Autoare: ROSE BURGHLEY

Titlu original: THE AFTERGLOW

Titlu românesc: VĂPAIA

Traducător: Mihnea Columbeanu

Lui Lacey îi plăcea slujba ei ca

profesoară de engleză la un liceu de
fete exclusivist din Elveţia – dar nu
avea în nici un caz intenţia să urmeze
exemplul tinerelor ei eleve,
îndrăgostindu-se de medicul şcolii,
Roger Soames. Nici măcar nu-l prea
plăcea pe doctorul Soames – era
grosolan şi dictatorial, aşa că n-avea
decât să se bucure de curtea pe care i-
o făceau elevele. Lacey şi-a îndreptat
sentimentele în altă direcţie, şi anume
spre doctorul Ludwig Heist. Dar nici
într-acolo n-o aştepta nici o speranţă,
după cum şi-a dat ea în curând seama.
Doctorul Heist putea fi interesat de
câte o elevă fermecătoare, sau de
sofisticata Gerda Reisenfeld, dar în
nici un caz nu avea de gând s-o remarce
pe Lacey!
 – Nu-i aşa că e splendid? întrebă
el, aproape cu fervoare. Ardena a stat
literalmente sub un nor, săptămâni de-a
rândul, dar în curând va ieşi din nou
la lumină, cu adevărat frumoasă. Acolo,
sus, continuă, arătând cu capul spre
piscurile înalte care se ridicau
deasupra lor, zăpada se va întări nu
peste mult, iar atunci ne vom pune
schiurile şi vom descoperi cât de
încântătoare poate fi viaţa. Îmi vei
petrece weekend-urile la cabană –
weekend-urile în care pot scăpa, mai
bine zis – hotelul va fi deschis, iar
Ecole d'Unité se va muta in corpore. O
să-ţi placă să locuieşti pe coasta
muntelui, Lacey?
Lacey fu surprinsă de bruscheţea cu
care trecuse la folosirea numelui ei de
botez... apoi, dintr-o dată, se simţi
nedumerită.
– Da, o să-mi placă foarte mult,
răspunse ea.
– Rămâne de văzut cât de mult o să-
ţi placă, o avertiză Ludwig Heist. Dar
sunt destul de sigur că-ţi va plăcea.
Oricum, continuă el pe un ton mai
glumeţ, nu trebuie să încerci prea des
să aluneci în jos pe pantele muntelui.
Neputându-se stăpâni, Lacey îi
surâse. Parcă s-ar fi simţit datoare
să-i zâmbească.
– Voi încerca, îi promise ea.
Expresia doctorului Heist deveni
serioasă.
– Trebuie să te duc înapoi, îi
spuse.
Se aplecă prin faţa ei, ca să se
asigure că fereastra de alături era
bine închisă.
– Nu trage curentul?
– Nu. Aici, în maşină, e o căldură
delicioasă. Mi-aş dori să nu trebuiască
să... s-o părăsesc.
– Serios?
Braţul lui rămăsese întins de-a
lungul spătarului şi, când Lacey
întoarse capul spre el, involuntar îl
atinse cu o şuviţă de păr pe faţă. Îl
simţi devenind rigid un moment, iar
expresia ochilor lui, aflaţi la doar
câteva degete distanţă de ai ei, o
nedumeri total. Imediat, avu senzaţia
că sângele îi făcu un salt în vene,
când Ludwig Heist vorbi sacadat, în
timp ce ridica mâna şi-i atingea
obrazul, cu o expresie aproape
întrebătoare.
– Am avut obiecţii faţă de acest
gest din partea lui Soames, recunoscu
el, dar nu-l pot învinui întru totul.
Eşti foarte tânără, foarte frumoasă şi
foarte englezoaică – în pofida părului
atât de ne-englezesc. Ştii asta, Lacey?
Respiraţia lui Lacey se opri în gât,
iar la baza acestuia începu să-i
pulseze nebuneşte o venă.
– Dacă aşa spuneţi dumneavoastră,
domnule doctor Heist... încercă ea s-o
ia în glumă.
– Aşa spun eu.
Degetele lui alunecară în jos, până
când îi prinseră bărbia, iar lui Lacey
abia dacă-i veni să creadă... dar
chipul lui întunecat, bine bărbierit,
se apropia tot mai mult. Şi apoi, îi
dădu drumul şi vorbi din nou, pe
acelaşi ton crispat dinainte.
– Să-mi aminteşti că există un lucru
pe care trebuie să-l fac într-o bună
zi, micuţă Lacey, şopti el.
– Ce anume?
– Să te sărut.
 Toate personajele din această carte
există numai în imaginaţia autoarei, şi
nu au nici cea mai mică legătură cu
unele persoane care ar putea să poarte
aceleaşi nume. Ele nu sunt inspirate
nici măcar aproximativ de unele
persoane reale, cunoscute sau
necunoscute de autoare, şi toate
incidentele descrise sunt absolut
imaginare.
 Capitolul 1

