează configuraţia geografică a locului.
Cărpeniş: 26 oct. 1556 (DIR, B, III, p. 50), sat în com. Cepari. Este o
formaţie colectivă de la nume de arbori: carpen (< lat. carpenus, DEX, p. 122)
+ suf. col.- iş.
Cepari: l0 aug. - 19 sept. 1518 (Cat., I, doc. 258). Toponimul este de
origine apelativă: cepar, pl. cepari „vânzător(i) sau cultivator(i) de ceapă”
(Iordan, Top. rom., p. 225). La 10 mai 1602 este atestat n. pers. Cepariul (Cat.,
II, doc. 50), numele datorându-se localităţii de provenienţă a cetăţeanului.
„Ceparu: cepar „sfredel”; cf. n. top. Ceparu”. Ar putea fi şi un derivat (nume de
agent) de la ceapă. (I. Iordan, DNFR, p.109.)
Cerşani: 26 nov. 1520 (DIR, B, I, p. 164), sat în com. Suseni. Credem că
oiconimul evoca starea social-economică a locuitorilor şi este derivat de la vb.
a cerşi + suf. – ani > Cerşani.
82
Cetăţeni: 25 aprilie 1548 (DIR, B, II, p. 374). Deşi numele topic este târziu
atestat, „Descoperirile arheologice - unelte, monede, amfore etc. - dovedesc
existenţa unor aşezări omeneşti pe aceste meleaguri încă din secolul III î.e.n. În
jurul anului l00 î.e.n. localitatea era deja considerată un înfloritor centru de
schimb pe valea Dâmboviţei între lumea geto-dacică din nord şi sud de
Carpaţi.” (Loc. jud., p. 162). Aici se crede că a existat o cetate a lui Negru
Vodă, „ale cărei ruine se văd în apropiere” (DGM, p. 88) şi de la care-şi trage
numele. Cetăţeni < Cetatea (Iordan, Top. rom., p. 405).
Cheieni: 3 oct. 1546 (DIR, B, II, p. 344), fost sat lângă Căpăţâneni. Tema
numelui topic este apelativul cheie, fără a putea preciza dacă numele descria
forma sau aspectul exterior al locului sau dacă arăta provenienţa locuitorilor,
adică „oameni veniţi din satul Cheia”.
Cicăneşti: 11 iunie 1565 (DIR, B, III, p. 212). Toponimul este de prove-
nienţă antroponimică, Cica fiind atestat ca nume de persoană la 1526 (Ionescu,
lucr. cit., nr. 653), Cica, nume de familie (DOR, p. 237), iar Pătruţ, discutând
oiconimul, arată: „de la un (format cu. suf. -an) Cican provine numele localităţii
Cicăneşti, jud. Argeş” (On. rom., p. 67). Referitor la Cica, nume de persoană,
Iordan, DNFR, p. 121; „Cica - cică, interjecţie, imită pe omul cicălitor; cf. şi bg.
Cika”.
Ciofrângeni: 28 oct. 1528 (DRH, B, III, doc. 64). Nu ne putem pronunţa
asupra etimologiei numelui topic, dar îl credem un derivat cu suf. -eni.
Cireşu: 26 nov. 1520 (DIR, B, I, p. 166), sat în com. Căteasca. Toponimul
este de provenienţă apelativă: cireş < lat. ceresius (=cerasus); sau poate şi
numele de persoană Cireş? (Vezi şi Iordan, Top. rom., p. 64). Pe Cireş(u), ca
nume de persoană, nu l-am găsit în documentele cercetate de noi.
Ciomăgeşti: 3 aug. 1571 (Cat., I, doc. 977), astăzi Ciomăgeşti. Satul se
află într-o regiune păduroasă, pe valea râului Cungrea, şi credem că numele topic
este derivat de la supranumele Ciomag (Ciumag - în vorbirea localnicilor -) +
suf. -eşti. În documentul nr. 614 din 1 sept. 1626 este atestat numele de bărbat
Ciomag: „2 rumăni fugiţi în ţara Ungurească, anume Toader fiul lui Toader
Ciomag, cu fiii lui şi Neagul,” (Cat., III, p. 307). Din secolul al XVII-lea apare
scris Ciomăgeşti (3 mai 1628, 2 iulie 1630, Cat., III, doc. nr. 788 şi 1113),
formă menţinută până în prezent.
Ciumeşti: 22 aprilie 1567 (DIR, B, III, p. 237), fost sat al comunei
Mărăcineni, dar astăzi se cheamă Argeşelul, deşi numele topic este prezent în
83
vorbirea localnicilor. Un omonim a fost atestat şi în jud. Dolj, la 12 martie 1580
(Cat., I, doc. 1260). Toponimul este derivat, după părerea noastră, de la un
antroponim Ciumu, Ciumosu, găsit în documente în sec. al XIII-lea (vezi. N.
Drăganu, Românii, p. 56; pass.). Referitor la cium, ciumă „înălţime”, C.
Diculescu (art. în DR, IV, p. 499, unde autorul discută sensul primar şi sensurile
diferite pe care le-a cunoscut cuvântul în evoluţia sa semantică, problemele
împrumuturilor, ale influenţelor şi paralelismelor).
Clabucet: 13 oct. 1533 (Cat., I, doc. 415), munte în jud. Argeş.
Clăbucet, munte cu stână în jud. Prahova la 1486-1487 (ibidem, p. 16,
doc. 78). G. Vâlsan raporta toponimul Clăbucet la sârbocroatul klobuc
„căciulă, clăbăţ” şi-l considera sinonim cu Căciulat, deci cu sensul de „vârf
împădurit” (Valea superioară a Prahovei, 1924). G. Giuglea şi N. Orghidan
arătau următoarele: “Noi vedem în Clăbucet un derivat românesc cu sufixul -et
şi cu sensul de „ciunget”, adică loc cu copaci ciungăriţi, cu „clăbucii”
(coloambele) uscate, căzute, după cojirea copacului”. (Branul în lumina
toponimiei, în CL, V, 1959, nr. 1, p. 133). Iordan derivă toponimul Clăbucetul
din apelativul clăbuc (sl. kloboku „pileus”), cf., între altele, pol. klobuk „pălărie
înaltă, în formă de con”, ucr. klobuk „comănac, potcap” (Top. rom., p. 426).
Prezentând sumar formaţiile colective derivate de la nume de animale şi de
plante, Al. Graur arată că „poate Clăbucet să fie o excepţie în această privinţă”
(op. cit., & 166, p. 69). Considerăm toponimul un derivat românesc, întrucât
există foarte multe nume de locuri derivate cu sufixe colective, fiind un termen
care „arată aspectul exterior al locului” (Bolocan, Gh., Limba română în actele
de Cancelarie anterioare sec. XVII, în LR, an. XXIV, 1975, nr. 4, p. 334).
Cochineştii de Sus: 2 aprilie 1563 (Cat. I, doc. 775), sat în comuna
Stolnici. La 13 iulie 1569 apare, ca sat, Cochineştii de Jos (ibidem, doc. 908).
Faptul că la 13 iulie 1619 apare Stoica Cochianul (Cat. II, doc. 1021) şi nu
Stoica Cochinescul, ne determină să considerăm oiconimul de provenienţă
antroponimică: Cochianu(l) + suf. –eşti > Cochineşti. Pentru Cochină, n. pers.,
Iordan, DNFR, p. 137, care-l consideră de origine greacă. Deoarece oiconimul
apare cu determinative, aceasta dovedeşte că aşezarea era destul de dezvoltată
numericeşte. (Pentru apelativul cochineaţă, pl. cochineţe, v. Udrescu, Glosar,
p. 53).
Copăceni: 26 iulie 1526 (DIR, B, II, p. 26), sat localizat cu probabilitate în
com. Berevoeşti, dispărut ulterior. Despre hotarul Copăcelul (ulterior sat în
84
jud. Vâlcea) se pomeneşte în porunca din 14 aprilie 1496 (Cat. I, doc. III). Este
greu de precizat dacă este vorba de „veniţii” din satul Copăcelul sau de
locuitorii unei zone bogate în arbori (copaci), însă, oricum, toponimul este
derivat de la apelativul copac (pl. copaci) + suf. -eni.
Costeşti: 30 iulie 1535 (DIR, B, II, p. 187), astăzi oraşul Costeşti. În
scrisoarea din 4 sept. 1389 sunt trecuţi boierii Stanciu, Costea (s.n.), Vâlcu şi
Albu (Cat. I, doc. 6). Toponimul este un antroponim cu formă de plural
(Iordan, Top. rom., p. 165). La 7 iulie 1544 întâlnim satul Costeşti, localizat în
com. Muşăteşti (DRH, B, IV, doc. 164), astăzi dispărut.
Coteneşti: 6 februarie 1578 (DIR, B, IV, p. 307), sat în com. Stoeneşti. La
1535 este atestat n. pers. Coteanu (Ionescu, lucr. cit., nr. 825), iar Coto scrie
Porunca datată 7 mai 1571 (Cat., I, doc. 962), deci n. pers. Coteanu şi Coto
sunt atestate în perioada medievală, care presupun provenienţa antroponimică a
oiconimului. (Referitor la Cot, Cota, Cotea, Coto, Cotu, în DOR, p. 250; Ioan
Pătruţ, Nume, p.: 20, 79, 88).
Cotmeniţa: 14 ianuarie 1570 (Loc. jud., p. 82), sat în com. Băbana. Satul
şi-a luat numele de la pârâul care-l străbate, Cotmeniţa, afluent al râului
Cotmeana, de unde şi valoarea diminutivală a pârâului. Astăzi satul
Cotmeniţa apare oficial.
Cuca: 1 sept. 1545 - 31 aug. 1546 (DRH, B, IV. doc. 185). I.A. Candrea
arăta că „toponimul Cuca presupune un prototip latin vulgar. Cuca „stog de
fân”, „deluşor” (Principii, p. 27), pe când I. Iordan îl explică din apelativul
cucă „vârf izolat, punct culminant, vârf de deal sau de munte despădurit” (Top.
rom., p. 35), dar, în unele cazuri, ar putea fi „femininul lui cuc” (Id., ibidem, p.
396). (Pentru detalii, DR, III, p. 460 şi l096; DR, II, p. 296-297) Ion Conea,
discutând termenul cucă, arăta că acesta are înţelesul de „deal rotund, retezat la
vârf” (op. cit. p. 69). Al. Graur, prezentând sufixele româneşti, arată că „Pentru
formarea femininului, sufixul tradiţional este -ă, moştenit din latineşte şi rămas
productiv până astăzi la adjective. La substantive a rămas la cuvintele care
denumesc persoane (cumnată, stăpână etc.), fiind astfel înlocuit cu sufixe noi,
pe care le vom găsi şi în numele de locuri. Dar la acestea din urmă, ca o
trăsătură arhaizantă, -ă apare şi fără să fie la bază un nume de persoană (unele
exemple sunt la plural şi toate sunt articulate): ... Cuca, ... (op. cit., p. 68, &
163), demonstrând astfel că toponimul Cuca este forma de plural articulat a
omonimului apelativ, sg. cucă.
85
Cucu de Sus. - de Jos: 29 oct. 1528 (DIR, B, II, p. 57). La 20 mai 1548 ni
se spune de hotarul Cocului (DRH, B, IV, doc. 254). Totuşi, forma Cucu apare
şi în secolul al XVII-lea: „iar partea lui Ivan de la Cucu (s.n.) să fie lui Coman
şi lui Nicoară,” (Cat. II, doc. 318, p. 171: 13 oct. 1609). Apariţia alternativă a
formelor Cucu/Cocu ne determină să afirmăm că grafia acestor nume se
datoreşte scribilor care n-au cunoscut forma corectă, adică forma primară a
numelui topic. Dacă la 1609 era vorba de „Ivan de la Cucu” (vezi supra), la
1632 apare scris Cocul: „Bade şi Dragomir din Cocul” (Cat. III doc. 1281).
Este atestat şi n. pers. Cocul: „Cocul din Beleţi”, martor la 1623 (ibidem, doc.
239). Atestările numelor (topic şi de persoană) ne face să credem că numele
topic Cocul: (astăzi scris Cocu) este de provenienţă antroponimică. (Vezi şi:
DOR, p. 244-245; I. Pătruţ, Nume, p. 78; I. Iordan, DNFR, p. 139, referitor la
antroponimul Cocu.)
Davideşti: 18 oct. 1585 (Cat. I, doc. 1424), sat, în prezent, şi comună.
David este atestat, ca nume de persoană, la 1429 (DRH, B, I, doc. 65). David +
suf. –eşti > Davideşti.
Deagu: 26 nov. 1520 (DRH, B, II, doc. 303), sat în comuna Recea. „Deag
alb. „ramură” (DR, II). I. Deagu.” (DOR, p. 258). „Deagu este nume de
persoană.” (Bolocan, în SCL, 1, 1977, p. 6), toponimul fiind echivalentul
omofon al antroponimului Deagu.
Dâmbovicioara: 14 iulie 1579 (DIR, B, IV, p. 406). Numele pârâului
Dâmbovicioara s-a extins şi asupra satului, pârâul fiind afluent al râului
Dâmboviţa, pe partea stângă. Numele pârâului este un diminutiv al numelui
râului (Dâmboviţa > Dâmbovicioara), dar şi „Primitivul este el însuşi un
diminutiv de la Dâmbova” (Iordan, Top. rom., p. 452).
Dărmăneşti: 6 ianuarie 1552 (DIR, B, III, p. 13), sat, astăzi este scris
Dârmăneşti. Toponimul este un derivat antroponimic cu formă de plural. La 3
iulie 1621 „a avut pâră Neagoe cu Sas şi cu Dărman” (Cat. III, doc. 45).
Dârman este explicat din cumanul Dorman (DOR, p. 260, cu referire la N.
Drăganu, Românii, p. 392), I. Iordan consideră pe Dârman „acelaşi cu
Dărman”, provenit dintr-un bg. dărman (DNFR, p. 174), iar Pătruţ explică pe
Dărmăneşti ca derivat de la tema Dar- + suf. -m- + suf. -an-, şi pe Dârman de
la tema Dâr- + suf. -m- + suf. -an + suf. –eşti > Dârmăneşti (Nume, p. 123).
Dobroeşti: 9 mai 1561 (Cat. I, doc. 749), sat lângă Budişteni, prezent în
documente şi în sec. al XIX-lea (1832, Ind. cron. nr. 23, p. 182). Apare şi cu
86
determinant: Dobroeştii de Sus, la 2 iulie 1575 (Cat. I, doc. 156). Este un
derivat antroponimic: Dobroiu + suf. –eşti > Dobro(i)eşti.
Dobrogosti: 23 mai 1515 (DIR, B, I, p. l09), satul Dobrogostea din
comuna Merişani. La baza toponimului a stat numele de persoană de origine
slavă Dobrogostea, neurmat de sufix (Petrovici, Studii, p. 300), pe când Iordan
îl consideră o formă antroponimică compusă din adj. sl. dobr. şi n. pers.
Gostea, bg. Deşi Iordan îl consideră o formaţie antroponimică cu sl. dobr-,
încadrează toponimul în categoria numelor topice care arată o însuşire a locului
(Top. rom., p. 110). Noi considerăm toponimul ca echivalentul omofon al
antroponimului şi impus satului de către întemeietorul acestuia, deci fără vreo
legătură cu însuşirea locului, aşa cum arăta Petrovici (vezi supra). Forma
atestată (Dobrogosti) reprezintă pluralul nearticulat al antroponimului
Dobrogostea.
Dobroţii: 4 aprilie 1523 (DRH, B, II, doc. 215), actualul sat Dobrotu din
com. Albeştii de Argeş. Dobrotă (< sl. Dobrota), ca nume de persoană, este
atestat la 1421 (DRH, B, I, doc. 52), forma toponimului fiind echivalentă cu cea
a antroponimului la plural articulat, neurmat de sufix (sg. Dobrotă – pl.
Dobroţii).
Domneşti: 4 aprilie 1523 (DIR, B, I, p. 173). Satul Domneşti este o
aşezare străveche, aici fiind descoperite urme de aşezări umane datând din sec.
al III-lea e.n. (Loc. jud., p. 227). Numele topic presupune existenţa unui nume
de persoană (supranume) Domn (Domnu), din care a provenit, prin derivare,
deşi nu l-am întâlnit în documentele cercetate. Referiri la oiconim face şi
Christian Ionescu, considerându-l interesant (MEO, p. III), iar Iordan îl înscrie
la cap. Sociale (Top. rom., p. 213).
Drăganu: 9 martie 1502 (DRH, B, II, doc. 13). La 1389 este atestat
numele de persoană Drăgan (DRH, B, I, doc. II), motiv pentru care considerăm
toponimul de provenienţă antroponimică, fiind echivalentul omofon al acestuia.
După I. Iordan, Drăganu, nume topic, este un antroponimic masculin cu formă
de singular, raportându-l la drăgan „o specie de plantă, poate cosac” (după
Tiktin) sau „variantă a lui Dragon, cavalerist pe vremuri” (Top. rom., p. 166).
Drăgăneştii de la Slănic: 29 dec. 1532 (Cat. I, doc. 391), sat situat lângă
Slănic, com. Aninoasa, dispărut ulterior. Primul termen este un derivat antropo-
nimic, iar determinativul (de la Slănic) are rolul de localizare (precizare).
87
Drăghici: 23 iulie (1512-1513) (DIR, B, I, p. 81), sat în com. Mihăeşti.
Drăghici este jupân în sfatul domnesc la 1421 (DRH, B, I, doc. 48). Toponimul
este omofonul antroponimului care îşi păstrează neschimbată forma, deci este de
provenienţă antroponimică. (Drăghici(u.): sl. Drăgic, Iordan, DNFR, p. 181.)
Fedeleşoiu: 20 aprilie 1583 (Loc. jud., p. 175), sat în com. Ciomăgeşti.
Toponimul este derivat cu suf. augmentativ -oi(u) de la un supranume, probabil
Fedeleş, neatestat în, documente, dar existent la Iordan (DNFR, p. 196:
„Fedeleş: fedeleş, un butoiaş mic de forme diferite”). Referitor la
augmentativele formate în general cu suf. -oi, Al. Graur preciza: „Se pare că
printre numele de locuri nu există asemenea formaţii, fiind compusele cu mare.
Acolo unde găsim nume de localităţi cu sufixul –oi, este vorba sau de nume de
persoane, …, sau de numele unui animal masculin format de la feminin, …”
(op. cit., & 180, p. 73).
Flămânzeşti: 20 nov. 1525 (Cat., I, doc. 299). fost sat lângă oraşul Curtea
de Argeş, înglobat oraşului cu timpul. În doc. 188 din 16 dec. 1606 apare „fiul
lui Isop din Flămânda” (Cat. II, doc. 188), nume topic – Flămânda - pe care-l
credem de origine antroponimică, omofon al femininului Flămânda, fie că a
fost o poreclă devenită supranume, gândindu-ne la psihologia sexului feminin,
fie că a fost nume de persoană, motiv care ne face să credem că oiconimul
Flămânzeşti este derivat de la antroponimul Flămându(l) (Flămânda),
existent în onomastica românească (vezi Iordan, DNFR, p. 203). Iorgu Iordan
include toponimele Flămânda şi Flămânzeşti în categoria celor „psihologice”,
raportân- du-le la apelativul flămând (Top. rom., p. 323).
Floreni: 26 nov. 1520 (DRH, B, II, doc. 203), actualul sat Florieni din
com. Albeştii de Argeş. Florea, gramatic, scrie hrisovul din 13 dec. 1514 (Cat.
I, doc. 222). Credem că oiconimul este un derivat antroponimic: Flore(a) + suf.
–eni > Floreni.
Fureşti: 6 sept. 1534 (DIR, B, II, p. 162), sat în com. Dobreşti. La 1525-
1526 este atestată moşia Fureşti din jud. Buzău (Cat. I, doc. 300). Furul este
considerat nume de familie, de la care este derivat numele topic Fureşti (Pătruţ,
On. rom., p. 42). Numele satului a fost impus de Pădurea Fureştilor. Furul
fiind supranume de origine apelativă: fur, s.m., „hoţ”, iar pădurea a fost locul
de adăpost şi siguranţă al „furilor”. Faptul că apare şi moşia Fureşti, întăreşte
ipoteza că Furu(l), ca nume de persoană, se impusese în secolul al XVI-lea.
Desigur că primitivul a fost o poreclă cu sensul de calificare - fur.
88
Furnicoşi: 25 sept. 1572 (DIR, B, IV, p. 88), sat în comuna Mihăeşti.
Furnică este atestat, ca nume de persoană, la 1512 (Ionescu, lucr. cit., nr.
1213). Iorgu Iordan derivă numele topic de la „furnică sau, poate, lat.
formicosus „plin de furnici”(Top. rom., p. 470). Faptul că numele de loc
Furnicoşi este singular în nomenclatura geografică românească, sub forma
aceasta, ne face să ne gândim la calificarea peiorativă a locuitorilor satului
respectiv, mai ales că se află în apropierea minei de cărbune din satul Schitu
Goleşti (şi comună).
Găleşeşti: 15 dec. l50l (Cat. I, doc. 142), actualul sat Gălăşeşti din com.
Budeasa. Provenienţa numelui topic este astfel explicată de Pătruţ: - tema Gal-,
cu suf. –es > antr. Galeş, „din care provine Găleşeşti, numele unui sat din
judeţul Argeş” (On. rom., p. l03, subsol), nefiind de acord cu N.A.
Constantinescu (în DOR, p. 62) care a considerat pe Galeş ca legat de adj.
galeş. Galeş este atestat, ca nume de persoană, la 1461 (DRH, B, I, doc. 120),
de aceea raportăm oiconimul la antroponimul Galeş, nu la tema Gal-. Forma
Gălăşeşti se datoreşte grafiei.
Găneşti: iulie-august 1578 (DIR, B, IV, p. 327), sat în com. Pietroşani.
Ganea, nume de persoană la 1481 (DRH, B, I, doc. 178), provenienţa
antroponimică a toponimului fiind evidentă. Referitor la Ganea, Berinde şi
Lugojan arată următoarele: „Nume de familie. În sanscrită gania = „ceată,
serie”. Apare şi în toponimie: ..., Găneşti (..., AG, ...)” (Contribuţii, p. 152).
Geamăna: 11 iulie 1519 (DRH, B, I, doc. 185), sat în com. Bradu. Satul
şi-a luat numele de la pârâul care-l străbate, la 4 aprilie 1523 fiind menţionată
„gura Geamenei” (ibidem, doc. 215). Debitul de apă al pârâului provine din
cele două izvoare, de unde şi numele - apelativul geamăn, adj. „Geamăna (sat
în com. Bradu, r. Piteşti) < lat. geminus, -a, -um. Termenul indică două
elemente geografice apropiate, fie munţi, fie stânci, fie ape... În cazul de faţă
numele satului provine de la gârla satului Geamăna care are o soră geamănă
Gemeniţa” (Argeşul, p. 9). (Referitor la geamăn, şi Mihăilă, DLRV, p. l04)
Gliganul: 12 iunie 1564 (Cat. I, doc. 790), sat în com. Rociu. Muntele
Gliganul a fost atestat la 1523-1525 (ibidem, doc. 232), iar Gliga, nume de
persoană, la 1499 (Ionescu, lucr. cit., nr. 1328). Etimonul toponimelor este
antroponimul Gliga, derivat de la Grigore (Ionescu, MEO, p. 155). Autorii
studiului Argeşul în lumina toponimiei văd în nume o urmă lăsată de animale în
toponimie (p. 17), însă atestarea lui Gliga, n. pers., ne determină să credem că
89
toponimul este derivat de la acesta. (Gliga + suf. augm. –an > Gligan + art. >
Gliganul)
Glâmboc: 26 nov. 1520 (DRH, B, II, doc. 203), sat, probabil lângă
Glâmbocel, jud. Pădureţ, astăzi dispărut. Toponimul este de provenienţă
apelativă, etimonul fiind sl. globoku „adânc”. Iordan încadrează derivatele la
„topografice” (Top. rom., p. 105), iar Pătruţ arată că numele topic Glâmbocelul
este un derivat românesc (On. rom., p. 146). Emil Petrovici arăta că numele
topic a putut fi creat de români din cuvintele româneşti de origine slavă. (Studii,
p. 200), ipoteză pe care ne-o însuşim.
Goia: 5 mai 1538 (Loc. jud., p. 436), sat în com. Ungheni. Goia (Guia,
Goe), nume de persoane la 1454 (Ionescu, lucr. cit., nr. 1342). Credem că
toponimul este echivalentul omofonului antroponimic Goia, fost proprietar al
locului, care şi-a impus numele. Referitor la Goia, N.A. Constantinescu îl
considera un hipocoristic: „Din Neagoia: Goia b.” (DOR, p. 333), pe când I.
Iordan arată următoarele: “Goia: v. sl. goj. „pace” sau (şi) ung. golya „coco-
stârc”; ar putea fi şi un hipocoristic al lui Gheorghe, pt. care cf. Nae Nicolae, cf.
b. top. Goia” (DNFR, p. 227). Credem plauzibilă explicaţia din DOR, întrucât
n. pers. Neagoie a fost frecvent în onomastica românească medievală.
Grădiştea: 25 iulie 1526 (DRH, B, III, doc. 27), fost sat lângă oraşul
Câmpulung-Muşcel. Numele topic a fost frecvent în toponimia medievală, la 28
oct. 1464 fiind atestat în Jud. Buzău (Cat. I, doc. 54), la 25 iulie 1526 apare în
documente muntele Grădişteanul (ibid., doc. 315), la 30 iulie 1512 satul
Grădiştea din jud. Pădureţ este dat în schimb (DRH, B, II, doc. 107) ş.a.
Petrovici considera toponimul ca omofon al apelativului românesc grădişte
(Studii, p. 248), pe când Iordan îl derivă din sl. gradu, încadrându-l în categoria
toponimelor care păstrează amintirea unor evenimente şi obiecte istorice (Top.
rom., p. 307). Al. Graur arată că este derivat cu sufixul –işte, de origine slavă,
„adesea neanalizabil în româneşte, de exemplu în Grădiştea (« locul unde a fost
un oraş »)” (op. cit., & 168, p. 69; vezi Id., ibidem,& l02, p.50). Ca nume de
loc, Grădiştea este prezent şi astăzi în nomenclatura geografică a oraşului
Câmpulung-Muşcel şi cunoscut localnicilor.
Groşi: 14 ianuarie 1570 (DIR, B, III, p. 341), sat în com. Băbana. Un sat
cu acelaşi nume este atestat la 1545 (ibidem, II, p. 319), care a dispărut. Iordan
derivă toponimul de la apelativul gros „butuc”, încadrându-l la categoria
toponimelor „psihologice”, cap. „porecle” (Top. rom., p. 317). Numele Grosu
90
apare în onomastica medievală: „1610-1617 - locul lui Grosu” (Cat. II, doc.
375), ceea ce face ca plauzibilă şi provenienţa antroponimică a toponimului, dar
primitivul este adj. gros.
Hareş: 8 aprilie 1546 (DIR, B, II, p. 336), actualul sat Aref. În
documentele istorice a apărut scris: 1556 - satul Hăreşanii (DIR, B, III, p. 43);
1558 - Hareşul şi Hareşanii (ibidem, p. 77); 1563 - Hareş (ibidem, p. 182);
1567 - Haref (ibidem, p. 254-255); 1587 - Harefu (ibidem, V, p. 317-318);
1607 - Hareş (ibidem, veacul XVII, vol I, p. 269), alternând, deci, formele
Hareş / Haref. Aurelia Sacerdoţeanu, discutând despre satul Aref, arăta
următoarele: „În legătură cu numele urmează să ne întrebăm ce origine poate
avea. La aceasta e greu de dat un răspuns, chiar dacă ne referim la forma cea
mai veche, Hareş-Haref, pe care Hasdeu o socotea mai bună. Nu ştim să fi
încercat cineva o explicaţie şi cred că deocamdată nici nu poate fi dată cu toată
siguranţa. Putem da totuşi o sugestie. Că este un nume topic foarte vechi nu
încape nici o îndoială: sufixul -eş o arată limpede. E oare tot aşa de vechi ca
Argeş, din a cărui familie face parte? Noi nu ne îndoim de aceasta”. (Aref - un
vechi sat argeşean, în Studii şi comunicări, 1969, p. 181) După părerea noastră,
toponimul este derivat de la tema Har-, cu suf. -eş, temă de la care sunt
derivate şi nume de persoane. (Vezi. DOR, p. 73) Dispariţia lui h- iniţial poate
fi explicată prin mutarea accentului de pe radical pe sufix (Hareş / Haréş / Haréf
/ > Aréf), tendinţă întâlnită şi la numele de persoane: 20 febr. 1609 - Pătru şi
Hareta din Gherghiţa (Cat. II, doc. 284); 5 mai 1613 - s-a pârât cu Areta,
egumenul mănăstirii (ibidem, doc. 538), dacă nu poate fi vorba şi de o
problemă de grafie. În doc. 516 se pomenea de cotropire de munţi de către
Arefani: 17 nov. 1747 (Ind. cron. nr. 23, p. 123.). După Berinde şi Lugojan,
Har înseamnă „Calitate, însuşire, dispoziţia naturală care face pe cineva sau
ceva vrednic de admiraţie. În sanscrită, hara = « flacără, pară de foc, har,
sarcină, greutate », deci identic cu cel românesc. În aromână numele Theo-har
păstrează termenul har cu acelaşi înţeles” (Contribuţii, p. 158).
Hulubeşti: 7 februarie 1587 (Cat. I, doc. 1485), actualul sat Huluba din
com. Hârtieşti. Iordan explică toponimul Huluba din apelativul hulubă,
variantă a lui hlobă (Top. rom., p. 397; vezi şi discuţia la Al. Graur, op. cit., &
26, p. 17-18, referitoare la etimologia numelui Huluba ş.a.). Având în vedere
forma de plural a toponimului (derivat cu suf. -eşti credem că etimonul acestuia
91
este antroponimul Hulub(a), de Neagoe Hulubescu fiind vorba în actul din 28
mai 1628 (Cat. III, p. 405, doc., 804).
Iaşi: 4 aprilie 1523 (DIR, B, I, doc. 173), actualul „Valea Iaşului”.
Idomireşti: 1560 (Cat. I, doc. 736), actualul sat Dumireşti din com.
Albeştii de Argeş. Oiconimul este derivat de la n. pers. Idomir, cu suf. -eşti.
(„Idomir: un compus slav, de felul lui Zidimir, Radomir etc.”, Iordan, DNFR, p.
254).
Izvoru: 11 mai 1558 (Loc. jud., p. 251), sat şi comună; apelativul izvoru
toponimizat, evocând natura terenului.
Jupâneşti: 1 iunie 1541 (DRH, B, IV, doc. 110), sat în com. Coşeşti. Se
cunoaşte că în terminologia medievală românească a fost mult folositul jupân,
care, devenind supranume, a rămas şi în toponimie (vezi şi Ioniţă, V., lucr. cit.,
p. 41). (Pentru apelativul jupân, ILR, II, 1969, p. 191 passim, unde se găseşte şi
bibliografia problemei). Noi credem că toponimul este un derivat antroponimic:
Jupân(u) + suf. -eşti. Un sat Jupâneani (jud. Muşcel) este atestat la 6 febr.
1578 (Cat. I, doc. 1156), dar neidentificat, iar nume de sate Jupâneşti au fost
atestate, în sec. al XVI-lea, şi în judeţul Gorj (Cat. I, doc. 543 şi 1219).
Lăpuşani: 1549-1550 (DRH, B, IV, doc. 268), sat în comuna Coşeşti.
Înclinăm să credem că oiconimul este derivat de la apelativul lăpuş, cu suf. –
ani, negăsind în documente un sat Lăpuş. (Vezi Iordan, Top. rom., p. 62: lăpuş
< bg. lopus (= sl. lopuh), încadrându-l în categoria toponimelor care evocă
natura terenului aparţinând localităţii respective sau aflat în apropiere).
Lăunele: 13 aprilie 1581 (Loc. jud., p. 205), sat în com. Cuca. Asupra
numelui topic şi-a îndreptat atenţia Vasile Bogrea, care a arătat că numele
dealului şi al satului argeşean vine de la pârâul Lăune, nume care reprezintă
„un apelativ dispărut lăune, dintr-un prototip latin de felul lui miro, -onem (din
care: minune), gyro, - onem (după Candrea, genune), sau salo, -nem (rom.
sărune, „locul unde se dă sare la oi”); lat. lavo, -onem, „loc de scăldat, lăutoare,
baie” (din lavare, „lau, spăl, scald”). Ar fi, deci, de adaus la elementele latine
ale lexicului românesc şi la derivatele in -une” (Din toponimia românească, în
DR, II, p. 667). Ovid Densusianu a atribuit numele dealului, care apoi s-a dat şi
satului, de aceea el a plecat de la lat. labo, labi „a luneca”, care apare în latină,
mai târziu, sub forma derivată labina. (Probleme de toponimie şi onomastică,
1928, p. 132). Tot un etimon latin îi stabileşte şi I. Iordan: leo, leonem, arătând
următoarele: „Lăunele (Drg), Lăunele de Jos (Drg), Lăunele de Sus (Drg),
92
Dealul Lăunelui, Gura Lăunelui (Ved): din primul moment am văzut în lăune
continuatorul lat. leone(m), care s-a păstrat, o bună bucată de vreme, în limba
noastră, şi ca apelativ, cu sensul originar. Astăzi se întâlneşte izolat, sub forma
lăun (născută ulterior, prin analogie, din plur. lăuni), ca nume al unei plante de
apă, nedefinită mai de aproape (GrS VII, p. 239). Din punct de vedere fonetic,
nici o obiecţie nu se poate aduce împotriva acestei explicaţii: e, deşi deschis,
n-a devenit ie, fiindcă se găsea în silaba neaccentuată, şi s-a prefăcut în ă (cf.
lămâie...), cu atât mai uşor, cu cât era urmat de u (vocală velară.)”(Top. rom., p.
384). Indiferent de sensul primar al apelativului din care provine toponimul,
cuvântul şi sufixul fac parte din elementele lexicului românesc de origine
latină, aşa cum a arătat Vasile Bogrea.
Leurdeni: 18 mai 1526 (DIR, B, II, p. 9), sat, astăzi comuna Leordeni. În
stabilirea etimonului acestui nume topic pornim de la forma sub care a fost
atestat, Leurdeni, deoarece au mai fost atestate satele: Leurdeni, jud. Ilfov - 1
martie 1592 (Cat. I, doc. nr. 1631), Leurda, jud. Gorj - 1386-1418 (ibidem,
doc. 3), şi-l considerăm ca derivat; de la apelativul leurdă, (etimon primitiv), +
suf. -eni. Nu este exclus ca Leurdenii (locuitorii) să fi fost proveniţi din
Leurda, sat atestat cu un secol înainte (vezi supra), şi, în acest caz, numele să
exprime fenomenul de „roire” care a fost specific epocii medievale româneşti.
În orice caz, fie că pornim de la Leurdă, fie de la apelativul leurdă, s.f.,
etimonul primitiv este acelaşi: leurdă. Forma Leurdeni s-a menţinut până în
sec. al XIX-lea, fiind întâlnită şi în dicţionarul lui Alessandrescu (DGM, p.
238). G. Giuglea şi L. Ghergariu au considerat cuvântul leurdă ca provenind
dintr-o bază latină olidus, -a, cu prefixul întăritor re- şi metateza lui r în l (Note
etimologice, în LR, XIV, 1965, nr. 6, p. 651-656), pe când Grigore Brâncuş
arată că termenul leurdă este un cuvânt singur autohton, acesta numărându-se
printre elementele lexicale moştenite de la daci. (Vocabularul, p. 89-90, unde se
găseşte şi bibliografia problemei la zi.) A. Berinde şi S. Lugojan nu-l
înregistrează pe leurdă ca element lexical traco-dac (Contribuţii).
Lehăceşti (Lehceşti): 1549-1550 (DRH, B, IV, doc. 269), actualul sat
Leiceşti din com. Coşeşti. Forma Lehceşti se întâlneşte şi în sec. al XVII-lea: 3
sept. 1619 (Cat. II, doc. 1034), iar un sat Lihăceni este atestat în jud. Romanaţi
la l0 iunie 1535 (ibidem, I, doc. 437), motiv care ne determină să derivăm
numele topic Leh(ă)ceşti de la antroponimul Lehu (Lihu), cu suf. –eşti. Lihul,
ca nume de persoană, apare la 1472 (DRH, B, I, doc. 141), iar Bălar Leahul la
93
1632 (Cat. III, doc. 1265). Despre Lehu, n. pers., în DOR, p. l08, la Iordan
(DNFR, p. 276) şi Pătruţ (Nume, p. 21-22).
Lucăceşti: 6 februarie 1528 (Cat. I, doc. 91), moşie, sat, probabil lângă
Coteneşti, parte cu vecini întărită lui Negre. Oiconimul Lucăceşti este un
derivat antroponimic, Lucaci, n. pers., fiind atestat la 1400 (DRH, B, I, doc.
22), deci: Lucaci + suf.- eşti > Lucăceşti.
Mărăcineni: 24 iulie 1525 (DRH, B, II, p. 450). La 1589 este atestat satul
Mărăcinul din jud. Dolj (Cat. I, doc. 1558). Toponimul Mărăcineni este de
provenienţă apelativă, cu formă de plural nearticulat: mărăcine, s.m. + suf. –
eni, dacă nu cumva semnifică provenienţa locuitorilor. După Iordan, toponimul
evocă natura terenului şi este derivat din Mărăcinele (Top. rom., p. 82).
Indiferent de provenienţă, primitivul face parte din elementele lexicale
moştenite: mărăcine < lat. marrucina.
Mihăeşti: 23 iulie 1512 - 1513 (DIR, B, I, p. 81). Este derivat de la
antroponimul Mihai (ebr. Mihael), atestat şi acesta la 1390 (DRH, B, I, doc.
12). Formele: Mihăeşti - Mihăeşti sunt cazuri de grafie, după Ioan Pătruţ
(Nume, p. 39).
Miroşi: 19 iunie 1551 (Loc. jud., p. 293). După Nicolae Iorga, „Miroşi
pare a fi o formă viţiată din Meriş” (Revelaţii, p. 3), pe când I. Iordan
raportează numele topic Miroşi la etimonul maghiar mjir „mesteacăn” (Top.
rom., p. 372). Despre numele de persoană Miroşi, arată: „Miroşi: pol. Mirosz
(cu -i, care arată pronunţarea „moale” a lui ş precedent). Şi în alte limbi slave
există Miros. Cf. n. top. Miroşi”, (DNFR, p. 309). Având în vedere că n-am
găsit atestat pe Miroşi ca n. pers., credem că numele satului s-a datorat
vegetaţiei locului, localitatea aflându-se într-o regiune propice creşterii
mesteacănului.
Mogoşeşti pe Argeşel: 18 mai 1526 (DIR, B, II, p. 6-8), sat lângă Băjeşti,
dispărut. Toponimul este derivat de la Mogoş, n. pers., atestat la 1456 (Cat. I,
doc. 49) + suf. -escu, pl. -eşti. Ion Conea încadra pe Mogoşeşti în categoria
toponimelor provenite din antroponime de origine maghiară (op. cit., p. 74).
Morăşti: 5 ianuarie 1544 (DIR, B, II, p. 311), sat în comuna Cepari.
Credem că toponimul este un derivat de la n. pers. Moru (Mora), cu suf. –ăşti.
Pentru Mora, n. pers., Iordan: „Mora :bg. Mora; cf. şi it. Morra”, DNFR, p.
316. (Referitor la Moru, Mora, nume de bărbat, nume de familie, în DOR, p.
94
326; Pătruţ, Nume, p. 60, 69, 126, unde se arată şi despre provenienţa
antroponimică a oiconimului Morăşti).
Muşcel: 1 sept. 1555 (Cat. I, doc. 652), moşie sat, astăzi fiind sat
component al comunei Boteni. Numele topic a fost foarte răspândit în
nomenclatura geografică românească medievală: părţi în Muşcel, jud. Buzău, la
6 sept. 1534 (Cat. I, doc. 425); moşia Muşcelul, jud. Prahova, la 15 aprilie 1577
(ibidem, doc. 1116); Muşcelul, sat în jud. Romanaţi, la l0 aprilie 1520 (ibidem,
doc. 264); Buneştii de la Muşcel, la 2 august 1510 (ibidem, doc. nr. 187).
Toponimul este de provenienţă apelativă, muscel, muscele, s.n., omofonul
numelui topic fiind cu etimologie necunoscută (DEX, p. 577), Gheorghe
Mihăilă arată următoarele: „Muşcel, s.n., « colină, muncel » ... – Probabil,
variantă fonetică a lui muncel (astfel la: Tiktin, DRG, s.v.; Al. Graur, în BL,
VII, 1939, 136-137, DLR, s.v.)” (DLRV, p. 127).
Nămăeşti: 1 iulie 1506 (DRH, B, I, doc. 46), sat în com. Valea Mare-
Pravăţ. Al. Graur arăta că acest nume topic are la bază numele de persoană
Nămaie (N. pers., p. 8) + suf. -eşti, etimologie care corespunde realităţii,
Nămaiu, nume de bărbat, fiind atestat în onomastica medievală prin actul din
18 mai 1622 (Cat. III, doc. 130). Referitor la Nămaiu, în DOR este explicat din
subst. nămaie (< lat. animalia), p. 331, însă Pătruţ respinge propunerea din
DOR, deoarece „e greu de explicat forma Nămaiu” (Nume, p. 94), iar derivatele
Namei, Nămaiu, Nămescul, Namilă presupun o temă comună Nam- (ibidem,
p. 94-95). În Îndrumările care se află la intrarea în mănăstirea din satul
Nămăeşti, dr. Mailat explică acest nume topic ca derivat din rădăcina indo-
europeană nemos, care în limba străbunilor înseamnă „sanctuar” (Pokorny
Julius, Indogermaniche etymologische Worterbuch Band I, 1959, Bern und
Munchen, p. 763-764). Considerăm plauzibilă explicaţia dată de Al. Graur.
Negeşti: 26 aprilie 1533 (Cat. I, doc. 406), sat, prezent în documente până
în sec. al XVIII-lea: 1787 (Ind. Cron. nr. 9, p. 88). Neagu, n. pers., este atestat
la 140l (DRH, B, I, doc. 24). Este un derivat antroponimic: Neagu + suf. –eşti >
Negeşti.
Negoeşti: 1 iunie 1526 (Cat. I, doc. 312), sat în jud. Muşcel; mai apare şi-n
actul din 26 iunie 1622 (Ind. cron. nr. 9, p. 24), apoi dispare oficial. Este
derivat de la antroponimul Neagoe, n. de pers., (sl. Njagoe), cu suf. -eşti, cu ea
> e în rădăcină datorită mutării accentului pe sufix: Neágoe - Nego(i)eşti.
Neagoe n. pers. la 1428 (Cat. I, doc. 29).
95
Negoiu: 22 iunie 1540 (DRH, B, IV, doc. 96), munte. Emil Petrovici a
arătat că Negoiu este un oronim care are la bază un antroponim românesc de
origine slavă (Studii, p. 300), ipoteză plauzibilă.
Negomireşti: 23 iulie 1512-1513 (DIR. B, I, p. 81), sat în jud. Muşcel care
a fost prezent în documente până în sec. al XVIII-lea: 19 sept. 1784 (Ind. cron.
nr. 9, p. 78), fost cătun al com. Măţău (actuala comună Mioarele). Negomir, n.
pers. la 1478 (DRH, B, I., doc. 158). Neágomir (sl. Negomir) + suf. –eşti >
Negomireşti.
Negraşi: 30 iulie 1535 (DIR, B, II, doc. 187), diminutivul de la Negru.
Numele de persoană Negru apare în documente la 28 aprilie 1576 (Cat. I, doc.
1090). „Satul Negraşi este amintit pentru prima oară în actul prin care Radu
Paisie (Petru de la Argeş) întăreşte mai multe proprietăţi”. (Loc. jud., p.313.)
Nucşoara: 28 mai 1532 (DRH, B, III, doc. 126). Etimonul primitiv al
toponimului este apelativul nucă + suf. compus -uşoară > nucuşoară.
Nucuşoara > Nucşoara, cu sincoparea lui -u- neaccentuat, tendinţă fonetică
existentă încă din latina populară, datorită faptului că „vocala sincopată se
găseşte în silaba cea mai puţin rezistentă din punctul de vedere al posibilităţii
de a se conserva (precedată şi urmată de silabe accentuate)” (Iordan, Top. rom.,
p. 357); Nucşoara < nucuşoara, diminutivul lui nucă, (Idem, ibidem, p. 360).
Păuleşti: 13 ianuarie 1575 (DIR, B, IV, p. 157), actualul sat Păuleasca din
com. Mălureni. Un omonim este atestat şi în jud. Prahova la 2 nov. 1587 (Cat.
I, doc. 1507). Toponimul este derivat de la n. pers. Paul, cu suf. -eşti. („Paul:
nume calendaristic la catolici, adoptat adesea de ortodocşi, care înlocuiesc prin
el pe Pavel; cf. şi bg. Paul, pol. Paul”, Iordan, DNFR, p. 356; vezi şi Al. Graur,
N. pers., p. 40).
Pietroşani: 25 iunie 1570 (DIR, B, III, p. 365). Despre numele topic
Petroşeni, E. Petrovici arăta că designează „oameni originari din Petros”
(Studii, p. 179), iar I. Iordan îl încadrează pe Pietroşani la derivate în -ani, -
eni: Pietroşani < Petros (Top. rom., p. 410), însuşindu-şi explicaţia lui
Petrovici. După I. Conea, Petroşani face parte din categoria oiconimicelor care
trădează deplasări (op. cit., p. 90). Având în vedere forma sub care a fost atestat
toponimul (Pietroşani), precum şi atestarea altor nume de locuri: muntele
Pietriceaua la 1519 (DRH, B, II, p. 336), hidronimul Pietroasa la 1503 şi
toponimul Pietroasa la 1507 (Mihăilă, DLRV, p. 137), ne determină să afirmăm
că, în afară de Pietroşani, celelalte toponime sunt derivate, cu diferite sufixe,
de la apelativul primitiv piatră, s. f. De altfel, apare în documente şi oiconimul
96
Piatra la 1400-1418 (DRH, B, I, p. 53). Referitor la forma Petroşani (grafiat
oficial Pietroşani), Al. Graur arăta următoarele: „numele de locuri păstrate în
graiul viu au respectat schimbările normale în dialectele locale, apoi, după un
timp, au fost cunoscute şi celor care vorbesc alte dialecte şi aceştia le-au
acceptat aşa cum erau pronunţate de localnici. De exemplu Petroşeni este corect
pronunţat aşa în graiul localnicilor, dar, dacă ar fi fost folosit în Muntenia, ar fi
trebuit să fie pronunţat Petroşani” (Nume loc., & 39. p. 24), afirmaţia fiind
veridică, oiconimul P(i)etioşani aflându-se în Muntenia.
Piscani: 29 dec. 1532 (DIR, B, II, p. 116), sat în comuna Dârmăneşti. În
actul din 18 august 1566 este atestat muntele Piscanul (Cat. I, doc. 816),
muntele Piscul (jud. Argeş) apare în documente la 1526 (ibidem, doc. 307), iar
numele topic Piscul, sat, moşie, loc, este frecvent în toponimia medievală
românească; satul Piscul din jud. Buzău la 9 mai 1573 (ibidem, doc. 1013);
moşia Piscul Voevodului din jud. Romanaţi la l0 februarie 1541; seliştea
Piscul Năsipului din jud. Dolj la 4 ianuarie 1536; Piscul lui Stroe din jud.
Gorj la 9 martie 1502 (ibidem, doc. nr.: 504, 451, 143). Toponimul Pisc este
atestat şi în sec. al XV-lea, înregistrat de Gh. Mihăilă (DLRV, p. 137), unde se
găseşte şi bibliografia referitoare la sensurile apelativului pisc şi încercările de
a-i stabili etimonul, autorul considerându-l cu etimon necunoscut (ibidem, p.
138). Primitivul este entopicul pisc, dar nu putem fi siguri dacă oiconimul
Piscani designează crearea aşezării umane prin fenomenul de „roire” din satul
Piscul. După Iordan, există putinţa de interpretare a numelui topic Piscul şi ca
un sinonim al lui nisip (Top. rom., p. 41-42). Vechimea toponimelor lasă, după
părerea noastră, deschisă problema stabilirii sensului primar care a stat la baza
numirii locurilor. (Vezi, în acest sens, şi Al. Graur, op. cit., & 29, p. 19. cu
referire la Maglavit).
Poienari: 1542 - 1543, oct. 23 (DRH, B, IV, doc. 135), sat, fost Alimăneşti
– Poienari, actualmente comuna Poienarii de Argeş.
Poienari: (Poenari, Poinari): 29 mai 1573 (DIR, B, IV, p. l08), astăzi
Poienarii de Muşcel. În general, se consideră că localităţile populate cu
oameni veniţi din alte părţi sunt numite cu adăugarea suf. –ani, -eni, cu
varianta -ari, la numele topice de unde au venit (vezi Al. Graur, op. cit., &
170), deci, în cazul de faţă, populaţia a venit dintr-un sat numit Poiana, dar este
de reţinut şi părerea lui Porucic, aceea că Poienarii ar fi locuitorii unei poiene
„podiş înalt” (Lexiconul, p. 36 şi 67), părere care ar corespunde realităţii
topografice a localităţilor argeşene denumite astfel.
97
Poienărei: l0 nov. 1528 (DIR, B, II, p. 58), sat în comuna Corbeni. Este un
diminutiv al numelui topic Poienari (Vezi şi I. Iordan, Top. rom., p. 457).
Popeşti: 22 aprilie 1511 (DIR, B, I, p. 70), sat şi comună în sudul
judeţului. Este un derivat antroponimic cu forma de plural nearticulat (Popeşti
< Popa, s.m., supranume, din apelativul „popă” + suf. –eşti.)
Prăvăleni: 2 febr. 1533 (Ind. cron. nr. 2, doc. 42, p. 15), fost sat lângă
Valea Danului. Apare în documente şi în sec. al XVII-lea: 22 febr. 1654
(ibidem, doc. 475, p. 38), dată după care dispare oficial. Credem că locuitorii
din satul Prăvăleni au fost urmaşii lui Pravilă, supranume, (apelativul pravilă,
s.f., „lege, corp de legi”), cel care a întemeiat sau a stăpânit satul. În actul din
21 iulie 1568 se arată: „Ion Pravilă dă jupânului Ivaşco, marele armaş, partea sa
din moara de la Piteşti pentru o datorie neplătită” (Cat.I, doc. 852).
Priboieni: 23 mai 1515 (DRH, B, II, doc. 137), satul şi comuna Priboieni.
Existând şi un sat Priboiu (vezi infra), s-ar putea ca toponimul Priboieni să
arate originea locală a oamenilor, deoarece „un nume topic în -ani sau în -eni, a
cărui temă este ea însăşi un toponimic (real ori numai virtual), însemnează, cel
puţin teoretic, că oamenii satului respectiv au venit, la început de tot, din
localitatea pe care o indică tema” (Iordan, Top. rom., p. 404; vezi şi: N. Iorga,
Revelaţii, p. 3: Al. Graur, N. loc., & 170, p. 70).
Priboiu: 16 sept. 1519 (DIR, B, I, p. 151), actualul sat Priboaia din com.
Bălileşti. Valeriu L. Bologa, cu ocazia adunării materialului „pentru o
terminologie a instrumentelor chirurgicale folosite în medicina populară
românească” (Etimologii, în DR, V, p. 479), arăta următoarele: „am găsit priboiul
atestat pentru tot teritoriul dacoromân ca instrument pentru găurit fierul”
(Ibidem,p. 481), iar Ovid Densusianu a înregistrat apelativul priboi < sârb. priboj
cu sensul de „deal tinos” (Graiul din Ţara Haţegului, p. 56). În explicarea
numelui topic, I. Iordan ia în consideraţie apelativul priboi, cu înţelesul de „deal
tinos, locul unde stânca muntelui dă de-a dreptul în apa râului, o plantă
(Geranium macrorrhizum)” (Top. rom., p. 529). Un sat Priboiu este atestat şi în
jud. Dâmboviţa, lângă Brăneşti, în actul din 25 aprilie 1650 (Ind. cron. nr. 23 p.
136), iar Priboaia, ca sat, femininul lui Priboiu, apare în actul din 17 august
1845 (ibidem, p. 85). Atestările numelor topice impun ipoteza existenţei unui
nume de persoană Priboi(u), fie ca supranume, fie ca nume de familie (vezi şi
Iordan, DNFR, p. 379). Ceea ce este sigur este faptul că primitivul este
apelativul priboi, indiferent, de sens (instrument sau deal tinos).
98
Prislopu: 1 iulie 1511 (DRH, B, II, doc. 86), sat în comuna Drăganu. La
14 mai 1506 este atestat muntele Prislopul (DIR, B, I, p. 36). Prislopu(l) are la
bază un apelativ românesc de origine slavă meridională (preslopu), având
acelaşi înţeles de „trecătoare” şi fiind creat de români. (Petrovici, Studii, p.
296.). Termenul arată „aspectul exterior al locului” (Bolocan, Gh., în LR, nr. 4,
1975, p. 335). (Pentru etimologia numelui topic, Id., ibid., p. 230-235; vezi şi:
Graur, Al., op. cit., & 290, p. l07; Mihăilă, DLRV, p.144-145, care găseşte
atestat la 1451 muntele Prislop).
Racoviţa: 29 dec. 1532 (DIR, B, II, p. 117), sat în com. Colibaşi.
Racoviţa, ca nume de moşie sau de sat, a fost atestat în documentele sec. al
XVI-lea în zona subcarpatică: satul Racoviţa (jud. Dâmboviţa) la 1589; satul
Racoviţa (jud. Râmnicu-Sărat) la 1451, satul Racoviţa (jud. Vâlcea) la 1502;
moşia de la Racoviţa (jud. Vlaşca) la 1568 (Cat. I, doc. nr.: 1560, 45, 143,
849), motiv care ne determină să vedem în nume un derivat de la antroponimul
Racu (Raca), prin dublă sufixare: Racu (Raca) + suf. sl. -ov + suf. dim. -iţa >
Racoviţa. După Iordan, Racoviţa < Racova (< sl. rakov „de rac”) + suf. - iţa
(Top. rom. p. 458). Racu, Raca, nume de familie (Pătruţ, On. rom. p. 63),
etimonul fiind apelativul rac, s.m.
Răteşti: 13 ianuarie 1575 (Cat. I, doc. 1054), sat, existent şi în prezent. Un
sat Răteşti (jud. Buzău?) este atestat la 1 aug. 1437 (Ibidem, doc. 34), iar prin
Cartea din 1512-1521 se întăreşte stăpânirea jupanului Ratea, postelnicul,
(ibidem, doc. 213), atestări care evidenţiază vechimea oiconimului Răteşti şi a
antroponimului Ratea, deci: Ratea, n. pers., + suf. –eşti > Răteşti.
Rătivoeştii Vechi: 6 iulie 1526 (DRH, B, III, doc. 22), actualul sat
Retevoieşti din com. Pietroşani. Toponimul a fost considerat un derivat
antroponimic de la „n. pers. Radivoj (cu aceeaşi temă ca Rade, Rado): a neacc.
> ă, apoi e, din cauza lui i (devenit, poate, şi el e) al silabei următoare. ... Cât
despre t (pentru d al etimonului), trebuie să admitem o disimilaţie la r şi v
(consoane sonore) din silabele vecine. Dar tot atât de bine el ar putea fi
originar: cf. bulg. Ratko, alături de Radko” (Iordan, Top. rom., p. 252-253). În
actul din 22 iunie 1616 apare numele de persoană Radivoe (Cat. II, doc. 744),
care va fi prezent şi în documentele următoare.
Râjleţii: 22 oct.1563 (DIR, B, III, p. 185), sat desfiinţat, înglobat satului
Râjleţu-Govora, comuna Uda. Este un toponim cu forma de plural articulat.
Aplicând ipoteza derivării cu sufixe monoconsonantice (cf. I. Pătruţ, Nume),
am putea considera oiconimul un derivat de la tema râj + suf. -l- + suf. -eţ.
99
Râul Doamnei: 29 oct. 1528 (DIR, B, II, p. 58), astăzi grafiat Râu
Doamnei, are doi afluenţi la izvor - Valea Rea şi Zârna - şi curge prin
Nucşoara, Corbi, Domneşti, Pietroşani, Coşeşti, Dârmăneşti, Miceşti,
Purcăreni, Colibaşi şi Mărăcineni, fiind afluent al râului Argeş pe partea stângă,
în care se varsă la Piteşti. Până în sec. al XIV-lea s-a numit Râul Negru
(Monografia com. Corbi, p. 17), apoi Râu(l) Doamnei care „însemnează râul
pe lângă care trăieşte nevăstuica, iar pentru a îmblânzi acest animal şi a nu face
rău la vite, i se spune doamnă” (Argeşul, p. 14). Având în vedere prima
denumire (Râul Negru) şi prezenţa nevăstuicii în regiunea subcarpatică a
râurilor, ipoteza schimbării determinativului (din Negru în Doamnei) pare
plauzibilă. În versiunea populară, determinativul Doamnei s-ar datora înecării
în râu a soţiei (sau fiicei) unui domnitor.
Robaia: 4 februarie 1593 (DIR, B, VI, p. 66), sat în com. Muşăteşti. Iordan
derivă pe Roboaia de la apelativul rob (Top. rom., p. 403), pe când Pătruţ arată
că „satele Robaia, jud. Argeş, Vâlcea, poartă nume de persoană, înrudit cu Rob,
Robu nfam, Roba nb, Robe, care, prin forma lor, nu pot proveni din rob subst.,
ca în DOR, p. 361, ci trebuie raportate la bg. Rob nb, Robo nb (Ilcev,
inacceptabil explicate), scr. Rob (RJA), Roba nfam (RJA)” (Nume, p. 97). Deci,
oiconimul este de provenienţă antroponimică, cu formă de feminin singular
articulată.
Româneşti: 5 nov. 1570 (Cat. I, doc. 943), sat pe Argeş. Numele este
frecvent în nomenclatura geografică a evului mediu: 18 februarie 1574 -
Stăneşti şi Româneşti (jud. Muşcel) (Ind. cron. nr. 9, p. 21); 6 febr. 1580 -
Romăneşti (jud. Dolj), 1547 – Româneştii de Jos (jud. Vlaşca) (Cat. I, doc.
1257 şi 581), iar prin Porunca din 5 sept. 1487 se întărea stăpânirea lui Roman
şi a cumnatului său asupra unor părţi de moşie (ibidem, doc. 79). Satul
Româneşti din jud. Muşcel apare scris şi Rumâneşti în anii 1667, 1707, 1757
(Ind. cron. nr. 9, p.: 42, 63, 81), apoi Valea Rumâneştilor la 6 aprilie 1825
(ibidem, p. 146), localitate componentă a oraşului Câmpulung-Muşcel.
Toponimul Româneşti evocă o realitate etnică, iar determinatul Valea, adăugat
pe cale oficială, s-a datorat pârâului care udă acest sat şi se varsă în Râul
Târgului. I. Iordan derivă numele topic de la antroponimul Roman (Top. rom.,
p. 173), iar la p. 299 îl găsim derivat din etnicul român. Deşi a fost atestat şi
antroponimul Roman (vezi. supra), noi susţinem că oiconimul este derivat de la
etnicul român/rumân (Referitor la român, rumân, Vasile Arvinte, Român,
românesc, România, p. 35-96).
100
Ruda: 4 aprilie 1523 (Cat. I, doc. 281), moşie la Bircii (Furnicoşi). Topo-
nimul a fost considerat de provenienţă apelativă, evocând natura terenului.
Ruda > rudă „prăjină (spec.) osie (Tiktin) şi sensul de „mină” (în Transilvania)”
(Iordan, Top. rom., p. 99). Sextil Puşcariu arată că sunt şi „toponimice de
origine slavă, care în româneşte nu însemnează nimic, deci n-au putut fi date
localităţilor decât de cei ce le înţelegeau, slavii. Din mulţimea de asemenea
nume cităm, după I. Iordan ... şi G. Kisch ... Ruda, ... si ruda 'metal' “ (Limba
Română, I, 1976, p. 299). Ceea ce este sigur, după părerea noastră, este că
toponimul este omofonul apelativului ruda, dar sensul iniţial nu poate fi
precizat. Noi optăm pentru cel de mină, având în vedere că satul a fost localizat
lângă mina de cărbuni de la Schitu Goleşti. Numele a dispărut după anul 1600.
Rudeni: 29 august 1526 (DIR, B, II, p. 30), sat în com. Şuici. Este derivat
de la apelativul ruda, cu suf. –eni; poate şi Ruda, n. top.
Runcu: 12 iunie 1564 (Cat. I, doc. 790), sat lângă Cerbureni, comuna
Albeştii de Argeş. N. Iorga arăta că runcul este romanul runcare (Ist. Rom., II,
1936. P. 136), iar I. Conea arăta că oiconimul Runcu este un toponim care
designează „despăduriri” (op. cit., p. 90). Runc < rom. runc “curătură, loc
defrişat” (Petrovici, Studii, p. 298). Apelativul se toponimizase în sec. al XV-lea:
23 aprilie 1486 - Crâstian din Runcu - (DRH, B, I, p. 317), iar în sec. a1 XVI-lea
este frecvent. (Vezi şi G. Mihăilă, DLRV, p. 149, unde se găsesc şi atestările
toponimului Runcu). Runc, pl. runcuri, s.n.< lat. runcus (< runcare).
Sălătruc: 1518-1519 (IX - VIII) l0 (Cat. I, doc. 258). Urmărind acest
nume topic în documente, l-am găsit atestat în jud. Vâlcea - 17 aprilie 1488,
Sălătrucul, jud. Mehedinţi - 29 aug. 1594, Sălătrucul (ibidem, doc. 83 şi
1702), toate existente şi astăzi. De asemenea, mai întâlnim astăzi satele
Sălătrucul în jud. Bacău (com. Dărmăneşti) şi în Jud. Hunedoara (com.
Blăjeni). Atât toponimele atestate în evul mediu, cât şi cele actuale se află în
regiunea subcarpatică a ţării. I. Iordan înscrie numele topic, dar nu-l explică
(Top. rom., p. 459), pe când I. Conea îl consideră de origine slavă (op. cit., p.
88). După Giuglea şi Orghidan, Sălătruc este de origine obscură, poate sl. sal
„sare” + bălătruc „pisălog de sare” (stud. cit. în CL, I, 1959, p. 133). De
menţionat este faptul că forma grafică a toponimului s-a menţinut neschimbată.
Săpata: 9 aprilie 1550 (DIR, B, II, p. 398). Oiconimul arată o însuşire a
locului şi, gramatical, este un participiu substantivat la genul feminin, singular.
I. Iordan îl consideră un sinonim aproximativ cu Scobita (Top. rom., p. 127).
101
(Referitor la “participii substantivate” : Al. Graur, N. loc., & 128, p. 58; Iordan,
Top. rom., p. 461-466; Şt. Paşca, DR, XI, p. 84-96).
Slănic: 24 iulie 1525 (DRH, B, II, doc. 240), sat în comuna Aninoasa. În
zonă există şi pârâul Slănic, atestat la 29 dec. 1532 (ibidem, doc. 141), numele
pârâului extizându-se şi asupra satului. (Vezi, în acest sens, Gh. Bolocan,
Structura numelor de sate româneşti, în LR, nr. 6/1976. p. 593-608), S.
Puşcariu arăta că Slănic este un nume dat de slavi şi provine din slaniku
„vânzare de sare” (op. cit., p. 299). După Petrovici, Slănic este probabil
omofonul apelativului slănic, cu sensul de „râu sărat”, însuşindu-şi părerea lui
Petar Skok (Studii, p.165). Toponimul este de provenienţă apelativă şi credem
că explicaţia lui Petrovici este cea potrivită.
Stăneşti: 19 iunie 1502 (DRH, B, II, doc. 17), sat în comuna Corbi. Stan,
n. pers. în doc. 16 din 11 mai 1409 (Cat. I, p. 4). Oiconimul este un derivat
antroponimic: Stan (bg. Stan) + suf. –eşti > Stăneşti.
Stâlpeni: 21 august 1598 (Cat. I, doc. 1809). După I. Iordan, este un
derivat de la apelativul stâlp „stâlpean, hotăran” (Top. rom. p. 75), cu formă de
plural nearticulat, menţinându-se grafiat astfel până astăzi. Stâlpul Purcariului
la 1517 (DRH, B, II, p. 300). Romulus Vulcănescu, ocupându-se de toponimia
mitică românească, arată că „Dintre fitotoponimele mitice care reflectă un
succedaneu al coloanei cerului menţionăm vechiul topic Stâlp, în sensul de
stâlp sacru, de Stâlp al cerului” (ş.a.), (Toponimia mitică românească, în
Lucrările, p. 192).
Stoeneşti: 9 februarie 1524 (Cat. I, doc. 290). Stoian Golin este în sfatul
domnesc la 1389 (DRH, B, I, doc. II). Este un oiconim de provenienţă antropo-
nimică, cu forma de plural nearticulat: Stoian + suf. –eşti > Sto(i)eneşti.
Stoieneşti/Stoeneşti sunt forme care se datoresc grafiei. (Vezi Pătruţ, Nume, p.
39). Iordan îl consideră pe Stoeneşti un derivat antroponimic (Top. rom. p.
174). S-a impus forma Stoeneşti.
Stolnici: 20 nov. 1557 (DIR, B, III, p. 76). După Iordan, Stolnici este
omofonul plural al apelativului stolnic (Inv.) - „dregător care purta grija mesei
domneşti, fiind şeful bucătarilor, al pescarilor şi al grădinarilor” şi semnifica
poziţia socială a oamenilor (Top. rom., p. 212). Al. Rosetti arată că numele
topic este de origine slavă: „Stolnici (jud. Argeş, şi jud. Vâlcea, jumătatea de
nord a jud. Iaşi., jud. Suceava): v. sl. stoliniku (bg. Stolnik)” (Ist. lb. rom.,
1978, p. 336).
102
Stroeşti: 1523-1525, mai 22 (DIR, B, I, p. 174), sat în com. Muşăteşti.
Stroe este atestat ca nume de persoană la 1480 (DRH, B, doc. nr. 170).
Oiconimul este un derivat antroponimic.
Suseni: 15 iunie 1505 (DIR, B, I p. 30). În doc. nr. 651 din 30 dec. 1614 se
pomeneşte de Radu, fiul lui Susea (Cat. II, & 332, p.120), de aceea credem că
oiconimul ar putea fi un derivat antroponimic, deşi nu poate fi exclusă ipoteza
diferenţierii (vezi. Al. Graur, N. loc., & 332, p. 120) sau a localizării aşezării
umane în funcţie de situaţia topografică a locului.
Suslăneşti: 1503 - Suschlanest - (Dinu, C., Din istoricul unui vechi sat de
moşneni – Suslăneşti, în Studii şi comunicări, 1972, p. 286). Este unicul sat cu
acest nume în ţara noastră. Asupra originii acestui nume topic s-au emis păreri
diferite: autorul art. cit. îl derivă din apelativul suslă, lichidul spirtos format
după prima fierbere a cerealelor sau a prunelor pentru producerea rachiului, în
sprijinul acestei ipoteze invocându-se livezile de pruni existente pe aceste
locuri (p. 285, unde se află şi bibliografia problemei, suslă < sl. suslo); altă
părere se referă la originea antroponimică a oiconimului, presupunându-se
existenţa unui Suslan, n. pers. Dacă numele topic ar fi derivat de la apelativul
suslă, atunci ar fi trebuit ca satul să se numească Susleşti. Deoarece nu a existat
şi nici nu există un apelativ suslan în vorbirea localnicilor sau în lexicul limbii
române, derivarea numelui topic dintr-un antroponim Suslea (cf. pol. Suslik,
Suslo, rus. Suslov, gr. Suslu's', Iordan, DNFR, p. 431) + suf. augm. -an + suf. –
eşti > Suslăneşti, corespunde sistemului derivaţional al toponomasticii
româneşti, în sensul că toponimele derivate cu suf. -eşti sunt „totdeauna nume
de persoane” (Al. Graur, N. loc., & 172, p. 70). Urmele arheologice găsite cu
ocazia săpăturilor din anii 1939 şi 1959 demonstrează că aşezarea umană de la
Suslăneşti „a furnizat urme de culturi din toate erele pământului. Ea a fost o
mare aşezare geto-dacă, un fel de depozit uriaş de mărfuri care servea la
schimburi de comerţ între localnici şi coloniile greceşti de pe ţărmul pontic”
(Nasta, Nicolae, Urme arheologice şi istorice în raionul Muşcel, în Magazin, an
V, nr. 194, 24 iunie 1961).
Şerbăiani: 13 dec. 1569 (DIR, B, III, p. 334), satul Şerboieni din com.
Buzoeşti? La 1409 este atestat numele de persoană Şerban (DRH, B, I, doc.
35), iar la 1469 - Şerbu (Cat. I, doc.57). Şerboi (< Şerbu + suf. augm. -oi) +
suf. –ani > Şerboiani > Şerbăiani, cu -o > -ă, datorită labialei precedente şi
caracterului asimilatoric al lui -a- următor şi mutării accentului pe sufix. (Şerb,
103
s.m., < lat. Servus, Mihăilă., DLRV, p. 162). Primitivul este deci apelativul
şerb, care s-a antroponimizat şi, prin derivare, s-a impus ca oiconim,
semnificând „urmaşii lui Şerboi”. (Despre sufixul -ean/ pl. -eni/, cu varianta -
an/i/, şi despre numele de persoane şi de localităţi derivate, vezi Al. Graur: N.
pers., p. 116 şi urm., N. loc., & 326-328; Puşcariu, în DR, VI, p. 534, unde se
găsesc amănunte în plus).
Şuici: 13 dec. 150l (DRH, B, II, doc. LO). Şuica, nume topic, apare în
acelaşi document cu oiconimul Şuici la 1518-1519 (Cat. I, doc. 258).
Oiconimul Şuici este omofonul plural nearticulat al antroponimului Şuica
(Şuică). (Vezi şi Al. Graur, N. pers., p. 113; I. Iordan, DNFR, p. 438: „Şuică:
şuică „obleţ”, „un soi de peşte”. cf. n. top. Şuica”). Din informaţia datorată lui
Gh. Bolocan, moşia era împărţită în patru părţi de unde pl. Şuici.
Tigveni: 28 oct. 1528 (DIR, B, II, p. 55-56). Balta Tigveanul la 1527 (Cat.
I, doc. 324), în jud. Ialomiţa. Credem că toponimul evocă vegetaţia localităţii şi
este derivat de la apelativul tigvă, cu suf. -eni. Numele a fost dat de cei care i-au
cunoscut înţelesul, adică slavii, şi nu are caracter peiorativ. (Udrescu, în
Glosar, p. 266, înscrie: „Tigă, tigi, s.f. Tigvă; tiugă”). Tigvă, tigve, s.f.< bg.,
scr. tikva (DEX, p. 954). Locuitorii s-au numit tigveni, pentru că populau un
teren bogat în tigve, deci şi satul.
Tomşani: 9 febr. 1524 (Cat. I, doc. 290), sat în jud. Argeş, probabil
actualul sat Tomşanca din com. Buzoeşti. Numele topic a fost atestat şi în jud.
Dâmboviţa: satul Tomşani la 12 sept. 1568 (ibidem, doc. 865). Numele de
persoană Tomşa a fost frecvent în onomastica românească şi înclinăm să
credem că oiconimul Tomşani este de provenienţă antroponimică.
Topliţa: 11 sept. 1577 (DIR, B, 17, p. 292-293), sat în com. Mălureni. S.
Puşcariu considera numele topic de origine slavă, având etimonul v. bulg.
Toplù, sârb. topal „cald”, toplica „baia caldă” (op. cit., p. 299), la fel şi Iordan,
Top. rom., p. 111. După Petrovici, românii au creat toponime slave servindu-se
de elementele slave ale limbii române, printre substantive numărându-se şi
toponimul Topliţa (Studii, p. 292-303). Toponimul Topliţele a fost atestat la 2
sept. 1493 (DRH, B, I, p. 392). Ca sat, Gh. Mihăilă îl derivă din v. sl. toplica
(bg. topliţa), numele topic Topliţa, s.f., însemnând “izvor cu apă caldă”
(DLRV, p. 166).
Tudoreşti: 9 ianuarie 1570 (Cat. I, doc. 911), vechea denumire a satului
Teodoreşti din com. Cuca. Actul din 2 iunie 1505 este scris de Tudor
104
gramaticul (ibidem, doc. 160). Numele topic este de provenienţă antroponimică,
forma Tudor, n. pers., fiind cea uzuală, nu cea cultă: Teodor, gr. Teodoros.
Turbureni: 9 iunie 1579 (DIR, B, IV, p. 384), actualul sat Turburea din
com. Corbeni. Pârâul Turburea udă satul, iar locuitorii văii pârâului s-au numit
„turbureni”, de unde şi numele satului. Cu timpul, s-a impus numele pârâului
sub forma de singular, Turburea fiind atestat la 5 dec. 1632 (Cat. III, doc.
1350), ca sat. În studiul Argeşul în lumina toponimiei se arată: „Astfel, pârâul
Tulburea, de la munte, din Corbeni, învolburându-se în urma ploilor devine
tulbure, de unde numele pîrâului şi al satului” (p. 9). Ca nume de persoană,
apare la 1460 „Coste Turbure”, iar ca sat la 1502, Mihăilă, DLRV, p. 167, unde
găsim: „Turbure = Tulbure, adj., ... lat. turbulus (turbidus), -a, -um (Puşcariu,
1774; Ciorănescu, 8990)”. Formele: Turburea / Tulburea se datoresc grafiei,
forma corectă fiind Turburea.
Considerăm că numele pîrâului s-a impus şi asupra satului, toponimul
„Turbureni” semnificând „locuitorii de pe valea pârâului Turburea”, (Cf.
Bolocan, Gh., Stratificarea în toponimie, în LR, 1975, nr. 6, p. 583-585).
Ţigăneşti: 9 iunie 1579 (DIR, B. IV, p. 390), sat al oraşului Topoloveni.
Ţigănuşa este atestat ca nume de persoană la 1526-1528 (Cat. I, doc. 302), iar
balta Ţigancele (jud. Romanaţi) la 20 martie 1542 (ibidem, doc. 515).
Toponimul este de provenienţă antroponimică, numele etnic - ţigan -
impunându-se ca nume de persoană şi, ulterior, ca nume topic, prin derivare cu
suf. -eşti. Ţigan, n. pers., + -eşti > Ţigăneşti.
Uda: 27 august 1582 (DIR, B, V, p. 74). La 1561-1562 este atestat şi satul
Uda din jud. Teleorman (Cat. I, doc. 759). Există în comuna Uda din jud.
Argeş un pârâu veşnic ud, chiar când este secetă şi nu există apă, motiv pentru
care a fost numit pârâul Uda, nume care s-a extins şi asupra satului. I. Iordan
încadrează numele topic Uda în categoria celor care arată o însuşire a locului.
(Top. rom., p. 134), încadrare care corespunde realităţii. În mintea localnicilor
mai persistă ideea populării satului, pe timpul lui Mihai Viteazul, cu locuitori ai
satului Uda din jud. Teleorman, care ar fi impus şi numele satului argeşean, dar,
în mod normal, ar fi trebuit ca satul argeşean să se numească Udeni. I. Pătruţ
arăta următoarele: „mi-am exprimat părerea că Uda, denumirea a şase sate (jud.
Argeş, Iaşi, Teleorman), poate nu este legată de adjectivul ud în toate cazurile
(ca la Iordan, Top. rom., p. 134), ci (şi) de un antroponim; Udeşti, localitate în
judeţul Suceava, confirmă existenţa unui antroponim, Udea” (Nume, p. 35).
105
După părerea noastră, numele topic Uda din Argeş arată însuşirea locului,
realitate confirmată de cercetarea terenului şi de afirmaţiile localnicilor
referitoare la valea care este totdeauna udă. Deci primitivul este adjectivul ud,
devenit substantiv prin articulare. Referitor la ud, a uda, Berinde şi Lugojan
arată că „trebuie să ţinem seama şi de sanscritul uda = „apă, muiat”
Uliţa: 26 aprilie 1533 (Cat. I, doc. 406), sat în comuna Bălileşti. La 9 iunie
1579 apare scris Uliţa sau se poate „presupune existenţa unui feminin Uliţa
(atestat şi în onomastica bulgară, rusă etc.) care reproduce un derivat latin târziu
Julitta, nume calendaristic purtat de o martiră din perioada împăratului
Diocleţian” (Ionescu, MEO, p. 182).
Ungheni: 3 mai 1538 (DIR, B, II, p. 244), sat şi comună. Numele s-a
menţinut neschimbat. Toponimul este derivat cu suf. -eni. Ungheni, ca nume
de sat, este prezent şi în judeţele Iaşi, Mureş, Neamţ şi Olt (din Indicatorul
localităţilor din România, 1974, p. 256). În jud. Neamţ există satul Unghi, iar
în jud. Gorj satu1 Unghiu (ibidem, p. 256). Oare satul Ungheni să fi fost creat
de o populaţie venită („roită”) din satul Unghi(u)? Rămâne încă incertă această
explicaţie, probabil că se vor mai descoperi documente de către cercetările
ulterioare, noi ne-am rezumat doar la această modestă ipoteză, neavând alte
surse care să ne îndrume.
Urluieşti: 11 dec. 1535 (DIR, B, II, p. 197), sat în comuna Cepari.
Urluianul, n. pers., este atestat la 1605 (Cat. II, doc. 143). Presupunem
existenţa unui antroponim Urlui, provenit dintr-un apelativ din care a derivat
numele topic. Referitor la Urluescu, Iordan arată: „Urluescu < urlui, variantă a
lui urloi „uluc la casă; stup” sau (şi) Urlui, absent în sursele mele” (DNFR, p.
476). Atestarea lui Urluianul, ca n. pers., presupune şi existenţa unui Urlui.
(Urlui + suf. augm. - an > Urluian(ul).). Oricum, primitivul este apelativul
urlui care, ca verb (a urlui, urluiesc), semnifică: „A măcina mare unele boabe
de cereale pentru a face urluială. (Var. urui. vb. IV) - din magh. Örölni” (DEX,
p 1000).
Valea: 1 sept. 1506: „Poruncă prin care Radu Voievod, domnul Ţării
Româneşti, dăruieşte M-rii Valea găleţile domneşti din satele Corbii de Piatră şi
Mălureni” (Cat. I, doc. 168). Astăzi satul Valea Mănăstirii din comuna Ţiţeşti.
Toponimul este de provenienţă apelativă (Vale, s.f.).
106
Valea-Mare: 1598 (Cat. I, doc. 1812), actualul sat şi comună Valea
Mare-Pravăţ. Numele topic este format din doi termeni aparţinând lexicului
românesc de origine latină: vale, s.f., + mare, adj. (< lat. vallis + lat. mas,
maris). Toponimul designează aspectul exterior al locului, prin entopicul vale,
şi dimensiunea, prin determinativul mare. Cel de-al treilea termen, Pravăţ, s-a
adăugat pentru evitarea confuziei cu alt sat argeşean, Valea Mare-Podgoria.
Berinde şi Lugojan arată că există şi „în sanscrită valle = « tăietură »”, termen
identic cu cel românesc, păstrat şi în toponimie, foarte răspândit, peste 500 de
localităţi poartă acest nume, pe tot teritoriul ţării. Apare şi în onomastică”
Valea Nandri: 11 dec. 1564 (DIR, B, III, p. 205), sat în com. Dârmăneşti.
Cel de-al doilea component al oiconimului, Nandri, credem că este
supranumele Nandriş, variantă a lui nandraş „tânăr, flăcău (uşuratic, poznaş);
ştrengar” (Iordan, DNFR, p. 324). Nandri, sb., este în cazul genitiv şi semnifică
posesia.
Valea Oraşului: 6 iulie 1526 (Cat. I, doc. 313) , în Piteşti. În componenţa
toponimului, cel de-al doilea termen este în cazul genitiv, cu articolul hotărât
postpus -lui, semnificând posesia.
Valea Popei: 22 nov. 1560 (DIR, B, III, p. 145), sat în com. Mihăeşti.
Gramatical, este un genitiv posesiv. Determinativul Popei este apelativul popă,
devenit supranume. Astăzi se scrie Valea Popii.
Văcarea: l0 mai 1576 (DIR, B, IV, p. 228), sat în comuna Mihăeşti. I.
Iordan înregistrează toponimul sub forma Văcăria şi-l consideră un derivat în -
ărie (Top. rom., p. 421), pe când Pătruţ arată că există antroponimul Văcariu,
Văcaru (Nume, p. l03). La baza numelui topic este apelativul văcar,
semnificând probabil şi o îndeletnicire de bază a localnicilor care erau
crescători de vite, zona deţinând păşuni bogate.
Văleni: 2 nov. 1561 (DIR, B, III, p. 157), sat în comuna Sălătrucu. Satul
Valea (şi mănăstire), neidentificat, a fost atestat la l0 sept. 1426 (Cat. I, doc.
29). Văleni < vale + suf. –eni, numele semnificând fie întemeierea satului de
către locuitori proveniţi din satul Valea, fie „locuitori de pe vale, locuitorii
văii”. Deoarece nu se poate cunoaşte „cine şi când a dat numele satului” (Al.
Graur, N. loc., p. 19), nu putem preciza sensul real.
Vierăşul: 29 august 1526 (DRH, B, III, doc. 327, astăzi satul Făgetul din
com. Colibaşi. Toponimul Vierăş mai apare şi în com. Uda, în sintagma
107
Râjleţu - Vieroşi, astăzi înglobat satului Săliştea, ambele sate denumite astfel
(fostul Vierăş din Colibaşi şi Râjleţu -Vieroşi din Uda) fiind situate în zone
unde au existat (şi mai există) păduri întinse, cu jir şi ghindă, motiv pentru care
autorii studiului Argeşul în lumina toponimiei arată că „dintru început am făcut
legătura între porci care se nutresc cu ghindă şi jir, iar din punct de vedere
lingvistic cu lat. vërres (vier) animalul reproducător şi nu cu vier cultivator sau
păzitor de vie; nici cu maghiarul veres = roşu, şi nici cu românescul văr din lat.
verus, ci din lat. vërres > vier plus suf. -eş (vezi mai jos derivatele foarte
frecvente în regiune in -eş). După normele limbii române evoluţia de la
latinescul vërres la vierăş este următoarea: I) vërres având un ë în silaba
iniţială s-a diftongat în ie ca în vermis > vierme etc.; 2) rr geminat a provocat
transformarea lui e(ş) din sufixul -es în ă ca în currit > cură sau cerrus (s.f.)
specie de stejar în derivatul cerretum, iar în toponimie în Cerăt cu sens colectiv
ca la Nucet şi Făget. ... În ceea ce priveşte sufixul -eş precizăm că îl găsim într-o
serie de toponime din regiune ca: Noapteş, Mareş, Coarneş, Argeş, Valea lui
Ioaneş (tot în com. Vierăş)” (p. 15). Explicaţia lingvistică nu satisface, întrucât
-es din lat. vërres nu este sufix, toponimul Vierăş fiind un derivat românesc cu
sufixul -ăş, ci nu un omofon al zoonimului vierăş. Lat. vërres a evoluat la vier,
nicidecum la vierăş. Credem plauzibil ca primitivul să fie termenul viér (porc).
Vâlcelele: 1 sept. 1569 - 31 august 1570 (DIR, B, III, p. 326), sat în com.
Merişani. Toponimul, cu forma de plural articulat, este un entopic, diminutivul
derivat din vale + suf. -cea (cf. pielcea, ulcea ş.a.).
Voineşti: 27 aug. 1582 (Cat. I, doc. 1323), sat în comuna Lereşti. Voinea
era stăpân cu imunităţi pe Argeşel, pe Eloviţa şi la Frăsinet la 140l-1406 (DRH,
B, I, doc. 24). Râul Argeşel străbate satul Voineşti (Voinea + suf. -eşti>
Voineşti). Despre Voina, Petrovici, în DR V, p. 482-483. După I. Popescu-
Sireteanu, „În cazul interj. voína, putem renunţa la asterisc întrucât o regăsim
în subst. voina, voiniu şi în numele de persoană Voina şi Voinea” (Limbă şi
cultură populară, p. 228).
Voroveni: 23 Iulie 1512 - 1513 (DRH, B, I, doc. 105), sat în com.
Davideşti. Porunca din 14 iunie 1571 este scrisă de Badea Voroveanul (Cat. I,
doc. 969). Etimonul (primitivul) toponimului este, după părerea noastră,
apelativul voroavă, s.f., (post verbal al lui vorovi), devenit, poate, supranume
şi apoi s-a impus ca nume topic, prin derivarea cu suf.- eni.
108
Vrăneşti: 1 iunie 1541 (Cat. I, doc. 507), sat în com. Călineşti. N.
Drăganu considera că Vrăneşti face parte din numele topice date după animale
sau păsări care au trăit sau trăiesc pe acele locuri şi l-a derivat din sl.vrana
„corb” (Top. şi ist., p. 16 ). Dacă primitivul este numele pasărei, apoi acesta a
devenit supranume, poate Vran(u), Vrana, de la care a derivat toponimul
Vrăneşti.
Vulpeşti: 17 iulie 1557 (DIR, B , III, p. 63-64), sat în com. Buzoieşti.
Dobrotă Vulpe apare ca martor în documentul nr. 704 din 21 iulie 1627 (Cat.
III, p.350). Credem că toponimul este de provenienţă antroponimică: Vulpe,
supranume, + suf.- eşti.
Vultureşti: 1512-1513, iulie 23 (DRH, B, II, doc. 105), sat în com.
Hârtieşti. La 1 august 1608: „apa Vulturului” (Cat. II, doc. 256). Etimonul
primitiv este apelativul vultur (< lat. vultur, -uris), devenit supranume şi
impus locului de către purtătorii lui. Vultur, supranume, + suf.-eşti >
Vultureşti. Numele topic este cunoscut şi în alte regiuni ale Ţării Româneşti,
unde n-au trăit vulturi, motiv care ne-a determinat să credem că toponimul n-a
evocat fauna locului. Satul Vultureşti (jud. Olt) este atestat la 22 mai 1523-
1525 (Cat. I, doc. 283).
Zărneşti: 23 mai 1515 (DRH, B, II, doc. 137), sat în com. Mălureni.
Zârnă (Zârna) este atestat, ca nume de bărbat, la 1515 (ibidem, doc. 137).
Toponimul este de provenienţă antroponimică. Discuţii a suscitat apelativul
zârnă. Hasdeu a explicat termenul prin dacă, fiind numele plantei „veratrum
nigrum” (Istoria critică a Românilor, I, 1875, p. 270-274), iar Al. Rosetti reţine
explicaţia lui Hasdeu, adăugând că „Păstorii mocani numesc oile negre zárne”
(op. cit., p. 283) şi respinge explicaţia prin v. sl. Zrúno - „boabă, grăunte” (G.
Mihăilă, DLRV, p.98, s. f. dzârná), deoarece „nu satisface, întrucât în cele mai
vechi atestări termenul apare cu dz-iniţial (Dzarná, n.pr.m. într-un document
din Suceava, 1488, Bogdan, DSM, I, p.355), care nu figurează în elementele
slave ale limbii române. Nici sensurile nu coincid” (Ibidem, p. 283). (Vezi şi în
ILR, II, 1969, p. 334-335).
Zăgoneni: 3 febr. 1599 (DIR, B, IV, p. 348), actualul sat Zigoneni din
com. Băiculeşti. Forma sub care a fost atestat oiconimul, Zăgoneni, precum şi
situarea localităţii într-o regiune subcarpatică, sugerează raportarea numelui
topic fie la numele de bărbat Zăgan, fie la apelativul (zoonim) zăgan „vultur
bărbos”, pasăre care a populat locurile în evul mediu. („Zăgan: zăgan - „vultur
109
bărbos”; cf. şi gr. Zagana(s)”, Iordan, DNFR, p. 496). În actul din 9 februarie
1608 apare „Ocina Zigonenilor” (Cat. II, doc. 232), deci scrierea Zăgoneni-
Zigoneni, la interval de numai 9 ani, ridică problema grafiei, şi nu a modifică-
rilor fonetice combinatorii. De altfel, am mai întâlnit cazuri (vezi supra).
După cum se poate constata, în secolul al XVI-lea numărul satelor a
crescut simţitor, iar forma compusă a unor nume topice presupune mărirea
densităţii umane în localităţile respective. Toponimul propriu-zis primeşte
determinanţii: -de Jos, -de Sus, -Vechi (ex.: Cacaleţii de Jos, Cochineştii de
Sus, Cucu de Sus, Cucu de Jos, Dobroeştii de Sus, Rătivoieştii Vechi) apar
entopicele vale şi baltă în componenţa numelor : Balta Neagră, Valea
Nandrei, Valea Oraşului, Valea Popei. Dimensiunea localităţii este designată
prin sintagma toponimică Valea-Mare (oiconim,) iar pentru localizarea
cătunului, când cel de-al doilea nume topic este sat cunoscut, se foloseşte
prepoziţia compusă de la între toponimul propriu-zis şi toponimul cunoscut,
rezultând sintagmele toponimice: Brătianii de la Brădet, Drăgăneştii de la
Slănic sau prepoziţia pe (Mogoşeşti pe Argeşel).
Totuşi, ca şi în secolele precedente (XIV şi XV), toponimele apar, ca
formă, în marea lor majoritate, simple, confirmându-se astfel, documentar,
afirmaţia că „Toponimele cu structură simplă, …, sunt mai vechi decât cele
compuse”(v. Bolocan, Stratificarea în toponimie, în LR, 1975, nr. 6, p. 585).
În general, numele topice şi-au păstrat forma sub care au fost atestate, cu
excepţia câtorva oiconime care sunt cunoscute astăzi sub forma de singular,
deşi au fost atestate cu formă de plural: Bugheni / Bughea, Dobroţii /
Dobrotu, Hulubeşti / Huluba, Păuleşti / Păuleasca, Tomşani / Tomşanca,
Turbureni / Turburea.
Întâlnim un singur oiconim atestat cu forma de singular şi cunoscut astăzi
cu formă de plural: Brătea / Brăteşti.
Toponimul Româneşti, semnificând etnicitatea locuitorilor, datorită
faptului că aşezarea se afla pe valea unui pârâu s-a extins şi asupra văii şi
pârâului, fiindu-ne cunoscută localitatea, din secolul al XIX-lea, sub forma
Valea Româneştilor.
Deşi nu mai apar oficial, oiconimele Bogăteşti, Brătianii de la Brădet,
Ciumeşti sunt şi astăzi vii în vorbirea argeşenilor, iar Grădiştea, ca loc în
municipiul Câmpulung, este binecunoscut, nefiind exclusă ipoteza ca aici să fi
fost, la început, viitoarea localitate Câmpulung, toponimul însuşi (prin radical şi
110
sufix) semnificând „locul unde a fost un oraş” (vezi Graur, N.loc., &102 şi 168,
p. 50 şi p. 69).
Unele nume de sate au dispărut datorită înglobării acestora în alte sate sau
oraşe, iar altele au dispărut fără urme, localizarea acestora făcându-se cu proba-
bilitate, deşi trebuie avută în vedere şi ipoteza că „unele sate apropiate s-au unit
şi până la urmă a biruit una dintre numiri … Acest fenomen s-a petrecut însă
mai ales în regiunile cu sate dese din dealuri şi, de aceea, este probabil că, prin
cercetările viitoare, se va micşora numărul satelor propriu-zis dispărute din
aceste regiuni, mărindu-se astfel şi mai mult deosebirea de proporţii faţă de
câmpie” (Donat, I., Aşezările, 1956, p.85, subsol).
În ceea ce priveşte sistemul de formare al numelor topice, constatăm că, în
marea lor majoritate, sunt derivate, cca 36% fiind formate cu sufixul –eşti de la
antroponime, 21% cu suf. –eni (-ani) şi 43% sunt derivate cu alte sufixe sau
sunt omofone antroponimelor sau apelativelor echivalente, cu formă de singular
sau de plural.
111
5. SATELE ARGEŞENE
ATESTATE ÎNTRE 1601 ŞI 1625
În primul pătrar al secolului al XVII-lea au fost atestate următoarele