Lacey nu putu să nu audă declaraţia

medicului, când acesta ieşi din
cabinetul de consultaţii.
– Prea mult soare, decretă el ferm.
Şi, posibil, şi puţin surmenaj. Cât mai
e până la vacanţa de la jumătatea
anului?
Jumătatea anului? Abia se
întorseseră din lunga vacanţă de vară!
Şi, cu toate că în toiul verii efectele
soarelui, pe acele pante de la poalele
munţilor scăldate în lumina lui
reflectată din lac, puteau fi foarte
vătămătoare – mai ales pentru pielea
delicată şi sensibil a fetelor – ar fi
fost foarte improbabil să-i dăuneze
unei tinere rezistente la soare ca
Fleur Berringer, care se lăuda că se
născuse şi crescuse în Bahamas, şi a
cărei familie locuia tot acolo.
Se întosese la Ecole d'Unité arătând
ca o veritabilă Fiică a Soarelui, cu
pielea aceea aurie ca mierea şi ochii
topiţi, închişi la culoare ca panselele
violete. Şi vorbea despre surfing şi
temperaturi toride care nu aveau
absolut nimic în comun cu căldura
blândă de pe munte în acel anotimp,
când toate pădurile din jur deveneau
roşii-ruginii şi dulce-chihlimbarii, în
pragul toamnei, şi începea să se anunţe
iarna.
Şi atunci, fără îndoială, dacă
doctorul Roger Soames avea să rămână în
actuala lui funcţie de înlocuitor al
doctorului Felix Dupont, care era
plecat din Ardena, noua erupţie de
nemulţumiri provocate de scăderea
temperaturii urma să-i solicite
prezenţa la şcoală, iar fetele ca
Fleur, Carla Minetti. Rose Bligh şi o
serie de alte eleve care-l găseau
irezistibil de atrăgător aveau să se
culcuşească în paturi, cu faţa întoarsă
spre perete, tânguindu-se că aveau
nevoie de înţelegere şi compasiune.
Mai bine zis, de înţelegea şi
compasiunea doctorului Soames, care
avea ochi albaştri şi păr blond, fiind
practic imaginea preconcepută a tuturor
cu privire la felul cum ar trebui să
arate un englez tipic, abia trecut de
treizeci de ani... inclusiv zâmbetul
blajin-hazliu şi nota de umor din glas.
Iar când, apăsând cu degetul mare,
bronzat şi armonios format, vena unde
pulsul palpita ca al unei păsărici,
întreba cu glasul acela plin de umor,
pe cel mai blând ton:
– Ei, ce e cu tine? Ia spune-mi!...
...Impresionabilele fete de
şaptesprezece până la douăzeci de ani
contractau o nouă boală, localizată în
regiunea inimii.
Lacey, care se simţea destul de
ofuscată şi nemulţumită pentru că un
compatriot de-ai ei se lăsa tras aşa pe
sfoară, o auzise pe supraveghetoare – o
scoţiancă matură, cu simţul umorului
dar şi cu mare nevoie să-şi păstreze
actuala funcţie bine plătită –
încercând, fără a-l contrazice pe
medic, să-i atragă atenţia cu blândeţe
că uneori fetele se prefăceau mai grav
bolnave decât erau în realitate. Ba
chiar, uneori, îşi imaginau că ar fi
fost bolnave, când de fapt nu aveau
nimic.
– Ştiţi cum este, domnule doctor,
spuse ea desfăcându-şi mâinile, într-un
gest pe care-l asimilase după anii de
zile petrecuţi pe continent. Sunt la o
vârstă dificilă şi, de bună seamă,
unele dintre ele ar trebui să fie deja
măritate... iar dacă părinţii lor ar
avea puţină minte, le-ar mărita, în loc
de a plăti ca să le trimită la o şcoală
ca asta. Aici nu sunt destule
activităţi ca să le ţină ocupate.
– Vreţi să spuneţi că aici nu se
joacă hockey sau lacrosse?
– Numai tenis şi inevitabila plajă,
când nu e altceva de făcut. Unele
dintre cele mai energice călăresc, iar
câteva sunt membre ale clubului local
de navigaţie. Iar în timpul iernii, au
loc sporturi hibernale. Din fericire,
nu peste mult vom urca mai sus pe
munte, la cabanele noastre de iarnă.
– Şi consideraţi că fetele sunt în
general mai sănătoase iarna?
– Da, aşa cred.
– Hm, mă rog...
Doctorul Soames îi zâmbi, făcând să
i se topească inima ei dură de
scoţiancă,
– Fetele, tot fete! Din fericire,
problema lor nu mă priveşte pe mine.
Dar vă înţeleg, o dată ce v-o însuşiţi.
Va trebui să fiţi atentă cu micuţa Rose
Bligh. E foarte delicată. O prichinduţă
destul de fragilă.
– Tatăl ei e fabricant de veselă,
pare-mi-se. Oricum, porţelanuri, sau
cam aşa ceva... Porţelan fin englezesc!
– Şi fiţi atentă la temperatura
domnişoarei Berringer! S-ar putea să
aibă bufeuri.
– Nu mă mir.
Zâmbetul domnişoarei Mackintosh nu
mai era chiar atât de blând.
– Îşi pune în pat o sticlă cu apă
fierbinte, când noi, celelalte, ne
gândim să dormim cu ferestrele
deschise. Tatăl ei e american,
exportator de carne de vită conservată,
adăugă ea, fără nici o legătură cu
subiectul.
Roger Soames zâmbi din nou, iar
domnişoara Mackintosh o zări pe Lacey,
care aştepta într-o uşă din capătul
opus al coridorului, dorindu-şi să-l
lămurească pe doctorul Soames în
legătură cu unele dintre cele ce se
petreceau la Ecole d'Unité. O chemă ca
să-l conducă pe medic în curtea din
spate, unde-şi lăsase parcată maşina.
 – Sunt sigură că n-o să te
deranjeze, nu-i aşa, domnişoară
Cavendish, spuse ea. Eu trebuie să mă
întorc la pacientele mele, şi înţeleg
că dumneata n-ai nici o treabă acum.
Lacey recunoscu că aşa era. Îl lăsă
pe doctor să-şi potrivească pasul după
al ei şi coborâră împreună scara
principală spre holul răcoros, cu
ecouri, care-i impresiona atât de mult
pe părinţi când soseau pentru prima
dată în şcoală, împreună cu fiicele lor
adolescente.
– Ştiţi, nu e nevoie să mă
conduceţi, murmură doctorul Soames,
privind-o pe Lacey cu o lucire uşor
enigmatică în ochi. Vin aici destul de
des ca să-mi găsesc singur drumul.
– Supraveghetoarea mi-a cerut s-o
fac, şi nu am nici o obiecţie, răspunse
Lacey, cu un aer destul de înţepat.
Roger Soames zâmbi. Când zâmbea,
ochii lui albaştri arătau ca două
lacuri în care se oglindea soarele; şi,
cu toate că avea părul blond – sau, mai
bine zis, castaniu deschis – genele
care-i umbreau ochii erau negre şi
dese.
 – Nu cred că ne-am cunoscut, remarcă
el. Predaţi aici?
– Engleza, răspunse Lacey.
– Ceea ce înseamnă că sunteţi
englezoaică.
– Desigur.
Lacey îl privi cu ochi surprinşi...
Erau de o culoare incertă, căprui-
cenuşie, cu luminiţe aurii, şi le ţinea
companie un păr auriu-roşcat – un
auriu-roşcat foarte frumos. Privind-o
cu admiraţie – de sus în jos, căci
Lacey avea numai un metru şi cincizeci
şi cinci, faţă de înălţimea lui de
peste un metru optzeci – Roger Soames
îi observă forma delicată a gâtului pe
lângă care părul strălucitor i se
unduia încet, şi tonalitatea curioasă,
lăptos-mată, a pielii. De fapt, nu avea
o înfăţişare tipic englezească, dar
reieşea foarte repede că părerile
contrare o nemulţumeau.
– În acest loc sunt atât de multe
tinere adunate din toate colţurile
lumii, încât e dificil să-ţi dai seama,
îi explică el. Sunt necesare unele
explicaţii.
– Îmi displace când cineva crede că
nu sunt englezoaică, răspunse Lacey pe
un ton cam băţos.
– Atunci, îmi prezint scuzele pentru
că v-am confundat cu un gen latin pur.
– Vă bateţi joc de mine!
Capul lui Lacey se întoarse înainte,
cu părul înfoindu-i-se în jurul
gâtului. Îi amintea lui Roger de o
floare elegantă – nu deosebit de
flamboiantă, dar care totuşi îl intriga
– cu tulpină suplă, efectul fiind
accentuat oarecum de rochia albă cu
cordon verde pe care o purta.
– Vă dau cuvântul meu că nu mi-aş
permite!
Lacey roşi.
– Nu sunt chiar atât de redutabilă
pe cât cred că par – ptiţi, profesoară
de engleză, jucând hockey, într-o
şcoală continentală ca asta! Nu sunt
deloc aşa...
– Sunt convins că nu sunteţi.
Lacey roşi din nou.
– Mă rog, are vreo importanţă ce
credeţi dumneavoastră despre mine?
replică ea, cu o logică neaşteptată.
Dar adevăratul motiv pentru care mă
bucur să vă conduc este acela că voiam
să vă previn în legătură cu aceste
fete...
– Pacientele mele, vreţi să spuneţi?
– Da. Înţelegeţi, ştii că domnişoara
Mackintosh bănuieşte ceva dar, fiind
răspunzătoare de sănătatea şi siguranţa
fetelor, nu îndrăzneşte să spună prea
mult, nici măcar să facă vreo aluzie.
Dar eu sunt doar o profesoară de
engleză, nu mă aflu aici de prea multă
vreme şi, cu excepţia lacului şi a
peisajelor minunate...
Făcu un gest cu mâna, arătând în jur
pădurile dese, lucind în soare,
zăpezile de pe culmile îndepărtate,
suprafaţa de un albastru închis
scânteietor a lacului. Pe valuri,
săltau bărci, iar unii dintre copaci se
înghesuiau până pe maluri, aplecându-se
deasupra apei. În toată viaţa ei, Lacey
nu mai văzuse niciodată ceva atât de
frumos, şi dacă era capabilă să se
entuziasmeze în legătură cu ceva, acela
era peisajul.
– Excepţia făcând Ardena şi tot ceea
ce o înconjoară – vorbesc din punct de
vedere artistic – nu am nici un motiv
să admir fără rezerve această şcoală şi
în nici un caz nu aprob felul cum este
condusă. Fetele se bucură de o mult
prea mare libertate, au prea mulţi bani
de cheltuială, au prea multe din toate
– mai puţin disciplină şi bun-simţ.
Dar, din moment ce în cea mai mare
parte a timpului se plictisesc, le
place să-şi găsească propriile lor
modalităţi de a se distra. Iar una
dintre ele este aceea de a face pe
bolnavul închipuit, cerându-i
supraveghetoarei să-l cheme pe noul
doctor englez! Fostul doctor – cel pe
care l-aţi înlocuit dumneavoastră
temporar – e gras şi chel, şi nu are
nimic romantic. Aţi fi surprins să
vedeţi cum se însănătoşeşte toată lumea
când e prezent la reşedinţa lui din
sat. Dar, în momentul când aţi sosit
dumneavoastră...
Se întrerupse, dându-şi seama cât de
mult dăduse de gol prin cuvântul
"romantic". Aproape cu siguranţă, Roger
Soames se afla acum în situaţia de a
conchide că şi ea îl găsea romantic,
câtă vreme Lacey se gândea la el doar
ca la un englez de a cărui bunăvoinţă
fetele abuzau foarte uşor, ceea ce
însemna că avea o perspicacitate
medicală redusă şi, prin urmare, nu era
un medic deosebit de bun. Un bun medic
ar fi trebuit, desigur, să poată face
deosebirea între o pacientă care
aveareală nevoie de serviciile lui şi
una care – oricât de atrăgătoare şi
frumos machiată (pentru că regulamentul
şcolii o permitea), îmbrăcată într-o
cămaşă de noapte transparentă – nu avea
nevoie de el şi probabil se prăpădea de
râs în sinea ei pentru că-l trăgea atât
de uşor pe sfoară.
– Da?
– Da...?
Roger Soames o aştepta să continue.
– În momentul când am sosit eu,
domnişoară... ăă...?
– Cavendish.
Lacey roşi, muşcându-şi buza, la
vederea sprâncenelor lui arcuite.
– Lacey Cavendish, se prezentă ea cu
tot numele.
– Ei bine, domnişoară Lucy
Cavendish, poate veţi fi atât de bună
să-mi spuneţi şi mie ce anume s-a
întâmplat în momentul când am sosit
eu...
 – Mă numesc Lacey, nu "Lucy", îl
corectă ea, fiind obişnuită cu acea
greşeală de nume.
Roger zâmbi.
– Destul de neobişnuit.
– Şi nu s-a întâmplat nimic ca
rezultat al preluării sarcinilor de
către dumneavoastră. Atâta numai că...
numai că... sunteţi tânăr!
– Cu toţii suntem tineri, la un
moment dat, în viaţa noastră, remarcă
el sec.
– Iar dumneavoastră sunteţi englez,
prin urmare o noutate pentru unele
dintre ele.
– Înţeleg, răspunse încet Roger.
– Şi mai sunteţi şi medic. Nu ştiu
de ce, recunoscu ea, ţuguindu-şi buzele
cu o expresie cam înţepată, ca şi cum
ar fi fost la rândul ei o domnişoară
bătrână confirmată, dar pentru multe
fete tinere şi lipsite de experienţă
medicul este un personaj fascinant.
– Numai pentru fetele tinere şi
lipsite de experienţă? întrebă el,
privind-o cu o lucire ciudată în ochii
lui albaştri ca marea.
– D-da, desigur...
 Lacey ridică repede privirea spre
el, apoi se uită în altă parte.
– Evident, femeile mai bătrâne...
mai mature... n-ar trăda în nici un caz
ceea ce simt.
– Şi să înţeleg că vă includeţi
printre acele femei mai mature?
Lacey îşi dădu seama că o ironiza
intenţionat. Iar doctorul Roger Soames
refuza categoric să creadă că ea îi
lansa un avertisment veritabil. Ştia
cum erau fetele de la Ecole d'Unité!
Iar el nu ştia!
– Ascultaţi aici, domnişoară
Cavendish.
Roger Soames se opri dintr-o dată,
iar Lacey se opri şi ea, la fel de
brusc. Stăteau faţă-n faţă pe aleea
însorită.
– E foarte posibil, presupun, să vă
închipuiţi că-mi faceţi un serviciu. Vă
mulţumesc, dar aş dori să vă reamintesc
că nu sunt tocmai un student la
medicină lipsit de experienţă.
Întâmplător, sunt perfect calificat, şi
ar fi nevoie de mai mult decât o turmă
de tinere fără nimic în cap care caută
să-şi alunge plictiseala ca să mă
inducă în eroare cu privire la starea
lor de sănătate. Fără îndoială, veţi fi
uimită, din moment ce e clar că mă
credeţi incompetent, dar de fapt nu mi-
e deloc greu să decid dacă o pacientă
încearcă să mă tragă pe sfoară sau nu.
Ocazional, am de-aface şi cu asemenea
cazuri, însă se întâlnesc mai frecvent
la bărbaţi decât la femei. Şi atunci
când le întâlnesc – fie la un bărbat,
fie la o femeie – ştiu cum să procedez
cu acel pacient! Şi-acum, dacă mă
conduceţi în locul unde mi-am lăsat
maşina, vă voi degreva bucuros de orice
sarcini, ca să vă puteţi întoarce la
lecţiile dumneavoastră de engleză!
Lacey fu atât de descumpănită, încât
nu făcu decât să dea din cap, ca
răspuns la salutul pe care i-l adresă
Roger Soames când se aşeză la volan. Îl
suspectase că era naiv. Iar acum îl
considera de-a dreptul antipatic şi,
una peste alta, destul de grosolan.
 Capitolul 2

Lacey nu avea cursuri de engleză în

ziua aceea, dar întrucât duceau lipsă
de personal, o înlocui pe Mademoiselle,
spre sfârşitul după-amiezii, la o oră
de franceză începători. Iar după aceea
o ajută pe supraveghetoare, care de
vreo săptămână aproape cădea de pe
picioare de atâta alergătură.
Domnişoara Mackintosh avea două
picioare scoţiene foarte solide, dar
obosise să tot gonească în sus şi-n jos
pe scări cu sucuri de portocale şi
mixturi de răcorire a sângelui pentru
tinerele care-şi petreceau zilnic cea
mai mare parte a timpului – când nu
erau obligate să se concentreze la
lecţii – zăcând fie pe terasă, fie pe
malul lacului sau pe panta verde a
colinei care invita sărutările
soarelui.
Ardena, pe vreme frumoasă, era o
adevărată capcană pentru soare. Mirosea
a flori şi a praf încins, şi scânteia
strălucitor în lumina reflectată de
lac. Noaptea, stelele îşi priveau
licăririle oglindite în apă, iar când
răsărea luna, zăpezile şopotitoare de
pe culmile din jurul lacului, care
rareori se topeau complet, arătau ca o
glazură diamantină pe un tort aniversar
deosebit de opulent şi gustos.
Lacey lucra la Ecole d'Unité de şase
luni şi abia aştepta iarna, când toată
şcoala urma să se mute en masse la
cabanele de pe munte. Îi plăcuse vara
la Ardena – şi, întrucât nu mai avea în
Anglia o casă unde să se întoarcă,
rămăsese la şcoală împreună cu câteva
colege, pe tot parcursul vacanţei,
făcând plajă la fel ca majoritatea lor,
dar pielea ei mată şi curioasă refuza
să se bronzeze uşor, şi nu reuşise
decât să dobândească un strat de
culoare aurie ca mierea, pe braţele şi
picioarele lungi, armonios formate. Îşi
apărase faţa şi umerii – ştiind ce li
se putea întâmpla – cu o pălărie cu
boruri largi, pe care nu şi-o scotea
decât când făcea baie în lac.
Prin urmare, ştia prea bine că
doamnele Berringer, Bligh, Minetti şi o
anumită frumuseţe misterioasă dintr-o
insulă însorită a Pacificului de sud,
pe nume Aloa Takara, nu puteau suferi
de insolaţie în acea perioadă de toamnă
timpurie, mai ales după ce se
bronzaseră precum ciocolata cât fusese
vara de lungă.
Dar Aloa a fost prima care a avut
nevoie de îngrijirile doctorului
Soames, iar apoi, asemenea unor coceni
de porumb doborâţi de vânt, Rose Bligh,
Fleur Berringer şi Carla Minetti i-au
urmat exemplul. Toate se plângeau de
temperatură, dureri de stomac şi
inflamaţii grave ale pielii. Dacă Lacey
nu le-ar fi prins dând iama-n cămară
într-o noapte, auzindu-le chicotelile
înăbuşite în timp ce urcau înapoi la
etaj încărcate cu fructe, cârnaţi reci,
cea mai mare parte dintr-un tort de
ciocolată şi o sticlă cu cocktail de
ceapă, încă ar mai fi tins să creadă că
erau cu adevărat bolnave. Iar dacă n-ar
fi intrat efectiv în infirmerie tocmai
în momentul când una dintre ele ungea
umerii alteia cu un lichid roşu dintr-o
sticlă, n-ar fi bănuit în veci că erau
capabile de asemenea şmecherii.
Nici chiar când se plictiseau, după
ce distraţciile vacanţei de vară
luaseră sfârşit, iar una dintre ele,
cel puţin, îşi desfăcuse logodna. Şi cu
toate că doctorul Roger Soames arăta
destul de bine, Lacey pur şi simplu nu
putea înţelege de ce prezenţa lui la
căpătâiul patului putea să pară o
recompensă pentru cineva... o
recopmensă pentru că fuseseră trimise
la şcoală când ar fi putut face lucruri
mult mai interesante.
Domnişoara Mackintosh, care avea
vederi largi, precum şi un excelent
simţ al umorului, prefera să le scuze.
– Ei, mă rog, îi spuse ea lui Lacey,
care găsise de datoria ei să raporteze
ceea ce văzuse şi auzise, dacă fătucile
simt nevoia să se ţină de scamatorii,
lasă-le-n pace. La urma urmei, deşi nu
sunt soră medicală calificată, intră în
atribuţiile mele să mă ocup de ele când
zac în pat, şi dacă n-ar avea dreptul
să lenevească în pat, pentru mine ar fi
totuna. Altfel ar sta lucrurile dacă am
avea de-a gace cu o epidemie... şi,
crede-mă, cunosc diferenţa dintre o
epidemie adevărată şi una falsă!
încheie ea, zâmbind.
Lacey, care fusese crescută foarte
corect şi era uşor şocată de poznele
mărunte, o privi cu gura căscată de
uimire.
– Vreţi să spuneţi că nu le veţi
raporta? întrebă ea.
Domnişoara Mackintosh clătină cu
bunăvoinţă din cap.
– În nici un caz. La urma urmei, cum
însuşi doctorul Soames a observat,
fetele-s tot fete.
Aceasta se întâmpla după cea de-a
treia vizită a medicului, când lui
Lacey i se ceruse să-l conducă la
maşină.
– Şi ce e rău dacă mai lenevesc şi
ele puţin? Niciodată nu mi-a plăcut să
le stric cheful, chiar dacă asta
înseamnă să le car tot felul de lucruri
şi să închid ochii. Crezi că nu ştiam
că erupţia aia de pe piele nu era
adevărată?
Lacey o privi cu ochii mari.
– Şi doctorul Soames...?
– Sigur că ştie şi el. Dar micuţa
Rose Bligh are un suflet fermecător,
iar el consideră că are nevoie de
afecţiune. Şi Fleur Berringer îl amuză.
Găseşte că ea are nevoie de disciplină.
Bănuiesc că nu peste mult va discuta cu
Madame despre ea.
Madame era directoarea, iar Lacey
făcu ochii şi mai mari.
– Despre ce? întrebă ea. Cu
siguranţă, nu e de datoria lui să
asigure disciplina tuturor elevelor de-
aici!
– În nici un caz. Însă poate face
propuneri, şi cred că va sugera că
Fleur e prea mare pentru Ecole d'Unité.
În fond, are aproape douăzeci de ani.
– De ce n-o retrag părinţii ei?
– Are doar tată, iar el e foarte
ocupat, mare om de afaceri. Mama ei,
fratele şi sora, i-au murit anul
trecut, într-un accident de maşină.
– O, ce rău îmi pare! exclamă Lacey.