oiconime :
Bălileşti: 27 mai 1612 (Cat. II, doc. 456), sat şi comună. Credem că este
un derivat antroponimic, cu suf. –eşti, de la un Bălilă, negăsit de noi în
documentele cercetate. Bălileşti, ca sat, se află şi în componenţa com. Tigveni
(Ind. loc. din România, p.77). Radicalul este apelativul băl.
Băneşti: 19 nov. 1620 (DIR, B, III, p. 616), sat lângă Cerbureni, dispărut.
Actul din 1 aprilie 1494 este scris de Ban (Cat. I, doc. 103), nume frecvent în
onomastica medievală, de aceea considerăm oiconimul ca derivate de la
antroponimul Ban(u), de provenienţa apelativă, Banul, s.m., „dregător
domnesc” fiind atestat la 5 aug. 1424 (ibidem, doc. 26). (Vezi şi Iordan, Top.
rom., p. 206, referitor la Băneşti). Toponimul Băneşti este des întâlnit în
nomenclatura geografică medievală: 19 iulie 1498, sat în jud. Vlaşca; 2
februarie 1553, sat în jud. Dâmboviţa; 11 mai 1573 moşie în jud. Vâlcea; 7
martie 1582, sat în jud. Ilfov (Cat. I, doc. Nr.: 125, 395, 1015, 1309).
Bogaţi: 26 iunie 1609 (DIR, B, veacul XVII, I, p.392). Iordan încadrează
toponimul la cap. „Psihologice”, având semnificaţia de „calificări” (Top. rom.,
p. 322). Satul Bogaţi este situat pe o vale, având întinse plantaţii de pomi şi
viţă-de-vie, de aceea credem că toponimul reflectă o realitate economico-
socială din evul mediu şi este omofonul apelativului toponimizat bogaţi,
adjective substantivizat prin semnificaţia socială, individuală pe care o are.
(Vezi şi Florea, Viorica, Contribuţii la problema înţelesului numelor proprii, în
LR, nr. 5, 1974, p. 403-408.) A. Berinde şi S. Lugojan consideră cuvântul
bogăţie ca o moştenire autohtonă în limba română, amintind termenul sanscrit
bhacatya, „care înseamnă « avere, bogăţie » cu o pronunţare mult mai apropiată
de specificul limbii române decât pronunţările din limbile slave. De aici putem
deduce că românii îl au din vechime şi păstrează derivate şi în toponimie:…,
Bogaţi (AG) etc.” (Contribuţii, p. 115). (Vezi şi Bolocan, Gh., în LR, nr. 4,
1975, p. 340).
113
Borobeică: 19 iunie 1620 (DIR, B, III, p. 559), sat lângă Negraşi, dispărut.
Borobeica, nume de bărbat, este consemnat în DOR, p. 210, fiind explicat din
Borobei, nume raportat la rus. vorobej „vrabie”. Pătruţ consideră nejustificată
raportarea, deoarece „Borobei, format cu sufixul obişnuit –ei (cf. Florei,
Berindei, faţă de Florea, Berinde) şi Borob(e) a conţin elementul –ob-, faţă de
numele Bora, Bore, Borea” (On. rom., p. 118). Borobeică, n. top., este
omofonul antroponimului Borobeică. Actul din 16 august 1532 este scris de
Borea gramaticul (Cat. I, doc. 385).
Brătuleşti: 20 august 1612 (DIR, B, II, p.196), sat lângă Râncăciov,
dispărut. Oiconimul este de provenienţă antroponimică, fiind derivat de la n.
pers. Bratu(l). Ca n. pers., Bratul este atestat prin actul din anul 1400 (DRH,
B, I, doc. 23).
Buteşti: 20 aprilie 1619 (DIR, B, III, p. 347), sat desfiinţat, înglobat la
satul Zărneşti, com. Mălureni. Actul din 27 iunie 1569 este scris de Buta (Cat.
I, doc. 899). Deci: Buta +suf.-eşti>Buteşti. Buteşti, ca sat în jud. Vlaşca, este
atestat prin actul din 14 mai 1441 (ibidem, doc. 9).
Caracal: 30 iunie 1615 (DIR, B, II, p.410), parte de sat întărită lui Radu al
lui Ardei. Satul a fost înglobat la Păuleasca, com. Miceşti. Referindu-se la
oraşul Caracal, I. A. Candrea arăta că numele acestuia este de origine
cumanică. Caracal<Karacalé „oraşul negru” (Principii, p. 8). Fiind o aşezare
între dealuri s-ar fi putut ca numele să semnifice o anumită realitate istorică,
deoarece Caracal însemna „fortăreaţă neagră”, fiind un nume „evident turcesc”
(Al. Graur, N. loc., &41, p. 26).
Câlceşti: 20 martie 1614 (DIR, B, II, p. 262), sat desfiinţat, înglobat la
satul Voroveni, com. Davideşti. Între 1431 şi 1451, o serie de hrisoave, emise
din Târgovişte, au fost scrise de Calcio (Cat. I, doc. nr.: 32, 33, 40,47, 50).
Chiţeşti: 11 ianuarie 1608 (DIR, B, I, p. 289), sat în com. Bogaţi. Ca nume
de persoană, Chiţu(l), Chiţa sunt existente într-unele din comunele din fostul
raion Muşcel, dar nu le-am găsit în documentele medievale cercetate.
Toponimul este de provenienţă antroponimică: Chiţu(l)+suf.-eşti>Chiţeşti.
Ciulniţa: 22 mai 1620 (DIR , B, III, p.529), sat în com. Leordeni. Având
în vedere vegetaţia din regiune în care se află satul, înclinăm să credem că
toponimul evocă acest lucru, fiind derivat de la primitivul ciulin, cu sufixul
diminutival –iţa. Ciulin+suf. dim.-iţa>Ciuliniţa>Ciulniţa, cu sincoparea lui –
i- din radical, fiind neaccentuat, prin mutarea accentului pe sufix şi apoi pe
114
radical, după sincopare, accident fonetic caracteristic limbii latine şi transmis
limbii române.
Cornăţel: 2 martie 1693 (Ind. cron. nr. 23, p. 135), sat în com. Buzoeşti.
Este un toponim de provenienţă apelativă derivat diminutival: corn (<lat.
cornus) + suf. dim. comp.-ăţel > Cornăţel. (Vezi Iordan, Top. rom., p. 41).
Dăneşti: 11 ianuarie 1618 (Cat. II, doc. 854), actualul sat şi comună Valea
Danului. Dan, ca nume de persoană, este străvechi în onomastica românească
fiind atestat la 1384-1386 (DRH, B, I, doc. 7) şi foarte frecvent în evul mediu.
Toponimul apare la sfârşitul secolului al XVII-lea sub forma de singular –
Danul (17 oct. 1697, Ind. cron. nr. 2, p. 57), ca după un secol, să apară scris
Valea Danului: 18 august 1796 şi 16 iunie 1797 (ibidem, p. 101 şi 103).
Entopicul valea s-a adăugat toponimului propriu-zis Danul, deoarece satul se
află pe vale, fiind udat de râul Argeş. Noua formă, Valea Danului, se datoreşte
oficialităţii. „Dan(u): hipocoristic al lui Daniel” (Iordan, DNFR, p.165).
Groşani: 10 septembrie 1619 (DIR, B, III, p.415), sat al com. Poienarii de
Muşcel, „volnicie dată satului de a căuta boi ai gelepilor pierduţi în timpul
războiului Lupului Mehedinţeanului”. Toponimul Groşi este atestat prin actul
din 23 aprilie 1486 (Cat. I, doc. 77) şi este frecvent în toponomastica medievală
românească, fapt care face plauzibilă derivarea: Groşi + suf. –ani > Groşani,
numele semnificând provenienţa locuitorilor. Iordan înscrie ambele toponime la
cap. Psihologice (I. Poreclă) cu etimonul gros „butuc” (Top. rom., p. 317).
Hârseşti: 10 iunie 1624 (Loc. Jud., p.244). Hârs (Hârsu, Hârsea), n.
pers. la 1506 ( Ionescu, nr. lucr. cit. 1450). Credem că toponimul este un
derivat antroponimic: Hârsu + suf. –eşti > Hârseşti. Ca nume de bărbat, Hârs,
Hârsu(l) este înregistrat în DOR, p.74; de Paşca în Nume, p. 253; de Pătruţ în
On. rom., p. 56, care-l consideră pe Hârseşti un derivat antroponimic.
Lereni: 10 iunie 1624 (Loc. jud., p. 107). Actualmente este un component
al satului Urlueni, com. Bârla. În hrisovul din 8 iunie 1568 este stipulat numele
de persoană Lera < gr.Leras (Iordan, DNFR, p. 278). Este un derivat
antroponimic: Ler(a) + suf. -eni > Lereni.
Malul: 27 ianuarie 1620 (DIR, B, III, p. 466), actualul sat Malu Vânăt
din com. Merişani. (Mal, maluri, s. n. , cf. alb. mall „munte”, DEX, p. 518).
Brâncuş consideră entopicul mal ca un cuvânt sigur, autohton (Vocabularul, p.
90-92, unde se găsesc expuse şi interpretările lingviştilor care s-au ocupat de
etimologia cuvântului), iar Berinde şi Lugojan arată că „În sanscrită, mal
înseamnă « a freca », termen sugestiv pentru apa râului care freacă ţărmul”
115
Măţăul de Jos: 22 iunie 1614 (Cat. II, doc. 610), sat în com. Mioarele.
Între anii 1621 şi 1716 apare în documente doar Măţăul de Jos (Vătămanu, N.,
De la începuturile medicinei româneşti, 1966, p. 97). Cercetând documentele,
am constatat că este singurul nume topic cu această formă în evul mediu, iar
oiconimele de astăzi sunt derivate: Măţaru, sat al com. Colţi, jud. Buzău;
Măţăleşti, sat al com. Bătăşani, jud. Vîlcea; Măţeşti, jud. Hunedoara (Ind. Loc.
din România, 1943, p. 888). Asupra numelui topic Măţău s-a oprit C.
Diculescu, socotindu-l un element vechi grecesc şi derivându-l din gr. matios
„sfîrc, neg” (Elementele vechi greceşti din limba română, în DR, IV, partea I, p.
497-498). Etimologia satisface ca să explice configuraţia geografică a locului,
aceea de vârf ascuţit, dar nu satisface pentru forma cuvântului cu desinenţa –
ău. N. Drăganu arăta că este plauzibil să presupunem un slavonesc Meţova
(Mecova), nume de sat care se întâlneşte la românii din Macedonia, cu sensul
de „urs”, care, trecând prin filiaţie maghiară, a ajuns la un Meco (Meţo) -
Meţău – Măţău, cu e–ă din radicalul prin asimilare sau e–ă după labiala m-.
Sufixul –ău (- o, vechiul -ov) s-ar datora tot influenţei ungureşti. (Din vechea
noastră toponimie, în DR, I, p. 147). Având în vedere valoarea posesivă a
sufixului slav –ov, ar însemna că la origine a fost vorba de „satul ursului”.
N. Constantinescu îl înregistrează pe Măţău ca toponim derivat cu sufixul
– ău (DOR, p. LVI). Ca apelativ, măţău, (măţăi) a fost înregistrat de D.
Udrescu cu sensul de „Om înalt, voinic, spătos, vârtos” (Glosar, p. 163), sens
care nu are nimic comun cu toponimul, mai degrabă apelativul semnifică fizicul
măţăuanilor. Noi considerăm plauzibilă explicaţia lui drăganu, fiind susţinută şi
de existenţa corespondentului sud-dunărean, precum şi de poziţia geografică a
satului Măţău. Măţăul se află la cca. 20 Km depărtare de masivul Iezer-
Păpuşa. Măţan, ca nume de persoană, a fost atestat la 1549 (DRH, B, IV, doc.
278), ceea ce presupune o mare vechime a radicalului măţ-. (Detalii despre
Măţău în Monografia comunei Mioarele, 1976).
Mozăceni: 19 iunie 1620 (DIR, B, III, p. 559). Pentru N. Iorga, „Mozăceni
rămâne nelămurit, ca şi Măldăiani” (Revelaţii, p. 3). Credem că numele topic
este derivat de la un supranume, Mozacu. (Pentru Mozacu, n. pers., Iordan,
DNFR, p. 319: „Mozacu: mozac I, variantă a lui mazac „om murdar, neglijent”;
2. „tăcut, morocănos, ursuz, posac”. Cf. n. top. Mozăceni”).
Pădureţi: 3 sept. 1619 (DIR, B, III p. 629), sat înglobat la satul Jupâneşti,
com. Coşeşti. Toponimul a designat fie psihologia locuitorilor, fie flora locului.
116
Derivarea toponimului cu suf. –eţi ne determină să înclinăm spre prima ipoteză
– psihologia locuitorilor.
Poieniţa: 13 februarie 1617 (DIR, B, III, p. 100), sat al com. Bălileşti.
Toponimul designează aspectul terenului, fiind un diminutiv al subst. Poiană.
(Poieniţa – Poiană + sufixul diminutival - iţa). Referitor la termenul poiană, la
Berinde şi Lugojan găsim următoarele: „În sanscrită găsim cuvântul compus
puvana format din pu = „curăţat” şi vana = „pădure”, deci, puvana înseamnă
„curăţat de pădure”, locul din interiorul pădurii, „loc defrişat de pădure”. Pentru
traco-daci, poienile erau locuri de izolare, de protecţie. Slavii nu puteau să aibă
acest cuvânt, deoarece nu cunoşteau pădurile, trăiau pe câmpii, în pustie.”
Samara: 9 martie 1621 (Cat. III, doc. 13), astăzi satul Sămara din com.
Poiana Lacului. Credem că toponimul Samara, aşa cum a fost atestat, este
echivalentul omofon al numelui de persoană feminin Samara. În doc. 934 din
22 aprilie 1629 apare „hotarul Sămărăi (Samarei)” (ibidem, p. 474). Ca supra-
nume, Samar (u), femininul (Samara), este omofonul apelativului samar,
samare, s.n. (Vezi şi bg. Samara, Samarev, Iorgu, DNFR, p. 407).
Strîmbul: 22 mai 1620 (DIR, B, III, p. 531), sat, vechea denumire a
satului Dumbrava, com. Bogaţi. Credem că numele topic a designat aspectul
exterior al terenului, având în vedere configuraţia actuală a Dumbravei.
Turculeşti: 16 dec. 1618 (DIR, B, III, p. 277), sat desfiinţat, înglobat la
satul Călineşti, com. Călineşti. Considerăm oiconimul ca derivat de la n. pers.
Turcu(l), atestat în documentele vremii. Stancul Turcul era jupan la 1388
(DRH, B, doc. 9), iar în doc. 725 apare Hamza Turcul, la 21 iunie 1560 (Cat.
I, p. 108). Toponimul este derivat de la n. pers. Turcu(l), primitivul fiind,
desigur, etnicul turcu(l), devenit supranume.
Ţiţeşti: 27 aprilie 1619 (Cat. II, doc. 987). Ţiţei apare ca nume de
persoană la 1610 (ibidem, doc. 348). Oiconimul este un derivat antroponimic,
având în vedere prezenţa numelui de persoană Ţiţei în onomastica medievală
românească.
Urlueni: 10 iunie 1624 (Loc. Jud., p. 107), sat în comuna Bîrla. În
doc.nr. 143 din 2 iunie 1605 apare numele de bărbat Urluianul (Cat. II, p. 88),
ceea ce presupune existenţa numelui (toponim şi antroponim) în onomastica
medievală românească. Primitivul, în ambele cazuri, este apelativul urlui (fie
urlui, urluiesc, vb. IV, tranz.). „A măcina mare unele boabe de cereale pentru
117
a face uruială...Din magh. örölni”, DEX, p. 1000; fie urlui, subst., variantă a lui
urloi „uluc la casă, stup” sau/şi Urlui, antroponim (Iordan, DNFR, p. 476).
Vaţa: 3 dec. 1628 (Loc. jud., p. 452). Vaţa, femininul lui Vaţi / bg. Vatse.
Vlădeşti: 28 iunie 1606 (DIR, B, I, p. 219-220), sat în com. Tigveni. Este
un derivat antroponimic.
Se constată că, în primul pătrar al secolului al XVII-lea, numărul satelor
atestate creşte simţitor, având preponderenţă tot cele din regiunea de deal a
judeţului. Între anii 1500 şi 1620 satele atestate sunt, în marea lor majoritate,
situate în regiunea de deal a judeţului Argeş
118
6. STRUCTURA TOPONIMELOR ARGEȘENE.
FORMAREA TOPONIMELOR
Urmărind şi înregistrând toponimele argeşene de la atestare şi până în

prezent, în funcţie de numărul elementelor care participă la formarea lor, am
distins două categorii de structuri toponimice273:
1. Toponime simple:
1. cuvinte comune: a. primare, b. derivate;
2. antroponime: a. primare, b. derivate;
3. toponime derivate (de la alte toponime).
2. Toponime analitice:
A. Toponime formate cu antroponime (la singular sau la plural):

- cuvinte comune + antroponime,
- prepoziţie + structuri toponimice analitice (entopic + antr.),
- toponim + antroponim;
B. Toponime care au ca prim element un toponim:

- toponim + determinativ (adverb, adjectiv, substantiv),
- toponim + toponim;
C. Toponime care au ca prim element un toponim:

- entopic + determinative,
- structuri sintagmatice274.
6.1. Toponime simple: I. cuvinte comune – a. primare:

Cercetarea toponimiei argeşene confirmă afirmaţia că „Apelativele sunt
folosite pe scară largă în cele mai diverse compartimente ale toponimiei“275, cu
273
Toponimele discutate anterior nu mai sunt reluate.
274
Bolocan, Gh., Etimologia, în SCL, 3/1984, p. 184-197.
275
Bolocan, Gh., stud., în SCL, 1/1977, p. 3.
119
formă de singular sau de plural. Prezentăm mai jos categoriile de toponime
formate de la apelative:
- la singular : Albina, munte în Căpăţâneni (fauna). Arşiţa, teren în Rucăr
(despăduriri). Avicola, nume topic de dată recentă, fiind un adj. substantivizat
prin articulare (avicol, -ă, adj., referitor la avicultură, fr. avicole), crescătorie de
păsări şi fabrică (SG). Baraju, nume topic des întâlnit în partea central-sudică a
județului, de dată recentă. Bazaru, cătun (NI). Băjenia, pârâu şi teren (U).
Bîrlogu, sat (NI). Boaba, cătun (B7), vale (D4). Boanca (boancă: copac gros şi
găunos înăuntru; o plantă”, Iordan, DNFR, p. 67.)
-iște (branişte: „pădure oprită, pădure – în general‟), deal, pădure (B9).
Bucium, pădure de fag (PM); Iordan citează după Porucic: Bucium bucium
„localitate cu fagi‟ (Top. rom., p. 435), afirmaţie care corespunde realităţii
topografice. Calul, munte, numele semnificând fauna în toponimie. Canton,
nume topic des întâlnit în regiunea de munte, semnificând locul unde-şi au
locuinţele muncitorii care execută diferite lucrări (forestiere sau de drumuri).
Capra, munte, apărut în documente la 1641 (Ind. cr. nr.9, p. 28), şi unul din
izvoarele Argeşului, nume topic furnizat de fauna regiunii, fiind vorba de capra
neagră, animal caracteristic culmilor făgărăşene. Cărpătorul (cărpător
„unealtă din lemn, cu coadă lungă, care serveşte la introducerea şi scoaterea
pâinii din cuptor‟), teren (PM), toponimul arătând aspectul exterior al locului.
Cătina (cătină, numele a două specii de arbuşti spinoşi), cătun (B2). Ceair
(ceair, loc de păşunat împrejmuit), toponim des întâlnit în partea de nord a
judeţului, şi ca apelativ. Chiciora, deal (M6); referitor la etimologia cuvântului
„chicioră‟: Drăganu, N., în DR, I, p. 187 ş.u.; Densusianu, Ovid, Probleme, p.
36 ş.u. Cişmea, sat (Ţ); ca apelativ (cişmea), este cunoscut în tot judeţul.
Colnic, munte şi sat (VP); colnic bg., scr. kolnik. Colţu, sat (Ui). Comarnic,
munte; comarnic, ca apelativ, este cunoscut în vorbirea ciobanilor cu sensul de
„adăpost pentru animalele de povară (măgari şi cai) sau al produselor lactate‟.
Cornu, teren (PM), numele topic semnificând flora. Cotu (cot „cotitură,
întorsură‟), sat (U). Coţofa (coţofană, prin apocopa lui –nă), numele
semnificând fauna în toponimie, teren (M6). Crivina (crivină, termen care
evocă natura terenului), loc (AI). Dealu, sat (H2). Dumbrava, sat (B7);
dumbravă, ca apelativ, este rar întâlnit, în vorbirea argeşenilor. Dura, izvor în
Aref, numit astfel din cauza căderii apei datorită terenului accidentat (Argeşul,
p. 23). Fabrică, cătun nou, situat în jurul fabricii (B8). Faţa, teren (A3);
120
numele semnifică „faţa dealului‟. Feriga, deal în Buneşti (flora); Fraga, teren;
Frasinu, loc (VD) şi crâng (S7), toponime care evocă natura terenului
aparţinând localității respective. Găina, loc cu arături şi fâneţe în Căprăreşti, pe
unde au existat şi mai există încă găinuşi, potârnichi şi prepeliţe. Găvana,
cartier în Piteşti; ca apelativ, găvan nu se întrebuinţează în vorbirea argeşenilor,
deci numele a fost atribuit de cei care au cunoscut sensul apelativului, la
început, toponimul având forma de plural (Găvane/le , s.n.), după care s-a
refăcut forma de Găvana, s.f., sg. Glodu, sat (C2, L1), teren (BN), dar în
vorbire se foloseşte sinonimul noroi. Gorganu (gorgan „movilă sau vale
strâmtă îngustă şi cârmită‟, Top. rom., p. 36), sat (C2). Greabăn (u), sat (CIO,
U). Greierul (fauna), teren (A3). Grindu. Grui, des întâlnit (A3, B1, C3, C9,
D4, N2), cu sensul de pisc, creastă de deal sau colină; referitor la etimologie:
Densusianu, Probleme, p. 138. Hobaia (hobaia „vale prea mică şi puţin
adâncă; vale înfundată‟, Iordan, Top. rom., p. 514), teren arabil şi vale (M6).
Huluba, sat (H2); referitor la etimologie: Iordan, Top. rom., p. 397; Reguş,
Corneliu, în LR, XVI, 1967, p. 517-520; Graur, N. loc., p.17, & 26. Huma, vale
(B1). Iapa (fauna), pârâu, (U). Iedera, izlaz, (M6, PM). Izlaz este un toponim
întâlnit aproape în toate comunele, apelativul fiind cunoscut tuturor vorbito-
rilor. Japcă (japcă „fâşie de teren îngustă‟), teren arabil (B6). Lepia, pârâu
(PL), dar neputându-se pronunţa asupra etimonului. Leurda, loc arabil (B3).
Limpedea (prin substantivarea adj. limpede), pârâu (C12), termenul evocând
natura apei. Linie/a, cătun (B8). Lipa (sl. lipa „tei‟), sat (S2). Lunca, sat (B8),
luncă (M5). Malu, sat (B6, G). Marlauz (marlauz „lespeziș‟), loc (M6).
Măgura, munte (D5); „ʾMăguraʿ a însemnat la început ʾtârlăʿ (bergerie în
limba franceză, meira în limba provensală). Târlele erau aşezate de obicei pe
locuri înalte şi din această cauză o serie de munţi au primit numele de ʿmăgurăʾ
(Argeşul, p. 4), dar nu în toate cazurile toponimul desemnează locuri înalte şi
coline, întâlnindu-se şi locuri situate pe luncă şi numite Măgura, ca în comuna
Domneşti (vezi alte exemple în Argeşul, p. 4). Mărăcinu, sat (D4). Metofu, sat
(PL); metof „mănăstire mică, subordonată unei mănăstiri mari‟ (Top. rom., p.
237). Mina, cătun (B8), numele fiind impus de mina de cărbuni din Boteni.
Mohorul, loc. Odaia, loc; („odae < tc. saia ʾadăpost de vite, saivanʿ‟,
Giurescu, Const. C. Împrumuturi cumane în limba română: odae şi cioban, în
SCL, 1961, nr. 2. p. 205-214, unde se găseşte şi bibliografia problemei).
Paranga (<palancă ʿloc întărit altădată cu îngrădire de pari sau de blăniʾ; forma
121
palangă: cf. bancă – bănci, lampă-lambă, (model grecesc), Top. rom., p. 525),
sat (P3). Paltenu, sat (S2). Parapetu, loc, des întâlnit în partea sudică a
judeţului. Peştera, loc (M6). Piatra, sat (B11, C7, S5); este un nume topic des
întâlnit în partea de nord a judeţului. Piscul, des întâlnit, mai ales în toponime
compuse. Pițigaia (femininul lui piţigoi). Plai, nume topic des întâlnit; Bugă,
Dragoş. Sensul termenului „plai‟ la populaţia satelor Olteniei subcarpatice în
Lucrările, p. 83-92, unde se găseşte şi bibliografia problemei. Pleaşa (feminul
lui pleş „pleşuv‟). Pleşu, pădure (D4). Plopu, loc. Ploştina (ploştină
„mlaştină‟; „izlaz, păşune‟), loc (B3, Tutana). Popa (popă), pârâu (U).
Porumbu, loc (U); numele cerealei s-a toponimizat, fiind un loc prielnic
culturii respective, deşi comuna este situată pe nişte dealuri. Posada (posadă,
trecătoare strâmtă), munte, brăzdat de căi de acces, de unde şi denumirea.
Potopu, pârâu (B), numele datorându-se debitului mare de apă din timpul
precipitaţiilor. Priseaca (priseacă „stupină‟), (C15). Prosia (prosie „ogor arat
şi semănat pentru prima oară, după o întrerupere mai îndelungată‟), sat (M11).
Putina, sat (Vi), toponimul designând configuraţia geografică a terenului.
Răspântie (răspântie, s.f., apelativ frecvent în uzul argeşenilor), loc. Răstoaca
(răstoacă). Recea (rece, adj. substantivat prin articulare şi dispariţia determi-
natului) „Zama‟, cătunul numindu-se „Zama Rece‟, toponimul semnificând, o
realitate geografică: existenţa câtorva izvoare cu apă foarte rece, motiv care ne
determină să ne gândim şi la un derivat de la bg. rĕče „pârâu‟. Richita, loc
(PL). Râca (râcă „ceartă‟), sat (P3). Râpa, pârâu (U) numele locului impu-
nându-se apei. Rogojina, sat (B12), pârâu (U). Rogoz, cătun (VI). Rotunda
(rotund, adj. substantivat) sat (C13), deal (C12), numele datorându-se formei
de mamelon a locului. Rotundul, loc (M6). Rugina (flora), loc (M6). Săliştea
(sălişte<siliște„vatra satului‟), loc (M9), sat (U). Scheiu (Scheia), com. Vedea,
atestat în anul 1778; Schiau (Şchiaua, Şcheu), com. Bascov, atestat în anul
1824; Scheiu (CA), atestat în anul 1872; Scheiu (Şchiai), sat limitrof oraşului
Câmpulung-Mușcel, atestat în anul 1561, sunt „Nume de aşezări omeneşti
formate de la nume de popoare‟ (Donat, I., în FD, IV, p. 104), nume sub care
românii au cunoscut pe bulgari (Iordan, Top. rom., p. 220-224); discuţii în: DR,
VIII, p. 405, DR, X, p. 128. Schitu, sat (L1). Scîndura (scândură), teren (B9),
toponimul relevând forma plată a terenului înconjurat de dealuri. Scutu (scut,
cu sensul de „adăpost‟), pârâu, vale (U). Siliştea (silişte<bg. selište „ruinele
sau aşezarea unui fost sat‟), sat (C3, T1). Slatina (slatină „apă sărată‟), sat
122
(N2). Slănic (slănic < sl. slanikǔ), sat (A2). Slobozia (slobozie), comune şi sate
(P3, S5). Smeura (zmeură), sat (M9). Stochina, pădure şi livadă (B2).
Strîmbu, astăzi Dumbrava, sat (B7), numele datorându-se văii şerpuite pe care
este aşezat satul. Suharu (suhar<bg. Suhar „lemn/e/uscat/e/), teren (M6).
Şesu, poiană (Ș2). Şipot, loc (CII). Ştiubeu (fauna), loc în Căprăreşti. Tarniţa
(tarniţă „şa‟), culme în Aref. Teiu (tei, încadrat la „topografice‟), sat şi
comună; „În urma cercetărilor arheologice s-a constatat că pe teritoriul comunei
(satul Teiu) au existat aşezări umane încă din epoca neolitică (cultura
Gumelniţa) şi din epoca bronzului, aşezări geto-dacice şi romane care dovedesc
continuitatea populaţiei încă din cele mai vechi timpuri pe meleagurile
argeşene‟ (Loc. jud., p. 420). Tisa (tisă „un soi de conifer‟), o aşezare între
dealuri (A3). Tîrsa, loc (Ș2). Tufan, loc (D4). Ţarnă (ţarină > ţarnă, prin
sincoparea lui – i – neaccentuat), loc ( M6, D4, P4, TI). Ţiganca (ţigancă),
pârâu (C16). Uliu, câmp (M9). Valea, sat (C3). Vişina, uliţă (CA). Vîja, izvor
(A3), numit astfel pentru sunetul produs. Vîrteaja (femininul lui vârtej), vale
(C12). Vîrtop (variantă populară a lui hârtop), deal (PM), cătun (B8). Vulpea,
pădure (D4). Zăvoi, loc (P1), sat (ŞI). Zmidă (smidă, cu s-z prin disimilare,
datorită lui - m - următor), izlaz (VD).
6.1.1. Toponime simple: cuvinte comune – a. primare (la plural):
Adunaţi (<Adunaţi „sat îngrămădit cu case dese‟, Top. rom., p. 321;