* * *

În seara aceea, după cină, Lacey îşi

văzu cu conştiinciozitate de
îndatoririle ei... iar personalul şi
fetele mai mare luau cu toate cina
foarte târziu. Cele mai mici au fost
trimise la culcare după câte un pahar
cu lapte şi o salată de fructe. Rose
Bligh era o frumuseţe micuţă şi atât de
delicioasă, încât era foarte probabil
să fie geloasă fără a-şi da seama, şi
cu toate că Fleur Berringer nu era
tocmai o frumuseţe, avea totuşi mult
mai multă vitalitate şi era absolut
fascinantă, dacă te puteau fascina
energia fără margini şi o pereche de
ochi căprui răpitori, cu gene negre.
Se îmbrăca, apoi, ca şi cum ar fi
terminat şcoala de mult, şi purta numai
haine fabulos de scumpe. Avea pantofi
de comandă de la Paris, tweed-uri din
Scoţia şi farduri din America. Era un
stil de machiaj categoric "pe felie",
iar cantitatea de rimel pe care o
folosea i-ar fi putut alarma pe unii,
pentru că o transforma într-o făptură
stranie, cu ochi de căprioară şi de o
nemărginită graţie şi supleţe.
Rose Bligh, la cei nouăsprezece ani
ai ei, era o frumuseţe aurie de
poveste. Şi ea avea destui bani de
cheltuială, iar mama ei îi alegea
personal toate hainele. Rose nu avea
voie să se machieze prea mult, dar nici
n-ar fi avut de ce. Nu i se permitea
nici să folosească parfumuri tari...
însă camera pe care o împărţea cu Fleur
trăsnea întotdeauna a parfum adus din
America în sticluţe aurite şi flacoane
de cristal care decorau centrul mesei
de toaletă a celor două fete.
Lacey, crescută într-o parohie de la
ţară, în vârstă de douăzeci şi patru de
ani, încă mai folosea fardurile cu cea
mai mare zgârcenie. Nu fiindcă ar fi
considerat că nu avea nevoie de ele –
ba chiar, propria ei înfăţişare o
deprima uneori, pentru că nu admira
părul auriu şi genele sărutate de
soare. Dar reminiscenţele educaţiei
primite se prinseseră de ea şi-i era
greu să se adapteze la lumea
contemporană.
Ecole d'Unité era condusă de o
femeie cu o atitudine modernă faţă de
tinerele care urmau să-şi ocupe locul
în societatea actuală, iar Lacey, care
nu ştia aproape nimic despre viaţa
mondenă şi abia dacă avea un ban în
bancă, era uneori aproape şocată de
semnele modernismului pe care le vedea
în jurul ei. Când fetele de
cincisprezece şi şaisprezece ani îi
vorbeau deschis despre prietenii lor şi
felul cum se distraseră în timpul
vacanţelor – la night-club-urile unde
le permiseseră părinţii să se ducă, cu
filmele erotice pe care le vedeau de
nenumărate ori, cu cărţile pe care le
citeau şi glumele pe care le savurau –
Lacey se simţea demodată şi desprinsă
de realitate, ca şi cum ar fi fost
Cenuşăreasa ajunsă cine ştie cum la
Ecole d'Unité, pe malurile unui
sofisticat lac italiano-elveţian.
Şi descoperise deja că până şi un
lac poate deveni sofisticat când
persoanele care locuiesc în apropiere
lui au maşini de lux şi şalupe rapide,
şi organizează picnicuri şi dineuri
pentru privilegiaţii care habar n-au de
simplitate.
Pentru restul personalului din
şcoală, Lacey era o fată englezoaică
destul de drăguţă, care vorbea formal
şi arăta cam ca o narcisă, în rochiile
ei albe şi verzi, cu boneta ei de păr
strălucitor şi ochii fascinanţi. Nici
nu bănuia că oamenii îi găseau ochii
fascinanţi, dar adevărul era că efectul
acestora era pe cât de considerabil, pe
atâta de neaşteptat. Avea un fel de a
privi oamenii drept în faţă, timp
îndelungat, fără să clipească, în
aşteptarea răspunsului la câte o
întrebare sau afirmaţie; nici un moment
nu-i trecea prin minte că ocazionala ei
francheţe şi stilul deschis îi putea
atrage mai mulţi duşmani decât
prieteni. Deşi, de fapt, avea câteva
prietene printre colege. Făcuse
cunoştinţă chiar şi cu vreo doi bărbaţi
– maestrul de dans şi profesorul de
muzică o admirau amândoi – iar tatăl
văduv al unei eleve o şi ceruse în
căsătorie.
Fusese singura ei cerere în
căsătorie până atunci, şi o primise pe
neaşteptate. Tatăl venise la Ardena să-
şi ia fiica şi s-o plimbe câteva zile,
înainte de a pleca în cine ştie ce colţ
îndepărtat al lumii, iar Lacey fusese
aleasă să-i însoţească şi să le ofere
un soi de bufet rece pentru momentele
când fata obosea – sau se plictisea –
şi simţea nevoia să apeleze la o
persoană de acelaşi sex cu ea.
Cererea în căsătorie o surprinsese
total pe Lacey care, cum nici măcar nu
se gândise vreodată să se mărite cu un
bărbat de două ori mai vârstnic decât
ea, latin ca temperament şi înfăţişare
– şi cu un cont în bancă foarte
satisfăcător – îi răspunsese pe
negândite "nu". Aşa că primul ei
peţitor plecase în colţul lui
îndepărtat de lume, cu o opinie foarte
deformată despre fetele englezoaice.
Conchisese că erau încrezute, poate
nu prea umane şi deloc recunoscătoare.
De asemenea, mai trăsese concluzia că
erau uluitor de corecte – lucru la care
nu se aşteptase – şi era nemulţumit
fiindcă avusese nevoie de câtva timp ca
s-o uite pe fata zveltă şi cu păr
strălucitor care mergea de parcă ar fi
păşit pe aer şi avea toate mişcările
pline de graţie.
Îi trimisese o cutie aurie cu
ciocolată de la Paris, cu un mesaj
anexat:
Îmi amintreşti de auroră, dar eşti
rece ca zorii. Într-o zi, un bărbat
norocos va deştepta arşiţa amiezei.
Lacey fusese jenată de acel cadou şi
mai ales de prezicerea care-l însoţea.
Împărţise ciocolata cu fetele din clasa
a treia, printre care şi fiica
bărbatului ce i-o trimisese.
Uneori, însă, Lacey se gândea iar la
acea previziune uşor romantică. Într-o
zi, un bărbat norocos va deştepta
arşiţa amiezei. Până acum, însă, nu
întâlnise nici unul care să poată, cu o
vorbă sau o privire, măcar să-i aţâţe
sângele, şi începea să se întrebe dacă
nu cumva era ceva în neregulă cu
sângele ei şi dacă n-o fi fost într-
adevăr rece ca zorii zilei.
Doctorul Roger Soames reprezenta un
gen de bărbat pentru care avea puţin
timp, pentru că era prea sigur de sine.
Iar formula lui de despărţire nu fusese
deosebit de cavalerească.
Vă puteţi întoarce la lecţiile
dumneavoastră de engleză!
Nu încercase decât să-l avertizeze,
fără a le da efectiv de gol pe fetele
care căutaseră să-l agaţe.
Era – sau ar fi trebuit să fie – un
om ocupat. Doctorul Dupont avea un
cabinet mare şi niciodată nu privise
îngăduitor bolnavii închipiţi. Cu o
ocazie, când în şcoala medie se
răspândise o infecţie misterioasă care
avusese un efect foarte prost asupra
stării de spirit a elevelor, doctorul
Dupont îi propusese supraveghetoarei să
le dea fetelor de lucru pentru a avea o
ocupaţie, şi toate îşi reveniseră cu o
promptitudine remarcabilă.
Doctorul Dupont le-ar fi muştruluit
necruţător pe Fleur, Rose şi Carla.
Dar, după câte se părea, nu şi
doctorul Soames.
Lacey trăsese încă de la bun început
concluzia că omul era destul de arogant
şi, în loc de a-i fi recunoscător,
păruse nemulţumit. O privise ca şi cum
ar fi considerat-o o persoană vrednică
de dispreţ, o turnătoare. Sau, poate, o
găsea doar arţăgoasă.
Lacey se întreba de ce se deranjase
să intervină şi, după un răstimp de
auto-analiză, conchise că o făcuse
fiindcă avea o fire în esenţă cinstită.
Fusese crescută în spiritul cinstei, în
tot ceea ce-i privea pe alţii, şi dacă
asta făcea din ea o pârâcioasă... ei
bine, n-avea încotro.
Totuşi, se simţea destul de
deprimată.