„Nume de sate care reflectă gruparea locuitorilor din motive economice‟,
Modoran, Filofteia, în LR, nr. I/1982, p. 92; „după toate probabilităţile, înfiin-
ţarea satelor respective a fost efectul unor măsuri luate de administraţie‟,
Donat, I., în FD, IV, 1962, p. 117; „Dispreţul vecinilor se explică adesea prin
faptul că e vorba de colonizări recente, deci de sate cu populaţie redusă la
număr şi fără mari posibilităţi materiale: Adunaţi, Atârnaţi, Fripţi, Osebiţi,
Pribegi, Vaideei, etc‟, Graur, A1., N. loc., p. 89 & 235). Afumaţi, cătun (R3),
„Nume luate în derâdere‟, Graur, A1. N. loc., p.87-90. Aleşteele, loc (O).
Altoaie (altoi, altoaie, s.n), teren ( A3). Atârnaţi, cătun în Geamăna (BI0).
Baluri (bală „dihanie‟), pârâiaşe (U), numele topic desemnând câteva văi şi
pârâiaşe pe unde au sălăşluit animale sălbatice (vulpi, lupi, jderi, râşi).
Bălegani, lângă Cerşani, astăzi nu mai apare ca nume de sat; face parte din
numele dezvoltate din calificări peiorative (vezi Donat, I. art. în FD IV, p. 127).
Bâtrîni, sat (M9). Bobocii (boboc-flora) vale (D4). Bordeie (bordei), pădure,
123
fost cătun locuit de lipoveni, (D4). Boţogaşii (boţogaş „neastâmpărat‟), loc
(B9). Broscari (broscar „o unealtă de dulgherie‟), cătun (T3). Catane, cătun
(C3), şi Catanele, cătun (LC), etonimul fiind catană „soldat în armata austro-
ungară‟ (Iordan, Top. rom., p. 215, după Tiktin). Cazaci (cazac), sat (BII),
nume datorat altor popoare (Donat, I., art. în FD, IV, p. 110). Călţuni (călţun –
flora), izlaz (H2). Căminuri (cămin - casă), toponimul evocă locul pe care, cu
secole în urmă, a existat vatra satului „Măţăul de Jos‟. Chilii, sat (M6), atestat
la 1700 şi denumea moşia mânăstirii din Câmpulung, pe care se găseau nişte
chilii locuite de călugăriţe. Ciobani (cioban), sat (H2). Cimpoieri (cimpoier
„cântăreţ din cimpoi‟), sat (S7). Clăcaşi, cătun (BN). Colibaşi, comună.
Colibi, uliţă (A2). Cosaci (cosac „o specie de peşte‟- fauna), sat (BII). Coşeri
(un plural neregulat al lui coşar, s.n., „adăpost de vite‟), cătun (C3). Curături
(curătură „curăţitură‟), cătun (M9). Dogari (dogar „meşter dulgher‟), sat
(C8). Ferigile (flora) munţi în Mușcel. Feţili (feţele > feţili, cu – e > i prin
disimilare), loc (Ș2). Fântâni, izvoare (M8). Frasini, loc (CA, R3). Frânturi,
loc (Tutana), numit astfel datorită alunecărilor de teren. Găujani, sat (Ui),
nume dezvoltat din calificări peiorative. Gogoşari (gogoşar „cultivator de
legume‟), cătun (S2). Guşaţi (guşat, adj.), cătun (C2). Humele (pl. art. al sb.
humă), sat (Ui). Inuri (in „plantă erbacee‟), cătun (T3). Lacurile (lac, s. n. ),
loc. Lăstari, loc (R3). Lespezi, sat (H2). Leşile (credem că este femininul lui
leş „leah‟), sat (TI). Livezile, loc. Loturi (lot „bucată de pământ‟), sat (SG).
Luminile, sat (M8), numele designând partea luminată a locului. Martalogi
(martalog „un soi de mercenar‟, „epitet al morlachilor‟, Top. rom., p. 277), sat
(H2). Mesteceni loc. Mioarele (mioară „oaie tânără de 2 ani‟). Mişei (mişel
„sărac‟), cătun (MI0). Moştenii, cătun (R3). Păţiţi (participiu substantivat),
cătun în Brăteşti (AA). Poduri, deal (A2). Răgoaze (pluralul neregulat al lui
rogoz, s. n.; răgoz – pronunţare regională), loc (Ş1). Rupturile (ruptură), loc
(Ş2). Secăturli, pădure (D4), prin sincoparea lui –i- neaccentuat; secătură „loc
unde s-a tăiat pădurea‟, iar la munte se spune seci. Stejari, sat (B3). Şeţuri
(pluralul adj. şet‟… variantă a adj. şes, cu s>ţ printr-un fel de disimilare la ş
precedent, poate şi sub influenţa unor cuvinte terminate în -eţ‟ (Top. rom., p.
354), loc (C16, M1). Şipoate (pluralul neregulat al lui şipot, s. n.), loc (B12).
Vîrtoape, loc (Ş2). Zidari, loc (B2). Zidurile, cătun (M10).
124
6.1.2.Toponime simple: cuvinte comune – b. derivate (la singular sau
la plural):
- toponime derivate cu sufixe folosite pentru diminutive:

Argeşel, deal şi râu ce izvorăşte de sub Vf. Păpuşa (muntele Găinaţu Mare).
Botişoru, un început de deal (Ş2). Brăduleţ, sat şi comună. Căprişoara, loc
(CA). Cătunaşi, sat (L1). Câmpşor (câmpuşor>câmpşor, cu –î- neacc.
sincopat), loc Cornăţel, sat (B13). Costiţă, sat (SG), loc (VP). Cotişor, loc
(D4). Crucişoara, sat (C10). Fântâioara. Fântâneaua, sat (VP), înscris la cap.
„Sociale‟ – „Toponime care vorbesc despre credinţe, superstiţii şi obiceiuri‟
(Top. rom., p. 239). Fântânele. Frătici, sat (V). Frunticica, munte mic.
Furnicelu (fauna), platou cu vii şi pruni (M1). Glâmbocel, sat (B7). Golăşelul,
teren cu fâneţe şi pomi (M6). Gropiţa, vale mică (Ş2). Lăcşoare (lăcuşor
lăcşor, prin sincoparea lui - u – neacc.), loc cu bălţi (Ş2). Lăcşor, pârâu şi
munte (A3). Lăculeţe, loc cu bălţi (M6). Măgureaua, culme (A3). Măgurele,
loc (A2) şi Măgurelele, culmi în Căpăţâneni. Măguricea, teren în Grădiştea.
Muntişoru, munte situat pe partea stângă a Argeşelului. Pietriceua şi
Pietricica, munţi. Piscuel (diminutiv de la piscui + -el, după modelul pic –
picui), munte. Plăicel şi Plăişorul, munţi. Plopiţul. Podişor (teren situat pe
culmea unui deal), (D6). Poieniţa, sat (B4). Puţişorul. Râuşor, pârâu ce se
varsă în Dâmboviţa. Runcureaua, teren în Căpăţâneni. Stejărel, cătun (R1).
Stupiniţa (fauna), teren cu salcâmi (V1). Şipoţele, locul de unde apar mai
multe izvoare (M4). Trăstica (traistă + suf. – ică trăistică trăstică, prin
sincoparea lui - i – din radical fiind neacc. şi mutarea accentului pe sufix), teren
(R3). Ţigăneii, cătun (R3). Uleiaşu (vechiul termen ulei „stup‟), teren (S7).
Ursoiţa (fauna), pârâu (M9). Viişoara, cătun şi teren plantat cu viţă-de-vie
(M9). Vâlcelu, pârâu şi vale (CA, Ş1).
- formaţii colective derivate de la nume de animale şi de plante:

Afeniş, coastă cu afini (Ș2). Aluniș, un toponim foarte răspândit şi atestat
în documentele medievale (B3, B9, B11, M6 - sat, T2: 10. VII. 1575, DIR, B,
IV, p. 193). Alunişuri, toponim la Năpârteni: 22.I.1572, DIR, B, IV, p. 60.
Aniniş, pădure de anini (M6). Brabeţi (brabete „vrabie‟). Brădet, sat (B11).
Brusturet (brusture, s.m.), teren (D2). Buştenetu, teren Căprăreşti. Cărpeniş,
sat (C4), câmp (S2), loc în Buneşti. Cânepiştea, loc izolat pe care se cultivă
cânepa (D5). Cornetu, pisc (D4), poiană şi vârf Bădeni (S5). Făgetu, sat
125
(C11). Goruniş, loc cu goruni în Căprăreşti. Mălăiştea, pădure în care creşte
planta „mălaiul cucului‟ (B1 şi D4). Măzărişte, pantă şi pâraie (Ș2), loc pe
care s-a cultivat mazăre (VD). Meretul (derivat de la măr „pom fructifer‟, cf.
păr + -et peret), cătun (B9). Molivişu, munte cu păduri de brazi şi molizi
(C12); forma moliviş se explică pornind de la pronunţarea populară – molidviş
(molidv +suf. –iş-; pentru molidv – comp. ngr. molybdos), iar căderea
oclusivei dentale -d- se datoreşte caracterului asimilatoric al labiodentalei
sonore constructive - v - : molidviş molivviş moliviş. Nucet, pădure şi livadă
de nuci (VI). Păltinetu, munte la N. de Rucăr. Păltinişu, pisc în Bădeşti.
Peretul (derivat de la păr, vezi mai sus). Pieiriş, cătun în Bascovele (C16).
Ruget, vale şi pădure cu rugi de mure în Valea Mărului (B12). Sângeriş,
pădure în care creşte sângerul, arbust cu lemnul roşu, (VD). Stejăretu, fostă
pădure de stejari, cătun (B1). Smeurătu, poiană cu arbuşti din familia
rozaceelor în Aref. Teiş, deal în Vultureşti. Tufărişu, pădure în Schitu-
Budişteni (L1). Tutunişte, loc izolat în Băjeşti ( B4).
- toponime derivate cu alte sufixe:

Bobaru (bob, s.m. „plantă rebacee din familia leguminoaselor, cu fructele
păstăi mari şi cu seminţele ovale, turtite‟ + suf. –ar/u/), teren (M6). Brînzari
(brânză + suf. – ar / u /), locul unde se află stâna vitelor în care se pregăteau
produsele lactate (M6). Brumaru (brumă, s.f., + suf. –ar/u/), vârf de deal cu
brumă de timpuriu (M6). Bucova (sl. buk „fag‟ + suf. – ov/a) este un adjectiv
în – ov/a/); toponim la Costeşti. Căldăraru (căldare, s.f., + suf. – ar/u/), sat şi
comună. Căprăreaţa (capră, s.f., + suf. – eaţa), izvor în Arefu. Cîrcinovul ( <
sl. krcĭti „a lăzui‟ + suf. –ov), este un adjectiv derivat cu suf. sl. – ov; „Sufixul –
ov/a, cu varianta – av / a, este de origine slavă, şi tot din idiome slave provin ma-
joritatea temelor‟ (Iordan, Top. rom., p. 473) pârâu şi stradă (T3). Crăcănoasa
(crac, s. m. + suf. comp – ănoas/a/; adj. crăcănos, crăcănoasă s-au substan-
tivat - prin articulare -, toponimizându-se, numele semnnificând configuraţia
văii „vale largă‟, dar cu apă doar în timpul precipitaţiilor), pârâu şi vale (BN).
Cungrea (derivat de la crâng, s. n., v. sl. krongǔ, prin epenteza lui – u- şi
metateza lui –r-), râu şi sat (C8). Făgeanca (fag, s. m., + suf. comp. – eanca),
vale cu fagi şi pârâu (B4); numele topic a designat valea „vale cu fagi‟, deci
„vale făgeancă‟ şi, prin pierderea entopicului, determinativul s-a substantivat.
Ghizdaru (ghizdei, s. m., + suf. – ar / u), loc arabil (R3). Gâlgoaia (a gâlgâi
vb. + suf. augm. oi, -oaie), un loc de unde izvorăsc ape (D2). Înfurcituri
126
(a/se/a înfurci înfurcituri este un participiu substantivat cu desinenţa de pl.
neart. –uri), numele topic este dat unui loc din satul Zărneşti, unde pârâul
Căprioara conflueanză cu Valea lui Meiţă (Argeşul, p. 8). Întorsuri (a
întoarce, vb.; întorsuri este un participiu substantivat cu desinenţa de pl. neart.
–uri), teren (R1). Înţărcătoarea (a înţărca, vb.; înţărcătoare este un
participiu substantivat prin derivare şi articulare), locul unde se înţărcau mieii
(R3). Glâmbocata („v. sl. globokǔ ʾprofondusʿ; sinonim desăvârşit al lui
Adâncata…, pe care, poate, îl traduce‟, Top. rom., p. 465, este un adjectiv
derivat cu - at ) sat ( L1). Momaia: „Semantic este acelaşi cuvânt cu momâie
derivat din mamma care a însemnat odinioară şi ʾsânʿ, iar ca nume topic
designează un teren în formă de mamelon‟ (Argeşul -, p. 3), o pantă de deal
lungă de 7-8 km în com. Şuici. Moşoaia (moş; cf. moşoi „bărbatul moaşei‟ –
Tiktin, care s-a format, cu siguranţă, de la moşoaie = moaşă, după modelul unor
nume de pasăre, ca ghionoaie, alături de ghionoi‟, Top. rom., p . 403; tot de la
moş + suf. augm. – oi, -oaie > Moşoaia şi în rev. Argeş, nr. 1, ian. 1967),
comună. Picuiata (picui + - ata picuiata, cf. gurgui - gurguiata; lat. piculeus,
-a, -um, din tema picc – „vârf de munte‟, Densusianu, Graiul, p. 54, cu
trimitere la R. E. W., 6495; discuţii şi în DR, II, p. 202, 396, 397, 398), vârf în
Corbeni. Pietroasa (piatră + suf. –oasa), cătun (LI). Pârlitura şi Pîrlituri
nume topice care arată o însuşire a locului, ca şi Pojorâta „apelativul pojar al
cărui a, rămânând fără accent în derivatele respective, a devenit ă şi apoi o, prin
asimilare la o şi p din silaba iniţială‟, Top. rom., p. 352); sat (L2) şi munte
deasupra Lereştilor. Ruginoasa (rugină + suf. – oasa), sat (VI). Sărătoarea
(sărat, adj., „teren sărac‟, + suf. – ătoarea), loc (BN). Strîmboaica (strâmbă,
adj. + suf. comp. –oaica), termenul este o forma neregulată de feminim
singular, designând o vale plină de meandre, fapt ce a determinat pe
denominator să augmentativizeze adjectivul; vale şi deal (AI). Şerparu (şarpe,
s. m. + suf. – aru), numele topic designând configuraţia geografică a terenului
„teren şerpuit‟, loc (PL). Şetrari (şatră, s.f., +suf. – ari), loc(U); pe acest loc
se făcea târg în trecut şi vânzătorii improvizau şetre pentru adăpostirea mărfii.
Trăistari (traistă, s. f.), trăistari „oameni care umblă cu traista‟, loc în
cătunul Oţeleşti (ȘI). Vidraru (vidră, s.f., - fauna), munte. Zuvelcaţi (zuvelcă,
s. f., variantă a lui zuvelcă; termenul zuvelcaţi este un derivat curios şi credem
că se datorează analogiei cu „îmbrăcată‟ – „îmbrăcaţi‟, ), sat (B6).
127
6.1.3.Toponime simple: antroponime – a. primare:
- antroponime masculine sau feminine cu aspect de singular sau plural:
Arca: 2. IV. 1563 (DIR, B, III, p. 175), toponim la Cochineştii de Sus;

Arca, slugă domnească, stăpân în Ciocodea, Topşa şi Poiana la 1484, fiul lui
Arca (DRH, B, I, doc. 91). Baciu, vale (B2); „toponim provenit din antroponi-
mia românească‟ (Pătruţ, On. rom., p. 127). Bădila, sat (VI); Bădilă: numele
precedent (Bădil, n. n.) sau bg. Badila; cf. şi n. top. Bădila. După Hasdeu <
„bade“, DNFR, p. 52. Bădila, n. pers. la 1521 ( Ionescu, Antr; nr. 157).
Bădislava, sat (T2); este un nume românesc de origine slavă (Petrovici, Studii,
p. 303). Băila, sat (LI) „Băilă: bg. Bajlo“ (DNFR, p. 53). Bălţata, femininul lui
Bălţatu, n. pers. la 1530 (Ionescu, Antr., nr. 177). Berecheţii, cătun (SI). Bîca,
teren cu fâneţe din satul Suslăneşti (M6); Bîca, fost cioban şi proprietar al
terenului respectiv. Bârla, sat şi comună; Bârla, n. pers. (Pătruţ, On. rom., p.
33, 95-97; DCR, p. 204). Bârza, vale (D4); Bârza, feminin al lui Bârzu. Blaju,
sat (T2); „Blaju < magh. Balázs = Blasius”, Iordan, Top. rom., p. 178; dar
„Blaj: sl. Blaž; cf. n. top. Blaj/ ul/“, DNFR, p. 66. Boblegi, cătun în Cerşani
(S7); Bobleagă, n. pers. existent în cătunul respectiv. Brătieni, cătun (ȘI), pl.
lui Brătianu. Bujoi, cătun şi teren (B7). Buta, loc. Cantacuzu, cătun (N1).
Cantacuzu, o prescurtare a numelui vechi grecesc Cantacuzino, introdus la noi
în secolul al XVII-lea. Cerbu, sat (A1). Checi, cătun (M8); Checi, pl. lui
Checiu: bg. Kečo. Ciocârlani, cătun (R3); Ciocârlan, n. pers. existent.
Cojanu, loc; ant. Cojanu < cojan „ţăran de la şes“ – în Muntenia, cu sens
depreciativ (DNFR, p. 140); Cojanu e poreclă dată ţăranilor munteni de către
ardeleni, Densusianu, Viaţa, I, p. 26 – unde discută numele. Corbu, cătun (B2).
Crivăţu, sat (C17); Crivăţ (Criveţ), n. pers. la 1522 (Ionescu, Antr., nr. 862).
Doblea, sat ( AA); Doblea, n. pers. (Pătruţ, On. rom., p. 70). Dorobanţi, cătun
(B7). Dragna ( < sl. Dragna), livadă şi pădure (D4). Drăgana, mină de lignit
(B5). Fata, sat (V). Gagu, pârâu (PL); „Gagu: bg. Gago; cf. n. top. Gagul“
(DNFR, p. 213). Ghiorman, loc (M6), teren în Goleşti. Gioaga, loc (D4);
Gioaga, femininul lui Gioga: bg. Džoga (DNFR, p. 223). Giuclani, sat (C8).
Gorani, sat (V); Goran, n. pers. la 1527 ( Ionescu, Antr. nr. 1355). Hodor,
teren cu fâneţe (M6); „Hodor este în realitate forma specifică sub care apărea
Theódoros la ucraineni în sec. 14“ (Ionescu, MEO). Ipa, vale (BN); Ipa:
credem că este femininul antr. m. Ipate, prin apocopa lui -te. Lenţea, sat (BN şi
128
D4); Lenţea, variantă a lui Lenţa, hipocoristic al lui Ilinca. Leru, pârâu (B6).
Linţa, gârlă; Linţa, femininul lui Linţea: Linţ(i)a: cf. gr. Lintsos, Lintsu
(DNFR, p. 280). Marcea, cătun (Ș1). Mareş, sat (A1), pădure ( M6); Mareş <
scr. Mareş (Rosetti, ILR, 1968, p. 327). Mica, sat (B1); Mica, n. pers. la 1500
(Ionescu, Antr., nr. 1812). Miercani, sat (U); Miercan, variantă alui Mircan:
bg. Mirkan. Mozacu, sat (N1) pârâu (R3). Oarja, comună; Oarja, variantă a
lui Oarza(?). Pârşeni, cătun (PM); Pârşan, n. fam. existent. Priboaia, sat (B4);
Priboaia, fem. antr. m. Priboiu. Prodani, cătun (V). Răţoi, sat (V). Romana,
sat (U); Roman, n. pers. la 1389. Siliveastra, fostă moşie (T1); Siliveastra, cu
epenteza lui –i-, fem. antr. m. Silvestru. Sâlea, pădure (M2); Sâle, hipoc. de la
Vasile. Şuici, sat (C14); pl. antr. Şuica. Spiridoni, sat (C16). Stârci, sat (C16).
Şelari, sat (VP). Ştefana, pârâu (U). Turcina, vale (B9); Turcina, fem. lui
Turcin < Turcu + suf. –in. Vaţa, sat (V); Vaţa apare în documente la 1628
(Loc. jud.; p. 452); „Vaţi bg. Vatse. Cf. n. top. Vaţa (DNFR; p. 481). Vitan,
cătun (BN); „Vitan: bg. Vitan. Cf. n. top. Vitanul“ (DNFR, p. 486). Vişoi,
cartier în Cîmpulung. Voina, cabană şi loc turistic la N de Lereşti.
6.1.4.Toponime simple: antroponime – b. derivate:
- antroponime cu forma de plural (în – eşti şi – eni):

Afrimeşti, sat (B6); Afrimeşti < Efrim Ifrim, cu - e neac. > a ca în
ericius>arici; Efrem, nestavnic al mănăstirii Tismana la 1525 (DRH, B, II,
doc. 229). Angheleşti, sat (M8). Anghineşti, sat (B3). Archineşti, cătun (B3).
Băceşti, sat (D7); Baciul, n. pers. la 1507. Băduleşti, sat (U), cătun (M4).
Băiculeşti, comună. Băjăneşti, cătun (B2); „Băjan: derivat regresiv de la
băjeni/băjăni/ʽa fugi în faţa năvălitorilorʼ… Poate, mai probabil, avem a face cu
bg. Bežan“ (DNFR, p. 53). Bălceşti, cătun (B7). Bănăreşti, sat (S2); „Bănar –
Funcţionar sau lucrător la monetăria statului, cel care făcea bani. Derivat din
ban, prin suf. nom. agent. – ar“ (DA, Tomul I, partea I, A-B, 1913, p. 475).
Băniceşti 1686 (Ind. cr. 9, p. 53), sat (VD); derivar de la Bănică, dim. al lui
Ban(u). Bănuţeşti, cătun (M8); derivat de la Bănuţă, din punct al lui Banu(l).
Bărbălăteşti (Barbălată), sat (VI). Beculeşti, sat (C8). Berecheţii, cătun (ŞI).
Bilceşti, sat (VP); derivat de la Bilciu (Bilcea). Bârzeşti, sat (2); Bârzea,
n.pers. la 1515. Bogăteşti, cătun (VP). Bolculeşti, sat (VD); Bolcu(l), Bolca,
cf. sl. Bolka, gr. Bolka(s) (DNFR, p.70). Bolovăneşti, sat (M11); Bolovan,
supranume. Borobăneşti, sat (VD); „Borobăneşti, sat, jud. Argeş, e un derivat
129
de la Boroban; acesta (format cu suf. –an) presupune existenţa unui Borob(e)a
înrudit cu Borobeică“ (Pătruţ, On. rom. p. 118). Borovineşti, sat (VI); credem
că etimonul a fost Boroghină (boroghină „Borhot de prune“), schimbat în
Borovină, datorită sensului peiorativ al lui Boroghină; altă explicaţie la
Iordan: sl. bor „pin“, borov „de pin“ (Top. rom., p. 92). Brăteşti, sat (AA).
Brebeneşti, cătun şi loc (PN); Brebene, n. pers. existent şi în prezent.
Brânzeşti, cătun (D4). Bucşeneşti, sat (C12); Bucşa, n. pers. la 1489 (DRH, B,
I, doc. 218). Bumbuieni, sat (LC). Bumbea, n. pers. existent în sat. Burdeşti,
sat (S7). Bureţeşti, sat (V); pentru Bureţea, Iordan, DNFR, p. 89. Burneşti, sat
(SG). Buzoieşti, comună. Caloteşti, sat (B12); Calotă<tema Cal (adj. kalós
„frumos, bun“), Ionescu, MEO, p. 72; „Calotă: cal, cu suf. –otă; cf. sl. Kalota (<
Kall ʽnegruʼ)“, Iordan, DNFR, p. 97. Cavaleşti, cătun (R3); „Caval gr.
Kawalos, Kavvalu“, DNFR, p. 103. Căluleşti, fost cătun, acum teren cu fâneţe
şi pomi fructiferi (M6); proprietatea familiei Calul din Rucăr. Ceauşeşti, sat
(O), fost Valea Găinii. Chiriţeşti, sat (S7, U, V). Chițani, sat (V); derivat de la
Chiţa, hipoc. de la Chiriachiţa (MEO, p. 83). Ciobăneşti, cătun (B2).
Cioceşti, cătun (B6); a existat boierul Cioc Măidan, proprietar, numele topic
fiin derivat de la numele boierului. Cioclanii, cătun (R3). Ciolceşti, cătun şi loc
(L1); derivat de la Ciolca, fem. bg. Čolko (DNFR, p. 125). Ciuranii, cătun
(R3), sat de clăcaşi, (fost) şi Ciureşti, cătun (N1), nume topice derivate de la
Ciurea. Cândeşti, sat (AM); „… Cândea, … trebuie pus în legătură cu numele
asemănătoare din limbile slave (de ex. bg. Căndea, Căndio, Căndel sau rus.
Chindea, Chindei, Cindei, etc) …“ (Ionescu, MEO, p.75). Cârceşti, sat (C17);
derivat de la Cârci(u) sau Cârci. Cârciumăreşti, cătun (L1). Cârstieni, sat
(C2). Coceneşti, cătun (M6). Cocibeşti (Cociobea), Conţeşti, sat (D1) Coşeşti,
comună; derivat de la Coşa sau Coşo; „Coşa: ʽfemininul bg. Košaʼ“ (DNFR, p.
151). Crinteşti, cătun (T3); derivat de la Crintea. Curceni, sat (B7); derivat de
la Curcea, n. fam. existent. Curculeşti, cătun (M10). Deduleşti, sat (M8);
derivat de la Dedu(l), nume de familii în cătun. Dincani, sat (V). Dinculeşti,
sat (PL). Dobreşti, comună, şi sat (O). Drăghiceşti, sat (S2). Drăgoleşti, cătun
(C16). Drăguţeşti, cătun (M8); Draguț diminutiv al lui Dragu. Duminiceşti
(Duminică, n. pers. existent), cătun. Enculeşti, cătun (ȘI) şi Valea Mare –
Podgoria); Encu<Iancu. Făcăleţeşti, sat (C10). Fălceşti, cătun (T1). Fâlfani,
sat (S6). Floreşti, sat (PM). Frăteşti, sat; Frate, n. pers. Furdueşti, sat (R1).
Gămăceşti, sat (B5). Gărdineşti (Gardină<gardină), sat (PL). Gâlceşti, sat
130
(PL); Gâlcă sau Gâlcea, n.pers. Gorăneşti, sat (T3). Gorgoi nume de familii
existente în cătunul respectiv. Gorgorişti, cătun (Ș1). Ianculeşti, sat (S2).
Ioaniceşti, sat (PA); „Ioanicescu: … tema este Ionică transformat, artificial, în
Ioanică, inexistent în limba noastră“ (DNFR, p. 258). Ioneşti, sat (B13).
Izbăşeşti, sat (S6). Lăiceşti, cătun (P1). Lăzăreşti, sat (SG); Lazăr, n. pers. la
1407. Linteştii, sat (C16). Lungani, sat (V) şi Lunguleşti sat (U).
Marghioleşti, cătun (M4). Marinăcheşti, sat (P1); Marinache, n. fam. existent
în satul respectiv. Marineşti, stradă (L2). Măneşti, sat (B5, C17); Manea, n.
pers. la 1407 (DRH, B, I, doc. 17). Mărceşti, cătun (B7). Mârţeşti, sat (S2).
Mituleşti, sat, (B8). Morăreşti, comună. Moreni, sat (B3). Moşteni, cătun
(R3); Moşteanu, n. fam. existent. Mustăţeşti, sat (VI). Negreni, sat (D3) şi
Negreşti (BN). Neţăşti, cătun (C16). Niculiceşti, cătun în Slănic (A2).
Obăgeştii, cătun (AA); Obăgea, supranume, derivat de la „obadă“; Obăgea,
întemeietorul cătunului care se ocupa cu lucratul obezilor, iar astăzi multe
familii se numesc „Obăgilă“. Opreşti, sat (S4). Oţeleşti, cătun (Ș1); există
astăzi circa 20 de familii în cătun cu numele de „Oţelea“. Paraschiveşti, sat (4).
Păuleni, sat (Ș2). Păuneşti, sat (C8). Petreşti, sat (C15, M8). Pieleşti, sat
(C16). Pleşeşti, sat (B2). Predoieşti. Prundeni, cătun (L1); există familii cu
numele „Prundeanu“ în acest cătun. Răduţeşti, sat (C8). Rebejani, sat (T1);
Rebegea (cu varianta Rebeja) este un postverbal al vb. a rebegi. Rotăreşti,
probabil cătunul Muşăteşti. Ruseşti, cătun în Goleşti (Ș1). Sănduleşti, sat
(C16). Sărăreşti, sat (B12). Săvuleşti, cătun (B4). Sboghiţeşti, cătun (N2).
Sineşti, sat (C17). Stănislăveşti, sat (O). Surduleşti, sat (M7). Şendruleşti, sat
(C4). Şerbăneşti, sat (PM, R3). Tabacenii, cătun (R3). Ticăneşti, sat (B8).
Tomuleşti, sat (PA). Trăcheşti, sat (PL). Tuceşti, cătun (D2); derivat de la n.
pers. Tuca: pol. Tuka. Tudorani, cătun (R3). Turceşti, sat (S2). Ţiţieşti, cătun
(S2). Țârdeşti, sat (M9). Ţuţuleşti, sat (S7). Uleni, sat (B11); Ulea, n. pers. la
1500. Urecheşti, sat (C8). Vâlceşti, cătun (PM); Vâlciu (Vâlcea), n. pers.
existent. Vâlculeşti, cătun în Goleşti, (Ş1). Vârlovenii, cătun (C16). Vârşeşti,
cătun (V). Voiculeşti, pădure, fostă proprietate a unor familii din Măţău (înv.
Voiculescu ş.a.). Zamfireşti, sat (C4, C16). Zgripceşti, sat (BN); „Zgripcea:
tema este zgripţ – (pentru ţ>c, cf. Bistriceanu < Bistriţa) extrasă din zgripţor“
(Iordan, DNFR, p. 498).
131
- antroponime feminine cu aspect de singular:
Amzăreasa (Amzăr/ Hamza/Amza- prin dispariţia obişnită a lui h -,
Pătruţ, On. rom., p. 73; „Amza: acelaşi cu Hamza“, „Hamz/e/a: tc. /H/ amza; cf.
gr. Hamzas”, DNFR, p. 28 şi 236); Amzăr ar putea fi derivat cu suf. – r, de la
Amza, dar ar putea fi şi nume propriu-zis, înregistrat de Iordan în lucr. cit., p.
28, însă neexplicat. Băduleasca, loc (M10). Bălăneasca, loc (M10).
Bălceasca, teren (R1). Bărăngoaia, (Barangă + suf. – oaia, sufix ce apare
numai articulat „la numele femeilor derivate din ale bărbaţilor lor“, Graur, N.
loc., p. 68, & 64), teren şi vâlcea (M4). Berivoaia, gârlă (NI). Bogdăneasa,
pădure (B2). Brăteasca, sat (M4). Bucureasca, teren. Căteasca, comună şi
cătun în Leordeni; „antroponimice care îşi păstrează neschimbată forma“,
Iordan, Top. rom., p. 180. Căzănoaia, teren cu fâneţe (M6). Chițeasca, loc
(M10). Ciorăneasca, loc (M10). Cioteasca, loc (M10). Ciubuceasca, loc
(M10). Clucereasa, sat (C11). Coteasca, sat (V1). Dobreasca, fostă pădure în
Oarja. Drăgoiasca, platou între Poienari şi Jugur. Goleasca, fostă pădure (D4,
N1, O, R2, S7, T3). Hârtiasca, pădure în Boţeşti. Jupâneasa, pârâu şi izlaz
(C16). Mărăşeasca, loc (M10). Mocanca, păşune şi pădure (S7). Morteanca,
vale şi pârâu (M8). Niculăiasca, loc (M8). Olăneasca, pădure (R3,T1).
Onicăreasca, loc (M10). Parniasca, (Parniescu, Parnia + suf. – escu;
„Parnia: fem. lui parniu ʽzăpăcit, capiuʼ; cf. gr. Parni/s/“ DNFR, p. 354), pădure
(B9). Peiasca (< Peiu sau (şi) Peia); Pei/u/: bg. Pejo“, „Peia: bg. Peja”, DNFR,
p. 360), loc (T1). Pelercioaia, sat (B9). Pescăreasa, sat (C9). Sârbeasca, loc
(M10). Stroiasca, teren cu fâneţe şi pomi fructiferi în Suslăneşti (M6).
Teleasca, cătun (B7). Ţigăneasca, teren arabil (S7). Topana (antr. Topa: bg.
Topa + suf. –an/a/), izlaz (B2). Vărzăroaia, sat (P1). Vintileasca, pădure
(M10). Vlădiceasca, pădure (O, S7). Vlăsceanca, loc (M10). Voniceasa (antr.
Voniga Vonica, cu c g, cf. furnică/furnigă; Vonica: cf. gr. Vonikopulos), sat
(C17). Zamfireasca, teren (R1).
6.1.5.Toponime simple: toponime - derivate de la alte toponime:
Argeşani, sat (B3); toponimul, derivat de la Argeş, râul pe care se află

satul, arată originea locală. Bălteni, sat (T2); oameni „roiţi“ din satul Balta.
Brăileni, sat (B1), cătun (B2); arată originea locală (Brăila). Bujoreni, sat
(B13); „roiţi“ din Bujor(u). Căteşteni, teren agricol în Răteşti, foştii proprietari
erau din Căteasca, comună vecină cu Răteştii. Cârligani, teren agricol în
132
Mozăceni; foştii proprietari fiind din Cârligu. Crâmpotani, sat (M3); sat
întemeiat de oameni veniţi din Crâmpoia. Fureasca, pădure a satului Fureşti
(D4). Găleţeanu, sat (PL); din informaţiile primite, întemeietorul satului era
din Galaţi, de unde Gălăţeanu Găleţeanu, cu ă e prin asimilare regresivă la –
e – din sufix sau, mai degrabă, prin asocierea cu găleată, s.f., pentru că în ILR,
1974, p. 143 este Gălăţeanu. Livezeni, sat (S4); veniţii din Livada. Măţăoani,
cătun (L1); cătunul a fost întemeiat de oameni veniţi din satul Măţău.
Nejlovelu, pârâu, diminutiv de la Neajlovul al cărui afluent este. Podeni, sat
(B13), top. Podu. Rudeni (top. Ruda), sat (M5, Ş2). Strâmbeni, sat (C1, S7).
Teianca, pădure aparţinând comunei Teiu, dar întinzându-se şi pe teritoriul
comunelor Negraşi şi Rociu. Udeni, cătun (C2, T3); top. Uda. Vlăsceni (top.
Vlaşca), cătun, (M4).
Toponimele simple discutate, indiferent de originea lor (antroponimică sau
apelativă), designează aşezări omeneşti, forme de relief, ape, fâşii de teren care
au aparţinut unor proprietari, diferite aspecte sau forme de viaţă socială, specii
de floră şi faună ş.a. Toponimele cu formă de masculin singular sunt aproape
totdeauna articulate, însă la plural s-au fixat formele nearticulate, pe când cele
cu formă de feminin singular sunt numai articulate, iar la plural, deşi toponi-
mele feminine sunt reduse, am înregistrat forme articulate şi nearticulate.
6.2.TOPONIME ANALITICE
6.2.1. A. Toponime formate cu antroponime (la singular sau la plural):
- substantiv (în general – entopic) + antroponim (în cazul genitiv):

Aleșteul Beleganilor (O). Aleşteele Buicanilor (O). Aleşteul Chiriţiii
NI). Aleşteul Dobreştilor (O). Aleşteul Ilinchii (O). Aleşteul Zarafilor (O),
Zarafu, n. pers. Aninişu Blidarului, top. laTurburea (18.XII.1586, DIR, B, V,
p. 277), Nicula al lui Blidea (subl.n.), 30.VI.1486 (DRH, B, I, doc. 199); se
poate presupune ca Blidar(u) să fie derivat de la Blidea, deşi sufixul de agent –
ar este folosit pentru formarea numelor de agent (vezi Graur, Tendinţe, p. 257),
dar mai întâlnim formaţii antroponimice: Scripcă –Scripcar(i)u, Negru-
Negraru ş.a. Cătunu Peneştilor (B3). Câmpul Dolofanilor (M9), Dolofan -
n. pers. existent în comună. Coasta Radíi (PM). Cotu Melceştilor, izlaz (CI6);
Melcu, n. pers. existent în comună. Crângu Cicoaicii (R3), curios antroponi-
mul, format prin dublă sufixare. Dealu Băcanilor (B2). Dealu Băceştilor (B3,
133
B2). Dealul Băcreştilor (B3). Dealu Beleţoaicii (T3). Dealu Căleanului (T3).
Dealu Ciutii (B9); Ciuta, n. pers. Dealu Cârstienilor, nu departe de
Cîmpulung. Dealu Coteíi (PM), Coteia, femin. lui Cotea, n. pers. existent.
Dealu Deaconului (B3); despre diacon: Şăineanu, L., Încercare, p. 38. Dealu
Drocii (BN), Droca, n. pers. existent. Dealu Enăcheştilor, cătun (BN). Dealu
Lenţíi (D4). Dealu Mogoşarilor (S7), vezi mai sus: Mogoş, n. pers. existent.
Dealu Mustăţarilor (AI) - satul Hinţeşti. Dealul Negrilí (U), Negrila, femeia
lui Negrilă. Dealu Obejdanului (M8). Dealu Pleşului (D4), Pleşu, n. pers.
existent. Dealu Răcăşanului (PL). Dealu Rotăresii (D4). Dealu Şuţului (LI).
Dealu Tolcesii sat (U); Tolcea, n. pers. la 1501 (Ionescu, Antr., nr. 2893).
Dealu Trăcheştilor (PL). Izvoru Ienei (M6). Lacu Becheanului (NI). Lacu
Ciobanului (NI). Lacu Banchii (R4). Bancă, n. pers. Lunca Gârtii, sat (S5).
Lunca Pinii (PM), Pina, n. pers. Moara Mocanului, sat (LI). Moara Vetí
(S7). Pădurea Vareţei (B3). Piscu Bârzei (D4). Piscu Blidarului (M6). Piscu
Brătianului (ŞI). Piscu Ciobanului (D4). Piscu Ghemeliei (D4). Piscu
Lungii (U). Piscu Lupoii (U). Piscu Neganului (BN), Piscu Netoţilor (D4).
Piscu Oncioaíi (R4). Piscu Roşului (M8). Piscu Stochí (B3), un genitiv sg.
nearticulat, ca şi Vetí ş.a. Podu Belului (M4). Poiana Deaconului (B3).
Poiana Marineştilor (M4). Poiana Melceştilor (CI6). Poiana Oancii (A2).
Poiana Radului (M4). Puţu Călugăreştilor, izlaz (MIo). Puţu Grecului (R3).
Puţu Liei (NI). Puţu Ristii Nanului (O), dublă posesie antroponimică. Puţu
Popii Gheorghe (MIo). Scaunu Pârcii (AA). Târla Ciobanului (B2).Troiţa
Angheloilor (a lui Angheloaie al Linţii) (O). Troiţa Rizii Nanului (O),
Tufanu Mocanului (R3). Tufele Pescarului (B6). Uliţa Arcăneştilor, cătun
(NI). Uliţa Burcioieştilor (NI). Uliţa Filipeştilor (CII). Uliţa Iordăcheştilor,
cătun (NI). Uliţa Pârloilor, cătun (PM), n. pers. Pârloi existent. Ulița
Vâlculeștilor (ȘI). Valea Arseneștilor (PM). Valea Bălţatului (R4). Valea
Bărăgănoii (M4), în loc de Bărăgănoaia; credem că este derivat de la
Bărăgane Bărăgan - Bărăgănoi - Bărăgănoii. Valea Bărbuleştilor (D4).
Valea Borii, 1689 (Ind. cr. nr. 9, p. 55), cătun (PM). Valea Brebenetului (B7).
Valea Budelui (B3). Valea Ciolceştilor (LI); Ciolcea, n. pers. existent. Valea
Cândei (B7). Valea Creţului (M4). Valea Dăíi (R4). Valea Drăgoiesii (PM).
Valea Gagului (PL), vale cu oseminte de elefanţi. Valea Grozii (R4). Valea
Grosului (B2). Valea Iosivescului (M5); Iosiv, variantă a lui Iosif (nume
biblic). Valea Itului (PM); It(t)u: bg. Ito (DNFR, p. 262). Valea Manii (M6).
134
Valea Micului (M9).Valea Mâinii (P4); Mâinea, n. pers. în comună. Valea
Moşilor (B2). Valea Moşului (A2). Valea Negrilor (R4). Valea Nenii, sat
(P4); ca toponim: I5. IV. 1577 (DIR, B, IV, doc. 258). Valea Niţului (D4).
Valea Oancei (B3, PM). Valea Parachelului (CI6); aici s-au dat lupte între
oastea Ţării Româneşti, condusă de Mircea cel Bătrân, şi oastea turcească,
condusă de Baiazid, la 1394; curios este antr. Parachel(u), informatorul
(Marinescu Ion, 70 ani, 7 clase, agricultor) asigurîndu-ne că este vorba de
numele posesorului (propietarului) locului. Valea Radului (M4). Valea Rizii,
sat (D3). Valea Sărarului (D4). Valea Strâmbului (M6). Valea Şerbanului
(M9). Valea Şuţii (M4). Valea Voinii (M4). Vălceaua Catanii (P4). Vălceaua
Iufului (D4). Vălceaua Toncii (R3, S7). Vârfu Stoicii (R4).
Primul termen al structurii toponimice este, în marea majoritate a
cazurilor, un entopic. Determinatul apare totdeauna articulat enclitic la feminin,
iar la masculin şi neutru funcţiunea articolului hotărât enclitic –l a preluat-o
vocala –u . (Cf. Graur, Gramatica azi, p. 89.)
- substantiv + antroponim cu articolul în procliză:

Aleşteu lu Bălan (NI). Aleşteu lu Bucur (MIo). Aleşteu lu
Constandin(O); Constandin, acelaşi cu Constantin. Aleşteu lu Dovleac (TI).
Aleşteu lu Epure, (R3). Aleşteu lu Gogorici (O). Aleşteu lu Mihai Truşcă
(MIo). Aleșteu lu Mușat (R3). Aleşteu lu Palacă (MIo). Aleşteu lu Roceanu
(R3). Aleşteu lu Tudor (R3). Aleşteu lu Stroe (S7). Aleşteu lu Vasile (R3).
Aleşteu lu Vintilă (R3). Apa lu Bucur, pârâu la Voroveni, atestat la 10. V.
1576 (DIR, B, IV, p. 228); Bucur, n. pers. la 10.VIII.1437 (DRH, B, I, doc. 85).
Brazda lu Novac (NI), brazdă trasă de Novac fost ostaş de-al lui Mihai
Viteazul. Casa lu Petre (LI). Câmpu lu Cacaleaţă (C). Coasta lu Verdete
(PM). Colţii lu Andrei, munte în masivul Iezer - Păpuşa. Colţu lu Dumitru,
punct în care Dâmboviţa intră pe sub stâncă. Colţu lu Stan (BN). Cracu lu
Bănică (M4). Dealu lu Ban (D4). Dealu lu Cocoț (Ș2 şi M9). Dealu lu
Gogorici (CII). Dealu lu Gusi (LI). Fântâna lu Manole (CA, PL). Fântâna lu
Pavel (NI). Grădina lu Tudor (Vi). Griniştea lu Tănase (M4). Lacu lu
Duminică (NI). Leasa lu Burcioi (NI). Lotu lu Chiţu (RI). Moara lu
Tudorică (S7). Odaia lu Anghel (S7). Piscu lu Alexe (D4). Piscu lu Barză
(M9). Piscu lu Buză (B7). Piscu lu Cioacă (B2). Piscu lu Dumă (P4). Piscu
lu Ion (BN). Piscu lu Ţigan (BN). Piscu lu Stroe (D4). Păru lu Ilie Barbu
(BI3). Pârâu lu Năstase (M8). Pârâu lu Şerban (U). Plantaţia lu Bélea (R3).
135
Podu lu Boroi (R3). Poiana lu Ion (BI3). Puţu lu Arman (Armand
Călinescu) (TI). Puţu lu Bădiţă (TI). Puţu lu Bélea (S7). Puţu lu Chiuţă
(NI). Puţu lu Dan (M9). Puţu lu Dobrică şi Puţu lu Ionică (MIo). Puţu lu
Ghioacă, Puțu lu Duman, Puţu lu Ciocârlan (BI3). Puţu lu Olaru (PL).
Puţu lu Păun (LI). Puţu lu Radu Tudorache (NI). Puţu lu Stănică (TI).
Râpa lu Ivan (B8). Salcâmu lu Breazu şi Salcâmu lu Oprică (NI). Sălcili lui
Ilie Muşala (NI). Târla lu Şerban (TI). Troiţa lu Grosu (O).Tufa lu
Brătulescu (MIO). Tufili lu Cană (TI). Tufili lu Cocoş (S7). Tufa lu Falcă
(TI). Valea lu Alb (M4). Valea lu Bad (PM). Valea lu Ban (BN). Valea lu
Ciocan (D2). Valea lu Coman (M4). Valea lu Dan (Negeşti). Valea lu
Duminică (Văleni-Podgoria). Valea lu Enache, sat (B3), cătun (H2). Valea lu
Epure (BN). Valea lu Gag (B7). Valea lu Ilie (M4). Valea lu Ioaneş (Vierăş).
Valea lu Ion (LI). Valea lu Ionică (B2). Valea lu Maş, sat (MII). Valea lu
Mic (T3). Valea lu Mieiţă (Zărneşti). Valea lu Neni (P4).Valea lu Păneaţă
(B2). Valea lu Pătru (L2).Valea lu Stroe (D4). Valea lu Topor, cătun (H2).
- substantiv + antroponim în nominativ:

Aleşteu Marinăcheşti (TI). Aleşteu Raicu (S7). Bulevardul Negru Vodă
(C9). Cabana Bâlea, şi lac în Munţii Făgăraş. Cantonul Braia, pe râul Argeş,
la N de hidrocentrala „Gh.Gheorghiu Dej“. Cantonul Buda, pe râul Valea
Buda, afluent al Argeşului pe partea stângă. Cantonul Muşeteica, pe râul
Valea Buda. Câmpul Beleganca (O). Crângu Velea (S7). Dealu
Băjenaru(U). Dealu Clocotici (SI). Dealu Conţeasca (LI). Dealu Goleasca
(C2). Dealu Manga, între Berevoeşti şi Valea Inului, iar versantul opus se
numeşte Nuculeţ. Dealu Mărtin (PM). Dealu Sămăila (P4, T3). Fântâna
Vrânceanca (R4). Gara Florica (ŞI). Halta Ioneşti (BI3). Lacu Ţeplea (LI).
Parcul „Olga Bancic“ (C9). Pădurea Amzăreasca (S7). Pădurea Brătianca
(RI). Piscu Comana (B2). Piscu Lungeni (B2). Pârâu Răteiu, afluent al lui
Cascoe. Punctu Patelea (B9). Puţu Niculăiasca (MIo). Satu Mica, sat (B2).
Scheiu Duculeşti (CA). Schitu Scoiceşti, sat (LI). Valea Dulercea (CI6).
Valea Mărgeşti (H2).Vălcelu Buduroi (MIo).
- prepoziţie + antroponim:
În Albescu, munte (D6). În Ispas, loc, cătun (PM). În Vlaicu, pădure
(D2). La Liucă (M9). La Popa Radu (NI). La Arman (RI). La Bălăneşti
(PL). La Bărăgan (CII). La Becea (C3). La Borogan (M6). La Brăteni, luncă
(D2). La Buicani, pădure (O). La Burecheşti (BN). La Burnei (M6). La Buta
136
(NI). La Butiţa (TI). La Chiţoaia (D3). La Condilă (CII). La Dutină (C3).
La Geloaica (D3). La Gibu (M9). La Giurcani(MIo). La Lala (RI). La
Leculeşti (PM). La Leonteşti (PM). La Lia (NI). La Măneşti (CII). La
Onceşti (PM). La Pitulice (LI). La Piţigoi (PL). La Pârâieni (D3). La
Popescu (M4). La Rafireşti, cătun (PM). La Simonică (D2). La Stoicheşti
(CII). La Sufloeşti (BN). La Tămăşeşti (D3). La Tomeşti (CII). La Troislav
(M4). La Verigeanca, pădure (R3). La Vlădăi (M6). La Vlădescu (D3). La
Zabet (CII). La Zamfireşti (O). Pă Barangă, deal (D2). Pă Maniţa, pârâu şi
vale (SI). Pă Olăneasca (D6). Pă Todia, teren (M9). Pă Tronaru. (P4).
- prepoziţie + toponim (entopic + antroponim în genitiv):

În Dealul Prunii (CII). În Lunca Brătoaii, luncă şi vale (D2). În Vîrful
Stoicii (D2). La Părău Ioanii (D6). La Părău Moldoveanului (D2). La Podu
Berbecului (D6). La Podu Duiului, unde a existat o biserică veche (O). La
Valea Râsii (D3). Pă Valea Băznii (D2); Bazno Basno basnă, variantă mai
veche a lui basm(ă) „poveste“; Basno Bazno, prin sonorizarea lui -s-; referitor
la basn, basne, Graur, Tendinţe, p. 83 şi 228. Pă Valea Catii (D3). Pă Valea
Jianului (D3). Sub Râpa Corbului (PM).
- prepozitie + toponim (entopic + antroponim cu articol în procliză):

În pădurea lu Marinescu (D3). În Podu lu Ceafă (D2). La Fântâna lu
Calaican (D2). Pă Valea lu Anghel (D3). Pă Valea lu Dinică (D3). Pă Valea
lu Sghişte (D2). Pă Zăvoiu lu Dinculete (D3). Pă Zăvoiu lu Manole (D3).
- prepoziţie + toponim (entopic + antroponim prepoziţional):

În vârf la Cuţa (PM). În vârf la Iuda (PM), pădure. În Vârf la Petre şi
În Vârf la Roşca (PM). La Fântâna la Roşenci (T3).
- toponim + antroponim:
Ciulniţa - Eustatiade - veche denumire a satului Ciulniţa, comuna Leordeni.
Ciupa - Mavrodolu-veche denumire a satului Mavrodolu, comuna Răteşti.
Ciupa - Mănciuleşti, sat (RI). Goleştii - Badii (T3). Goleştii –Vulpeşti,
sat desfiinţat, înglobat la satul Poieniţa (B4).
Lunca Corbului, comună.
Poieniţa – Grigoreni - veche denumire a satului Poieniţa, com. Bălileşti.
Schitu - Duculeşti, sat desfiinţat, înglobat la satul Ciofrângeni (C7).
Schitu –Matei, sat (C7).
Schitu –Scoiceşti, sat (LI).
137
6.2.2. Toponime care au ca prim element un toponim + toponim +
determinative (care indică poziţia în spaţiu):
a) de jos - de sus:
Albota de Jos (sat desfiinţat, înglobat la satul Albota) şi Albota de Sus

(veche denumire a satului Albota). Bîrseştii de Jos, Bîrseştii de Sus, sate (T2).
Bradu de Jos, (veche denumire a satului Bradu), Bradu de Sus (sat înglobat la
satul Bradu), cătune (Bio). Bughea de Jos (sat şi comună). Bughea de Sus, sat
(AM). Brădetu de Jos, Brădetu de Sus, cătune (S7). Cochineştii de Jos,
Cochineştii de Sus, cătune (S6). Deagu de Jos, Deagu de Sus, sate (R2).
Gliganu de Jos, Gliganu de Sus, sate (R3). Gorganu de Jos, Gorganu de
Sus, cătune (C2). Greabănu de Jos, Greabănu de Sus, cătune (CIo). Izvoru
de Jos, Izvoru de Sus, cătune (I). Izvoru de Jos, Izvoru de Sus, sate (V).
Lăunele de Jos, Lăunele de Sus, sate (Dŭnicei si Cuca). Mârghia de Jos,
Mârghia de Sus, sate (LC). Recea de Jos, Recea de Sus, sate (R2). Răchiţele
de Jos, Răchiţele de Sus, sate (Cio). Sălătrucu de Jos, Sălătrucu de Sus,
cătune (SI). Săpata de Jos, Săpata de Sus, sate (S2). Stârcii de Jos, Stârcii de
Sus, sate, astăzi Stârci, oraşul Costeşti. Uda de Jos, Uda de Sus, sate, astăzi
Uda (U). Vlădeştii de Jos, Vlădeştii de Sus, sate, astăzi Vlădeşti (Vi).
Vultureştii de Jos, Vultureştii de Sus, sate, astăzi Vultureşti (H2).
Toate denumirile de mai sus sunt nume de sate sau de foste sate. Locali-
zarea referenţilor se face pe baza opoziţiei binare „jos-sus“. Se întâlnesc şi
cazuri când lipseşte unul dintre termenii opoziţiei, absenţa acestuia fiind
explicată de Iorgu Iordan (Top. rom., p.149).
Cacaleţii de Jos – veche denumire a satului Gruiu, comuna Căteasca.
Priboienii de Sus – sat desfiinţat, înglobat la satul Priboieni (P4).
Racoviţa de Sus – sat desfiinţat, înglobat la Satul Racoviţa (CII).
Smeura de Jos – sat desfiinţat, înglobat la satul Smeura (M9). (Referitor
la cauzele absenţei unuia dintre termenii opoziţiei binare, şi Bolocan, Gh., stud.,
în LR, 5/1983, p. 456.)
b) din deal – din vale:
Păduroiu din Deal, Păduroiu din Vale, sate (PL).

Rudarii din Deal - veche denumire a satului Valea Corbului, com.
Călineşti;
138
Rudarii din Vale - sat desfiinţat, înglobat la satul Valea Corbului, com.
Călineşti.
Teiu din Deal - veche denumire a satului Teiu;
Teiu din Vale - sat desfiinţat, înglobat la satul Teiu, comuna Teiu.
După cum se poate observa, exemplele de nume formate cu scopul de
localizare sunt puţine. În cazurile citate, sunt prezenţi ambii termeni ai
opoziţiei. (Vezi şi Bolocan, Gh., stud., în LR, 5-1983, p. 457.)
Stucturi analitice care au ca element secund determinativele est-vest
(substantive) sau determinative cu sens cronologic nou-vechi, tânăr-bătrân
(adjective) sunt reduse:
Băteasca de Est şi Băteasca de Vest, păduri lângă Piteşti;
Dealu de Est şi Dealu de Vest (CA), înregistrate şi de Iordan (Top. rom.,
p. 135);
Râca Nouă - sat desfiinţat, înglobat la satul Râca,
Râca Veche - veche denumire a satului Râca, ambele cu numele Râca (P3);
Ştefăneştii Noi, sat (ȘI), fără termen al opoziţiei;
Dealu Bătrân (M9);
Valea Bătrînă, vale si pârâu între Voina şi Iezer. Nu am găsit structuri cu
determinativul tânăr.
c) denumiri de sate formate prin juxtapunere:
Bucşeneşti - Lotaşi, sat (Ț).

Cantacuzu – Adunaţi - veche denumire a satului Cantacuzu, înglobat la
satul Negraşi (NI).
Cetăţeni - Deal şi Cetăţeni - Vale, sate (C5).
Costeşti - Lăunele - veche denumire a satului Costeşti, sat (CI6).
Coteasca - Prislop - veche denumire a satului Coteasca, sat (Vi).
Florieni – Schitu - veche denumire a satului Florieni, înglobat la satul
Valea Iaşului (VI).
Glâmbocata - Deal, sat (LI).
Mârţeşti –Morăreşti - veche denumire a satului Mârţeşti, sat (S2).
Moşteni - Greci, sat (B9).
Mozăceni-Vale, sat (B6). Poieniţa - Grigoreni - veche denumire a satului
Poieniţa (B4).
Răteşti – Tigveni, sat desfiinţat (RI).
139
Râjleţu – Govora, sat (U).
Râjleţu – Vieroşi - veche denumire a satului Săliştea (U).
Slobozia - Ciobani, lîngă Costeşti.
Slobozia – Trăznitu – veche denumire a satului Slobozia (S3). Ţigăneşti
- Linie, fostă localitate în Topoloveni.
Udeni – Zăvoi, sat (C2).
Văleni – Podgoria, sat (C2).
În cadrul structurilor toponimice, formate prin juxtapunere, primul termen
este toponimul propriu-zis, determinativul având rolul de a-l localiza şi evita
omonimia.
De asemenea, datele toponimiei ne arată că grupuri de transilvăneni au
trecut munţii şi au întemeiat sate în partea de Sud a Carpaţilor. Satele respective
au fost constituite în preajma celor muntene (existente) şi, pentru designarea
noii aşezări, primitivul a primit determinativul „ungureni“ (vezi şi Modoran,
Filofteia, stud., în LR, 1/1982, p. 85-92), opoziţia fiind marcată de termenul
„pământeni“:
Albeştii - Pămînteni, Albeştii - Ungureni, sate (AA).
Bădeni - Pământeni, Bădeni - Ungureni, astăzi Bădeni (S5).
Berevoeşti - Pământeni, Berevoeşti - Ungureni, azi Berevoeşti (B5).
Căpăţânenii - Pămînteni, Căpăţânenii – Ungureni, în Arefu. Ceparii -
Pământeni, Ceparii – Ungureni, sate (C4).
Ciofrângeni - Pământeni, Ciofrângeni - Ungureni, astăzi Ciofrângeni (C7).
Corbeni - Pământeni, Corbeni - Ungureni, astăzi Corbeni. (CI2).
Oeştii - Pământeni, Oeştii - Ungureni, sate (CI2).
- toponim + determinative care arată mărimea:
d) mare-mic (adjective):
Bahna Mare, Bahna Mică, izlaz (Vi).

Balu Mare, Balu Mic, pârâiaşe (U).
Băjeneştii Mari, Băjeneştii Mici, cătune (B2).
Budeasa Mare, Budeasa Mică, sate (BI2).
Berevoiul Mare, Berevoiul Mic, munţi în masivul Făgăraş.
Dobriaşul Mare, Dobriaşul Mic, munţi în masivul Clăbucet - Păpuşa.
Găinaţul Mare, Găinațul Mic, munţi pe partea stîngă şi dreaptă a râului
Argeşel.
140
Iezeru Mare, Iezeru Mic, munţi în masivul Iezer - Păpuşa.
Manga Mare, Manga Mică, vâlcele (BN).
Măra Mare, Măra Mică, munţi.
Structurile toponimice analitice prezentate sub B au ca prim element un to-
ponim, iar ca element secund determinativ un adverb, sau un adjectiv, un topo-
nim sau un antroponim (în cazul celor formate prin juxtapunere). Determinati-
vele care însoţesc un nume de loc „aduc precizări de ordin geografic (poziţie în
spaţiu, aspecte topografice), raporturi de dependenţă şi subordonare, de
proprietate etc.“ (Bolocan, Structuri, în LR, 5/1983, p. 455).
În vorbirea muşcelenilor, determinativele „mare“ și „mic“ sunt uneori pre-
cedate de articolul demonstrativ adj. cel, cea, cei, cele, dar în formă populară:
Colţii ăi Mari, (nişte munţi calcaroşi, sfârtecaţi, situaţi la N. de Dîmbovicoara),
Dealu ăl Mare (deal în Bârla, pădure în Miceşti), Glâmbocata a Mare (cătun
în Topoloveni) Glâmbocelu ăl Mic (cătun în Topoloveni), Lacu ăl Mare (sau
Lacu lu Gherghinescu în Negraşi), Mălu ăl Mare şi Malu ăl Mic (dealuri în
Măţău).
Se poate observa că apar şi în aceste exemple structuri analitice fără
termen al opoziţiei, deoarece cel (cei) care a (au) numit locul a(au ) avut în
vedere o realitate topografică sau de altă natură.
6.2.3. C. Toponime care au ca prim element un cuvânt comun:

- entopic + determinativ în genitiv:
- Apa Cîmpulungului, actualul Râu Târgului. Căldarea Caprei (în
muntele Caprei, pe râul Argeş). Cheile Argeșului (pe râul Argeș). Cheile
Budei (pe valea pârâului Buda). Cheile Brusturetului. Cheile Dâmboviţei (pe
râul Dâmboviţa). Coada Teleormanului, locul de unde izvorăşte Teleormanul,
„obârşia“ fiind înlocuită cu „coada“. Coada Văii, punctul de confluenţă al mai
multor ape mici; aici are sensul normal de terminaţie (Tutana). Coasta
Câmpului (Valea –Mare). Coasta Groşanilor (PM). Coasta Inului, deal în
Chilii (M6), teren pe care se cultiva inul. Coasta Putinii (M6), numele topic
designând configuraţia geografică a terenului. Coasta Şipotului (ȘI). Coasta
Viii (NI). Cotu Malului, sat (LI). Cotu Mărului, cătun (LI). Curmătura Foii
(spre Piatra Craiului). Curmătura Oticului (în Munţii Otic). Curmătura
Vulturului, şa în Aref (fauna). Dealu Bisericii, sat (U), deal (MII). Dealu
141
Boului (fauna), veche denumire a satului Dealu Pădurii (CI6). Dealu
Bradului, sat (S2). Dealu Căprioarii (fauna), deal (PM). Dealu Cărbunelui -
de la Domneşti înspre Valea Vâlsanului şi în Muşăteşti. Dealu Cătinei (flora),
deal (B7). Dealu Cetăţii (D4iar în Boţeşti există şi o cetăţuie). Dealu Chinului
- veche denumire a satului Gruiu (C2). Dealu Colinelor. Dealu Copacilor (D4).
Dealu Cornului (flora), (PM). Dealu Cotmeniţei, sat desfiinţat, înglobat la
satul Dumbrăveşti (CI6). Dealu Dobreştilor (D4). Dealu Glâmbocului (D4).
Dealu Grecilor (al satului Greci). Dealu Gruiului, în Căprăreşti (CA). Dealu
Inului, în cătunul Valea Mare, satul Buneşti. Dealu Lăunelui (în comuna
Lăunele). Dealu Mamelonului (T3). Dealu Măgarului (fauna), (D4). Dealu
Mărăcinelui (D4). Dealu Mârghiei, al satului Mârghia (PL). Dealu
Mozacului, al satului Mozacu (TI). Dealu Odăii (B7). Dealu Oii (fauna), (B2).
Dealu Oraşului, sat (PL). Dealu Pădurii, sat (CI6). Dealu Părului, în Măneşti
- Zărneşti. Dealu perilor (HI, PM, R3). Dealu Perişorului (S7). Dealu
Piteştilor, atestat la 1651 (Ind. cr. nr. 9, p. 33). Dealu Prinsorilor (T3). Dealu
Râncăciovului (între Râncăciov şi BN). Dealu Rogojinii (U). Dealu
Ruginoasii (BN), determinativul arătând o însuşire a locului. Dealu Satului
(D4). Dealu Scheiului (V), al satului Scheiu. Dealu Scoarţei, sat desfiinţat
(Cio). Dealu Şoselii (B7). Dealu Teişului (B9). Dealu Târgului (U). Dealu
Tufelor (B6, R3). Dealu Țărnii (B9). Dealu Uliului, fauna (B9). Dealu
Ulmului, fost Dealu Ilinchii, (B2). Dealu Urzicarului, flora (B3, NI). Dealu
Uzii (U). Dealu Vacii, fauna (B2). Dealu Vezii (B6). Dealu Vie (B3), prezintă
un genitiv fără -i. Dealu Viezurilor, fauna (Ş2). Dealu Viii (AI, Tutna). Dealu
Viilor (S2, ȘI, M9, PL). Dealu Vrăneştilor (C2). Dosu Vierăşului (Cio). Dosu
Glodului (B2). Drumu Băjeniei (MI0). Drumu Bradului (AA), locul unde s-a
plantat primul brad de către străbunii lui Ion de la Brad, cum ne-a informat
învăţătorul Grecu. Drumu Curăturilor (NI). Drumu Frăţiei (NI). Drumu
Gării (BI3). Drumu Giurgiului (MI0, NI). Drumu Hălţii (BI3). Drumu
Libertăţii (BI3). Drumu Rociului (S7). Drumu Sării (TI), drum pe care se
transporta sarea. Drumu Slătinii (MI0). Faţa Câmpului (BI). Faţa Morii
(A2). Fântâna Căţelii, fauna (TI). Fântâna Sălătrucului (SI). Fântâna
Ursului, fauna (B7). Gârla Cătinei (B2). Gârla Cârcionvului (T3). Gârla
Drăghiciului (M5), a satului Drăghici. Gârla Ploştinei (Tutana). Gârla
Tutanii (B3). Gârla Vierăşului. Groapele Cheii (R4). Gruiu Căpăţânei
(A3), al muntelui Căpăţîna. Gruiul Lupului, fauna. Gruiu Milei (R4). Gruiu
142
Roţii (R4). Gura Lacului (M9). Gura Scutului (U), pârâul Scutu. Gura
Strâmbii, a văii Strâmba, Căprăreşti. Gura Văii, sat (AI), teren(B2). Izvoru
Mîndruţei, la N de hidrocentrală. Lacu Cătinilor, flora (Bascovele). Lacu
Liniii (NI). Lacurile Popii (LI). Lacu Porcului, fauna (PM). Lunca
Argeşului (C3). Lunca Dâmbovnicului (R3). Lunca Fureştilor (D5). Lunca
Slătioarelui (B2), în loc de Slătioarei. Malu Morii (M6). Muşcelu Poienarilor
(PM). Pădurea Cetăţii (D4). Pădurea Dosciorului (B3). Pădurea Eforiei
(R3). Pădurea Muierii (CII), fauna - la nevăstuică i se mai zice şi muiere în
zona Argeşului. Pădurea Ploştinei (Tutana). Peştera Dracilor şi Peştera
Urşilor (D2). Piscu Albinei, fauna (BN). Piscu Cucului, fauna (ȘI). Piscu
Gutuiului (ŞI). Piscu Iepii, fauna (U). Piscu Jderului (A3). Piscu Lăculeţului
(M9). Piscu Lăutarului (M9). Piscu Morii (M4). Piscu Ogarului, fauna (BN).
Piscu Părului (ŞI). Piscu Popii (PL). Piscu Râpii (U). Piscu Teiului (Ş2).
Piscu Turcului (D4). Piscu Ţiganului (M6). Piscu Viii (M4).
Pârău Cenuşii (D2). Pârâu Corbului, fauna (U). Pârâu Iezii, fauna
(D2). Pârâu Lăcătuşului (A3), numele se datoreşte mărăcinilor care închid
intrarea ca un lacăt. Pârâu Lupului, fauna (Tutana). Pârâu Nebunului, „un
pârâu învolburat care aduce pagubă în timpul regimului de ploi bogate“
(Argeşul, p. 23). Pârâu Ploştinei (B3). Pârâu Ursului, fauna (în satul Oneşti).
Pârâu Vulpilor, fauna (Tutana). Plaiu Hoţului, plai în muntele valea Barbului,
pe unde treceau haiducii. Plaiu Oii (M4). Plaiu Oilor (Dobrogostea), este
cunoscutul drum al păstorilor munteni care duc oile la Dunăre pentru iernat.
Podu Dâmboviţei, sat (D2). Podu Viilor (PI). Poiana Bradului (M6). Poiana
Lacului, sat şi comună. Poiana Merilor (Tutana). Poiana Morilor (Tutana).
Poiana Morii (T3). Poiana Narciselor (NI). Poiana Plaiului (B3). Poiana
Schitului (A2). Poiana Sintiliei, la pooalele Vf. Păpuşa, unde avea loc târgul
de Sf. Ilie. Poiana Spinului (SI). Puţu Notarului (O). Râpa Fetii (PM). Râpa
Surpăturilor (Tutana). Râpa Surpiturilor (A3). Râpile Roşii (CII). Râu
Doamnei. Şaua Calului (la muntele Calu). Şaua Caprei (muntele Capra).
Şoldu Drăganului (muntele Drăganu). Valea Adâncăţii (Bascovele). Valea
Arşiţei, pârâu (R4). Valea Babii, cătun, acum Băduleşti (M4). Valea
Bascovului, lângă Piteşti. Valea Bădenilor, sat (S5). Valea Bărăştilor (Ș2).
Valea Boabei (B7), teren bun pentru cultura cerealelor. Valea Bordeiului (T3).
Valea Boţeştilor (D4). Valea Boului, fauna (MIo). Valea Bradului, sat (M5),
teren (SI). Valea Brazilor, sat (B3). Valea Broaştei, fauna (R4). Valea
143
Calului, toponim la Buneşti (19.VIII.1525, DRH, B, II, doc. 435). Valea
Caprii, păşune şi teren arabil (B2); drumul spre cabana Bâlea; pârâu (R4).
Valea Carpenului (B7). Valea Caselor (H2). Valea Cătinei (Slătioarele).
Valea Ceparului, sat (C4). Valea Cetăţii (D4). Valea Cheii, pârâu lângă
Rucăr, afluent al Dâmboviţei. Valea Cireşului (M4). Valea Cârcinovului (B9,
BN). Valea Corbului, fauna, sat (C2, BN). Valea Cotmenei (CI6). Valea
Cotmeniţei (B2, U). Valea Cucii, sat (CI7). Valea Dâmbovnicului (R3).
Valea Dracului (M6), o vale adâncă de cca. 80 m. Valea Dragoslovenilor, şi
pârâu. Valea Faurului, sat (M5), există în acest sat o biserică de lemn
construită în anul 1727, faur „fierar“. Valea Foii, cătun (L2). Valea Furnicii,
vânzare de loc la 8 Martie 1691 (Ind. cr. nr. 9, p. 56). Valea Fusului,
configuraţia terenului, (BN). Valea Cligănelului (R3). Valea Glâmbocelului
(B7, T3). Valea Glâmbocului (B7). Valea Glodului (LI). Valea Grecilor,
cătun (D4, B9). Valea Grinilor, vale semănată cu grâu şi secară (B3). Valea
Hotarului, sat (D6, M4). Valea Hoţului (M4). Valea Iderii (PM). Valea
Iedului, fauna (Vieroşi). Valea Inului, flora (D4). Valea Jugurului (PM).
Valea Luminii, sat (M8), are „o gură deschisă“, cum ne-a informat Gh.
Zamfirescu, înv., 70 ani. Valea Lupului, fauna (B2, M4, R4). Valea
Maldărului, vale şi pârâu spre Muntişoru (munte). Valea Măgurei, sat (C4).
Valea Mănăstirei, sat (T). Valea Mărului, cătun (HI, L2), sat (BI2). Valea
Măţăului (M6, PM).Valea Micii, a satului Mica, (B2). Valea Milei (R4).
Valea Morii (B7). Valea Mozacului (O, TI). Valea Muierii, cătun (H2, D4).
Valea Muşcelului, sat (MII). Valea Neajlovului (O). Valea Oarzii, vale pe
care se cultivă orzul, iar feminizarea apelativului (orz) este curioasă (M6).
Valea Olarului (A2). Valea Olteanului, pădure(C2). Valea Părului, flora,
Căpăreşti (CA). Valea Pătulului (BN). Valea Păuzei (LI); apelativul păuză
este folosit în Mușcel cu sensul de „proptea“, deci nu este exclusă folosirea
metaforică a termenului păuză. Valea Pietri (LI). Valea Pietroasii (LI). Valea
Piţigăii, fauna (R4). Valea Podelului, cătun (S2). Valea Poienii (R4). Valea
Poinarilor (PM).Valea Popii, sat (M5, CI6), vele (M4, SI). Valea Porcului,
fauna (R4, P4, Tutana). Valea Pravăţului (R4, D6). Valea Preotului (R4).
Valea Prislopului, cătun (B4). Valea Purcărencii (M4). Valea Purcăreţului
(R4). Valea Richitei (R4).Valea Râncăciovului (BN). Valea Râsului, fauna
(R4). Valea Râului (R4).Valea Rugilor, flora, o vale cu rugi de mure în
cătunul Cacaleţi, satul Zărneşti. Valea Rumâneştilor (C9). Valea Ruzii (PI)
144
Ruda –sat. Valea Sasului, toponim datorat altor popoare (Donat, în FD, IV, p.
110), vale (CA, B3). Valea Satului, cătun(B5, SI). Valea Scheiului (V). Valea
Schitului (LI, SI). Valea Scoarţei (BN). Valea Seciului (D6). Valea Siliştii,
sat (A2). Valea Spinilor, flora (M6). Valea Stejarului (B7). Valea Stânii (Ţ),
sat. Valea Strâmbei (R4). Valea Stupinii (AA), vale unde se depozitează
stupii de albine vara. Valea Teilor (Găvana).Valea Teişului (BN, ŞI). Valea
Teleormanului (M9). Valea Turcului, cătun (ŞI). Valea Ţiganului (AI, D4).
Valea Ţigăncii (CI6). Valea Uleiului, fauna (VI). Valea Ulmetului (Valea
Mare - Podgoria). Valea Unghiului, cătun (ŞI), numele topic designând
configuraţia terenului. Valea Ursoii (CI6), ursoaie, femininul neregulat al s.m.
urs. Valea Ursoiţii (M9). Valea Ursului, sat (BI), vale (LI). Valea Urzicăriţei
(LI). Valea Uştiubeului (B7, R3), uştiubeu - uştubeu fiind produsul conta-
minării dintre ştiubeu şi ulei. (cf. Argeşul, p. 16); toponimul amintindu-ne de
creşterea albinelor.Valea Vulpii, fauna (D4).Valea Zarzărului (M4). Valea
Zimbrului (B7). Valea Zlapiei (PL), Zlapia-sat. Vălceaua Aleşteului (TI).
Vălceaua Bisericii (MIo). Vălceaua Popii (B6). Vălceaua Prunului (BN).
Vălceaua Scândurii (B9). Vălceaua Stânii (S7). Vălceaua Şanţului (BN).
Vălceaua Ulmului (NI, R3). Vălceaua Iepii, fauna (BI). Vălceaua Muierii
(CII). Vălceaua Orzului (M9). Vâlceaua Viilor (BI). Vălceaua Plăişorului
(plăişoru-munte). În zona Argeşului, entopicul vălcea se pronunţă şi vâlcea,
mai ales în partea Muşcelului.
O privire statistică asupra structurilor toponimice analitice formate din
entopic + apelativ în genitiv evidenţiază următoarele: din 300 de toponime
înregistrate (p.153-157), 116 toponime sunt formate cu entopicul „vale“ şi 53
cu entopicul „deal“, deci 53,6% din toponime au ca prim element termeni
geografici populari folosiţi în limba literară şi în toate graiurile limbii române.
(Cf. și Bolocan, Sistemul, în LR, 2/1976, p. 205-208). Determinativele sunt, în
majoritatea cazurilor, oiconime şi hidronime, dar sunt prezente, prin
terminologie, şi flora şi fauna regiunii, dovadă a legăturii omului cu pământul şi
cu ceea ce-l înconjoară.
- substantiv+determinativ în acuzativ:(adjectiv):
Aleşteu Nou (S7). Apa Sărată, sat (C9). Blana Lungă, teren (RI).
Căldăruşa Lungă (lângă Lacul Capra). Câmpu Mare, Câmpu Mic (R4).
Coasta Înaltă (Vieroşi) și Coasta Naltă (Ş2, VI). Colţu Surpat, peşteră (i se
mai spune şi Peştera Urşilor, datorită scheletelor de Ursus spaeleus „urs de
145
peşteră“ găsite în peşteră, Radu, C., Ghid, p. 206). Conacu Boieresc (BI3).
Curmătura Bătrână, şa (A3). Dealu Frumos, sat (S4). Drumu Adânc (C3),
un drum săpat de ape. Drumu Forestier (CI6). Drumu Mare (BI3). Fântâna
Rece (M6). Hoaga Mare (Ș2). Izvoru Ruginit, un izvor cu apă feruginoasă în
Valea Mărului (BI2). Lacu Negru (D4). Linia Mare (M9). Malu Vânăt, sat
(M3). Morile Noi, cătun (LI). Piscu Ascuţit (CA). Podu Mare (B4). Podu
Negru (R4). Poiana Mare (A2, CI6, U). Prislopu Mare, sat (D7). Prislopu
Mic, cătun (BI). Puţu Nalt (O). Puţu Sec (R3). Strâmba Mică și Strâmba
Mare, văi în Căprăreşti (CA). Şoseaua Mare (TI). Tufele Roşii (S7). Uliţa
Mare, în Piteşti, astăzi „Strada Victoriei“. Vadu Frumos, staţie de asfalt, nume
nou (SI). Valea Adâncă (M4). Valea Mare (B9, D4), sat (R4). Valea Rea (D2,
D4, M9). Valea Scurtă (BN). Vălceaua Strâmbă şi Vălceaua Seacă (M9).
Vârfu Roşu, la N de Rucăr. Primul termen al structurilor de mai sus este un
cuvânt comun, cea mai mare frecvenţă având-o tot entopicele, iar determina-
tivele, adjective propriu-zise, aduc precizări de ordin cronologic, cantitativ,
topografic, culoarea ş.a. Primul termen al acestor structure este totdeauna arti-
culate, ca și în limbajul comun, având ponderea cea mai în cadrul ansamblului
semnificativ al toponimului, pe când determinativele au rol caracteristic.
- entopic+determinativ (substantiv comun) prepoziţional:

Aleşteu cu Frasini (NI). Aleşteu cu Olane (NI), olane cu şobolani de apă.
Aleşteu din Câmp (NI). Dealu cu Fân (B7). Dealu cu Vii (TI). Drumu cu
Zarzări (Buneşti). Faţa cu Perii (Ş2). Izvoru din Blai. Lacu cu Rogoz (CII).
Lacu fără Fund (B3), un lac adânc, numit hiperbolic. Piscu cu Bordeiu (M4).
Piscu cu Surla (B7). Piscu cu Mesteacăn și Piscu cu Târle(le) (R4). Pârâu
cu Racii, fauna (Tutana). Poiana cu Bozii (Vieroşi). Poiana cu Alun
(Căprăreşti). Poiana cu Măru (Buneşti). Puţu cu Icoane (ŞI), loc cu o troiţă.
Râpa cu Brazii (CA). Valea cu Păru (M4). Valea cu Peşti, fauna
(Căpăţâneni). Valea cu Viorele (M4). Vălceaua cu Ghioceii (BN).
Prepoziţia cu are cea mai mare frecvenţă, având sensul fundamental de
asociere (subl.n.) şi leagă două substantive. În exemplele citate, prepoziţia are
rolul de a exprima posesia şi asocierea, pe când prepoziţia din are rolul de
localizare a toponimului propriu-zis. Structuri toponimice cu prepoziţii
compuse sunt reduse, de asemenea şi sensurile prepoziţiilor în comparaţie cu
limba literară. (Cf. GA, 1963, vol. I, p. 334 ş. urm.)
146
- entopic+determinativ (toponim) în nominativ sau genitiv:
Dealu Călineşti (C2). Dealu Cândeştilor (B9). Dealu Goleştii Badii
(Goleşti). Dealu Gorgani (ŞI); Candrea considera termenul (gorgan, n.n.) ca o
rămăşiţă de la cumani şi pecengi, care numea o movilă: korgan gorgan, prin
trecerea lui k g (DE, p. 10–11). Dealu Papuceşti (P2). Dealu Râncăciov (C2).
Dealu Siliştea (TI). Dealu Ştefăneşti (SI). Dealu Topoloveni (C2). Dealu
Turceşti (P2). Dealu Ţigăneşti (Ţigăneşti). Dealu Valea-Mare (Valea Mare -
Podgoria). Dealu Uzii (U). Dealu Goleşti (SI). Drumu Goleşti (BI3). Izvoru
Moldoveanu (de la poalele vf. Moldoveanu). Lunca Udeni (Udeni, fost cătun
în Călineşti). Lunca Urlueni (B6). Piciorul Boteanului (muntele Boteanu).
Piscu Bădeşti (B2). Pârâu Bătrâna (în muntele Bătrâna). Pârâu Iezer (în
muntele Iezer). Podu Broşteni, sat (CI4). Puţişoru Mozac (în satul Mozac).
Spintecătura Păpuşii (între vf. Păpuşa și vf. Tambura). Valea Cetăţuia, sat
(C5). Valea Ţigăneşti, în satul Ţigăneşti. Valea Vedea (a râului Vedea), în
com. Ciomăgeşti, Uda, Vedea. Valea Vediţa, vale, pârâu care izvorăşte de la
Morăreşti, afluent al râului Vedea (Vediţa, dim. al lui Vedea). Vârfu
Tămăşelului. Vârful Frăcea (muntele Frăcea). Vârfu Găinaţu Mare şi Vârfu
Găinaţu Mic. Vârfu Huluba. Vârfu Moldoveanu. Vârfu Păpuşa. Vârfu
Piscanu. Vârfu Tambura.
Întâlnim şi structuri de tipul E’+ E: Dealu Greabănu (U şi Richiţele).
Lunca Malu (B6). Piscu Dâlma (B7); dâlmă s.f., o contaminare a lui dâmb,
s.n., cu gâlmă, s.f.
- prepoziţie+cuvânt comun (substantiv sau adjectiv substantivat):

În Algii, munte (D6). În Arsuri, toponim care arată despăduriri (NI). În
Brad (PM). În Ciurezu (CII); ciurez(u) - credem că este ocontaminare între
ciuf, s.m., şi huhurez, s.m. În Câmp, teren arabil (RI). În Cârcei (M6),
numele topic arată aspectul exterior al terenului. În Clăci (M6), numele topic
semnifică un aspect social - locul unui proprietar muncit „de clacă“ (degeaba).
În Coastă (M6), cătun situat pe o coastă. În Comuna (R3), este vorba de adj.
comun şi se referă la un fost teren al obştii, numele acordânu-se cu moşia, s.f.,
deci: moşia comună şi, prin pierderea determinatului, comuna, articulate.
Cotuleţ (M4), cotuleţ, diminutiv de la cot, s.n., cu sensul de „cotitură,
întorsură“. În Faţă (M6), numele topic semnifică poziţia locului faţă de
răsăritul soarelui. În Funduri, munte, izlaz (D2). În Grind, munte (D2),
numele arată aspectul exterior al locului, de grind, s.n., „fâşie de teren“. În
147
Groape, munte (D2). În Gruiu, pădure (B7) şi loc neted (C9). În Izlaz (S7). În
Laz, pădure (D6), loc (M6). În Loturi, cătun (PM). În Luncă (CII, M4). În
Maidan, cătun (D6). În Mlăci, bălţi (NI). În Ogradă, vale (M9). În Padină
(D2). În Peri şi În Pietriş (PM). În Pleaşa (CII) şi În Pleaşă (D2). În Ploştină
(CII). În Poiană (M6). În Puţuri, loc de fâneţe (D2). În Suhat, teren şi izlaz
(PM). În Şeţuri . În Târsa, teren (Ș2). În Ţarnă, loc (BN. CII, M6), ţarină
ţarnă, cu -i- neacc. sincopat. În Văi (M6). În Vălcele (M6, PM). În Zăvoi (C3,
M4). Între Canal (CII). Între Păduri (LI). Între Pâraie (A3, B3). Între
Râuri (Căpăţâneni). Între Vaduri (D6). La Arie (M6), locul unde s-a treierat
grâul cu câteva decenii în urmă. La Arii (D2). La Balta (LI, O). La Bălteni
(TI, S7). La Bătătură (M6). La Bombe (PM), locul unde au căzut bombe în
anul 1944. La Căprării, vale cu pădure (D2). La Cetate (D4). La Câmp (R3).
La Cânipişti (CII). La Cocină (BN). La Cocini (M4). La Comoară (U). La
Coşere şi La Covăi (D2). La Crâng (RI). La Cruce (D2, Ş2). La Cruci (M6).
La Curături (PM). La Fântână (CII, M8). La Fântânea, munte (D6). La
Fântâniţă (D2). La Fundăţica (D2), pădure. La Gâlgoaia, izvor (D2). La
Grajduri (O). La Grădină (CI6). La Grui (BN); referitor la grui, Densusianu
arăta că grui „vîrf de munte“, este un cuvânt românesc, din lat. grunium
(derivat din vb. grunio) „botul animalului care grohăie“, la origine însemnând
„bot“ (Probleme, p. 138). La Haltă (CII). La Hoage (CII). La Jghiaburi
(M4). La Lac (D2, M6, Ș2). La Linie (CII). La Loturi (TI). La Luncă (L2).
La Măgură (Teiu), în acest loc s-au găsit urme arheologice. La Mărăcine
(M6). La Mesteceni (D3). La Moară (SG, M4). La Nuci (TI). La Obârşie
(A3), locul de unde izvorăşte pârâul Poieniţa. La Parapet, deal (MII). La
Parchet (P4). La Păr (CII, PL). La Pietriş (Bascoavele). La Plai (Ş2). La
Poieni (M8). La Prelunci (D2). La Prepeleac (D2). La Prislop (NI). La
Puţişor (C3). La Răscruci (TI). La Răspântii (TI). La Râpă (NI). La Ruda,
mină (PM). La Rugi (D6). La Runcu (BN). La Sălcii (M9). La Sălcioara
(BN). La Scoruşu (PL). La Secări. La Șipote (CA), şipote, s.n., plural. La
Şipoţel (M4), șipoțel, dim. al lui şipot. La Trântori, fauna (BI2). La Tufă
(BI3). La Ulmi (TI). La Uluci (D2, SG). La Varniţă (SG). La Viezuri, fauna
(S2). La Vârtoapele (D6). La Vârtop (M6). Pă la Ştiubei, fauna (Ş2). Pă
Deal, cătun (NI). Pă Dumbravă (D3). Pă Ferigă (D2). Pă Grui (D3). Pă Izlaz
(CII). Pă Izvor, cătun (D2). Pă Limpedea (PM). Pă Luncă (B2, RI). Pă
Lunga (M9). Pă Lungu (P4). Pă la Brazi (P4). Pă Lupoaia, fauna (B2),
lupoaia, femininul neregulat, în loc de lupoaică. Pă Măgura (D6). Pă Muche,
cătun (D2). Pă Pocă (M6). Pă Pod (PI). Pă Podişoare (D6). Pă Şeţ (M6). Pă
148
Vale, cătun (NI), loc (ŞI). Peste Bradu (S2, PM). Peste Coastă, cătun (PM).
Peste Râu, cătun (Ș2). Sub Coastă (CII, PI). Sub Dos (AA), cătun cu
construcţii din lemn la adăpostul unor dealuri, pentru a nu fi observate (în
trecut), astăzi este cătun afiliat satului Brăteşti. Sub Oratie, cătun (D2). Sub
Posadă, cătun (D2). Sub Vii (Zărneşti).
În structura toponimică prep.+cuvânt comun, al doilea termen este, în
general, un substantiv - termeni geografici populari (entopici), termeni care
evocă flora şi fauna regiunii - sau cîteva adjective substantivate prin articulare
şi toponimizare.
- prepoziţie+toponim (oiconim sau oronim):

În Morteni, cătun (M8). În Roşu, munte cu păşuni (D6). La Furduieşti,
cătun (C3). La Gligănel (S7); Gligănel (cătun), dim. de la Gliganu, oiconim.
Pă Căteasca, teren şi o parte a satului (C3). Pă Ciupa, cătun (TI). Se impune
observaţia următoare: prepoziţiile în, la, pe (pă) au o largă întrebuinţare, ca şi
în limba comună, putând precede orice nume topic, dar, în exemplele citate,
acestea au valoare de concretizare (de individualizare) şi, în general,
toponimele respective nu se folosesc fără prepoziţiile respective. Se zice „am
teren Pă Ciupa“ etc. Ca atare, prepozitiile + numele citate formează o structură
toponimică, deoarece prepoziţiile respective au rolul de localizare, iar frecvenţa
lor este destul e mare, aşa cum se va vedea şi din exemplele care vor urma; cea
mai slabă frecvenţă o are prepoziţia sub.
- prepoziţie+entopic+adjectiv(cu sau fără articol dem.):

Coasta Mare (CII). În Piscu Strâmbii (D2), e vorba de Valea Strâmbă.
În Plaiu ăl Mare, munte (D2). În Valea Rea (D2). La Poienile ăle Mari
(CII). La Puţu Sec (CII). La Râpile Roşii (D3), culoarea solului s-a impus ca
determinativ cu rol de precizare. La Valea Neagră (CII), determinativul
neagră semnificând însuşirea locului „vale adâncă şi întunecată“. La Valea
Seacă (D2). Pă Drumu ăl Vechi, cătun (D2). Pă Valea Mare şi Pă Valea
Mică (D6). Sub Coastilii Mari (CII). Pă Piscu Ars.
- prepoziţie + substantiv n. + substantiv g. :

În Capu Satului (D3). În Cotu Corzului (M4), fost Cotu cu Orz;
Corzului provine din contaminarea dintre cot, s.n., şi orz, s.n. În Dealu
Sasului, munte(D2). În Faţa Dealului (D2). În Faţa Pravăţului (D6). În Gura
Dâmbovicioarei (D2). În Lunca Cheii, loc, grădini (D2). În Podu Cheii,
149
cătun (D2). În Vârfu Posăzii (D2). La Capu Satului (CII). La Râpa Fetii
(PM). La Valea Crovului (D2); Crov, entopic, cu sensul de „izvor amenajat“,
cf. Bolocan, Gh., stud., în LR, 2/1976, p. 207. La Valea Frasinului (D6). La
Valea Ghimbavului (D6). La Valea Grecului (D2). La Valea Muierii (D2);
muiere i se zice la nevăstuică. La Valea Păreţilor (D2); este vorba de locul
unde se află stânci înalte. La Valea Popii (D6). La Valea Porcului (CII). La
Valea Richiţii (D6). La Valea Urdí (D2); locul unde se prepară urda (produs
lactat). La Vârfu Ciorii, munte (D6). La Vârfu Măgurii, munte (D6). Pă
Dealu Frumuşelii şi Pă Dealu Măgurii (P4). Pă Valea Caselor (D6). Pă Valea
Carpenului (D3). Pă Valea Hotarului (D6), cătun.
- prepoziţie + substantiv (entopic) +prepoziţie + substantiv:

În Deal la Plopi (PM, D3). În Valea după Piatră (D2). În Vârf la Pietre
(PM). La Faţa cu Mesteceni (PM). La Fântâna cu ţeavă (CII). La Izvoru dă
Leac (CII). La Valea cu Apă (D2). La Zârna în Vale (M9). Pă Dealu cu
Perii (P4).
6.2.4. Structuri toponimice analitice complexe:
Adunaţii ot Fata de Sus apare la 1835, toponimul semnificînd numele

noii aşezări de lângă Fata, sat al comunei Vedea; Donat îl înscrie la cap.
„Toponimia mişcărilor de populaţie şi colonizări“ (în FD, IV, II8).
În Gura Cracului lu Bănică (M4). La Părul cu Mâinile în Şolduri
(MI0). La Părul dă pă Turleasca – Mozăceni (MI0). Părâul Lacul cu Rogoz
(Tutana). Poiana Lacu lu Misin (BI3). Şelari de la Calea Pietroasă, sat
desfiinţat (VP); există şi satul Şelari în aceeaşi comună (VP).
În structurile toponimice complexe, credem că mulţimea termenilor se
doreşte aducerii unor precizări în plus asupra locului respectiv. Dacă la început
locul s-a numit Valea lu Mic (B9), toponim cunoscut de către toţi locuitorii,
terenul împădurit din preajma văii fie prin extinderea proprietăţii, fie din alte
motive, n-a mai primit un alt nume şi, ţinând cont de faptul că era acoperit cu
pădure, i s-a zis Pădurea Valea lu Mic. În asemenea structuri, importanţa
locului indicat scade, „fiecare nou termen care intră în structură având tocmai
darul de a aduce precizări în plus cu privire la locul respectiv“ (Moldoveanu,
Gh., art.cit., p. 108-109). Se impune totuşi observaţia că asemenea stucturi (ca,
de altfel, orice toponim) sunt purtătoare ale unor mesaje, fiind încărcate de
pregnanţă etimologic-semantică.
150
7. TOPONIMUL ARGEȘ.
ISTORIE ȘI ETIMOLOGIE
Termenul argeş („cetate“, „târg“, „judeţ“, „râu“), nume strǎvechi, a fost

discutat de lingvişti şi istorici şi i s-au propus origini diferite.
Cel dintâi, B. P. Hasdeu, credea cǎ „Râul Argeş n-are a face cu anticul
Ordessus din Herodot“276, cǎutând să-l identifice cu Mariasca sau Mariscus,
reconstruit dupǎ Transmarisca, formǎ atestatǎ de Itinerarul lui Antonin, Tabla
Peutingerianǎ şi Notitia Dignitatum, care rezumǎ, în privinţa Daciei, cunoș-
tinţele geografice ale românilor „în primii secoli ai creştinismului“ 277 . Chiar
geograful Ravennat, din secolul IX, recunoaşte în Dacia „fluvius Mariscus“,
„Argeş, darǎ, ca nume al râului, nu este antic. N-ar fi de mirare chiar sǎ fie mai
puţin vechi decât Argeş ca nume al târgului, ...“278.
În acelaşi timp, Hasdeu menţioneazǎ cǎ, lângă lacul Van din Armenia,
existǎ oraşul Argeş, foarte vechi, rostit ca şi în româneşte, iar, sub papa Ioan
XXII, pe la începutul secolului XIV-lea, era episcop Zacharias Argiş. El spune
cǎ nu se ştie ce însemneazǎ acest nume la armeni şi vede în Argeş un nume
armenesc, adus, aici, prin secolul al XIII-lea, de coloniştii armeni, care au venit
prin Imperiul Bizantin şi au numit aşa noua aşezare unamǎ, în amintirea
oraşului lor de origine. Numele oraşului Argeş, care ar fi fost o colonie armenǎ
la noi, înfiinţatǎ în secolul al XIII-lea, s-a dat și râului pe care este aşezat
oraşul, tezǎ neîmbrǎţişatǎ şi consideratǎ ca lipsitǎ de temei documentar. El mai
susţine cǎ armenii au adus cu ei şi simbolul heraldic al vulturului, pe care l-au
lǎsat „apoi moştenire românilor de-mpreunǎ cu numele Argeș și de-mpreunǎ cu
mǎiastra bisericǎ. Armenesc însǎ şi numai armenesc vulturul este rebusul
eraldic cel firesc al numelui Argeş, cǎci armenesc si numai armenesc vulturul
se numesce arg'iv“279.
276
B. P. Hasdeu, Etymologicum Magnum Romaniae, col.1582 (EMR siglǎ).
277
Idem, Opere, vol. VI, București, 2004, p. 315.
278
279
Idem, EMR, col. 1599-1600; 1582.
151
Grafia corectǎ a Argeşului din Armenia, care a fost atestatǎ documentar
din prima jumătate a secolului al XI-lea, reproducând grafia greceascǎ, este
Arčeš, ci nu Argeş, și a fost redatǎ de V. Laurent în 1946280.
Explicarea prin toponimul armenesc este, astfel, înlǎturatǎ.
A.D. Xenopol, dimpotrivǎ, admisese provenienţa Argeşului din Ordessos,
pomenit în hidrografia Sciţiei de Herodot281, iar D. Onciul se asociazǎ pǎrerii
lui Xenopol şi cautǎ sǎ-i dea o explicaţie fonologicǎ printr-un posibil Ardessus
roman282.
Pentru Ovid Densusiainu, care combate Teoria lui Roesler cu argumente
lingvistice, luând în discuţie numele de râuri date de istoricii si geografii antici,
aratǎ că acestea prezintǎ o oarecare asemǎnare cu formele de astǎzi, dar, „Ar
trebui gǎsite forme care sǎ arate în fonetica lor particularitǎţi proprii limbii
române, deoarece numai în acest caz am putea susţine cǎ elementul românesc
continuǎ direct pe cel din epoca romanǎ. Or, asemenea forme n-au fost încǎ
date la ivealǎ, cǎci nu putem înţelege cum s-ar putea scoate ceva din nume ca
Argeş, Olt, care au fost deseori citate, şi nu cu dreptate, ca sǎ se dovedeascǎ cǎ
ele reproduc, dupǎ legile fonetice româneşti, vechile Ardessus, Aluta“283.
Mai târziu, Vasile Pârvan, reluând identificarea râului Ordessos, pomenit
de Herodot, cu Argeşul, îi urmăreşte frecvenţa în limbile tracǎ, frigianǎ şi
armeanǎ şi susţine cǎ tema toponimului este indoeuropeanǎ: arĝ - (areĝ), argi-,
argu-, gr. Argos, care are sensul de „strǎlucitor“, „albicios“, în componenţa
toponimului Argeş284. El crede cǎ Ordessos, scos de Herodot, este o falsǎ redare
a originalului Arghessos sau Arghias, un derivat din radicalul arg-„alb“, pe
care îl gǎseşte în regiuni dacice sau în limbi înrudite cu tracica, cum ar fi
limbile phryga si armeana, care alcătuiesc „o unitate organicǎ în mijlocul
celorlalte limbi indogermanice“ 285 . Pentru originea sa „pur dacicǎ“, Pârvan
zice: „sunt încă şi mai mult dispus sǎ cred cǎ n-a fost nevoie de o mijlocire
slavǎ pentru a trece de la Arge-sis la Argeş“286.
280
V. Laurent, Argeşul din Valahia şi Argeşul din Armenia, în Revista istoricǎ, vol. XXXII, 1946, nr.
1-12, p. 52.
281
A. D. Xenopol, Teoria lui Roesler, Iaşi, 1884, p. 191.
282
D. Onciul, Teoria lui Roesler, în Convorbiri literare, XIX, Iaşi, 1885.
283
Ovid Densusianu, Istoria limbii române,vol. I, Editura ştiinţificǎ, Bucuresti, 1961, p. 191-192.
284
Vasile Pârvan, Considerațiuni asupra unor nume de râuri daco-scitice, Bucureşti, 1923, p. 6 şi 12-16.
285
Ibidem, p. 14-15.
286
Ibidem, p. 14.
152
Într-o altǎ lucrare, Pârvan precizeazǎ cǎ Herodot ne aratǎ numele apelor
din câmpia munteanǎ, „ca Neperis şi Argesis (în loc de Ordessos), la care
putem adǎuga încǎ şi pe Buzaeus şi Seretus - reconstituite de noi - sunt thracice,
- iar aici, între Carpaţi şi Dunǎre, nu e loc pentru alţi thraci, decât pentru geţi,
cari locuiau compact malul drept până la vǎrsarea în mare, şi care locuiau de
asemenea sub numele de carpi toatǎ Moldova de miazǎzi“287, iar concluzia sa,
cǎ „Argeşul românesc este deci strǎvechi thracic şi de două mii de ani
pronunţarea cuvântului a rǎmas aceeaşi“, este şi astǎzi valabilǎ.
Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu își însușesc părerea lui Vasile
Pârvan, referitoare la eroarea lui Herodot, arătând următoarele: „Ni s-au păstrat
de la daci câteva nume de ape: ..., apoi Argeșul din Argessos (la Herodot defor-
mat: Ardessos); ...“288.
Al. Philippide, analizând localităţile din Peninsula Balcanică şi un râu cu
radicalul arz-: Arzus (gr. Arzos), oraş, „pe care tabula peutingeriană îl însem-
neazǎ Arzum ca a treia staţiune; ... Arzus (Arzos), râu care se varsǎ în
Propontis“ 289 , se întreabǎ:„Sǎ nu fie cumva numele Argeş (arğeš) al râului
românesc ieșit din acest radical arz-? În tot cazul, dacǎ radicalul thrac a sunat
într-adevǎr ardz- sau arz-, arğeš nu este fonetism român. Se poate întâmpla însǎ
ca radicalul thrac sǎ nu fi sunat ardz ori arz-, ci arğ-. Mai mult esre un râu, care
are astǎzi ğ acolo unde izvoarele vechi scriu z,:Tunğa“290. El considerǎ hazardat
a fi identificat Mariscus cu Argeşul, sau că râul Argeş îşi trage numele de la
oraşul Argeş, nume armenesc adus de armenii care au întemeiat o colonie în
Dacia prin secolul al XIII-lea, aşa cun credea B. P. Hasdeu, şi înclinǎ în spijinul
temei arğ din toponimul Argeş. Deşi pare sǎ admitǎ ipoteza lui Xenopol cu
privire la informarea greşitǎ a lui Herodot, referitoare la Ordessos 291 , însǎ
criticǎ poziţia lui Onciul şi se îndoieşte de faptul cǎ Ordessos ar fi Argeşul292.
În Istoria limbii române, pentru Argeş (v. drom. Arghiş, Argyas?) se trimite
la Drǎganu, menţionându-se cǎ „radicalul arg- este atestat în tracǎ şi daco-
moesianǎ“293, iar sufixul –eș este considerat de origine autohtonǎ, „existent în
287
Vasile Pârvan, Getica, Editura Meridiane, București,1982, p. 33.
288
C. Giurescu, D. Giurescu, Istoria României, I, 1975, p. 73.
289
Alexandru Philippide, Originea românilor, I, 1923, p. 457.
290
Ibidem, p. 458.
291
Ibidem, p. 722-723.
292
Ibidem, p. 744.
293
Istoria limbii române, vol. II, Editura Academiei,1969, p. 356.
153
apelative şi hidronime autohtone româneşti“ 294 , sufix atribuit şi de Hasdeu
substratului295, fiind existent şi în albanezǎ, astfel combǎtându-i pe susţinǎtorii
originii maghiare a sufixului.
N. Drǎganu respinge explicaţia originii Argeşului prin armenescul Argeş,
datǎ de Hasdeu, fiind, în schimb, favorabil etimologiei datǎ toponimului de G.
Weigand, care admite un cuvânt peceneg sau cuman, fǎrǎ a fi pus în legăturǎ cu
čag. Arg'iš „caravanǎ“. El propune o origine pecenegǎ ori cumanǎ, sau
provenind din turcescul argiš „înǎlţime“, „ridicǎturǎ de teren“. „Pecenega ar
putea fi socotitǎ originea Argeşului în regiunile în care sunt și alte numiri
pecenege şi cumanǎ, unde sunt şi alte numiri cumane. Argeşul muntean este
mai curând cuman decât peceneg (cf. şi Teleorman etc.)“296.
Lui Drǎganu îi este greu să treacǎ peste explicarea datǎ de Pârvan pentru
Argeş, care credea cǎ Ordessos este o falsǎ redare a originalului Arghisos sau
Arghiesos, în timp ce Philippide, convins cǎ Herodot ori a fost rǎu informat, ori
n-a înţeles informaţiile primite referitoare la hidrografia Scitiei, propunea
radicalul arz-, însǎ pare „mai puţin probabil“, în opinia lingvistului clujean,
care pretinde cǎ „numele Argeşului este relativ nou“, iar explicarea Argeşului
muntean trebuie cǎutatǎ în acelaşi loc cu al celor ardelene“297.
N.A. Constantinescu respinge etimologia pecenego-cumanǎ a hidroni-
mului Argeş (arghiš „înǎlţime“), propusǎ de N. Drǎganu, motivând cǎ „n-ar
avea sens“298. Forma Arghiş, dupǎ el, se explicǎ prin lipsa literei ğ din alfabetul
slav, iar numele a trecut, apoi, cu gh în actele româneşti, explicaţia fiind datǎ de
Hasdeu în Etimologicum Magnum Romaniae.
G. Ivǎnescu, într-un articol publicat în 1970, afirma urmatoarele: „Din ne-
fericire, rǎdǎcina indo-europeanǎ primitivǎ xarg-, presupusǎ pe baza derivatului
traco-dacic şi iliric xargella'argea' (cf. Alb. ragal şi dacor argea), singura care
poate explica toponimicile traco-dacice în discuţie, are un sens care nu se
potriveşte de loc cu numele unui râu „a închide“, aşa cǎ explicarea numelui
Argeş, prin aceastǎ rǎdǎcinǎ, este exclusǎ“299. În numǎrul urmǎtor al revistei,
revine și continuǎ discuţiile, oprindu-se asupra ipotezei lui N. Drǎganu. El
294
Ibidem, p. 363.
295
B. P. Hasdeu, Istoria criticǎ a românilor, I, ed. II, 1875, p. 260.
296
N. Drăganu, Românii în sec. IX-XIV..., 1933. p. 532.
297
Ibidem, p. 531 şi p. 532.
298
N. A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc, 1963, p. 182.
299
G.Ivǎnescu, Istoria unui cuvânt, în revista Argeş, nr. 5/48, mai 1970, p.17.
154
socoteşte cǎ „propunerile lui Drǎganu sunt cele mai plauzibile din câte s-au
fǎcut; dar înainte de a considera problema ca rezolvatǎ, trebuie sǎ ne asigurăm
cǎ într-adevǎr cuvântul turcesc în discuţie existǎ în limba turcǎ primitivǎ şi cǎ a
putut fi moştenit din limba cumanǎ“300. Referitor la ipoteza lui Hasdeu, care
mai adaugǎ „şi faptul cǎ arm. argiv 'vultur' este un termen atât de aprope
fonetic de numele oraşului, încât colonia armeanǎ a putut fi îndemnatǎ şi de
aceasta la acceptarea vulturului drept stemǎ a oraşului întemeiat de ea“ 301 ,
ipotezǎ acceptatǎ şi de O.Tafrali 302 , care a invocat în sprijinul acesteia
existenţa, aproape de Curtea de Argeş, a satului Aref, care nu se poate explica
decât prin arm. Arew „soare“, Ivǎnescu afirmǎ cǎ „rǎmâne neexplicat de ce
stema oraşului este vulturul cu douǎ capete“303şi propune o anchetǎ lingvisticǎ
asupra pronunţiei toponimului Argeş.
I. Ionescu, referindu-se la primul articol al lui G Ivǎnescu, aratǎ următoa-
rele: „În realitate, etimologia cuvântului argeà (pl. argèle), adusǎ în discuţie de
prof.G. Ivǎnescu, a fost datǎ de Norbert Jokl (1877-1942) şi are la bazǎ i. -e.
are-g-, v. ind. argala-h, argala 'zǎvor, încuietoare', v. sax. rakud, ags. Reced
'clǎdire, casǎ, palat, templu', baza este consideratǎ ... ca variantǎ a i.-e ark-, lat.
arceo 'încui, izolez, îndepǎrtez', arca 'cutie, raclǎ', arcanus etc. (I. I. Russu,
Elemente autohtone în limba românǎ), Bucureşti, 1970, p. 133, 217“304, iar V.
Laurent305 a stabilit cǎ Arčeš este forma corectǎ în Armenia şi reproduce grafia
greceascǎ a secolului al XI-lea, şi nu Argeş, fiind, astfel, înlǎturatǎ explicaţia
prin toponimul armenesc.
Pentru Aurelian Sacerdoţeanu, Argeşul este cuvântul „care cuprinde în
sine istoria necunoscutǎ a strǎmoşilor poporului român, cât şi istoria cea mai
veche şi mai zbuciumatǎ a Țǎrii Româneşti, ţara care a strâns în jurul ei toate
mlǎdiţele neamului românesc“306. El remarcă la Hasdeu „intuiţia cǎ avem a face
cu un nume 'armean', adicǎ din ramura iranianǎ a limbilor indoeuropene“ care,
300
Idem, Din nou despre cuvântul argeş, în rev. Argeş, nr. 5/49, iunie 1970, pp. 18-19.
301
Idem, ibidem.
302
O. Tafrali, Monuments byzantins de Courtea de Argeş, Paris, 1930, p. 4-5, nota I.
303
G. Ivǎnescu, ibidem.
304
I. Ionescu, Despre originea şi semnificaţia etimilogicǎ a toponimului Argeş, în LR, 4, anul XX,
1971, p. 336.
305
V. Laurent, Argeşul din Valahia şi Argeșul din Armenia, în Revista istoricǎ, vol. XXXII, 1946, nr.
1-12, p. 52.
306
Aurelian Sacerdoţeanu, Argeş - cea mai veche reşedinţǎ a Tǎrii Româneşti, în Studii şi
comunicǎri, Piteşti, 1968, p. 105.
155
„ne trimite la thraci, respectiv geto-dacii noştrii“307. Pǎrerea autorului este cǎ
„Faţǎ de atâtea presupuneri am putea trage concluzia cǎ nu ştim nimic.
Adevǎrul este cǎ, atâta vreme cât nu vom şti ce a însemnat cuvântul argeş ca
apelativ, sau mǎcar radicalul arg-sau arc-, la începuturile sale, nu vom avea
siguranţa în nici una din presupunerile fǎcute. Acest mod de interpretare l-a
avut în vedere Pârvan şi-l credem îndreptǎţit ca ipotezǎ de lucru ... Argeşul deci
poate fi socotit un râu luminos, strǎlucit“308.
Referitor la sufixul -eš, din toponimul Argeş, acesta este considerat tot de
origine indo-europeanǎ, deci eis-, cu sensul de „a mişca, a curge repede,
impetuos“. Indoeuropeanul i şi diftongul ei apar în idiomul traco-dacilor în
geberal ca i 309 . Din cauza pronunţǎrii deschise, i apare ca e în multe nume
traco-dace, de unde vom avea eis>is>es310. Elementul lingvistic -eis îl întâlnim,
frecvent, ca sufix: -eš, -iš şi în alte hidronime: Mureş, atestat sub formele Maris
(Herodot, IV, 49), Marisos (Straba), Marisia (Iordanes); Someş, continuatorul
anticului Samus, atestat numai pentru aşezare, dar denumind, desigur, şi râul,
numele actual presupunând „cǎ râul se numea probabil Samis(s)os, Samisia,
Samesis, cu a>o sub influenţa lui m“311, de unde se poate deduce cǎ au fost
pentru Argeş, formele Argesos, Argesia, Argesis.
„Evoluţia s(i)>š, atribuitǎ limbii slave, s-ar putea explica tot atât de bine şi
prin latinǎ (cf. lat. camisia, cerisia>rom. cǎmaşǎ, cireaşǎ). În realitate, însǎ, din
oscilaţia graficǎ -s(s)-/-si-/-sk- din aceste nume pare sǎ rezulte cǎ, în limba
autohtonilor, existǎ, în poziţiile respective, sunetul š, inexistent în greacǎ şi
latinǎ şi, tocmai de aceea, notat oscilant (cf. Crisos - Grisia: Criş: Carsos -
Carsium: Hârşoava; Maris-Marisos-Marisia: Mureş; Timesis – Tibisia -
Tibiscos: Timiş)“312. „Aspectul acesta îl întâlnim şi în albanezǎ, unde orice s
vechi a devenit š (ortografiat sh): Scupi>Shkup; sanitotus>shedosh;
Naissus>Niš etc.313.
Fenomenul lingvistic i>e>/-issos, -issia>-es/ nu contrazice cu nimic legile
fonetice ale linbii române, nici în cazul toponimului Argeş, vechiul dacoromân
307
Ibidem, p. 106.
308
Ibidem, p. 107.
309
I. Ionescu, art, cit., p. 336.
310
I. I. Russu, Limba traco-dacilor,1967, p. 146.
311
Istoria limbii române, vol. II, 1969, p. 358.
312
Ibidem, p. 361-362.
313
I. Ionescu, art. cit., p. 337.
156
Arghiş, Argyas314, ceea ce presupune cǎ forma actualǎ nu s-a datorat evoluţiei
printr-o filierǎ slavǎ meridionalǎ, dupǎ cum au afirmat unii cercetǎtori:
Al.Rosetti315, Sextil Puşcariu316 şi alţii.
Vechimea mare a sufixului -eş, pe care Hasdeu îl considera sufix de
substrat 317 , este confirmatǎ şi de existenţa acestuia în strǎvechiul sat Hareş,
atestat la 8 aprilie 1546318, aflat pe râul Argeş, astǎzi comuna Arefu, judeţul
Argeş.
Este un fapt, îndeobşte, recunoscut cǎ hidronimele pǎstreazǎ cele mai
vechi numiri, numele apei fiind dat de la o caracteristicǎ a acesteia (Repedea,
Neagra, Adânca); în cazul nostru, Argeşul, de origine indo-europeanǎ, este un
nume care vine din antichitate şi care ar semnifica: râu sau apǎ curgǎtoare rece
şi limpede, strǎlucitoare, albicioasǎ319.
În inscripţia sǎpatǎ în cinstea lui Acornion (48 î.e.n.), existentǎ şi astǎzi în
Muzeul arheologic din Sofia, inscripţia de la Dionysopolis (în greceşte), este
vorba de cǎlǎtoria acestuia, împreunǎ cu tovarǎşii sǎi de drum, care, ajuns la
Argedava, la tatǎl lui, s-a bucurat de bunavoinţa acestuia şi a devenit preot al
Marelui Zeu Sarapis320,iar coincidenţa Argedavei cu Argeşul a fost demonstratǎ
de Vasile Pârvan, care arăta urmǎtoarele (referitor la reşedinţa lui Burebista):
„Fie cǎ Argedava din inscripţia citatǎ de la Dionysopolis e Arcidava din Banat,
fie cǎ e undeva pe râul cu al cǎrui nume seamǎnǎ, Argeşul, Argesis, Arge-dava,
este foarte probabil cǎ oraşul de frunte al marelui rege a trebuit sǎ fie la sudul
sau sud-vestul Carpaţilor“321.
C. Daicoviciu, într-o comunicare ţinutǎ la Academie (1957), ca şi într-un
articol322, identificǎ pe Ordessos din vestul Munteniei (atestat de Herodot) cu
râul Argeş, iar pe argeşeni cu Ordyssi, o populaţie condusǎ de Dromichaites,
care a învins pe regale trac Lysimachos, fostul general al lui Alexandru cel
Mare, în cele douǎ campanii dintre anii 301-297 î.e.n şi 293-291 î.e.n.323.
314
Istoria limbii române, II, 1969, p. 362.
315
Al. Rosetti, Istoria limbii române, ed. a-II-a, 1978, Editura Științifică și Enciclopedică, p. 228.
316
Sextil Puşcariu, La Transylvanie, 1938, p. 6.
317
B. P. Hasdeu, Istoria criticǎ a românilor, ed.II, Bucureşti, 1875, vol. I, p. 260.
318
Documente privind istoria României, B, Țara Românescǎ, vol. II, p. 336.
319
Cf. I. Ionescu, art. cit., p. 337.
320
Cf. Radu Vulpe, Getul Burebista, conducǎtor al întregului neam geto-dac, în Studii şi comunicǎri,
Piteşti, 1968, p. 38.
321
Vasile Pârvan, op. cit., p. 51.
322
C. Daicoviciu, Însemnări despre daci (XV), pp. 95, 98.
323
Istoria României, I, Editura Academiei, 1968, pp. 228-230.
157
Istoriografia actualǎ socoteşte sinonime apelativele Ordessos şi Argessis şi
recunoaşte gruparea tribalǎ ordessenses sau argessenses ca existentǎ pe Valea
Argeşului, localizatǎ la Popeşti, unde a existat şi antica cetate Argedava/
Arcidava324.
D. Berciu socoteşte regatul lui Dromichaites în Dobrogea de nord325.
Al. Graur, întrebându-se dacǎ argeş este nume armenesc, arăta
urmǎtoarele: „Multǎ vreme originea numelui Argeş a apǎrut clarǎ: Herodot, în
Istoriile sale, înşirǎ numele râurilor mari din Sciţia, adicǎ din Muntenia şi
Moldova de azi, şi printre ele apare şi Ordessos. În româneşte, cu timpul, acest
nume s-a shimbat în Argeş, iar, de la râu, numele s-a extins la oraşul Curtea-de-
Argeş şi la judeţ“326. Nouǎ, din antichitate, nu ni s-au transmis nume de râuri ca
Alutus, Maris, Tibiscus, pentru Olt, Mureş, Timiş, nume care nu respectǎ„legile
fonetice“, însǎ „faptul cǎ, penru fiecare nume actual este atestatǎ o formǎ veche
care, cât de cât, îi seamǎnǎ, este cea mai bunǎ dovadǎ cǎ existǎ o legǎturǎ între
numele noastre şi cele din Herodot“327; aşa şi Argeşul seamanǎ cu Ordessos, care
se folosea în antichitate. „Chiar faptul cǎ Argeşul nostru seamǎnǎ perfect ca
formǎ cu cel armenesc pledeazǎ împotriva originii comune a numelor“328, pentru
cǎ este greu de crezut cǎ românii, în decursul timpului, ar fi pǎstrat neschimbatǎ
forma cuvântului armenesc adoptat, aşadar, „numele Argeşului este mult mai
vechi decât secolul al XIII-lea şi nu are nimic de-a face cu armeana“329.
N. Popescu-Optaşi, referindu-se la Vasile Pârvan, care considera cǎ Argeşul
de azi a derivat din Argessis sau Argissis, deoarece numele de Ordessos (folosit
de Herodot) este o deformare a numelui real Argessis/Argessos, pentru cǎ „nici
o lege foneticǎ nu permite de a deriva direct actualul Argeş din Ordessos a lui
Herodot“, în timp ce C. Daicoviciu a arǎtat cǎ nu este gresealǎ, de Ordessos
vorbeşte şi Polybius prin sec. II î.e.n., iar Xenopol scria cǎ Ordessos „aduce aşa
bine cu acel al Argeşului“ şi N. Iorga admitea cǎ „între Ordessos şi Argeş e o
legǎturǎ“, transformarea lui Ordessos în Argeş fiind admisǎ şi de Hadrian
324
Istoria României, I, 1960, p. 230, 266, 284, 286; Radu Vulpe, Argedava, în vol. Omagiu lui
Constantin Daicovici, 1960, p. 557-566; Costantin Daicoviciu, Însemnǎri despre daci(XV). Dacii
și țara de sub conducerea lui Dromichaites, în Steaua,12 an VIII/94, 1957, p. 95, 98; Idem, Țara
lui Dromichaites, în vol. omagiul pentru Kelemen Lajos, Cluj, 1957; Idem, Dacica, 1969, pp. 55-
56; Radu Vulpe, art. cit.
325
D. Berciu, Arta traco-dacică, București, 1969, p. 10.
326
Al. Graur, Istoria unui cuvânt. Argeş nume armenesc?, în rev. Argeş, nr. 5/1970, p. 2.
327
Ibidem, p. 2.
328
Ibidem, p. 2.
329
Ibidem, p. 2.
158
Daicoviciu, aratǎ cǎ „Forma de tranziţie de la Ordessos la Argeş o poate constitui
denumirea de Orgessos, pe care o purta o localitate din sudul Iliriei în timpul
celui de-al doilea rǎzboi punic (218-201 î.e.n.), consemnatǎ de Polybius“330.
N. Popescu-Optaşi crede cǎ numele indigen de Ordessos, care înseamnǎ
„apǎ“, „curs de apǎ“, îl purta Argeşul pânǎ la venirea grecilor, începând din
secolul al VII-lea î.e.n., dupǎ care aceştia l-au numit în limba lor. „Cum tema -arg
exista şi în limba tracǎ, frygǎ şi armeanǎ cu aceeaşi semnificaţie, numele
Ordessos a cedat locul numelui Argeş, dupǎ o vreme de folosire paralelǎ“331,
deoarece existǎ concordanţe între limba greacǎ şi limba tracǎ şi constituie
„imaginea cea mai fidelǎ a limbii indo-europene primitive“332. Având în vedere
cǎ termenul „argeş“ mai indica şi o însuşire a râului Ordessos, aceea de „iute“,
„sprinten“, „Argeş ar putea sǎ însemneze, aşadar: râu (apǎ) limpede, repede“333.
Aşadar, tema indo-europeanǎ arg-, sesizatǎ de Vasile Pârvan, se regǎseşte
în limbile tracǎ, phrygǎ, armeanǎ şi greacǎ, iar, dupǎ apariția coloniilor greceşti
pe ţǎrmul de apus al Mǎrii Negre (sec.VII î.e.n), contactul direct dintre lumea
egeicǎ şi cea carpato-danubianǎ s-a intensificat, astfel cǎ grecii, impresionaţi de
însuşirea râului şi de faptul că semnificaţia numelui Ordessos exista şi în limba
lor, numele Argessis s-a impus, având aceeaşi accepţie.
În concluzie, Argeşul este un nume strǎvechi, sub diferite forme fiind
atestat, atât în Transilvania, cât şi în Moldova 334 în secolele XIV-XV, iar
radicalul indo-european arg-, transmis limbilor tracǎ, phrygǎ, armeanǎ şi greacǎ
(limbi înrudite), care „alcǎtuiesc o unitate organicǎ în mijlocul celorlalte limbi
indo-germanice“335, este prezent în formele Argessis ori Argissis „râu alb“, din
care a derivat Argeşul de azi.
330
N. Popescu-Optași, Argeş pe firele etimologiei, în revista Argeş, nr. 3/1978, p. 6.
331
Ibidem, p. 6.
332
Iuliu Valaori, Elemente de lingvisticǎ indoeuropeanǎ,1924, p. 83, 115.
333
N. Popescu-Optaşi, art. cit., p. 6.
334
Cf. N. Drǎganu, op. cit., p. 531.
335
Ibidem, p. 531.
159
8. TOPONIMUL MĂȚĂU.
ORIGINE ȘI SEMNIFICAȚIE
Mǎţǎul, actualmente sat component al comunei Mioarele, judeţul Argeş, a