* * *
 În seara aceea, după cină, Lacey
ieşi să facă o plimbare înainte de
căderea întunericului, iar când nu mai
fu lumină coborî pe malul lacului,
privind luminile ca nişte licuriri care
se reflectau în apă de la numeroasele
clădiri construite în ultimii ani pe
ţărmurile lacului, în grădini
strălucitoare, cu debarcadere şi
pontoane întinse deasupra apei
translucide.
Era o lume a bogăţiei, opulenţei şi
traiului uşor. De jur împrejurul ei se
desfăşurau dineuri şi petreceri de tot
felul, iar aerul era plin cu acorduri
muzicale care pluteau spre ea dinspre
ambarcaţiunile cu plutire lină şi
terasele graţioase pe care se
deschideau ferestre luminate. Lacey le
privea, gândindu-se cât de atrăgător
arătau ferestrele acelea care
străluceau luminos printre copaci.
Lacul era încercuit de locuri care
atrăgeau turiştii la fel cum atrage
lumânarea fluturii de noapte, şi de
care mulţi localnici erau şi ei ataşaţi
strâns.
 Lacey se pregăti să coboare de pe
promenada lată, mărginită cu copaci,
care înconjura lacul, pentru a traversa
drumul spre poarta şcolii. Câte o
maşină trecea în viteză pe alături,
împiedicând-o să traverseze până când
drumul fu liber. Erau maşini uluitor de
luxoase şi elegante, purtând doar
foarte rar numere de înmatriculare
britanice.
Tocmai pusese un picior pe
carosabil, când o maşină crem lungă, cu
număr englezesc, păru să cotească puţin
spre ea, aproape atingând-o, înainte ca
Lacey să aibă timp să se retragă în
grabă pe trotuar.
I se păru că vedea în maşină un
bărbat şi o fată, iar bărbatul purta un
sacou de seară şi avea un profil
desenat precis şi un păr destul de
deschis la culoare. Întorsese capul
spre ea, în clipa când Lacey coborâse
de pe trotuar, şi cu toate că lumina
era foarte slabă şi nu-l zărise decât o
clipă, Lacey îl văzuse clar
încruntându-se.
Era doctorul Roger Soames, şi
aproape că-l putu auzi spunându-i
însoţitoarei lui – care şi ea avea păr
de culoare deschisă, şi cercei cu
pietre scânteietoare – că o muiere
proastă fusese cât pe ce să se arunce
sub roţile maşinii.
Dacă avea chef să se sinucidă, de ce
trebuia neapărat să-l implice pe el?
 Capitolul 3

A doua zi, suferindelor li s-a

permis să se dea jos din pat, iar în
ziua următoare Ecole d'Unité a revenit
la normal, fără să mai fie vizitată de
înlocuitorul doctorului Dupont.
Lacey avea dreptul la o zi liberă pe
săptămână şi şi-o petrecea aproape
întotdeauna în aer liber. În ziua când
şcoala a revenit la programul normal,
iar domnişoara Mackintosh a încetat să
mai ducă tăvi la infirmerie, gândindu-
se cu recunoştinţă să se odihnească
vreo oră în timpul după-amiezii,
profesoara de engleză a luat de la
bucătăreasă câteva sandvişuri şi un
termos cu cafea şi a pornit pe munte.
Era o zi superbă, cu vreme
frumoasă... o zi de toamnă târzie.
Copacii străluceau ca arama, spuziţi cu
lucirile de cais ale nectarinelor şi
mandarinelor coapte, iar în locurile
unde pădurile de conifere verzi închise
se profilau pe albastrul viu al cerului
domneau liniştea şi umba, şi un
sentiment de pace înmiresmată.
 Lui Lacey îi plăcea să se plimbe pe
ace de bra, să se culce pe ele şi să-şi
desfete ochii cu sclipirea îndepărtată
a lacului văzut printre ramuri de
conifere. După ce urca destul de sus,
vederea era superbă, şi până şi
clădirile moderne despre care-şi spunea
uneori că distrugeau frumuseţea malului
păreau îndulcite şi atenuate de ceaţa
subţire.
Uitându-se prin coroanele copacilor
de deasupra ei, se gândea cât de
minunat ar fi fost să poată escalada
versantul până pe creastă. Multe dintre
fete încercau şi urcau în grupuri,
însoţite de ghizi, dar Lacey, din
diverse motive, nu putuse niciodată să
meargă cu ele. Nu era o profesoară
vârstnică şi trebuia întotdeauna să
aibă grijă de elevele din cursul
inferior, iar domnişoara Mackintosh
avea nevoie de ajutor.
Presupunea că adevărata ei funcţie
în şcoală – pentru care primea un
salariu pe măsură – era aceea de om la
toate. Dar îşi făgăduia ca într-o zi să
se urce până în vârful muntelui şi să
se uite la Ardena de la câteva sute de
metri deasupra locului unde stătea
acum, rezemată de trunchiul drept al
unui copac, cu genunchii strânşi în
braţe. Şi n-avea să aştepte până se
mutau la cabanele aflate mult mai
aproape de culme, pentru că atunci ar
fi avut sentimentul că trişa... Şi,
conform principiilor ei de viaţă, Lacey
nu trebuia niciodată, în nici o
împrejurare, să trişeze sau să se
amăgească.
Ceea ce însemna că de multe ori
trebuia să se consulte cu sine însăşi
şi, uneori, avea de rezolvat probleme
dificile; alteori, rezultatele erau
dezmăgitoare.
După ce-şi mâncă gustarea şi-şi
îngădui să fumeze ţigara rară care o
împiedica să se simtă ca o puritană,
ridică privirea spre lumea verde şi
ispititoare de deasupra ei, şi hotărî
că nici un moment nu era vreodată mai
bun decât cel prezent şi putea face
chiar atunci acel efort.
Purta o fustă scurtă de tweed şi un
pulovăr albastru, tricotat de mână, şi
cu toate că pantofii nu-i erau tocmai
potriviţi, aveau totuşi tocuri plate şi
erau foarte comozi, aşa că ascensiunea
nu putea fi prea dificilă. Cât despre
energie, era odihnită ţi înviorată, aşa
că-şi agăţă pe un umăr taşca de prelată
şi porni pe cărarea care la început
şerpuia cu perfectă regularitate şi nu
era greu de urmat nici chiar când
ascensiunea devenea mai dificilă.
N-ar fi încercat acea expediţie în
toiul verii, când lumina impunea să
poarte ochelari de soare; acum, însă,
sufla o adiere blândă de toamnă, se
auzea încontinuu şipotul apei reci, în
timp ce zăpezile de deasupra se topeau,
şiroind e pantă în pâraie limpezi care
alergau zglobii până la poale.
Atmosfera era limpede, cu excepţia
ceţii din vale, care se înălţa ca nişte
fuioare de vată şi se evapora imediat
ce ajungea la nivelul pajiştilor
alpine.
Lui Lacey îi plăcea să se plimbe şi
n-o deranja deloc faptul că era
singură. Pornea adesea în plimbări
îndelungate, şi într-un sens prefera
singurătatea, pentru că-i dădea
posibilitatea să gândească, stăruind
asupra anumitor aspecte ale viitorului
ei care uneori prezentau probleme.
După o jumătate de oră, ajunse pe un
platon înalt de unde putea privi în
vale, cu senzaţia că se detaşase deja
de pământ. Cărarea continua să urce
abrupt, iar drumul principal trecea
prin apropiere, dar după scurt timp se
pierdea, rămânând doar o potecă
accidentată care ducea la câteva cabane
ce păreau să fi fost construite destul
de recent, cocoţate fiecare pe câte o
culme aparte, astfel încât Lacey avea o
uşuară senzaţie de ameţeală când se
uita la ele.
Ajunse la prima dintre aceste cabane
după încă o jumătate de oră de urcat,
apoi îşi continuă drumul spre a doua,
care părea mult mai mare. Prima cabană
avea anexate nişte acareturi, dar a
doua fusese construită vizibil după
gustul individual al cuiva.
Lacey se opri cu capul dat pe spate,
privind-o, dorindu-şi să fie mai
aproape şi locatarul să-i ofere un ceai
– sau, cel puţin, un pahar cu apă; şi
atunci, fiind foarte neatentă la marna
alunecoasă care acoperea panta abruptă
– iar înclinaţia acesteia în acel loc
anume era aproape perpendiculară –
picioarele îi zburară de sub trup,
făcând-o să descrie un fel de tumbă pe
spate şi să pornească de-a rostogolul
în josul cărării pe care cu un minut în
urmă o urcase cu atâta hotărâre şi fără
a-şi da seama că făcea cât de cât un
efort.
În timp ce se rostogolea ca un
bolovan pe cărare, auzi corul melodios
al pâraielor şi vuietul unei mici
cascade de la poala unui versant
periculos. Apoi zgomnotul deveni
asurzitor, când Lacey se lovi cu capul
de un trunchi de copac, şi rămase cu
senzaţia că rătăcea pe nişte coridoare
tăcute, fără a avea habar de nimic din
cele ce se petreceau în jurul ei. Numai
când nişte mâini o atinseră şi cineva o
ridică, Lacey clipi din ochi ameţită
spre silueta tulbure care se apleca
asupra ei.
După o vreme, vederea i se limpezi
şi putu distinge chipul destul de clar.
Între timp, fusese nevoită să se
deprindă cu glasul care o întreba, la
nesfârşit, dacă era rănită.
– Fräulein!
 Era un glas bărbătesc şi, cu
excepţia insistenţei necruţătoare cu
care îi vorbea când Lacey n-ar fi vrut
decât să fie lăsată în pace, era
deosebit de plăcut. Avea un timbru
profund şi părea foarte masculin... un
glas uşor baritonal, care i se adresă
mai întâi în germană, apoi în franceză,
şi în sfârşit în engleză:
– V-aţi lovit, Fräulein?
Mademoiselle, vă rog să-mi spuneţi unde
v-aţi lovit! Mă întreb, Miss, dacă nu
aveţi o uşoară comoţie... Mă auziţi?
– O, da, răspunse ea, făcând un mare
efort să se ridice în capul oaselor.
Sigur că vă aud!
O sprijini cu un braţ. Avea un
rucsac în spate şi purta un şort kaki
şi o cămaşă de aceeaşi culoare,
descheiată la gât.
– Perfect! exclamă el uşurat.
Începeam să mă tem că voi avea probleme
cu dumneavoastră. Iar acum, după ce vă
odihniţi câteva minute şi vă trageţi
răsuflarea, poate că acceptaţi să vă
ajut până la cabana mea.
– La cabana dumneavoastră?
Omul gesticulă cu un braţ:
 – Cea de-acolo. Din fericire pentru
dumneavoastră, stăteam pe verandă când
aţi apărut pe cărare şi v-am văzut
uitându-vă în sus, aşa că mi-am dat
seama că nu vă uitaţi foarte atentă pe
unde călcaţi, mai ales ţinând seama de
natura solului pe care stăteaţi. Era
mai mult sau mai puţin inevitabil să
păşiţi greşit şi să alunecaţi înapoi,
iar când începeţi să alunecaţi înapoi
pe munte, se poate întâmpla orice. Aţi
avut noroc că nu v-aţi rostogolit peste
marginea aceea, arătă el spre cornişa
de deasupra cascadei al cărei vuite
continua să se audă.
Lacey se cutremură. Abia rezistase
impulsului de a se agăţa strâns de el,
iar omul părea să înţeleagă că era
copleşită de pericolul situaţiei în
care se afla şi s-ar fi putut ca, de
una singură, să n-aibă curaj să se
ridice înpicioare.
Cu ajutorul lui, Lacey se ridică
încet şi, în timp ce necunoscutul
continua s-o susţină cu un braţ, îl
văzu privind-o cu doi ochi căprui
neliniştiţi care păreau să fie cei mai
frumoşi ochi căprui pe care-i văzuse
Lacey vreodată luminând chipul unui
bărbat.
În rest, era zvelt, de statură
medie, cu pielea oacheşă şi părul
negru. Dacă l-ar fi întâlnit în jungla
africană, l-ar fi luat drept
explorator. Întâlnindu-l pe coasta
circulată a unui munte din Elveţia,
Lacey nu se putu decide imediat cu ce
se ocupa, nici ce căuta acolo... decât
că, probabil, era proprietarul cabanei
de pe platoul de deasupra lor. Şi
vorbea fără nici un efort germana,
franceza şi engleza.
– Vai de mine! exclamă ea,
rezemându-se câteva secunde de el, când
simţi că-i venea ameţeală. Ce credeţi
că mi s-ar fi întâmplat dacă... dacă nu
m-aţi fi văzut căzând?
– Nu vom vorbi acum despre asta,
replică el, cu o notă vagă de umor în
glas. V-am văzut căzând şi am venit.
Vorbea pe un ton liniştitor şi
încurajator, ca şi cum ar fi urmat să
adauge: "Iar de-acum încolo, nu mai
aveţi nici o grijă... absolut nici
una!"
În schimb, spuse:
 – Credeţi că puteţi merge? Sau va
trebui să fac marele efort de a vă duce
în braţe?
În magnificii lui ochi căprui se
zări o uşoară licărire, iar Lacey,
oricât era de buimăcită, îşi dădu seama
că încerca s-o calmeze cu ajutorul
umorului.
Una la mână, nu părea atât de
puternic încât s-o poată duce în braţe,
iar pe de altă parte, cărarea era
destul de abruptă pentru ca, dacă ar fi
încercat, să se rostogolească amândoi
la vale.
Cu un uşor zâmbet, Lacey spuse:
– N-aţi putea să mă duceţi în braţe!
– A, ba aş putea! o asigură el.
Lacey clipi din ochi, cu auriul
genelor sclipindu-i peste albul mat al
pleoapelor.
– Dar am aproape...
– Aveţi o greutate prodigioasă, dar
dacă e necesar îmi voi pune slabele
puteri la încercare!
Din zâmbetul lui reţinut reieşea
clar că vorbea serios.
Până la urmă, cu ajutorul lui, Lacey
reuşi să urce cărarea, iar după câţiva
paşi ameţeala îi trecu. Când ajunseră
la cabană, însă, sub lumina soarelui şi
strălucirea orbitoare a piscurilor
înzăpezite, capul o durea atât de rău,
încât se simţea năucită din nou, iar
necunoscutul, ca şi cum şi-ar fi dat
seama, o ridică în braţe şi o duse pe
cărarea din grădină, până la treptele
cabanei.
Lacey nu era prea conştientă cum
ajunsese la cabană, dar ştia vag că
fusese purtată până într-o cameră
răcoroasă, unde braţele care ţineau cu
atâta uşurinţă o culcară pe o canapea
ce părea extrem de confortabilă,
potrivindu-i perne sub cap. Glasul calm
şi înţelegător al necunoscutului îi
spuse că avea să-i dea ceva care să-i
uşureze durerea de cap.
După aceea, Johnny nu prea ştiu cum
de omul ghicise că avea o durere de cap
atât de sfâşietoare, căci nu-şi amintea
să-i fi spus. Apoi, în timp ce Lacey
aştepta să-şi revină, prea răvăşită ca
să se ai gândească la altceva, îi aduse
două tablete şi-i dădu un pahar cu apă
ca să le înghită.
În sfârşit, îi spuse încet:
 – După ce le înghiţiţi, staţi aici
liniştită şi odihniţi-vă. N-am să mă
duc departe.
Lacey se rezemă de perne şi,
privindu-l cum trăgea draperiile,
încercă să-şi pună gândurile într-o
ordine suficientă pentru a-i adresa una
sau două întrebări pertinente.
– Cine sunteţi? încercă ea să spună.
Aţi fost atât de amabil cu mine...
Imediat, ceaţa care o despărţea de
el – cauzată în mare măsură de durerea
de cap – păru să se îndesească, iar
Lacey făcu un efort disperat să nu
piardă complet contactul.
– Trebuie să mă întorc la şcoală...
Îşi auzi propria voce, subţiată,
încercând să insiste:
– Cum am să mai ajung înapoi la
şcoală...?
– Nu vă faceţi griji, răsdunse el.
Vă voi duce eu înapoi la şcoală, când
vă veţi reveni suficient ca să vă
puteţi deplasa.