fost, de la prima atestare documentarǎ şi pânǎ în anul 1956, nume de comunǎ,
toponimul Mioarele înlocuindu-l, datoritǎ reticenţei locuitorilor faţǎ de crearea
întovǎrǎşirii. S-a ajuns la numele „Mioarele“ avându-se în vedere existenţa, în
proprietatea localnicilor, a numeroase ovine.
Toponimul Mǎţǎu apare, pentru prima datǎ, într-un document slav, datat
14 noiembrie 1558-1559, fiind vorba de o scrisoare a domnitorului Mircea
Ciobanu, trmisǎ judelui Braşovului Hans Benkner şi celor 12 pârgari din oraşul
Braşov, prin care se intervenea pentru Dumitru din Mǎţǎu, cǎruia i se confis-
case 400 de oi și bani336.
Fǎrǎ a stipula documentul istoric, O. G. Lecca arătă următoarele în dicţio-
narul sǎu: „Mǎţǎu. Sat în judeţul Muşcel, aproape de Câmpulung, unde era un
ospiciu de infirmi, fondat şi înzestrat de Radu Voev, în sec. 14 sau 15“337.
C. Alessandrescu, în dicţionarul sǎu geografic, arăta urmǎtoarele: „Radu
Basarab, în semtimentele sale umanitari a fondat la Mǎţǎu un ospiciu de
nenorociţi, pentru adǎpostirea orbilor, şchiopilor, gârbovilor, ologilor şi altor
nenorociţi, înzestrându-l însuşi cu acea moşie (Mǎţǎul de jos) şi scutind
populaţia acestor nenorociţi de orice dǎjdii de peste an. (Ion Brezoianu)“338.
Despre acestǎ aşezare umanǎ, existǎ atestare documentarǎ şi în timpul lui
Vlad Ţepeş (1456 - 1462 şi 1476 - domn al Ţǎrii Româneşti), fiind vorba de doi
mǎţǎuani ce-au fǎcut parte din oastea domnitorului339.
Urmǎrind documetele istorice, constatǎm cǎ, în prima jumǎtate a secolului
al XVII-lea, apare doar toponimul Mǎţǎul de jos.
336
Grigore Tocilescu, Documente istorice slavo-române din Ţara Româneascǎ şi Moldova privitoare
la legǎturile cu Ardealul, 1346-1603, nr. 359, apud I. I. Şucu, P. Tomescu, Popescu, Monografia
comunei Mioarele, 1976, p. 26.
337
O. G. Lecca, Dicţionar istoric, arheologic şi geografic al României, Bucureşti, 1937.
338
C. Alessandrescu, Dicţionarul geografic al judeţului Muşcel, Bucureşti, 1893, p. 201.
339
Academia Românǎ, MCLXXVI / 9.
161
„1614 (7122) iun. 22, Târgovişte. Radu vv., fiul lui Mihnea vv., nepotul
lui Alexandru vv., întǎreşte lui Neacşu pârcǎlab de Câmpulung, jupâniţei sale
Dragomirna şi fiilor ocinǎ la Mǎţǎul de Jos; ...“340.
„1621 (7130) noiembrie 15: ... şi domn, dǎ domnia mea (domnul Radu
Mihnea, n. n.) aceastǎ poruncǎ a domniei mele acestor oameni anume Radu i
Dobrotǎ şi Neguţ i Vlad ... ca sǎ le fie lor ocinǎ şi moşii de in Mǎţǎul de jos
jumǎtate, cât au fost ale lui (B?)ucur ...,“341.
Târgovişte, iunie 7147(1639):
„Cu mila lui Dumnezeu Io Matei Basarab voievod şi domn, a toatǎ Ţara
Româneascǎ, dat-am domnia-mea aceastǎ poruncǎ a domnii mele satului
Mǎţǎul de jos ot sud Muscel, ca sǎ fie în pace şi slobod de bir şi de taler şi de
împrumutare şi de găleata de făn şi de cal ...“342.
În 1967, un numǎr de 24 de boieri stabilesc hotarele moşiei, începând din
Suslǎneşti şi pânǎ în „hotarul Mǎţǎului de Sus“, deci apare scris toponimul
Mǎţăul de Sus343.
Dupǎ un secol de stipulare, în documentele vremii, a celor douǎ toponime
(Mǎţǎul de Jos şi Mǎţǎul de Sus), în Cartea lui Nicolae Alexandru
Mavrocordat, datatǎ 20 aprilie 1716 (7224), este înregistrat numele de „ ... satul
Mǎţǎu ot jud. Muscel ...“344.
De la aceastǎ datǎ – 1716 - se vorbeşte de satul Mǎţǎu, în Cartea lui Ion
Mavrocordat, din 18 mai 1717, a lui Nicolae Alexandru Mavrocordat, din 22
septembrie 1722 şi a lui Constantin Nicolae Mavrocordat, din 27 ian. 1736345.
În secolul XIX-lea, apare numai toponimul Mǎţǎu, fiind vorba de „moşia
Alunişul de pe Mǎţǎu (j. Muscel) (mǎrturisire)“ şi de „moşia Alunişul de pe
Mǎţǎu (j.Muşcel) (executare)“346.
Având în vedere cǎ, începând cu anul 1716, apare scris numai toponimul
Mǎţǎu şi faptul cǎ cele douǎ cruci gǎsite în Valea Mǎţului (vatra satului Mǎţǎul
de Jos) au fost datate ca existente din anul 1766 de cǎtre Petre Coman 347 ,
presupunem cǎ, în cursul secolului al XVIII-lea, au pǎrǎsit locuitorii vatra
340
Documentele Ţǎrii Româneşti, vol. II, doc. 610, p. 309.
341
N. Vǎtǎmanu, De la începuturile medicinei româneşti, București, 1966, p. 46.
342
Ibidem, p. 94.
343
I. Şucu, P. Tomescu, I. Popescu, lucr. cit., p. 42.
344
N. Vǎtǎmanu, lucr. cit., p. 97.
345
Ibidem, p. 98.
346
Indicele cronologic nr. 9, p. 96 şi 97.
347
Petre Coman, Cele mai vechi cruci ale Mǎţǎului (Muscel), în Buletinul Comisiei Monumentelor
Istorice, XXIV, 1931, publicat de N. Iorga.
162
satului Mǎţǎul de Jos, migrând în Mǎţǎul de Sus. Dar, nu numai crucile atestǎ
existenţa satului Mǎţǎul de Jos, ci şi toponimul „Cǎminuri“ este relevant și
dǎinuie şi în prezent în vorbirea mǎţǎuanilor. Pe de altǎ parte, toponimul
Bǎjenari (cǎtun), existent ca şi antroponim (fam. Bǎjenaru), semnificǎ o
realitate socialǎ şi istoricǎ de necontestat, motiv care ar impune cercetarea
documentelor istorice care sǎ elucideze cauzele populǎrii acestei pǎrţi de nord-
vest a satului Mǎţǎu de cǎtre oameni numiti bǎjenari: bǎjenar „fugar“ < v. sl.
Bezanije + suf. Augm – ar >348.
Faptul cǎ valea Mǎţǎului de Jos a fost dens populatǎ în epoca medievalǎ
este confirmat de existenţa, la cca 1 km de satul Mǎţǎul de jos a satului
Suslǎneşti, atestal la 1503: „La 1503, Buda şi Tudor din Suslǎneşti aduc la
Braşov spre vânzare peşte (somn), cearǎ şi piei. Satul Suslǎneşti mai este amintit
făcând negoţ cu Braşovul şi în anii 1524 şi 1543“349.
De asemenea, „Comuna Suslǎneşti, de altfel, a frunizat urme de culturi din
toate erele pǎmântului. Ea a fost o mare aşezare geto-dacǎ, un fel de depozit
uriaş de mǎrfuri care servea la schimburi de comerţ între localnici şi coloniile
greceşti de pe ţǎrmul pontic“350.
Un alt sat vecin Mǎţǎului de Jos a fost Negomireşti, atestat la 23 iulie
1512-1513351. Acest sat al comunei Mǎţǎu a fost prezent în documente pânǎ în
sec. al XVIII-lea: 19 sept.1784 (642 Indicele cronologic nr. 9, p. 78).
Satul Coceneşti, component al Mǎţǎului, a fost atestat la 1600, însǎ numele
de Dǎneşti, fiind vorba de o mǎrturie a lui Radu Roşu din Suslǎneşti şi alţii,
care ştiau cǎ Lepǎdat a dat nepoatei sale şi lui Danciu, printre altele „şi trei
ocuri în Dǎneşti“352.
Toponimul Dǎneşti este înlocuit de toponimul Coceneşti, fiind impus de
familiile Cocean, numeroase în secolul al XVIII-lea (şi astǎzi).
Satul Chilii, alt sat component al fostei comune Mǎţǎu, apare într-un zapis
din aprilie 1708, apaţinând lui Tǎnase din Jugur pentru moşia Bucium şi
348
DLRM, 1958, p. 72 (Dicţionarul limbii române moderne); vezi şi cele spuse de Iorgu Iordan, în
Toponimia româneascǎ, 1963, pp. 198-204.
349
C. Dinu, Din istoricul unui vechi sat de moşneni - Ssuslǎneşti, în Studii şi comunicǎri, Piteşti,
1972, p. 286.
350
Nicolae Nasta, Urme arheologice şi istorice în raionul Muşcel, în Magazin, nr. 194, an V,
sâmbǎtǎ, 24 iunie 1961.
351
Documente privind istoria României, B, Ţara Româneascǎ, vol. I, p. 81.
352
I. I. Şucu, ..., lucr. cit. p. 86.
163
Chilia353. „La 1748, Neagoe Câinescu din Câmpulung vinde lui Gh. Buicǎ, tot
de acolo, pentru 61 de taleri, o livadǎ de fân la Curmǎtura Chiliilor“354.
Dar nu numai zona Mǎţǎului a fost dens populatǎ în evul mediu, ci şi împre-
jurimile: Câmplulungul, capitala Ţǎrii Româneşti între anii 1330 şi 1359, este
atestat la 1300 ca o localitate feudalǎ bine organizatǎ. Pe o piatrǎ din ansamblu de
cult „Bǎrǎţia“, din Câmpulung-Muşcel, s-a descoperit o inscripţie în limba latinǎ,
care atesta existenţa acestei localitaţi în anul 1300. Este vorba de inscripţia de pe
piatra de mormânt a lui „Laurentius, comes de Campolongo“355. Slavii l-au numit
Dlugopoli, în timp ce nemţii l-au numit Langenau, nume dispǎrute.
Jugurul (mai apare scris şi Jigur) este atestat la 9 sept. 1585356.
Poienari (Poenari, Poinari) astǎzi Poienarii de Muscel, este atestat la 29
mai 1573357.
În actul datat 1401-1406, se pomeneşte de satul Ohaba pe Arghisel, care a
fost întǎrit ca parte jupânului Fintea ş.a.358, sat dispǎrut, se pare, în urma lupte-
lor lui Mihai Viteazul cu turcii, şi se crede cǎ era situat în locul numit, astǎzi,
Hobaia.
Deci Mǎţǎul nu a fost o aşezare umanǎ separatǎ (stingherǎ), ci s-a situat în
zona subcarpaticǎ dens populatǎ, fapt ce a determinat pǎstrarea toponimelor pânǎ
astǎzi, neschimbate fonetic: Mǎţǎu, Hobaia (nume de loc, astǎzi), Suslǎneşti,
Chilii, aşișderea şi localitǎţile vecine: Câmpulung, Jugur, Poienari; numai
Dǎneştii este înlocuit de Coceneşti, nume impus de antroponimul Cocean,
devenit majoritar în cǎtun, iar Negomireştii dispare, ca sat, şi nume, în secolul
al XVIII-lea, în timp ce Ohaba este, probabil, actualul toponim Hobaia, de care
este apropiatǎ fonetic359.
Aflându-se în zona Subcarpaţilor Getici, întîlnim, în aceastǎ comunǎ
(Mǎţǎu), unul din cele mai înalte dealuri din ţarǎ, Mǎgura Mǎţǎului360. Este
vorba de delul Piciora, 1017 înǎlţime. De pe acest deal, când este senin, se pot
scruta, cu ochiul liber, împrejurimile, putând identifica Piteştiul, în partea de
sud vest, iar, la nord, se observǎ „ ... vârfurile cele mai semeţe din Carpaţii
româneşti“(Moldoveanu, 2543 m, şi Negoiu, 2535 m) ...“361.
353
Arhivele statutului Bucureşti, Mǎnǎstirea Câmpulung, ms. 129, fila 18.
354
I. I. Şucu, ..., lucr. cit., p. 93.
355
N. Iorga, Istoria Românilor. Ctitorii, vol. II, București, 1937, p. 160.
356
Catalogul Arhivelor Statului, volumul I, documentul 1418.
357
Documente privind istoria României, B., vol. IV, p. 108.
358
Documente Romaniae Historica, B., Ţ. R., vol., I, doc. 24.
359
Vezi Iorgu Iordan, Toponimia românescǎ, Editura, Academiei, București, 1963, p. 329 (subsol).
360
Judeţele României Socialiste, Editura Politicǎ, București, 1969, p. 72.
361
Ibidem, p. 72.
164
În 1893, comuna Mǎţǎu, se compunea din 5 cǎtune: Mǎţǎu, Cǎluleşti,
Chiliile, Coceneşti şi Suslǎneşti362, iar cu ocazia recensǎmântului efectuat la
începutul lunii aprilie 1941, sunt stipulate urmǎtoarele sate şi cǎtune: Chilii,
Coceneşti, Cǎluleşti, Mǎţǎu, Melceşti şi Suslǎneşti, toate componente ale
comunie Mǎţǎu363.
Aşadar, din cercetarea documentelor istorice şi geografice, enumerate mai
sus, rezultǎ cǎ s-au menţinut 4 toponime, atestate cu secole în urmǎ: Mǎţǎu,
Suslǎneşti, Coceneşti şi Chilii, pe parcurs au mai apǎrut 3 toponime noi: Aluniş
(de datǎ recentǎ), Cǎluleşti (menţinut, astǎzi, ca nume de loc) şi Melceşti (o
apariţie vremelnicǎ, impus de antroponimul Melcu), iar, din 1956, apare
toponimul Mioarele, ca nume al comunei.
Toponimele Mǎţǎu şi Suslǎneşti sunt unice în nomenclatura geograficǎ a
României364.
Etimologie: Toponimul Mǎţǎu, unic în nomenclatura geograficǎ, şi-a
pǎstrat neschimbat fonetismul - de la atestarea documentarǎ şi în prezent,
stârnind multe comentarii lingvistice, în vederea elucidǎrii semnificaţiei sale.
C. Diculescu socotea numele topic Mǎţǎu un element vechi grecesc pǎstrat
în limba românǎ şi îl deriva din gr. matios „sfârc, neg“365. Etimologia satisface
pentru justificarea configuraţiei geografice a locului, aceea de „vârf ascuţit“,
dar nu se poate explica desinenţa - ǎu a cuvântului, motiv pentru care N.
Drǎganu, un alt lingvist clujean, credea, plauzibil, un presupus slavonesc
Meţova (Mecova), nume de sat care se întâlneşte la românii din Macedonia, cu
sensul de urs. Numele topic a trecut prin filiaţia maghiarǎ şi a ajuns la un Meco
(Meţo)>Meţǎ>Mǎţǎu, cu e>ǎ din radicalul prin asimilare, sau e>ǎ dupǎ labiala
m. Sufixul -ǎu (< - o, vechiul -ov) s-ar datora tot influenţei maghiare366.
Sextil Pucariu identificǎ satele „curat româneşti“ la aromânii din Pind şi
înscrie, printre alte nume topice, şi pe Aminciu (Meţova) ...367.
Şt. Paşca îl explicǎ pe Mǎţǎu din bg. Maţo, hipocoristic din Matei
(Weigand)368.
362
C. Alessandrescu, op. cit., p. 201.
363
Indicatorul localitǎţilor din România, Imprimeria Isntitutului Statistic, București.
364
Ion Iordan, Petre Gâştescu, D. I. Oancea, Indicatorul localitǎţilor din România, Editura
Academiei, București, 1974, p.174 şi p. 240.
365
C. Diculescu, Elemente vechi greceşti din limba românǎ, în Dacoromania, vol. IV, partea I, Cluj,
pp. 497-498.
366
N. Drǎganu, Din vechea noastrǎ toponimie, în Dacoromania, I, p. 147.
367
Sextil Puşcariu, Limba românǎ, I, Editura Minerva, București, 1976, p. 218.
368
Şt. Paşca, Nume de persoane şi de animale din Ţara Oltului, București, 1936.
165
N. Constantinescu înregistreazǎ toponimul Mǎţǎu în capitolul „Creaţia
derivatelor prin sufixe“ şi-l considerǎ un toponim derivat cu sufixul -ǎu de la
apelativul maţ369.
Ca apelativ, mǎţǎu (mǎţǎi) a fost înregistrat de D. Udrescu cu sensul de
„Om înalt, voinic, spǎtos, vârtos“370, sens care nu are nimic comun cu toponi-
mul, mai degrabǎ apelativul semnificǎ fizicul mǎţǎuanilor,
Mǎţan, ca nume de persoanǎ, a fost atestat la 1549371, ceea ce presupune o
mare vechime a radicalului măţ - .
Toponimul Piciora ridicǎ, de asemenea, probleme în stabilirea etimonului.
S-a pronunţat dintotdeauna Piciora? Noi credem cǎ nu. Etimonul este, dupǎ
părerea lui N. Drǎganu, cuvântul chicera, a cǎrui rǎdăcinǎ este vechiul indian
cikharas, trecut prin filiera limbii albaneze la kik, kikel, nǎscut din forma
xchicara (chicerǎ), prin apropiere de chicior, picior care, de asemenea, se
întrebuinţeazǎ în sintagme referitoare la dealuri şi munţi372. Pronunţarea Piciora
este forma hipercorectǎ a cuvântului Chiciora, datoritǎ analogiei cu aspectul
exterior al locului373.
În concluzie, toponimul Mǎţǎu are o existenţǎ secularǎ, aidoma şi toponi-
mele Suslǎneşti, Hobaia, Argeşel, precum şi cele care designeazǎ localităţile
vecine (Câmpulung, Jugur, Poienari), toate menţinându-și neschimbat corpul
fonetic, iar Mǎţǎul şi Suslǎneşti sunt singulare în nomenclatura geograficǎ a
României, ca oiconime.
Referitor la semnificaţia oiconimului Mǎţǎu (etimologia), s-au emis diferite
ipoteze, plauzibilǎ pǎrându-ni-se cea referitoare la „satul ursului“, fiind
susţinutǎ de corespondentul sud-dunǎrean şi de zona geograficǎ în care se aflǎ
localitatea, dar şi de singularitatea cuvântului, deoarece nu mai existǎ un alt
nume de sat – Mǎţǎu – pe teritoriul românesc374.
369
N. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc, București, 1963, p. LVI.
370
D. Udrescu, Glosar regional Argeş, Ed. Academiei, București, 1967, p. 163.
371
Documenta Romaniae Historica, B., vol. IV, documentul 278.
372
N. Drǎganu, art. cit., pp. 117-129.
373
Vezi Iorgu Iordan, op. cit., p. 34.
374
Cf. Ion Iordan, Petre Gâştescu, D. I. Oancea, lucr. cit., p. 176.
166
CONCLUZII
Urmărind harta Ţării Româneşti între anii 1352 şi 1601, constatăm că pe

teritoriul judeţului Argeş existau cinci cetăţi: Cetatea Dîmboviţei, Cetăţenii
din Vale, Câmpulung, Curtea de Argeş şi Poenari; un târg – Piteşti – şi
patru mânăstiri: Valea, Vieroşu, Cotmeana şi Glavacioc.375 În afară de mânăs-
tirea Glavacioc, care se afla în sudul judeţului, celelalte mânăstiri şi cetăţile se
aflau la nord de Piteşti, de unde şi concentrarea satelor în jurul acestora, pentru
că le ofereau anumite privilegii şi garanţia apărării în cazul invaziilor străine.
Satele argeşene, în marea lor majoritate, au avut o evoluţie istorică neîntreruptă,
demonstrată de menţinerea formei sub care au fost atestate şi de prezenţa lor
neîntreruptă în documentele apărute de-a lungul a circa şase secole, fapt grăitor
în susţinerea unei etnicităţi româneşti permanente pe aceste locuri argeşene.
Cercetând documentele geografice de la sfârşitul secolului al XIX-lea376 şi
confruntându-le cu cele actuale 377 , am constatat că, din punct de vedere
teritorial-administrativ, actualul judeţ Argeş cuprinde, în mare parte, teritoriile
fostelor judeţe Argeş şi Muscel, aşa cum erau ele constituite în a doua jumătate
a secolului al XIX-lea (vezi DGA, DGM, MDGR).
Astfel, în cadrul fostului judeţ Argeş au existat două oraşe (Piteşti şi
Curtea de Argeş) şi 139 de comune, cu un număr de 595 de sate şi cătune,
încadrate în următoarele plase:
 plasa Argeş, cu reşedinţa în comuna urbană Curtea de Argeş;
 plasa Găleşeşti, cu reşedinţa în comuna rurală Furduieşti;
 plasa Piteşti, cu reşedinţa în comuna urbană Piteşti;
 plasa Oltu, cu reşedinţa în comuna rurală Lăune;
 plasa Topologu, cu reşedinţa în comuna rurală Tigveni;
 plasa Cotmeana, cu reşedinţa în comuna rurală Costeşti (DGA, p. 24).
375
Giurescu, C.C., Giurescu, Dinu C., Istoria Românilor, 2, p. 72-73.
376
Lahovary, G.I., DGA, 1888; Alessandrescu, C., DGM, 1893; MDGR, vol. I - V, 1898-1902.
377
Jud. României Socialiste, 1969; Ind. loc. din România, 1974; Loc. jud. Argeş, 1971.
167
În anul 1882 s-au unit plasele Oltu şi Topologu (DGA, p. 24). În cadrul
fostului judeţ Muşcel au existat, la sfârşitul secolului al XIX-lea, un oraş
(Cîmpulung) şi 82 de comune, cu 218 sate şi cătune, repartizate în următoarele
şase plase:
 plasa Argeşelu, cu reşedinţa la Hârtieşti-Lucieni (13 comune şi 42 de
sate);
 plasa Dâmboviţa, cu reşedinţa la Nămăeşti (un oraş, Cîmpulung, 12
comune şi 32 de sate);
 plasa Nucşoara, cu reşedinţa la Domneşti (13 comune şi 26 de sate);
 plasa Podgoria, cu reşedinţa la Topoloveni (15 comune şi 37 de sate);
 plasa Rîurile, cu reşedinţa la Mihăeşti (15 comune şi 41 de sate);
 plasa Rîu Doamnei, cu reşedinţa la Piscani (14 comune şi 40 de sate),
(DGM, p. 234-242).
Cercetând Indicatorul localităţilor din România, 1974, am constatat
dispariţia oficială a 254 de nume de foste sate şi cătune, numele satelor mai
mari extinzându-se şi asupra teritoriilor respective şi impunându-se datorită
oficializării. Cauzele dispariţiei oficiale a numelor satelor şi cătunelor
respective şi, cu timpul, şi din uzul vorbitorilor, sunt mai multe, după părerea
noastră, din care enumerăm:
a) una din cauze este aspectul peiorativ pe care-l semnifica oiconimul, de
exemplu: cătunul Cacaleţi a fost înglobat la satul Zărneşti, com. Mălureni;
satul Cotmeana s-a numit Căcărezeni; vechea denumire a satului Argeşelu,
com. Mărăcineni, a fost Ciumeşti; Dealu Boului a fost vechea denumire a
satului Dealul Pădurii din com. Cotmeana, iar în comuna Cocu a fost înglobat
la satul Crucişoare; numele satului Răchiţele de Jos s-a extins şi asupra
cătunului Dealul Scroafei; cătunul Gura Vacii se numeşte astăzi Băbana, iar
satul Gura Boului se numeşte Vedea; vechea denumire a satului Radu Negru,
com. Călineşti, a fost Guşaţi; Piţigaia, sat desfiinţat şi înglobat satului
Păuleasca, com. Mirceşti; numele satului Stâlpeni s-a extins şi asupra satului
Surdeşti; vechea denumire a satului Alunişu, com. Băiculeşti, a fost Valea
Porcului; satul Făgetu, com. Colibaşi, s-a numit Vieroşu ş.a.
O serie de oiconime au fost înlocuite cu altele, fiind considerate, probabil,
nesemnificative, de exemplu: numele satului Zărneşti, com. Mălureni, s-a
extins şi asupra cătunului Faţa Câmpului; Gura Hulubei a fost înglobat la satul
Voroveni, com. Davideşti; Linia Mare, ca nume de cătune în satele Băbana,
168
Popeşti şi Siliştea dispare oficial; la fel şi Linia Răchiţele, com. Cocu şi Linia
Zisului, com. Budeasa.
O altă cauză este cea de ordin demografic, fapt care a dus la dispariţia
distanţei dintre cătune şi sate şi, astfel, s-au impus numele satelor, dar fără
determinanţi, de exemplu: Albota de Sus şi Albota de Jos – Albota; Băjeneştii
Mari şi Băjeneştii Mici – Băjeneşti, comuna Băbana; Băjeştii Mari şi Băjeştii
Mici – Băjeşti, comuna Bălileşti; Bradu de Sus şi Bradu de Jos – Bradu;
Greabănu de Sus şi Greabănu de Jos – Greabănu, comuna Cocu; Rîca Veche şi
Rîca Nouă – Rîca, comuna Popeşti; Uda de sus şi Uda de Jos – Uda; Vlădeştii
de Jos şi Vlădeştii de Sus – Vlădeşti; Vultureştii de Sus şi Vultureştii de jos –
Vultureşti ş.a.
O mare parte din oiconimele în componenţa cărora erau entopicele: deal,
pisc, vale nu mai apar în noua nomenclatură geografică, de exemplu: Dealu
Boului (com. Cocu), Dealu Cotmeniţei (com. Drăganu), Dealu Viilor (oraşul
Topoloveni), Dealu Scroafei (com. Cocu), Piscu Moşului (com. Moşoaia),
Piscu Popii (com. Poiana Lacului), Piscu Radului (com. Băbana), Valea
Badei (com. Mirceşti), Valea Boierească (municipiul Piteşti, com. Ştefăneşti şi
com. Merişani), Valea Buţii (com. Mălureni).
Se impune, totuşi, observaţia că unele toponime au apărut în nomenclatura
geografică cu câteva secole în urmă, menţinându-se până astăzi în conştiinţa şi
uzul localnicilor, deoarece ele au constituit „o adevărată arhivă, unde se
păstrează amintirea atâtor evenimente, întâmplări şi fapte mai mult ori mai
puţin vechi şi importante, care s-au petrecut de-a lungul timpurilor şi au
impresionat într-un chip oarecare sufletul popular.”378 Oiconimele care au avut
o semnificaţie social-economică şi care astăzi nu mai apar în nomenclatura
geografică oficială, dar care persistă în uzul locuitorilor aşezărilor umane
respective, au fost atestate în secolul al XVI-lea: Bogăteşti (1572), Cacaleţi
(1511), Flămânzeşti (1525), Vieroşul (1525).
378
I. Iordan, Top. Rom., p. 2.
169
SUMMARY
The book, Villages of Arges Certified between 1300 and 1625. History
and Etymology, came from the research achieved by us, considering both the
existing historical and geographical information as well as by the documen-
tation on the spot, with the objective of knowing the most accurate, official
forms of toponyms, in order to select the geographical names and those of the
localities in Argeş County. This extensive research was born out of the desire to
explain and argue many of the meanings of the different place names in Argeş.
The analysis and research of the works dedicated to the place names gave
us the possibility to be able to see the inexpressible value of these fragments of
language and, by the information we collected and explained, we try to clear
the frequent questions about the toponymy of Argeş County.
Overall, the undertaken toponymy research highlighted the variety of
problems that are required by the analysis and interpretation of place names.
Most often, researchers (historians, linguists, geographers) achieved them
according to the scientific field each of them practiced, hence the different
opinions on the historical significance of the toponymy that should be
considered in terms of the origin of the word which is the basis of the toponym.
This paper consists of several chapters, such as:
1. The history of toponomastic research
2. Villages of Argeş certified between 1300 and 1400
6. The Structure of Argeş Toponyms. Formation of Toponyms
7. Argeş Toponym. History and Etymology
8. Măţău Toponym. Origin and Significance,
followed, naturally, by the Conclusions and Bibliography.
In the first chapter, entitled The history of toponomastic research, we
presented the most important Romanian linguists, historians and geographers in
171
the second half of the XIXth century to the present day with their main papers,
emphasizing their individual contribution to clear the issue on the structure and
origin of Romanian place names.
In the chapters 2, 3, 4 and 5 we presented and analyzed the place names of
Argeş – the oiconyms - certified within the period 1300-l625. Our major
concern was, that in discussing and analyzing the vast majority of toponyms,
citing the opinions of specialists on the etymology of the respective names, to
state also our opinion, which does not always agree with theirs.
We searched the documents relating to the certification of villages, in
order to find their graphic form at the time of their appearance and the phonetic
evolution of some place names, concluding that, mostly, oiconyms have kept
their form until today, which shows that they occurred long before their being
recorded in specialized documents, being quite known and well-established in
the catalog of geographical names in Wallachia during the medieval period.
In the research of the documents related to the names of villages certified
between 1300 and 1625, we also followed the names of persons present in the
documents issued at the respective time, since most oiconyms are derived with
suffixes, out of which the suffix that starts from nouns, –eşti, is predominant
and, rallying our views to Al. I. Graur and I Pătruţ, we consider that “Villages
were often named after the name of their founder, followed by the suffix –eşti”.
After our analysis, we found that approx. 40% are formed with the suffix -
eşti from personal names, some names being recorded in specialized documents
with nearly a century before the names of villages, which makes us agree with
Al. Graur’s scientific opinion (see above) that is pertinent and well reasoned.
Some of the names of persons no longer exist nowadays in Romanian onomas-
tics, but they existed in the past, reason why we believe that the research of
place names should be closely related to the research of antroponymy.
In a percentage of approx. 20%, oiconyms are derived from other toponyms
or anthroponyms with the suffix -eni (-ani), whereas the other suffixes have a
much lower share in the derivational toponymy system.
As such, I followed the derivative and non-derivative homophonic topo-
nyms certified in other counties from Wallachia during the same period, in
order to know the structure of Argeş toponymy.
În the VIth chapter, The Structure of Argeş Toponyms. Formation of
Toponyms, we analyzed the toponyms collected in the field and organized
172
(structured) them accoding to the number of elements involved in their
formation, distinguishing two main categories of toponymic structures: simple
and analytical toponyms.
In the the VIIth chapter, Argeş Toponym. History and Etymology, after the
undertaken research, we found that the old name Argeş was first certified in the
medieval documents as a toponym or hydronym in Transylvania, Wallachia and
Moldavia. The etymology of this word has been very much debated for more
than a century, most linguists and historians connecting it with the ancient
Thracian Argessis or Argissis. From the ancient Thracian form, Argeş derives
nowadays.
In the chapter Măţău Toponym. Origin and Significance, we undertook a
thorough analysis of it, based on existing documents. I found that it appeared in
the XVI-th century, but some evidence shows that it would have existed ever
since Vlad Tepes time. Linguists such as, N. Drăganu, C. Diculescu, Şt. Paşca,
Sextil Puşcariu and the historian N. Constantinescu, were very interested in the
etimology of the respective word. N. Drăganu’s hypothesis according to which
the word is of Slavic origin, after having been assimilated by Romanians
through a Hungarian branch, with the meaning of "a village of a bear", seems
plausible to us, the name of the toponym Meţova being identified by Sextil
Puşcariu with the Romanians of Pind.
As a working hypothesis, in analyzing and structuring the toponymy in
Argeş, this paper is not tributary to other similar ones, because Argeş has its
ancient millenary existence and it was necessary both to point out the results of
archaeological research done in this region in the last century and to emphasize
the documents where the first Argeş names were certified.
Therefore, we express our conviction that, our attempt should represent a
stimulus for further research in the toponymy in Arges, which will highlight
new elements and aspects, which added to our analysis and results should bring
additional items, and even add - there wherever possible - also other points of
view.
173
ZUSAMMENFASSUNG
Das Buch, Satele argeșene atestate între 1300 și 1625. Istorie și etimologie,
ist das Ergebnis eingehender Forschungen, wo wir sowhohl historische als auch
geographische Informationen analysiert haben und eine persönliche
Dokumentation vor Ort vorgenommen , um die genaue offiziellen Formen der
Toponymen zu erkennen und die Bezeichnungen der geographischen Gebieten
und der Ortschaften des Arges Bezirkes zu selektieren. Diese umfangreiche
Forschung entstand aus dem Wunsch viele von den verschiedenen Bedeutungen
der Ortsnamen im Arges Bezirk zu erklären und zu argumentieren.
Die durchgeführte Analyse und die Untersuchung, die den Ortsnamen
gewidmet sind, hat uns erlaubt, die unaussprechliche Wert dieser Fragmente
der Sprache zu bemerken. Mit den gesammelten und von uns erklärten
Informationen versuchen wir, die häufigen Fragen über die Toponymie der
Arges Bezirk zu beantworten.
Im Allgemeinem haben die Untersuchungen in dem Gebiet der Toponymie
gezeigt, wie wichtig und vielfältig eine Analyse und Interpretation der
Ortsnamen sind.
In den meisten Fällen haben die Forscher (Historiker, Linguisten,
Geogrpahiker) all diese bemerkt und jeder hat seine Meinung formuliert, so daß
wir heute verschiedene Bedeutungen und Interpretationen der Historik der
Toponymie haben.
Dieses Werk hat mehrere Kapitel, darunter:
1. Die Historik der Untersuchungen in dem Gebiet der Toponymie
2. Die Dörfer im Kreis Arges zwischen 1300 und 1400
6. Struktur der Toponymen im Arges. Entstehung der Toponyme
7. Das Toponym Arges. Geschichte und Etymologie
8. Das Toponym Mățău. Herkunft und Bedeutung
Am Ende befindet sich das Kapitel Schlußfolgerung und Bibliographie.
175
In dem ersten Kapitel, Die Historik der Untersuchungen in dem Gebiet der
Toponymie betitelt, haben wir die wichtigsten rumänischen Linguisten,
Historiker und Geographiker seit dem zweiten Hälfte des 19. Jahrunderts bis
heutzutage präsentiert und ihre Arbeiten und Beiträge an die Struktur und
Herkunft der rumänischen Ortsnamen.
Die nächsten Kapitel (Kapitel 2,3,4 und 5) fassen eine Analyse der
Ortsnamen im Kreis Arges zusammen. Diese sind als Oyconyme bekannt und
wurden zwischen 1300–1625 bestätigt. Wir haben uns mit den meisten
Toponymen beschäftigt, die Theorie verschiedener linguistischen Spezialiste
präsentiert und unsere eigene Schlussfolgerung ausgedruckt, die nicht immer
die gleiche mit den schon formulierten ist.
Erstens haben wir uns über die graphische Form der Dörfer aus den alten
historischen Manuskripten dokumentiert, und die phonetische Entwicklung
einiger toponymischen Namen studiert. Als Schlussfolgerung haben wir
gezeigt, dass die Oyconyme ihre erste Form aufbewahrt haben. Das ist ein
Nachweis für ihre Entstehung lang bevor ihrer Hinterlegung in den
linguistischen Werke. Diese waren sehr bekannt und familiär im Katalog der
geographischen Namen aus mitelalterlicher Walachei.
Bei der Forschung der Dokumenten über die Namen der nachgewiesen
Dörfer zwischen 1300 und 1625 haben wir auch die Namen der Personen im
Sicht genommen, die diese Papiere damals vorgebracht haben. Die meisten
Oyconymen sind mit dem Sufix – esti abgeleitet, das typisch für die
Hauptnamen ist. Die Meinungen der Forscher Al. Graur und I. Patrut teilen wir
auch: ”Die Namen der Dörfer tragen meistens den Namen des Gründers,
gefolgt von Sufix – esti”.
Unsere Analyse zeigt, dass ca. 40% aus den Namen der Orten mit dem
Sufix -esti aufgebaut sind. Ein Paar Personennamen sind sogar mit einem
Jahrhundert bevor dem Ortsnamen erschienen, so wie die wissenschatfliche
Dokumentation zeigt. Der richtig argumentierten Meinung von Al. Graur
stimmen wir wieder zu. Ein großer Teil der Namen sind heutzutage nicht mehr
benutzt, aber weil diese einmal existiert haben, müssen wir unsere
toponymische Forschung mit der antroponymischen Forschung verbinden.
Ca. 20% von den Oyconymen sind aus anderen Toponymen oder Antropo-
nymen entstanden, die mit Sufix –eni (-ani) abgeleitet wurden, während die
anderen Sufixe eine kleinere Bedeutung für das System der toponymischen
Ableitung haben.
176
Demnach haben wir die abgeleiteten und nicht abgeleiteten Toponymen,
die in anderen Kreisen der Walachei zur selben Zeit nachgewiesen wurden, um
die Struktur der Toponymie von Arges besser zu kennen.
In dem sechsten Kapitel, Struktur der Toponymen im Arges. Aufbau der
Toponymen, sind die vor Ort gesammelten Toponyme analysiert und
strukturiert als Nummer der Teile, die sie aufbauen. So haben wir zwei grosse
Kategorien der toponymischen Struktur unterscheidet: einfache Toponyme und
analytische Toponyme.
Das siebte Kapitel, Das Toponym Arges. Geschichte und Etymologie,
behandelt sich mit der Schlussfolgerung, dass in der mitelalterlichen
Dokumentation der alte Name Arges als Toponym oder Hydronym in
Siebenbürgen, Walachei und Moldau nachgewiesen wurde. Die Etymologie
dieses Wort wurde lange Zeit verhandelt, die meisten Linguisten und Historiker
haben es mit dem alten Argessis oder Argissis verbindet. Aus diesem Wort
stammt der heutzutage Arges aus.
Das Kapitel Das Toponym Mățău. Herkunft und Bedeutung ist eine
detailierte Analyse dieses Toponyms mit dem Hilfe der gefundeten
Dokumentation. Wir haben bemerkt, dieses dauert seit dem 16. Jahrhundert her,
aber einige Beweise zeigen, dass dieses zur Zeit von Vlad Tepes existierte.
Linguisten wie N. Draganu, C. Diculescu, St. Pasca, Sextil Puscariu und
Historiker N. Constantinescu waren sehr interessiert in der Etymologie dieses
Wortes. N. Draganu formulierte die Voraussetzung, dass Mățău eine slavische
Herkunft hat, nachdem die Rumänen das Wort von den Ungarn übernommen
haben, und bedeutete ”Dorf des Bäres”. Das klingt ziemlich einleuchtend, weil
Sextil Puscariu das Toponym in Region Pind entdeckt hat.
Als Voraussetzung für die Analysierung und Strukturierung der
Toponymie von Arges ist dieses Werk nicht zinspflichtig den anderen schon
erschienen Werken, denn für die tausendjährige Existenz des Kreises Arges ist
es wichtiger die archäologischen Forschungen und die uralte Dokumentation
bekannt zu machen, die die ersten Namen der Orten im Kreis Arges
nachweisen.
Als Konklusion hoffen wir, dass unseres Bemühen einen Anfang für ein
weitere und detailierte Forschung der Toponymie von Arges bedeutet, um neue
Elemente der Toponymie zu entdecken und verschiedene Interpretationen
aufzusetzen.
177
BIBLIOGRAFIE
Alessandrescu, C., (1893), Dicţionar geografic al judeţului Muşcel, Bucureşti.

Arhiva Muzeului Judeţean Argeş, Piteşti, Dosar OJPCN, Colecţii.
Arhivele Statutului Bucureşti, Mânǎstirea Câmpulung, ms. 129.
Argeş: (1966), Argeş. Revistă social-culturală, Piteşti.
Arvinte, Vasile, (1983), Român, Românesc, România. Studiu filologic, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Atlas geografic general, (1974), Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.
Atlasul cadastrului apelor din R.P.R., (1964), vol. I, partea I şi a II-a.
Atlasul judeţelor din Republica Socialistă România, (1978), Bucureşti.
Bărbulescu, Ilie, (1929), Individualitatea limbii române şi elementele slave vechi,
Bucureşti, Editura Casei Şcoalelor.
Bârsan, Anastase, Scrierea corectă a numirilor geografice, în revista Natura, nr. 4,
1963.
Berciu, D., (1969), Arta traco-dacicǎ, Bucureşti.
Berinde, Aurel, Lugojan, Simion, (1984), Contribuţii la cunoaşterea limbii dacilor,
cu o Prefaţă de Ariton Vraciu, Timişoara, Editura Facla.
Binder, Pavel, Note de toponimie, în LR, an. XIX, nr. 6, 1970.
Binder, Pavel, Toponimie istorică de pe hotarul cetăţii Bran, în Limba română, an
XX, nr.6, 1971.
Bogdan, Ioan, (1902), Documente şi regeste privitoare la relaţiile Ţării Româneşti
cu Braşovul şi Ungaria în sec. XV şi XVI, București.
Bogdan, Ioan, (1905), Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu
Braşovul şi cu Ţara Românească în sec. XV-XVI, vol. II, Bucureşti.
Bogrea, Vasile, Câteva consideraţii asupra toponimiei româneşti, în Dacoromania,
I, 1920-1921, pp. 210-219.
179
Bogrea, Vasile, Recensii, în Dacoromania, II, 1921-1922.
Bogrea, Vasile, Din toponimia românească, în Dacoromania, II, 1921-1922.
Bogrea, Vasile, (1971), Pagini istorico-filologice, ediţie îngrijită, studiu introductiv
şi indice de Mircea Borcilă şi Ion Mării, Cluj, Editura Dacia.
Bolocan, Gh., Note de toponimie oltenească, în Limba română, an. XV, nr.3/1966.
Bolocan, Gh., Modele derivative în toponimie, în Limba română, an. XXIV, nr.3,
1975, pp. 186-196.
Bolocan, Gh., Formarea numelor de grup în Oltenia, în Studii și cercetări
lingvistice, an. XXXIII, nr.2, 1982, pp. 133-163.
Bolocan, Gh., Etimologia în Dicţionarul toponimic al României (Oltenia), în Studii
și cercetări lingvistice, an. XXXV, nr.3, 1984, pp. 184-197.
Bolocan, Gh., Ionescu, Cristian, Dicţionarul toponimic al României, în Limba
română, an. XXIV, nr.3/1975, pp.197-205.
Bolocan, Gh., Probleme de limbă în actele de cancelarie anterioare secolului al
XVII-lea, în Limba română, an. XXIV, nr.4/1975, pp. 333-341.
Bolocan, Gh., Stratificare în toponimie, în Limba română, an. XXIV, nr.6/1975, pp.
583-585.
Bolocan, Gh., Categoria „nume de grup” în toponimie, în Limba română, an.
XXV, nr. I/1976, pp. 89-98.
Bolocan, Gh., Sistemul entopic al limbii române, în Limba română, an. XXV,
nr.2/1976, pp. 205-208.
Bolocan, Gh., Structura numelor de sate româneşti, în Limba română, an XXV, nr.
6/1976, pp. 593-608.
Bolocan, Gh., Există un plural toponimic? în Studii și cercetări lingvistice, an.
XXVIII, nr. 1/1977, pp. 3-14.
Bolocan, Gh., Toponime compuse: substantiv + de +substantiv, în Limba română,
an. XXVI, nr. 5/1977, pp. 533-539.
Bolocan, Gh., Transferul de nume în toponimie, în Studii și cercetări lingvistice,
an. XXVII, nr. 2/1977, pp. 171-180.
Bolocan, Gh., Structuri toponimice analitice şi redarea lor în documente, în Limba
română, an. XXXII, nr. 5/1983, p. 454-464;
180
Bolocan, Gh., Ionescu, Cristian, (1976), Dicţionarul toponimic al României –
operă de interes naţional, în Anuar 1976 Istoric. Realizări, editat de Societatea
de Științe Filologice din R.S.R., București, pp. 83-91.
Bologa, Valeriu L., Etimologii, în Dacoromania, V, 1927-1928, pp. 479-482.
Bordeianu, Mihai, Vladcovschi, Petru, (1979), Învățământul românesc în date, Iași,
Junimea.
Brătulescu, V., (1931), Mănăstirea Valea din Valea din județul Mușcel, o ctitorie
necunoscută a lui Radu Paisie, în B.C.M.I., XXIV.
Brâncuş, Grigore, (1983), Vocabularul autohton al limbii române, București,
Bugă, Dragoş, Sensul termenului „plai” la populaţia satelor Olteniei subcarpatice,
în Lucrările..., pp. 77-82.
Bulgăr, Gh., (1968), Limba română – sintaxa şi stilistica.
Bulgăr, Gh., (1971), Studii de stilistică şi limbă literară, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică.
Bureţea, Emilian N., Relaţia dintre toponimie şi apelativ în Oltenia, în LR, an.
XXIV, nr. 3/1975, pp. 207-214.
Bureţea, Emilian N., Sufixe diminutivale cu valoare posesivă în toponimia din
nordul judeţului Vâlcea, în Limba Română, an. XXXI, nr.2/1982, pp. 173-179.
Candrea, Ion Aurel, (1896), Porecle la români, Bucureşti.
Candrea, Ion Aurel, Principii de toponimie cu privire specială la toponimia
Olteniei şi a Banatului, curs litografiat, Universitatea din București, an. univ.,
1934-1935.
Cantacuzino, Gh. I., Date noi privind cetatea Poenari (Argeș), în vol. Studii și
comunicări, Pitești, 1971.
Cantemir, Dimitrie, (1978), Descrierea Moldovei, ediţie îngrijită şi prefaţată de
Constantin Măciucă, București, Editura Ion Creangă.
Capidan, Theodor, Numele geografice din România, în Analele Academiei
Române, Bucureşti, 1946.
Cat. I, II, III: Direcţia Generală a Arhivelor Statului, Catalogul documentelor Ţării
Româneşti, vol. I (1369-1600), vol. II, (1601-1620), vol. III (1621-1632),
București, 1947, 1974, 1977.
181
CL: (1956), Cercetări de lingvistică, Cluj-Napoca.
Chihaia, Pavel, (1974), Din cetățile de scaun ale Țării Românești, București,
Editura Meridiane.
Chiţescu, dr. Lucian, Cuib de vulturi geto-dac, în revista Argeş, an. XIV, nr. I-116,
Piteşti, 1979, p. 5.
Cârstoiu, Ion, (1981), Teze şi ipoteze lingvistice, Bucureşti.
Colecţia Munţii noştri, Oficiul Naţional de Turism Carpaţi: (1974), Munţii
Făgăraş; (1975), Masivul Iezer-Păpuşa; (1975), Piatra Craiului.
Coman, Petre, Cele mai vechi cruci ale Mǎţǎului (Muşcel), în Buletinul Comisiei
Monumentelor Istorice, XXIV, 1931, publicat de N. Iorga.
Conea, Ion, Vechile târguri, în Probleme de Geografie, IV, 1957.
Conea, Ion, (1960), Toponimia. Aspectele ei geografice, în Monografia geografică
a Republicii Populare Române, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., pp.
63-92.
Constantinescu, N., Satele medievale din jud. Argeş până în anul 1500; Încercări
de geografie istorică, în Studii şi comunicări, Piteşti, 1969, pp. 167-178.
Constantinescu, N. A., (1963), Dicționar onomastic românesc, București, Editura
Academiei.
DR: Dacoromania, Buletinul Muzeului Limbei Române, Cluj, 1920-1948;
Daicoviciu, C., Însemnări despre daci XV. Dacii şi ţara de sub conducerea lui
Dromichaites, în Steaua, 12, an. VIII-94, dec. 1957, pp. 95-98.
Daicoviciu, C., (1957), Țara lui Dromichaites, în vol. Omagial pentru Kelemen
Lajos, Cluj.
Daicoviciu, C., (1969), Dacica.
Dan, Dumitru, (1896), Din toponimia românească, studiu istorico-lingvistic,
Bucureşti.
Dauzat, Albert, (1928), Les noms de lieux, origine et évolution, Paris.
Densusianu, Ovid, (1961), Istoria limbii române, vol. I, Originile, Ediție îngrijită
de Prof. univ. dr. Jean Byck, București, Editura Științifică.
Densusianu, Ovid, (1898), Urme vechi de limbă în toponimia românească.
Densusianu, Ovid, (1929), Probleme de toponimie şi onomastică, București.
182
DA: Academia Română, (1906 urm.), Dicţionarul limbii române, Bucureşti.
DEX: (1975), Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, Editura
Academiei R.S.R., ediția a II-a, 1984.
DEX: (1984), Dicţionarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, Bucureşti,
Editura Academiei R.S.R.
DLRM: (1958), Dicţionarul limbii române moderne, București, Editura Academiei.
DOR: Constantinescu, N., (1963), Dicţionar onomastic românesc, Bucureşti,
Editura Academiei R.P.R.
Dicu, Paul, Noi dovezi ale continuităţii, în revista Argeş, an. XV., nr. 1/120, Piteşti,
1980, p. 6.
Dicu, Paul, Deaconu, Gheorghe, O importantă descoperire numismatică în
sprijinul permanenţei şi continuităţii daco-romane în nord-vestul Munteniei, în
revista Argeş, an. X, nr.2, Piteşti, 1976, p. 5.
Diculescu, C., Elementele vechi greceşti din limba română, în Dacoromania, IV,
partea I, Cluj, 1924-1926, apărut în 1927, pp. 394-502.
Dinu, Constantin, Din istoricul unui vechi sat de moşneni – Suslăneşti, în Studii şi
comunicări, Piteşti, 1972, pp. 285-292.
DIR: (1501-1525), Documente privind istoria României. B. Ţara Românească, vol.
I.
DRH: Documenta Romaniae Historica. B. Ţara Românească, volumele: I (1247-
1500), II (1501-1525), III (1526-1535), IV (1536-1550), Bucureşti, Editura
Academiei R.S.R., 1966, 1972, 1975, 1981. DRH, D, (1977), Relaţiile între
Ţările Române, vol. I (1222-1456), Bucureşti, Editura Academiei R.S.R.
Donat, Ion, (1947), Toponimia slavă din Oltenia, Craiova.
Donat, Ion, Aşezările omeneşti din Ţara Românească în secolele XIV-XVI, în
Revista de istorie, an. IX, nr. 6, Bucureşti, 1956, pp. 75-93.
Donat, Ion, Câteva aspecte geografice ale toponimiei din Ţara Românească, în
FD, vol. IV, 1962, pp. 101-134.
Donat, Ion, Consideraţii istorice asupra toponimiei româneşti – I, în Limba
română, an. XIII, nr. 6, 1964.
Donat, Ion, Pentru un dicţionar toponimic român, în Limba română, an XVII, nr.
2, 1968, pp. 141-146.
183
Dragu, Gh., (1973), Toponimie geografică (partea I), centrul de multiplicare al
Universităţii din Bucureşti.
Dragu, Gh., Locul şi rolul microtoponimiei în cercetarea geografică, cu referiri la
Ţara Oltului, în vol. Lucrările..., 1975.
Drăganu, Nicolae, Din vechea noastră toponimie, în Dacoromania, I, Cluj, pp.
109-146.
Drăganu, Nicolae, (1928), Toponimie şi istorie, Cluj.
Drăganu, Nicolae, (1933), Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi a
onomasticei, Bucureşti.
FD: (1958), Fonetică şi dialectologie, Bucureşti.
Florea, Viorica, Raportul dintre înțelesul numelor de locuri și cel al numelor
comune corespunzătoare, în Limba română, nr. 3/1975.
Frunzescu, Dimitrie, (1872), Dicţionar topografic şi statistic al României,
Bucureşti.
Geografia României II, Geografia umană şi economică, (1984), Bucureşti, Editura
Academiei Republicii Socialiste România
Giuglea, George, (1983), Cuvinte româneşti şi romantice. Studii de Istoria limbii,
etimologie, toponimie, ediţie îngrijită, introducere, bibliografie, note şi indice de
Florenţa Sădeanu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Giuglea, G., Orghidan, N., Branul în lumina toponimiei, în CL, an. IV, nr. I, 1959,
pp. 127-152.
Giuglea, G. şi Ghergariu, L., Note etimologice şi lexicale, în Limba română, an.
XVI, nr. 6, 1965, pp. 651-656.
Giuglea, G. şi colaboratorii, Toponimie şi viaţă socială, în revista Argeş, nr.1,
ianuarie, 1967.
Giuglea, G., Argeşul: Giuglea, G., Ţepelea, G., Mocanu, M.Z., Proca, O., (1969),
Argeşul în lumina toponimiei, Piteşti.
Giurescu, Constantin C., (1942), Istoria Românilor, vol. I, ediţia a IV-a, Bucureşti;
vol. III, partea I, Bucureşti, 1942.
Giurescu, Constantin C., Giurescu, Dinu C., Istoria Românilor, vol. I, 1975, vol. II,
1975, București, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
184
Graur, Al., Istoria unui cuvânt. Argeș nume armenesc?, în revista Argeș, nr.
5/1970.
Graur, Al., (1965), Nume de persoane, Bucureşti.
Graur, Al., (1972), Nume şi locuri, Bucureşti, Editura Ştiinţifică.
Grecu, M. V. ,(2009), Măţău – istorie şi etimologie, în vol. MUSEUM IX – Studii şi
Comunicări Ştiinţifice, pp. 204-211.
Hasdeu, Bogdan Petriceicu, (1873), Istoria critică a Românilor, vol. I, ed. I.; ed. a
II-a, 1875.
Hasdeu, Bogdan Petriceicu, (1886), Etymologicum Magnum Romaniae, tom. I.; Id.,
ediţie îngrijită de Grigore Brâncuş: vol. I, 1972; vol. II, 1974; vol. III, 1976,
Editura Minerva.
Hasdeu, Bogdan Petriceicu, (2004), Opere, vol. VI, Ediție critică, note și comentarii
de Stancu Ilin, București, Editura Floarea Darurilor.
Ind.cron.nr.: Direcţia Generală a Arhivelor Statului, Actele Secţiei Bunuri publice
– Bucureşti, Indice cronologic nr. 9, 1949; 2, 1951; 23, 1952.
Indicatorul localităţilor din România,(1943), Bucureşti.
Ionescu, Christian, (1975), Mică enciclopedie onomastică, Bucureşti, Editura
Enciclopedică Română.
Ionescu, Christian, (1979), Antroponimia românească, Biblioteca Centrală
Universitară – București, teză de doctorat (Conducător ştiinţific – acad. Al.
Graur).
Ionescu, Christian, Toponimie de origine antroponimică, în Studii și cercetări
lingvistice, an. XXXV, nr. 3, 1984, pp. 198-202.
Ionescu, Gr., (1940), Curtea de Argeș, istoria orașului prin monumentele lui,
București.
Ionescu, I., (1971), Despre originea şi semnificaţia etimologică a toponimicului
Argeş, în LR, nr.4, an., XX, pp. 335-337.
Iordan, Ion, Gâştescu, Petre, Oancea, D.I., (1974), Indicatorul localităţilor din
România, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R.
Iordan, Iorgu, (1963), Toponimia românească, Bucureşti, Editura Academiei
R.P.R.
185
Iordan, Iorgu, (1983), Dicţionar al numelor de familie româneşti, București,
Iorga, Nicolae, (1930), Domnii români după portrete și fresce contemporane,
Sibiu.
Iorga, Nicolae, (1928), Istoria învățământului românesc, București.
Iorga, Nicolae, Istoria Românilor, Bucureşti, vol. II, 1936; vol. III, 1937.
Iorga, Nicolae, (1937), Istoria comerţului românesc, epoca veche, Bucureşti.
Iorga, Nicolae, (1941), Revelaţii toponimice pentru istoria neştiută a Românilor,
tomul I, Teleormanul, (extras), Bucureşti.
ILR: (1965), Istoria limbii române, vol. I., Bucureşti, Editura Academiei.
ILR: (1969), Istoria limbii române, vol. II., Bucureşti, Editura Academiei.
Istoria literaturii române, (1964), vol. I, Bucureşti, Editura Academiei Republicii
Populare Române.
Istoria României, (1960), vol. I, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R.
Ivǎnescu G., Istoria unui cuvânt, în revista Argeş, nr.5/48, mai 1970.
Ivǎnescu G., Din nou despre cuvântul Argeş, în revista, Argeş, nr. 6, 1970.
Janitsek, O., O clasificare în microtoponimie: nume topice româneşti de origine
maghiară, în SMO, 1969, pp. 75-80.
Judeţele patriei, Argeş, (1980), București, Editura Sport-turism.
Judeţele României socialiste, (1969), Bucureşti, Editura Politică.
Lahovary, G. I., (1894), Dicţionar geografic al judeţului Argeş, Bucureşti.
Laurent V., Argeşul din Valahia şi Argeşul din Armenia, în Revista istoricǎ, vol.
XXXII, 1946.
Lecca, O. G., (1937), Dicţionar istoric, arheologic şi geografic al României,
Bucureşti.
LL: Limbă şi literatură, Bucureşti, 1955.
LR: Limba română, Bucureşti, 1952.
Loc. jud. : Localităţile judeţului Argeş, (1971), Piteşti.
Lucrările ... Lucrările Simpozionului de Toponimie, Institutul de Geografie,
Bucureşti, iunie, 1972, apărut în anul 1975;
186
Macrea, D., (1965), Studii de istorie a limbii şi lingvisticii române, Bucureşti,
Editura Didactică şi Pedagogică.
Macrea, D., (1978), Contribuţii la istoria lingvisticii şi filologiei româneşti,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Macrea, D., (1982), Probleme ale structurii şi evoluţiei limbii române, Bucureşti,
MDGR: Marele Dicţionar Geografic al României,(1898-1902), volumele I-V,
Bucureşti, (coordonator G.I. Lahovary).
Mihăilă, G., (1973), Studii de lexicologie şi istorie a limbii şi a lingvisticii
româneşti, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.
Mihăilă, G., (1974), Dicţionar al limbii române vechi (sfârşitul sec. al X-lea –
începutul sec. al XVI-lea), Bucureşti, Editura Enciclopedică Română.
Mihăilă, G., (1981), Studii de lingvistică şi filologie, Timişoara, Editura Facla.
Mitrea, Bucur, Descoperiri recente de monede antice pe teritoriul RPR, în SCIV,
an. XI, nr. I, 1960.
Mitrea, Bucur, Cu privire la tezaurul monetar imperial de la Săpata de Jos şi
prăbuşirea limesului transalutanus, în Studii şi cercetări numismatice, vol. IV,
București, 1968, pp. 197-206.
Modoran, Filofteia, Toponime care reflectă mişcări de populaţie românească pe
teritoriul ţării noastre, în Limba română, an XXXI, nr. 1, 1982, pp. 85-92.
Moise, Ion, Câteva toponimice din zona Argeşului, în Studii şi comunicări, Piteşti,
1972, pp. 365-367.
Moise, Ion, Note etimologice (microtoponimie), în Limba română, an. XXII, nr. 6,
1973, pp. 577-581.
Moise, Ion, Toponimie şi stilistică, în Limba română, an. XXVIII, nr. 2, 1979, pp.
185-190.
Moldoveanu, Gh., Structuri ale toponimiei din bazinul Milcovului, în Lucrările...,
pp. 93-112.
Munţii noştrii, Masivul Făgăraş, fără an.
Nania, Ion, Locuitorii gumelniţeni în lumina cercetărilor de la Teiu, în Studii şi
articole de istorie, 9, București, 1967, pp. 7-23.
187
Nania, Ion, Aria culturii de prund în România, în Studii şi comunicări, Piteşti,
1968, pp. 17-22.
Nania, Ion, O importantă descoperire din perioada feudalismului timpuriu la
Bârlogu, com. Negraş, jud. Argeş, în Studii şi comunicări, Piteşti, 1969, pp. 117-
132.
Nasta, Nicolae, Urme arheologice şi istorice în raionul Muşcel, în revista Magazin,
an. V, nr. 194, sâmbătă 24 iunie 1961.
Neagoe Basarab, 1512-1521, la 460 ani de la urcarea sa pe tronul Țării
Românești, (1972), București.
Nicolescu, C., (2009), Argeș - origine și semnificație, în vol. MUSEUM IX – Studii
şi Comunicări Ştiinţifice, pp. 307-318.
Onciul, Dimitrie, (1964), Opere complete, tom. I, Bucureşti.
Onciul, Dimitrie, (1899), Originile Principatelor Române, Bucureşti.
Onciul D., Teoria lui Roesler, în Convorbiri literare, XIX, (1885), Iaşi.
Paşca, Ştefan, (1936), Nume de persoane şi nume de animale din Ţara Oltului,
Bucureşti, Academia Română.
Paşca, Ştefan, Contribuţii toponomastice, în Dacoromania, XI, 1948.
Pătruţ, Ioan, (1974), Studii de limba română şi slavistică, Cluj, Editura Dacia.
Pătruţ, Ioan, Onomastica românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1980;
Pătruţ, Ioan, (1984), Nume de persoane şi nume de locuri româneşti, Bucureşti,
Petrovici, Emil, Dacoslava, în Dacoromania, an. X, 1941, p. 233 ş.urm.
Petrovici, Emil, Simbioza româno-slavă în Transilvania, în Transilvania, an. 73,
1942.
Petrovici, Emil, Continuitatea daco-română şi Slavii, în Transilvania, an. 73, 1942.
Petrovici, Emil, Adjectivele posesive slave în – j – ca toponimice pe teritoriul
R.S.R., în Studii și cercetări lingvistice, an.4, 1953;
Petrovici, Emil, Repartiţia geografică a toponimicelor slave de pe teritoriul
României, în Romanoslavica, an. 9, 1963, pp. 5-11.
188
Petrovici, Emil, Oronime formate din antroponime în Carpaţii româneşti, în SMO,
1969, pp. 61-67.
Petrovici, Emil, (1970), Studii de dialectologie şi toponimie, Bucureşti, Editura
Academiei R.S.R., (Studii).
Philippide, Alexandru, (1923), Originea Românilor, vol. I, Iaşi.
Pârvan, Vasile, (1923), Consideraţiuni asupra unor nume de râuri daco-scitice,
Bucureşti.
Pârvan, Vasile, (1926), Getica. O protoistorie a Daciei, Bucureşti, Editura Cultura
Naţională; ediţia a II-a, 1982.
Popescu-Optaşi, N., Argeş pe firele etimologiei, în revista Argeş, nr. 3/1978.
Popescu-Sireteanu, Ion, (1983), Limbă şi cultură populară, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Porucic, T., (1931), Lexiconul termenilor entopici din limba română, Bucureşti.
Puşcariu, Sextil, (1940), Limba română, I, Privire generală, București, Fundaţia
pentru literatură şi artă; ediţia a II-a – 1976.
Puşcariu, Sextil, (1938), La Transylvanie, București, Monitorul oficial.
Radu, Cezar, (1966), Ghid turistic al regiunii Argeş, Bucureşti.
Rosetti, Al., (1968), Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII-lea,
cu VI hărţi afară din text, Bucureşti, Editura pentru Literatură.
Rosetti, Al., (1978), Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII-lea,
cu VI hărţi afară din text, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Russu, I.I., (1981), Etnogeneza românilor. Fondul autohton traco-dacic şi
componenta latino-romanică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Russu, I.I., (1967), Limba traco-dacilor, ediția a-II-a, București.
Sacerdoţeanu, Aurelian, (1942), Aşezările omeneşti din Ţara Românească, până la
1418, Bucureşti.
Sacerdoţeanu, Aurelian, Argeş – cea mai veche reşedinţă a Ţării Româneşti, în
Studii şi comunicări, Piteşti, 1968, pp. 105-122.
Sacerdoţeanu, Aurelian, Aref – un vechi sat argeşean, în Studii şi comunicări,
Piteşti, 1969, pp. 179-209.
189
Sacerdoţeanu, Aurelian, Începuturile oraşului Piteşti, în Studii şi comunicări,
Piteşti, 1971, pp. 195-208.
Sacerdoţeanu, Aurelian, Toponimia ţării, document important al permanenţei vieţii
istorice a poporului român, în Lucrările ..., 1975, pp. 37-49.
Sala, Marius, În legătură cu raportul dintre evoluţia apelativelor şi a
toponimicelor, în Studii și cercetări lingvistice, an. IX, nr. 3, 1958, pp. 337-348.
Sala, Marius, Cu privire la unele determinative din toponimia românească, în
Limba română, an. XIII, nr. 1, 1964, pp. 62-69.
Sala, Marius, Probleme de toponimie – I, în Limba română, an. XIII, nr. 2,/1964.
Sala, Marius, Probleme de toponimie – II, în Limba română, an. XIII, nr. 3/1964.
Stahl, H. H., Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, vol. I, 1958;
vol.II, 1959; vol. III, 1965, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R.
SCIV: Studii şi cercetări de istorie veche, (1950 ), Bucureşti.
SCL: Studii şi cercetări lingvistice, (1950), Bucureşti.
Studii şi comunicări, revistă editată de Muzeul Judeţean Argeş, Piteşti, volumele
din anii: 1968, 1969, 1971, 1972, 1980.
SMO: Studii şi materiale de onomastică, (1969), Bucureşti.
SO: Studii de onomastică, Cluj-Napoca, 1976, 1981, 1982.
Şăineanu, Lazăr, (1885), Elemente turceşti în limba română, Bucureşti.
Şăineanu, Lazăr, (1900), Influenţa orientală asupra limbei şi culturii române, vol.
II, - Vocabularul, Bucureşti.
Șerban, Constantin, Moisescu, Nicolae, (1980), Curtea de Argeș în documente,
București, Editura Sport-Turism.
Şucu, Ion I., Tomescu, P., Popescu, I., (1976), Monografia comunei Mioarele,
Bucureşti.
Tafrali, O., (1930), Monuments byzantins de Courtea de Argeş, Paris.
Teodorescu, V., Rizea, I., Dupoi, V., Un tezaur de podoabe dacice de argint şi de
monede romane republicane descoperit în Muntenia. Tezaurul de la Rociu,
judeţul Argeş, în Studii şi comunicări, Piteşti, 1969, pp. 101-108.
Tocilescu, Grigore, Documente istorice slavo-române din Ţara Româneascǎ şi
Moldova, privitoare la legǎturile cu Ardealul, 1346-1603, nr. 359.
190
Tudor, Dumitru, (1968), Oltenia Romană, ediţia a III-a, Bucureşti.
Udrescu, D., (1967), Glosar regional Argeş, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R.
Valaori, Iuliu, (1924), Elemente de lingvisticǎ indoeuropeanǎ, Bucureşti.
Vǎtǎmanu, N., (1966), De la începuturile medicinei româneşti, București.
Vinţeler, O., Oros, M., Observaţii privind delimitarea microtoponimiei de
macrotoponimie, în CL, an. XIV, nr. 1, 1969, pp. 109-113.
Vâlsan, G., (1924), Valea superioară a Prahovei, Bucureşti.
Vulcănescu, Romulus, (1967), Toponymie agraire de montagne dans les Carpathes
Roumains.
191
ABREVIERI
(COMUNE)
• ALBEŞTII DE ARGEŞ = AA
• ALBEŞTII DE MUSCEL = AM
• ALBOTA = AI
• ANINOASA = A2
• AREFU = A3
• BASCOV = BI
• BĂBANA = B2
• BĂICULEŞTI = B3
• BĂLILEŞTI = B4
• BELEŢI-NEGREŞTI = BN
• BEREVOIEŞTI = B5
• BÂRLA = B6
• BOGAŢI = B7
• BOTENI = B8
• BOŢEŞTI = B9
• BRADU = BIO
• BRĂDULEŢ = BII
• BUDEASA = BI2
• BUGHEA DE JOS = BJ
• BUZOIEŞTI = BI3
• CĂLDĂRARU = CI
• CĂLINEŞTI = C2
• CĂTEASCA = C3
• CEPARI = C4
• CETĂŢENI = C5
• CICĂNEŞTI = C6
• CIOFRÂNGENI = C7
• CIOMĂGEŞTI = C8
• CÂMPULUNG = C9
• COCU = CIO
• COLIBAŞI = CII
• CORBENI = CI2
• CORBI = CI3
193
• COSTEŞTI = CI4
• COTMEANA = CI6
• CUCA = CI7
• CURTEA DE ARGEŞ = CA
• DAVIDEŞTI = DI
• DÂMBOVICIOARA = D2
• COŞEŞTI = CI5
• DÂRMĂNEŞTI = D3
• DOBREŞTI = D4
• DOMNEŞTI = D5
• DRAGOSLAVELE = D6
• DRĂGANU = D7
• GODENI = G
• HÂRSEŞTI = HI
• HÂRTIEŞTI = H2
• IZVORU = I
• LEORDENI = LI
• LEREŞTI = L2
• LUNCA CORBULUI = LC
• MĂLURENI = MI
• MĂRĂCINENI = M2
• MERIŞANI = M3
• MICEŞTI = M4
• MIHĂIEŞTI = M5
• MIOARELE = M6
• MIROŞI = M7
• MORĂREŞTI = M8
• MOŞOAIA = M9
• MOZĂCENI = MIO
• MUŞĂTEŞTI = MII
• NEGRAŞI = NI
• NUCŞOARA = N2
• OARJA = O
• PIETROŞANI = PI
• PITEŞTI = P2
• POIANA LACULUI ARGEŞ = PL
• POIENARII DE ARGEŞ = PA
• POIENARII DE MUSCEL= PM
• POPEŞTI = P3
• PRIBOIENI = P4
• RĂTEŞTI = RI
• RECEA = R2
194
• ROCIU = R3
• RUCĂR = R4
• SĂLĂTRUCU = SI
• SĂPATA = S2
• SCHITU GOLEŞTI = SG
• SLOBOZIA = S3
• STÎLPENI = S4
• STOENEŞTI = S5
• STOLNICI = S6
• SUSENI = S7
• STEFAN CEL MARE = ŞM
• ŞTICĂNEŞTI = ŞI
• ŞUICI = Ş2
• TEIU = TI
• TIGVENI = T2
• TOPOLOVENI = T3
• ŢIŢEŞTI = Ţ
• UDA = U
• UNGHENI = UI
• VALEA DANULUI = VD
• VALEA IAŞULUI = VI
• VALEA MARE-PRAVĂȚ = VP
• VEDEA = V
• VLĂDEŞTI = VI
195
ABREVIERI
AC. = ACUZATIV
ADJ. = ADJECTIV(UL)
ALB. = ALBANEZ(UL)
ANTR. M. = ANTROPONIM MASCULIN
ART. CIT. = ARTICOL(UL) CITAT
AUG. = AUGUST
BOLOCAN, STRUCTURI = BOLOCAN, GH., STRUCTURI
TOPONIMICE ANALITICE ŞI REDAREA LOR ÎN DOCUMENTE, ÎN
LR, ANUL XXXI, NR.5, 1983, pp. 454-464
BG. = BULGAR(UL)
BG., SCR. = BULGARUL, SÂRBOCROATUL
CAP. = CAPITOLUL
COM. = COMUNA
CF. = CONFER,COMPARĂ CU
DEC. = DECEMBRIE
DENSUSIANU, GRAIUL. = DENSUSIANU, OV., GRAIUL DIN ŢARA
HAŢEGULUI, BUCUREŞTI, 1915
DENSUSIANU, PROBLEME. = DENSUSIANU, OV., PROBLEME DE
TOPONIMIE ŞI ONOMASTICĂ, BUCUREŞTI, 1929
DET. = DETERMINATIV
DIM. = DIMINUTIV (DIMINUTIVAL)
DOC. = DOCUMENTUL
DOC. NR. = DOCUMENTUL NUMĂRUL
197
DRG. = DRĂGĂŞANI
E. = ENTOPIC
F.A. = FĂRĂ AN
FEBR. = FEBRUARIE
GEN. = GENITIV
GRS. = GRAI ŞI SUFLET
GR. = GRECESC
HIPOC. = HIPOCORISTIC
IBID., IB. = IBIDEM „ACEEAŞI OPERĂ, ÎN ACELAŞI LOC“
IAN. = IANUARIE
ID. = IDEM „ACELAŞI AUTOR“
ILR. = INDICATORUL LOCALITĂŢILOR DIN ROMÂNIA,
BUCUREŞTI, 1974
ÎNV. = ÎNVECHIT
IONESCU, ANTR., NR. = IONESCU, CHRISTIAN, ANTROPONIMIA
ROMÂNEASCĂ, NUMARUL, TEZĂ DE DOCTORAT,
BUCUREŞTI, 1979
JUD. = JUDEŢUL-JUDEŢELE
LAT. = LATIN(UL)
LUCR. CIT. = LUCRARE(A) CITATĂ
MAGH. = MAGHIAR(UL)
NOV. = NOIEMBRIE
N.N. = NOTA NOASTRĂ
NR. = NUMĂR(UL)
N. FAM. = NUME DE FAMILIE
N. PERS. = NUME DE PERSOANĂ
N. TOP = NUME TOPIC
OCT. = OCTOMBRIE
198
OP.CIT. = OPERA CITATĂ
P. = PAGINA
PASSIM = ICI ŞI COLO
PL. = PLURAL
PL. ART. AL SB. = PLURALUL ARTICULAT AL SUBSTANTIVULUI
PL. NEART. = PLURALUL NEARTICULAT
PREP. = PREPOZIŢIE
REV. = REVISTA
SEC. = SECOLUL-SECOLELE
SEPT. = SEPTEMBRIE
SG. = SINGULAR(UL)
SÂRB. = SÂRBESC(UL)
SL. = SLAVUL
SUBL. N. = SUBLINIEREA NOASTRĂ
SB., SUBST. = SUBSTANTIV(UL)
S.F. = SUBSTANTIV FEMININ
S.M. = SUBSTANTIV MASCULIN
S.N. = SUBSTANTIV NEUTRU
SUF. = SUFIX(UL)
SUF. AUGM. = SUFIX AUGMENTATIV
SUF. COL. = SUFIX COLECTIV
SUF. COMP. = SUFIX COMPUS
SUF. DIM. COMP. = SUFIX DIMINUTIVAL COMPUS
Ş.A. = ŞI ALTELE
ŞĂINEANU, ÎNCERCARE = ŞĂINEANU, LAZĂR, ÎNCERCARE
ASUPRA SEMASIOLOGIEI LIMBII ROMÂNE. STUDII ASUPRA
TRANZIŢIUNII SENSURILOR, TEZĂ,1887
Ş. URM = ŞI URMĂTOARELE
199
TC. = TURCESC(UL)
V. BULG. = VECHIUL BULGAR
V. SL = VECHIUL SLAV (SLAVA VECHE)
VB. = VERBUL
VED. = VEDEA (LOCALITATE)
VOL. = VOLUM
200

Carmen I Nicolescu

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Carmen I Nicolescu

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Carmen I.

Satele argeşene atestate între anii 1300 şi 1625.

Ediţia a III-a, revăzută şi completată

Presa Universitară Clujeană

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

© 2013 Autorii volumului. Toate drepturile rezervate.

1. Istoricul cercetărilor toponomastice......................................................... 15

2. Satele argeșene atestate între anii 1300 și 1400 ....................................... 49

3. Satele argeșene atestate între anii 1401 și 1500 ....................................... 55

4. Satele argeșene atestate între anii 1501 și 1600 ....................................... 75

5. Satele argeșene atestate între anii 1601 și 1625 ..................................... 113

6. Structura toponimelor argeșene. Formarea toponimelor..................... 119

7. Toponimul Argeș. Istorie și etimologie................................................... 151

8. Toponimul Mățău. Origine şi semnificaţie............................................. 161

Summary ....................................................................................................... 171

Abrevieri. Comune ....................................................................................... 193

Abrevieri ....................................................................................................... 197

Cunoașterea semnificației și a originii numelor de locuri, din punct de

Lucrarea pe care o prezentăm este rezultatul cercetărilor întreprinse de noi,

1.1. Istoria numelor de locuri argeșene

Deoarece scrisul pe teren românesc a apărut destul de târziu, datorită

În secolul al XV-lea, datorită necesităţii legiferării actelor emise la curtea

Urmărind toponimele în documentele istorice din secolul al XVI-lea şi

În primul pătrar al secolului al XVII-lea au fost atestate următoarele

Urmărind şi înregistrând toponimele argeşene de la atestare şi până în

A. Toponime formate cu antroponime (la singular sau la plural):

B. Toponime care au ca prim element un toponim:

C. Toponime care au ca prim element un toponim:

6.1. Toponime simple: I. cuvinte comune – a. primare:

6.1.1. Toponime simple: cuvinte comune – a. primare (la plural):

Adunaţi (<Adunaţi „sat îngrămădit cu case dese‟, Top. rom., p. 321;

- toponime derivate cu sufixe folosite pentru diminutive:

- formaţii colective derivate de la nume de animale şi de plante:

- toponime derivate cu alte sufixe:

- antroponime masculine sau feminine cu aspect de singular sau plural:

Arca: 2. IV. 1563 (DIR, B, III, p. 175), toponim la Cochineştii de Sus;

6.1.4.Toponime simple: antroponime – b. derivate:

- antroponime cu forma de plural (în – eşti şi – eni):

6.1.5.Toponime simple: toponime - derivate de la alte toponime:

Argeşani, sat (B3); toponimul, derivat de la Argeş, râul pe care se află

6.2.1. A. Toponime formate cu antroponime (la singular sau la plural):

- substantiv (în general – entopic) + antroponim (în cazul genitiv):

- substantiv + antroponim cu articolul în procliză:

- substantiv + antroponim în nominativ:

- prepoziţie + toponim (entopic + antroponim în genitiv):

- prepozitie + toponim (entopic + antroponim cu articol în procliză):

- prepoziţie + toponim (entopic + antroponim prepoziţional):

Albota de Jos (sat desfiinţat, înglobat la satul Albota) şi Albota de Sus

b) din deal – din vale:

Păduroiu din Deal, Păduroiu din Vale, sate (PL).

c) denumiri de sate formate prin juxtapunere:

Bucşeneşti - Lotaşi, sat (Ț).

- toponim + determinative care arată mărimea:

Bahna Mare, Bahna Mică, izlaz (Vi).

6.2.3. C. Toponime care au ca prim element un cuvânt comun:

- entopic+determinativ (substantiv comun) prepoziţional:

- prepoziţie+cuvânt comun (substantiv sau adjectiv substantivat):

- prepoziţie+toponim (oiconim sau oronim):

- prepoziţie+entopic+adjectiv(cu sau fără articol dem.):

- prepoziţie + substantiv n. + substantiv g. :

- prepoziţie + substantiv (entopic) +prepoziţie + substantiv:

6.2.4. Structuri toponimice analitice complexe:

Adunaţii ot Fata de Sus apare la 1835, toponimul semnificînd numele

Termenul argeş („cetate“, „târg“, „judeţ“, „râu“), nume strǎvechi, a fost