* * *

Peste câteva ore, Lacey deschise

ochii şi îl văzu stând lângă fereastră,
în lumina soarelui la asfinţit care
scălda toată valea. Draperiile fuseseră
deschise din nou, iar fereastra uriaşă
încadra o porţiune întinsă de cer
trandafiriu, de o culoare atât de
intensă încât părea să fi luat foc.
Lacey, al cărei cap se limpezise din
nou, în timp ce durerea părea să fi
dispărut, se ridică în şezut – cu o
mişcare neinspirată, care făcu să-i
revină puţin durerea, şi imediat omul
în kaki de lângă fereastră se întoarse
spre ea.
– Vă simţiţi mai bine?
Păşind fără zgomot pe mocheta de
culoare deschisă, se opri uitându-se la
ea cu blândeţe.
– Aţi dormit buştean câteva ore, şi
cred că v-a făcut bine, dar nu sunt
foarte sigur în privinţa capului. Aveţi
un cucui cât un ou şi vor trece vreo
două zile până să se retragă.
Uşurel, Lacey îşi pipăi cucuiul, a
cărui mărime o alarmă considerabil, dar
străinul o linişti cu un mic zâmbet:
– Va ceda foarte curând. Din câte am
putut constata, nu aţi suferit nici o
fractură şi sunteţi mai mult sau mai
puţin intactă, aşa că nu aveţi de ce să
vă faceţi griji.
– Trebuie doar să mă duc la şcoală,
îi reaminti ea cu voce răguşită.
Trebuie!
– Vorbiţi despre Ecole d'Unité?
– Da.
– Înţeleg că nu sunteţi una dintre
eleve, nu?
– Nu, predau acolo.
– Atunci, întrucât o cunosc pe
directoare, voi lua legătura cu ea. Am
să-i explic că ar fi imprudent să
coborâţi muntele în seara asta, dar voi
avea eu grijă ca mâine să ajungeţi la
ea cu bine. La noapte, puteţi dormi
aici, într-una dintre celelalte camere
ale mele, iar femeia care vine din sat
ca să vadă de casă va rămâne şi ea aici
şi se va ocupa de dumneavoastră, dacă
aveţi nevoie de ceva. Eu în noaptea
asta am să mă duc la han, dar mâine
dimineaţă voi veni să iau micul dejun
cu dumneavoastră. Sper ca până atunci
să vă reveniţi complet.
Lacey, însă, nu putea accepta aceste
aranjamente.
 – Cu excepţia faptului că nu vă pot
da afară din propria dumneavoastră casă
pentru o noapte, trebuie neapărat să mă
duc înapoi, insistă ea. Directoarea mă
va aştepta ca să...
– V-am spus că am să vorbesc eu cu
directoarea.
– C-cum...?
– La telefon, desigur.
Zâmbetul lui era plin de umor
sincer.
– Doar nu vă imaginaţi că nu avem
telefon, aici, sus.
Ochii căprui ai lui Lacey se măriră.
– Nici nu m-am gândit că s-ar putea
să aveţi.
– Ei bine, am... plus toate
amenajările obişnuite, aşa că nu
trebuie să vă temeţi că ar fi condiţii
prea primitive.
În timp ce vorbea, aruncă o privire
în jur, spre camera spaţioasă şi
excepţional de plăcută, mobilată într-
un stil care indica foarte clar că era
un om cu dare de mână. Lacey, căreia i
se limpezise mintea, putu aprecia just
luxul canapelei pe care stătea culcată,
şi îndeosebi dalele de teracotă bleu
ale sobei cu lemne recent instalate i
se părură deosebit de atrăgătoare. În
rest, camera conţinea fotolii adânci,
un birou de lemn lustruit, o mică masă
de sufragerie din lemn de trandafir,
într-un alcov, cărţi, tablouri, chiar
şi un mic pian... toate, alese de un om
cu gust, discernământ şi interese
destul de diversificate. Acestea din
urmă erau indicate de către selecţia de
cărţi – şi, la distanţă de câţiva paşi,
în lumina stranie, aproape ca de pe
altă lume, care umplea camera, Lacey
putu recunoaşte serii celebre de
memorii şi alte volume englezeşti,
precum şi diverse romane franţuzeşti –
iar tablourile, care păreau originale,
judecând după calitate, trebuia să
valoreze o avere.
– E o cameră foarte frumoasă, spuse
ea. Apoi, în timp ce bărbatul îi zâmbea
întrebător, îndrăzni să-şi coboare un
picior de pe canapea şi făcu efortul să
se ridice.
Imediat, camera păru să se
învârtească în jurul ei, iar Lacey
simţi un val de slăbiciune. Întinse o
mână ca să se agaţe de ceva şi se
pomeni ţinându-se de braţul lui.
– Vedeţi? comentă el, pe tonul acela
al său de o blândeţe ciudată, ajutând-o
să se aşeze la loc pe canapea şi
potrivindu-i iar pernele sub cap. Aţi
suferit o foarte, foarte uşoară
comoţie, prin contactul cu un trunchi
de copac, şi nu sunteţi în măsură să
suportaţi un drum cu maşina în seara
asta. Maşina mea este în garaj, şi v-aş
putea duce până jos, dar n-am s-o fac.
Tonul lui era surprinzător de
hotărât.
Lacey râse fără vlagă.
– Pe lângă telefon, mai aveţi şi
maşină, remarcă ea. Nu ştiam că drumul
ajunge până la cabana asta.
– Există un drum prin spate – destul
de accidentat – pe unde se poate
ajunge. Tocmai fiindcă drumul e atât de
dificil, n-ar risca să vă duc astă-
seară pe-acolo.
Lacey rămase privindu-l. Apoi îl
întrebă, îngândurată:
– De unde ştiţi că am... sau am
avut... o uşoară comoţie? Dacă stau să
mă gândesc, adăugă ea şi mai
gânditoare, în timp ce-l privea fix cu
ochii ei căprui-cenuşii, de unde ştiţi
că n-aş putea să suport în seara asta
hurducăturile de pe drumul
dumneavoastră accidentat? În altă
ordine de idei, cum ştiţi că n-am
suferit nici o fractură? Pe moment, am
senzaţia că mi s-au rupt toate oasele!
– V-am examinat în timp ce dormeaţi.
Ochii lui Lacey se deschiseră larg.
– M-aţi examinat...?!?
– Iar răspunsul la celelalte
întrebări ale dumneavoastră este că
ştiu, şi atâta tot!
Lacey rămase tăcută, privindu-l.
Lumina de pe cer scădea, conturul
siluetei necunoscutului se distingea
tot mai slab, dar Lacey avea senzaţia
foarte clară că stătea mult mai aproape
de canapea decât în realitate.
O auziră pe femeia cu ziua venind
din sat.
– Vă pot întreba cine sunteţi? se
interesă Lacey, cu oarecare sfială.
– Mă numesc Heist.
– Iar eu, Cavendish... Lacey
Cavendish.
– Lacey?
Pentru a doua oară în mai puţin de o
săptămână, sprâncenele unui bărbat se
înălţară la auzul numelui ei. Apoi
domnul Heist spuse încet, pe un ton
admirativ... mult mai admirativ decât
al doctorului Roger Soames:
– Este un nume fermecător.
– Vă mulţumesc, răspunse simplu
Lacey.
 Capitolul 4

În noaptea aceea, Lacey dormi într-

un pat extrem de confortabil, aflat
într-o cameră mobilată vizibil ca odaie
de oaspeţi, iar Frau Bader, menajera
lui Herr Heist – în perioadele când
acesta îşi vizita cabana de la munte –
îi aduse micul dejun, dimineaţa, şi-i
spuse că şeful ei era încă la han. Dar
lăsase instrucţiuni categorice, şi
anume ca tânăra Fräulein englezoaică să
doarmă cât mai mult posibil. Iar dacă,
întâmplător, nu se trezea până când
cobora el de pe munte, avea să trimită
pe cineva care s-o aştepte şi s-o ducă
jos cu maşina, când era gata.
Lacey, însă, era atât de îngrozită
să constate că dormise până la ora
zece, încât aproape că sări din pat,
când Frau Bader îi aduse tava cu micul
dejun.
Frau Bader era o femeie de vârstă
medie, cu o faţă de nepătruns, care nu
făcu decât să zâmbească foarte uşor
când Lacey, îmbrăcată cu o cămaşă de
noapte voluminoasă, de casă, arătă cu
groază spre ceas.
– Nu se poate să fi dormit până la
ora asta! Niciodată n-o fac... Vreau să
zic, aşa ceva nici nu s-a mai auzit!
Frau Bader puse pe noptieră tava cu
micul dejun şi comentă că împrejurările
eram cam neobişnuite. Fräulein avusese
un accident, se lovise la cap. Se
simţea mai bine în dimineaţa aceasta?
Lacey îşi pipăi cu mare grijă
cucuiul şi putu răspunde că nu mai era
la fel de dureros ca în seara trecută.
Dormise mult, fără să fie deranjată, şi
se simţea ca nouă. Dar nu-i era prea
poftă de chiflele, untul şi mierea
care-i fuseseră aduse pe tavă lamicul
dejun.
– Oricum, mi-ar plăcea o ceaşcă de
cafea, spuse ea, iar menajera îi turnă
una şi-i recomandă s-o savureze în pat.
– Trebuie totuşi să mă îmbrac,
insistă Lacey, privind neliniştită spre
ceas.
Nu ştia ce-avea să creadă Madame
Beauregard despre absenţa ei
prelungită. Dacă Herr Heist nu avea o
anume invluenţă asupra ei – şi spusese
că o cunoştea foarte bine – şi reuşise
s-o convingă că tânăra profesoară de
engleză nu făcea din ţânţar armăsar
pentru câteva zgârieturi şi vânătăi, ci
într-adevăr nu se putuse deplasa în
seara trecută, o aştepta o primire
foarte rece la şcoală, când urma să se
întoarcă.
– Vă pregătesc o baie, spuse Frau
Bader şi ieşi, în timp ce Lacey îşi
termina cafeaua.
Spre norocul ei, Lacey avea în taşcă
o trusă de toaletă, iar când Herr Heist
ajunse la cabană, arăta cât se putea de
normal. Menajera îi spălase şi-i
călcase fusta, şi-i lustruise şi
pantofii. Pulovărul albastru de lână i
se rupsese la cot, dar degetele
iscusite al lui Frau Bader îl cususeră
şi nu se mai observa aproape deloc,
deşi lâna folosită pentru al cârpi nu
avea chiar aceeaşi culoare.
Cu părul pieptănat cu grijă şi
buzele uşor rujate, Lacey aşteptă să
primească felicitările amfitrionului ei
pentru că se restabilise aproape
complet. Herr Heist intră în salon de
pe verandă, iar Lacey cu uluită
imediat, căci era îmbrăcat cu totul
altfel decât ultima oară când îl
văzuse. Atunci, avusese o ţinută sport,
în şort kaki şi ciorapi groşi de lână;
în această dimineaţă, însă, era
îmbrăcat cu grijă, într-un costum
elegant închis şi cu o cravată înnodată
impecabil.
În lumina asfinţitului din ajun, i
se păruse brunet... Era un bărbat
zvelt, dar probabil foarte puternic, cu
cei mai frumoşi ochi pe care-i văzuse
în viaţa ei, de un căprui-închis
lichid. În dimineaţa aceasta, ochii îi
erau la fel de frumoşi, dar avea o
expresie mai reţinută. Lacey remarcă
înseosebi cât de meticulos bărbierit
era, emanând un miros de after-shave în
salonul cabanei. Sprâncenele închise la
culoare i se ridicară la vederea ei,
după care o întrebă neaşteptat de
laconic:
– V-aţi revenit? Bun! Mergem?
Afară, în lumina puternică a
soarelui care scălda toată coasta
muntelui, deşi durile – ca întotdeauna
– erau cufundate într-o umbră sinistru
de adâncă, aştepta maşina lui.
Era genul de maşină care te face să
holbezi larg ochii, iar faptul că avea
un şofer în uniformă o făcu pe Lacey să
se mire şi mai mult. Un perete de
sticlă despărţea locurile din faţă de
compartimentul pentru pasageri, iar
bărbatul numit Heist, după ce-i dădu
câteva instrucţiuni precise omului de
la volan, se urcă în spate şi se
asigură că geamul despărţitor era bine
închis. Apoi se întoarse spre Lacey,
aşezându-se lângă ea pe canapeaua
tapiţată cu piele, şi-i zâmbi.
– Staţi bine, da? se interesă el.
– Foarte bine, vă mulţumesc,
răspunse Lacey.
– Frau Bader mi-a spus că nu v-aţi
mâncat micul dejun, dar în rest am
impresia că v-aţi restabilit, mai mult
sau mai puţin.
– Mă simt din nou pefrect, vă
mulţumesc, murmură Lacey cu răsuflarea
tăiată.
Herr Heist se aşeză în colţul lui
şi-şi aprinse o ţigară.
– Nu vă deranjează dacă fumez?
– În nici un caz.
– Aseară, mi-aţi spus că nu fumaţi
foarte mult, şi întrucât n-aţi mâncat
aproape nimic la micul dejun, cred că e
mai bine ca acum să nu fumaţi şi
dumneavoastră.
– A, dar nici nu-mi prea plac
ţigările, mărturisi Lacey.
Herr Heist îşi studie jarul ţigării.
În lumina puternică a zilei, Lacey putu
observa, în timp ce scutura scrumul, că
avea mâini foarte fine şi elegante.
Ridică repede privirea spre profilul
lui, care era de asemenea fin şi
armonios.
Încercase să afle de la Frau Bader
ce fel de om era şi, mai ales, cu ce se
ocupa. Cabana şi conţinutul ei dovedeau
că avea mijloace, dar Frau Bader
refuzase să-i dezvăluie orice despre
el. Ridicase din umeri într-un stil
menit să indice să nu prea înţelegea
întrebările discrete care-i erau
adresate – deşi vorbea engleza
remarcabil de bine pentru o femeie de
la munte, iar în cea mai mare parte a
timpului Lacey i se adresa în germana
ei natală. Prin urmare, lui Lacey îi
deveni clar că fie Herr Heist îşi
instruise în mod special menajera să nu
vorbească despre el, fie aceasta era
genul de femeie care în nici un caz n-
ar fi spus nimic.
Când îşi luă rămas-bun de la Lacey,
Frau Bader îi strânse mâna cu o căldură
politicoasă, ca şi cum n-ar fi regretat
deloc că o vedea plecând. Iar
mulţumirile recunoscătoare ale lui
Lacey pentru cămaşa de noapte
împrumutată n-o făcuseră decât să
ridice uşor din sprâncenele
încărunţite.
– Mare lucru, spuse ea. A fost o
nimica toată, Fräulein.
Nu mai adăugă: "Când urcaţi pe munte
din nou, Fräulein, sper să mai treceţi
şi pe la mine", cum ar fi spus
majoritatea soţiilor ospitaliere de
hangii. Dădea clar de înţeles că nu
ardea de nerăbdare s-o revadă pe
profesoara de engleză.
– Cred că vă întrebaţi ce s-a
întâmplat când i-am dat telefon lui
Madame Beauregard, aseară, remarcă
dintr-o dată Heist, în timp ce şoferul
cotea pe o serpentină, cu un aplomb
care dovedea că era foarte familiarizat
cu asemenea drumuri.
Lacey întoarse capul spre el.
 – Ce-a spus?
– A, nimic, desigur... decât că se
bucura că i-am telefonat.
– N-a fost... supărată?
– Supărată?
Sprâncenele frumos marcate ale lui
Herr Heist se înălţară.
– Pe mine, vreau să spun, pentru că
am făcut prostia de a încerca o
ascensiune de una singură. În fond, nu
aveam nici un drept s-o fac, pentru că
nu avem voie să facem asemenea lucruri
de unele singure. Regulamentul spune
clar că numai când suntem perechi –
sau, şi mai bine, grupuri – trebuie să
urcăm pe munte. Şi e valabil şi pentru
personal, nu numai pentru eleve.
Herr Heist părea uşor plictisit de
informaţiile pe care i le dădea Lacey.
De fapt, avea un aer pe de-a-ntregul
preocupat... iar Lacey, care fusese
foarte impresionată de el în seara
trecută, dintr-un motiv pe care nu-l
prea înţelegea – decât dacă nu cumva
lovitura pe care o primise în cap în
accentuase perspicacitatea, astfel
încât i se părea că Herr Heist cel cu
vorba liniştită, ochii înţelegători şi
ocazionalul zâmbet blând pe buzele
gurii sale puternice, un bărbat cu
totul deosebit de oricare altul pe
care-l mai cunoscuse, ceea ce făcea ca
întâlnirea cu el să fie atât de
remarcabilă, avea în acea dimineaţă un
curios sentiment de dezamăgire, fiind
plictisit de compania ei. Şi, în orice
caz, avea pe cap probleme mult mai
presante.
Lacey oftă dintr-o dată... oftă fără
să-şi dea seama ce făcea, fiindcă era o
dimineaţă atât, atât de frumoasă.
Pentru prima dată în viaţa ei, mergea
cu o maşină scumpă, cu şofer, care avea
capotă prelungă crem şi accesorii
strălucitoare, şi nu scotea aproape
nici un sunet în timp ce gonea în jos
pe serpentine. În vale, lacul
strălucea, iar clădirile albe de pe mal
se desenau clar în atmosfera nespus de
limpede. Dacă viaţa era într-adevăr o
aventură, totul trebuia să scânteieze,
iar în loc de a se întoarce la vechea
ei meserie, Lacey s-ar fi îndreptat
spre următorul episod al acestei
neaşteptate întreruperi a programului
ei... Iar episodul următor ar fi dus la
următorul, şi de-acolo la următorul...
Şi la următorul!
În schimb, Lacey ştia foarte bine că
n-avea să mai urmeze nici un episod.
Aşa că oftă.
Imediat, însoţitorul ei se întoarse
spre ea, cu o expresie complet
schimbată.
– S-a întâmplat ceva? întrebă el.
Poate că nu vă simţiţi atât de vine, în
fond? Vă doare capul?
Şi, în pofida mişcărilor maşinii,
degetele lui armonios formate îi
palpară cucuiul, fără s-o facă decât să
se strâmb abia observat.
– Nu, n-am nimic, îl asigură Lacey.
Doar o uşoară jenă.
– O să mai fie sensibil câteva zile.
Herr Heist o privea neliniştit.
– Poate-ar fi mai bine să insist să
staţi în pat cel puţin încă o zi, după
experienţa prin care aţi trecut, şi să
vă odihniţi.
– Nu, nu! exclamă ea îngrozită. Nu
are absolut nici un rost.
Herr Heist se încruntă, şi deodată
îi zâmbi cu o delicateţe extraordinară,
într-un fel care-i îmblânzi ca prin
miracol expresia ochilor, spunându-i:
– Spuneţi asta fiindcă vă temeţi să-
i mărturisiţi adevărul lui Madame
Beauregard. Dar, credeţi-mă, o voi face
eu. Nu e nevoie ca dumneavoastră să
faceţi nimic, nici măcar să vă
prezentaţi scuzele. Madame Beauregard
va înţelege perfect.
– Oare? întrebă Lacey, privindu-l
surprinsă. S-ar putea să vă înţeleagă
pe dumneavoastră, dar pe mine nu mă va
înţelege. O să se supere pe mine.
Herr Heist clătină din cap.
– Vă promit eu că nu se va supăra.
Poarta şcolii se apropia, iar maşina
intră cu viteză şi se înscrise lin pe
alee. Lacey îl lăsă pe şoferul lui Herr
Heist, un tânăr extrem de meticulos şi
destul de chipeş, s-o ajute să coboare,
iar Heist însuşi o conduse pe trepte.
Îi făcu loc, lăsând-o să intre înaintea
lui în holul răcoros, pardosit cu
marmură, de la intrare, după care,
dându-şi seama că Lacey devenise dintr-
o dată un sac de nervi, îi propuse să-l
lase să discute cu directoarea înainte
de a-i da prezenta ea explicaţiile şi
scuzele ei. De asemenea, mai suferă să
se ducă direct în camera ei şi să
aştepte acolo până când era chemată în
sanctuarul lui Madame Beauregard. Dar o
asigură, cu un zâmbet uşor amuzat în
colţul gurii, că nu avea nici un motiv
de teamă şi nici măcar nu credea că
urma să fie chemată.
– Cred că puteţi să vă dezbrăcaţi şi
să vă culcaţi, adăugă el. Poate că, mai
târziu, se va trimite după
dumneavoastră... mâine, cel mai
probabil, aş spune. Azi nu e cazul să
vă consideraţi vinovată de nimic.
Nu-i spuse că aveau să se mai vadă –
nici măcar că spera s-o revadă – şi se
răsuci pe călcâie, plecând de lângă ea,
când zvelta servitoare elveţiană care
le deschidea în mod normal uşa
vizitatorilor reveni după ce-i
transmisese directoarei mesajul,
anunţând că Madame Beauregard îl primea
imediat.
Lacey urcă le etaj, spre camera ei,
cam dezumflată. Avea o cameră foarte
mică, la ultimul nivel al clădirii, dar
cel puţin era a ei, şi după ce intra n-
o mei deranja nimeni, decât dacă vreo
persoană cu rang superior ţinea
neapărat să discute cu ea.
Pentru prima dată în ziua aceea, îşi
dădu seama că o durea capul, şi toate
oasele din trup păreau să sufere în ton
cu el. Probabil aşa ceva era firesc,
după o căzătură ca aceea din ajun. Dar,
odihnindu-se atât de bine peste noapte,
şi după senzaţia minunată din timpul
drumului cu maşina, i se părea cam
ciudat că, în singurătatea camerei ei
de la şcoală, dintr-o dată devenea
conştientă de toate loviturile şi în
acelaşi timp îi era şi puţin greaţă.
Se temea serios că, dacă Madame
Beauregard trimitea după ea, n-avea să
fie destul de lucidă ca să se poată
apăra de criticile usturătoare ale
directoarei. Dar dacă Madame hotăra să
se lipsească de serviciile ei pentru că
stârnise agitaţie – ca să nu mai
menţioneze şi complicaţiile cauzate de
absenţa ei – nu-i rămânea decât să
accepte şi să-şi prezinte scuzele.
După ce aşteptă cam o jumătate de
oră fără ca nimeni să se apropie de
camera ei, Lacey se dezbrăcă şi se vârî
în pat. Cel puţin, era un refugiu... un
soi de refugiu. Dar se tot gândea la
patul pe care-l ocupase în noaptea
dinainte, şi la bărbatul zvelt în
costum închis care fusese atât de bun
cu ea şi apoi plecase fără o vorbă de
rămas-bun.
Dormita incomod de vreo oră, când
îşi dădu seama că lângă patul ei
apăruse cineva. Era domnişoara
Mackintosh, care-i zâmbea cu o expresie
teribil de amuzată.
– Ei, cum te simţi? întrebă ea, cu
accentul ei scoţian apăsat. Îmi dau
seama că nu eşti în apele tale, şi nu
mă mir. Am auzit că ieri te-ai urcat pe
munte şi ai păţit un accident. Mare
noroc că nu ţi-ai rupt nici un os.
Lacey încercă să se ridice în capul
oaselor şi se strâmbă.
– Nu-s sigură că nu mi-am rupt chiar
nici unul, recunoscu ea, cu o voce
chinuită.
– Ba nu, ascultă-mă pe mine şi pe
doctorul Heist, dacă-ţi spunem că eşti
întreagă, o asigură veselă domnişoara
Mackintosh. Dar trebuie să zaci toată
ziua la pat, iar mâine, dacă încă nu
ţi-ai revenit, vom trimite după
doctorul Soames. Poate-o să-ţi prescrie
el o sticlă de poţiune...
– Aţi spus... doctorul Heist?
întrebă Lacey, deloc surprinsă în fond,
deşi se simţea cam ofensată, dintr-un
motiv care în acel moment nu-i era
deosebit de clar.
– Mda, sigur că-i doctorul Heist. Mă
mir că nu ţi-a spus-o chiar el...
Doctorul Ludwig Heist, principalul
medic din Ardena şi un foarte bun
doctor consultant. Conduce un fel de
sanatoriu privat, la celălalt capăt al
lacului. Ei, dacă eu îmi petreceam
noaptea în cabana lui, ştiu c-aş fi
avut cu ce să mă laud pe urmă!
– De ce? întrebă Lacey, ca şi cum
oricum n-ar fi avut nici o importanţă.
– De ce? repetă domnişoara
Mackintosh, părând surprinsă. Fiindcă,
pe de o parte, pariez c-a fosyt foarte
confortabil, iar pe de altă parte e cel
mai râvnit burlac din partea locului.
Surorilor de la spital li se scurg
ochii după el când îi vine rândul la
vizită prin saloane, iar dacă-i dă
atenţie vreuneia dintre ele, indiferent
din ce motiv, fata îşi însemnează ziua
cu roşu în calendar. Se spune că în mod
normal nu acordă prea mare atenţie
nimănui – numai pacienţilor. Dar
cucoanele din district se dau în vânt
să-l treacă pe listele lor de invitaţi
la cină, chiar dacă el nu primeşte. E
un soi de pană la pălărie, dacă acceptă
o invitaţie să bea un Martini sec sau
s-o însoţească la un dineu pe soţia
câte unui om de afaceri local.
– Poate că nu-i place Martini sec,
şi nu-l prea interesează nevestele
afaceriştilor locali, comentă Lacey pe
un ton atât de pizmaş, încât
sprâncenele supraveghetoarei se
înălţară şi mai sus. Ceea ce explică
totuşi de ce nu acceptă prea multe
invitaţii.
– O, dar n-am spus că nu acceptă
invitaţiile, replică supraveghetoarea,
aşezându-se la picioarele patului,
pregătită să dezvolte subiectul. Le
acceptă... dar nu întotdeauna când şi
unde te-ai aştepta s-o facă. Aş spune
că e foarte cuzurgiu. Şi, desigur, un
om în poziţia lui îşi poate permite să
facă nazuri. Un medic bogat şi
celibatar... Până şi Madame Beauregard
îi mănâncă din palmă. A spus imediat că
trebuie să stai în pat şi să faci tot
ce-a recomandat el.
– Şi a... a dat vreo instrucţiune
deosebită pentru mine? întrebă cu voce
slabă Lacey.
Domnişoara Mackintosh făcu o mutră
expansivă şi în acelaşi timp curioasă.
– Mda, a dat. Trebuie să iei un
sedativ o dată la patru ore şi nişte
tablete, ca să fii sigură că dormi bine
la noapte. Părea convins că ai fost
destul de zguduită.
O birui curiozitatea.
– Dar cum e în cabana lui, şi ce fel
de om e, de fapt? S-a purtat frumos cu
tine? Foarte amabil? Opinia generală e
că nu se prea înnebuneşte după femei,
dar întotdeauna trebuie să existe şi
excepţii. Cred că într-o bună zi se va
însura... cu o femeie foarte norocoasă!
Nimeni n-ar fi ghicit vreodată că
domnişoara Mackintosh, la cei cincizeci
de ani trecuţi ai ei, tindea să
privească măritişul cu invidie.
– Ia spune-mi, cum te-a tratat?
Menajera lui a făcut ceva tapaj pentru
tine? Se spune că-l ruinează de-a
dreptul.
 – Nu are menajeră internă, ci o
femeie din sat, care m-a îngrijit
extrem de competent, răspunse Lacey, ca
şi cum ar fi recitat o lecţie; îşi
trase cearşaful şi mai sus, acoperindu-
şi parţial faţa. Acum aş vrea să dorm,
dacă nu vă supăraţi, domnişoară
supraveghetoare, mormăi ea, iar
domnişoara Mackintosh se arătă uşor
lezată.
– Hm, foarte bine, răspunse. Dar
când te simţi mai bine, trebuie să-mi
spui toate detaliile.
Lacey ptia că, imediat ce vâjâitul
dureros din capul ei înceta şi nu-şi
mai simţea oasele atât de fragile,
domnişoara Mackintosh avea să insiste
cu străşnicie să afle toate amănuntele.
 Capitolul 5

A doua zi, deşi încă se mai simţea

înţepenită şi "cam bumbăcită", cum pe
bună dreptate spunea domnişoara
Mackintosh, se dădu jos din pat şi
coborî să-i prezinte scuzele ei lui
Madame Beauregard. Spre uluirea ei,
directoarea o primi zâmbitoare şi o
lăsă să plece fără a fi dojenit-o cu un
singur cuvânt. Îi spuse doar că trebuia
să fie mai atentă pe viitor şi comentă
ce binecuvântare era pentru toţi că
doctorul Heist avea o cabană de vacanţă
chiar lângă locul pe care-l alesese
profesoara de engleză ca să facă un
salt mortal înapoi. Dacă nu intervenea
el, accidentul ar fi putut avea
consecinţe grave.
Lacey era întru totul de acord cu
ea, dar întâmplarea prin care trecuse
îi schimbase mentalitatea într-un mod
uluitor. Se simţea deprimată, tinzând
să privească viitorul nu cu speranţă,
ci ca pe o ameninţare; iar în ceea ce
privea prezentul, nu găsea nimic
lăudabil.
 Fetele de la Ecole d'Unité aveau o
viaţă foarte plăcută şi li se ofereau
tot felul de distracţii. Erau duse la
teatru de diverse profesoare şi,
ocazional, li se permitea să participe
la dansul şi ceremonii publice. Elevele
din cursul superior, îndeosebi, erau
încurajate să beneficieze de ocaziile
sociale, iar părinţii lor furnizau
elementele esenţiale pentru aceste
petreceri.
Fleur Berringer avea atât de multe
haine neşcolăreşti, încât toată lumea o
invidia, iar Rose Bligh o urma
îndeaproape. Toate fetele aveau părul
spălat lacoafor şi majoritatea aveau
unghiile manichiurizatre şi lăcuite tot
timpul, şi urmau tratamente cosmetice.
La o săptămână după accident, când
Lacey se simţea mai întremată, i se
dădu de înţeles că-i venise rândul să
le escorteze pe domnişoara Berringer,
domnişoara Bligh şi încă o fată, destul
de nouă în şcoală, la un concert de
Mizart, în Kursaal-ul local. În timpul
verii, concertele aveau loc în
grădinile Kursaal-ului, dar cum luna
noiembrie se apropia, fuseseră mutate
înăntru; şi, întrucât localnicii se
omorau după activităţile simandicoase,
acesta era un pretext excelent ca să se
îmbrace elegant.
Fleur şi Rose, care-i reveniseră din
indispoziţiile lor sincronizate, îşi
petrecură cea mai mare parte a după-
amiezii pregătindu-se pentru seară.
Rose îşi scoase din dulap o rochie
albastră irizată, cu poale foarte
scurte şi aproape fără spate, iar Fleur
luă de pe umeraş o rochie de lamé auriu
şi o întinse la picioarele patului.
Ambele fete îşi acoperiră obrajii cu
împachetări pentru faţă, pe toată
durata după-amiezii, şi se odihniră în
camere întunecoase, cu tampoane de vată
pe ochi. Accentul pus în şcoală pe
atracţia personală şi îngrijirea
trupului le dădu ambelor posibilitatea
să lipsească (a) de la o lecţie de pian
şi (b) de la o lecţie de franceză
avansaţi, în scopul de a realiza cât
mai bine acest obiectiv nobil.
Când sosi momentul să pornească,
Madame Beauregard, care le zări în timp
ce trecea prin hol spre sanctuarul ei
privat, unde-şi propunea să-şi petreacă
seara pe o canapea Empire, uitându-se
la televizor, se simţi atât de mândră
de ele încât se opri să le felicite
pentru felul cum arătau. Lacey, care le
însoţea, şi nu era îmbrăcată nici pe
departe la fel de spectaculos, se
simţea ca o mătuşă îmbrăcată vetust, pe
post de a cincea roată la căruţă.
Luară un taxi până la sala de
concert şi, în maşină, fetele îşi
retuşară fardul. Lacey le privea cu un
soi de amuzament îngăduitor, deşi se
întreba ce-ar fi spus părinţii ei dacă
le-ar fi văzut în acel moment... şi
dacă ar fi aprobat din toată inima ceea
ce făceau.
Fleur arăta de cel puţin douăzeci şi
cinci de ani şi era uluitor de
frumoasă, în timp ce Rose semăna mai
degrabă cu zâna de pe pomul de Crăciun,
în rochia ei sumară şi scânteietoare.
Miroseau a parfum Dior şi scăpărau de
pietre scumpe. Amestecul de doamne
elveţiene şi italiene din publicul
acelei seri nu avea – nu putea – să
strălucească mai orbitor.
Când ajunseră la Kursaal, primul om
pe care-l întâlniră fu doctorul Soames.
Escorta o fată fermecătoare, cu
fizionomie germanică şi păr blond...
aceeaşi fată blondă pe care Lacey o
văzuse aşezată lângă el în maşină, în
seara când acea maşină trecuse
periculos de aproape de ea, după ce
coborâse de pe trotuar.
Doctorul Soames, într-un costum de
seară absolut desăvârşit şi aproape
agresiv englezesc, îşi aminti
incidentul imediat ce o văzu pe Lacey.
Se opri să schimbe câteva cuvinte cu
ea, în timp ce însoţitoarea lui îşi
continua drumul.
– A, domnişoara Lacey Cavendish!
exclamă el.
Ochii lui albaştri o priveau ironic,
deşi în acelaşi timp o admirau vag
pentru felul cum arăta în rochia veche
de două anotimpuri, din şifon negru
simplu, ornamentată cu câteva strasuri
care-i scoteau în evidenţă părul
remarcabil de frumos, auriu-roşcat
strălucitor, şi gâtul suplu.
– Vedeţi, am ţinut minte că nu e
"Lucy"!
Fleur şi Rose se întoarseră imediat
şi veniră amândouă spre ei. Blonda
întoarse şi ea capul, protestând:
– Roger! Suntem deja în
întârziere...
Doctorul Soames, însă, continuă să-i
zâmbească sarcastic lui Lacey:
– Aveţi obiceiul să hoinăriţi
noaptea pe malul lacului cu ochii pe
jumătate închişi? întrebă el. Dacă da,
veţi avea nevoie de serviciile mele
într-o zi. În seara aceea era cât pe ce
să dau peste dumneavoastră cu maşina!
– Dar n-aţi oprit! îl acuză ea.
– Într-adevăr.
Ochii lui Roger se îngustară.
– V-aţi fi aşteptat să opresc?
Lacey răspunse sec:
– Nu când eraţi în compania
prietenei dumneavoastră aci de faţă.
Fleur îi întrerupse, cu accentul ei
cald şi senzual, din sudul Statelor
Unite:
– N-aţi mai venit pe la mine,
domnule doctor Soames, şi a durat patru
zile până mi-a trecut erupţia aceea
oribilă.
Roger se încruntă.
– V-aţi fi aşteptat să opresc o
întrebă el din nou pe Lacey.
 Tânăra lui prietenă germană îl luă
de braţ, încercând să-l tragă de-acolo,
cu un gest destul de grosolan.
– Rogaire, te rog! Vino, Rogaire!
şuieră ea încet. Nu-mi place să-mi ocup
locul când s-a umplut toată sala!
Rose Bligh îşi întoarse spre el
încântătorii ochi albaştri, mulţumindu-
se doar să-i zâmbească.
Lacey le trase pe fete de acolo.
– Veniţi, fetelor! le chemă ea
hotrâtă. Fleur, cred că la tine sunt
biletele, şi fără ele nu putem intra.
Dă-mi-le mie, te rog!
Fleur făcu o mutră bosumflată şi
nemulţumită.
– De ce-a trebuit să ne trageţi din
loc când voiam să-i mai spun ceva
doctorului Soames? întrebă ea.
– Domnul doctor Soames era însoţit
de o prietenă şi nu voia să fie
reţinut, replică Lacey.
– Nu-i adevărat!
Fleur se uita înapoi, peste umăr,
iar ochii ei negri şi dogoritori erau
intrigaţi şi nemulţumiţi.
– Nu s-a mişcat din loc şi se uită
după noi... după dumneavoastră! se
corectă ea, cu vizibilă uimire, căci ar
fi preferat ca doctorul Soames să se
uite după o fată strălucitoare ca ea
sau măcar ca buna ei prietenă Rose. Şi
ce-a vrut să spună, când v-a întrebat
dacă vă aşteptaţi să oprească? Nu i-aţi
răspuns!
– N-are nici o legătură cu tine,
ripostă scurt Lacey.
Şi, după ce luă biletele şi porniră
spre locuri, nu-i mai dădu lui Fleur
posibilitatea să-i pună nici o
întrebare.
În prima parte a concertului, ochii
lui Fleur se întoarceau în toate
părţile, până când se opriră asupra
doctorului Soames şi a îsoţitoarei lui.
Pe lângă că era o tânără foarte
soignée, ochii lui Fleur erau deosebit
de expresivi şi, după ce-l contemplară
un scurt răstimp pe Roger Soames, se
umplură încet cu dispreţ, pentru că
fata de lângă el nu era, după părerea
ei, genul de femeie cu care ar fi
trebuit să se afişeze în public.
Nu făcea parte din familiile
distinse din Ardena şi, prin urmare,
după părerea tinerei americane, nu
merita să fie cultivată. Era elegantă,
dar hainele ei puteau fi cumpărate de
gata, la fel ca ale domnişoarei
Cavendish – spre care întoarse capul
imediat, convingându-se că şi ea se
îmbrăca tot cu haine de la magazin.
Fermecătoarea buză de jos a lui
Fleur, plină şi trandafirie, se
răsfrâse cu dispreţ. Era o snoabă a
snoabelor şi se supărase pe Roger
Soames pentru că acesta nu i se
adresase direct. O nemulţumea şi fata
de lângă el, fiindcă nu avea ce să
caute acolo, precum şi Lacey Cavendish,
pentru că nu era decât o biată
profesoară de engleză care nu-şi avea
locul în toată combinaţia.
De cealaltă parte a lui Lacey, Rose
stătea cu ochi visători, părând să
savureze concertul. Părul auriu i se
legăna lucind slab în lumină, machiajul
ei pretenţios atrăgea privirile, şi
toată atitudinea ei cuviincioasă era
complet înşelătoare.
În realitate, se plictisea
îngrozitor, jinduind să facă ceva mai
interesant decât să stea într-o sală de
concert, auzind o muzică pe care ar fi
putut s-o asculte şi la magnetofon.
Ochii ei albaştri codaţi, cu genele lor
fine aurii, tot alunecau într-o parte
spre Fleur, simţind că şi ea se
plictisea de moarte.
Numai domnişoara Cavendish – a cărei
expresie, de fapt, trăda foarte puţin –
se distra, probabil, sincer.
Rose o studie în secret un timp,
întrebându-se cum ar fi arătat dacă ar
fi fost îmbrăcată bine. Avea cea mai
extraordinară culoare de păr, iar tenul
ei era ca porţelanul, încălzit de o
roşeaţă uşoară. Rose, care o plăcea, se
gândi ce păcat era că trebuia să
trăiască din salariu; şi cât de mult i
s-ar fi schimbat viaţa dacă ar fi
provenit dintr-o familie înstărită, la
fel ca ea şi Fleur.
Atunci, ar fi fost posibil să le
întreacă în strălucire pe amândouă.
Chiar şi aşa, reuşea să arate destul de
distinsă. Dar, probabil, asta se
întâmpla fiindcă-i stătea bine în negru
– chiar şi un negru ieftin.
Pentru fiecare pereche de ochi
admirativi care se îndreptau spre
feţele lui Fleur şi Rose, cel puţin o
altă pereche o fixa pe Lacey
Cavendish... şi, în timp ce se uita în
jur şi observa privirile masculine
captivate care se îndreptau spre ele,
Rose observă pentru prima oară ochii
unui bărbat brunet care stătea aşezat
puţin mai sus, de cealaltă parte a
culoarului dintre scaune.
Rose scoase o mică exclamaţie de
încântare, apoi îi atinse lui Lacey
braţul, impulsiv:
– Astă seară a venit aici un om pe
care-l cunosc foarte bine, şopti ea
emoţionată. Îl cunosc de când eram
mică. Stă acolo, pe partea cealaltă a
culoarului.
Fără să-şi dea seama ce făcea, Lacey
urmări direcţia privirii lui Rose.
Se pomeni întâlnind o pereche de
ochi familiari, de culoare închisă...
mult mai familiari decât ar fi fost
normal să fie, din moment ce-l cunoştea
pe posesorul lor doar de foarte puţin
timp. Dar avea acea impresie fiindcă se
gândise încontinuu la ochii lui, de-
atunci încoace; şi, printr-o
coincidenţă extraordinară, se gândise
la ei chiar şi în timp de asculta
concertul... încercând să-şi amintească
tonalitatea lor închisă, întrebându-se
dacă erau negri sau căprui, dacă erau
în esenţă blânzi, sau doar umani.
Ochi distanţi, când interesul îi
pierise temporar... chiar puţin reci,
când îl preocupau alte probleme.
Iar acum, dintr-o dată, descoperi că
era în Kursaal, cu ea, ascultând
sunetele mirifice ale muzicii, alături
de toţi ceilalţi. Dar, la fel ca
doctorul Roger Soames, nu era singur.
Avea o însoţitoare pe care se vedea
clar că o cunoştea foarte bine. Femeia
stătea aplecată spre el, vorbindu-i
încet şi privindu-l cu o undă de
superioritate, deşi nu semăna deloc cu
tânăra de lângă Roger Soames.
Avea un păr blond şi drept, împletit
destul de sever în jurul unui cap
elegant, şi părea trecută binişor de
treizeci de ani... o femeie mai mult
graţioasă decât atrăgătoare, îmbrăcată
într-o rochie neagră şi purtând foarte
puţine podoabe, deşi cerceii-i arătau
bine, precum şi brăţara care-i scânteia
la încheietura mâinii. Iar zâmbetul
acela superior se lăţi când bărbatul de
alături întoarse capul spre ea.
– E unchiul Ludwig... Aşa-i spun de
ani de zile, deşi nu mi-e cu adevărat
rudă, îi mărturisi Rose lui Lacey. Mama
şi tatăl meu îl cunosc foarte bine, iar
mama i-a fost cândva pacientă la
sanatoriu. E un om extrem de bun şi
delicat... Îl ador! conchise ea cu
entuziasm. Şi, mai adăugă, cred că m-a
văzut!
Lacey era destul de sigură că Herr
Heist le văzuse pe toate trei, dar o
împiedică pe Rose să se uite din nou la
el şi să-i atragă atenţia. Dacă
doctorul Heist ar fi vrut să dea de
înţeles că le recunoscuse, ar fi putut
s-o facă, în loc de a întoarce
deliberat capul, spunându-i ceva
însoţitoarei lui.
Rose şopti:
– La pauză! Probabil va vorbi cu noi
la pauză! Mergem să bem ceva, da?
Lacey fusese instruită să le cumpere
pahare cu suc de fructe, şi ştia că, la
pauză, Fleur avea să insiste să-şi
"întindă picioarele", cum spunea ea.
Şi, o dată ce-l văzuse pe doctorul
Heist, Rose urma să insiste şi ea...
deşi în mod normal nu ţinea la fel de
mult ca Fleur să se ridice de pe scaun.
Lui Fleur îi plăcea să atragă atenţia,
să întâlnească oamenii cât mai mult
posibil, dar Rose era mai puţin
sociabilă.
Totuşi, când sosi pauza, Lacey ştiu
că, dacă doctorul Heist nu ţinea cu tot
dinadinsul să le evite, Rose avea să se
repeadă asupra lui.
Când intrară la bufet, acolo era o
aglomeraţie îngrozitoare, şi la început
se păru că numai un miracol ar fi
putut-o ajuta pe Rose să-şi întâlnească
adoratul prieten. Fata o puse pe Lacey
să se ducă la bar de două ori pentru a
le cumpăra suc de portocale, iar pe al
doilea îl bău cât putu de încet – cât
de încet îndrăznea, mai bine zis, dacă
voiau să se întoarcă în sală la timp –
în speranţa că doctorul Heist avea să-
şi facă apariţia în orice moment,
manifestând o surpriză plăcută. Astfel
că fu oarecum descumpănită când Herr
Heist intră calm la bufet, fără
însoţitoarea lui, şi le acostă.
Fiindcă nu lui Rose i se adresă mai
întâi, ci lui Lacey.
 – Vă simţiţi mai bine? întrebă el,
întinzându-i mâna şi privind-o atent;
ochii lui – care erau într-adevăr
negri, îşi spuse ea – îi aminteau de o
catifea neagră. A, da, văd că arătaţi
într-adevăr foarte bine! N-a mai rămas
nici o urmă a experienţei prin care aţi
trecut.
Pentru a doua oară în noaptea aceea,
ambele fete o priviră pe domnişoara
Cavendish cu vizibilă mirare – şi nu
puţină iritare, pentru că părea să fie
seara ei la rampă. Apoi, înainte ca
Lacey să poată răspunde că se
restabilise complet cu sănătatea,
nerăbdătoarea Rose îl apucă pe doctor
de braţ şi-l sili să se uite la ea.
Herr Heist zâmbi.
– Da, te-am zărit înainte de a mă fi
văzut tu pe mine.
O bătu pe dosul mâinii.
– Nu mai cunosc pe nimeni care să
aibă un asemenea păr de zână ca al tău.
Şi eşti atât de incredibil de drăguţă,
încât ar fi imposibil să te confund cu
altcineva!
Degetele lui bronzate îi atinseră
obrazul.
 – Când vii să iei cina cu mine,
Liebling? A trecut ceva timp de când nu
m-ai mai vizitat.
Fleur, care era numai ochi, fu
imediat intrigată şi-şi încercă
strălucitorul zâmbet asupra lui... un
zâmbet despre care întotdeauna sperase
că era uşor languros.
– Prezintă-mă, Rose, ordonă ea, cu
accentul ei american sudist deosebit de
pronunţat. Până şi domnişoara Cavendish
pare să fie în avantaj faţă de mine,
adăugă, încruntându-se ostil spre
tânăra englezoaică.
Rose se conformă cererii,
întrebându-se de unde-l cunoştea Lacey
pe doctorul Heist, iar în ochii
medicului se ivi o licărire
strălucitoare ae amuzament, în timp ce-
i întindea mâna lui Fleur, curtenitor.
– Trebuie să mă iertaţi, Fräulein,
pentru că n-am insistat să-mi fiţi
prezentată imediat, se scuză el, cu
mult şarm. Domnişoara Cavendish a
suferit acum câteva zile un mic
accident, şi eram preocpuat de
sănătatea ei.
– A! exclamară ambele fete la unison
– iar Lacey le simţi privirile
întorcându-se spre ea.
Doctorul Heist nu făcu nici o
încercare de a le lămuri mai mult, şi
cum bufetul se golea rapid, pentru că
partea a doua a concertului urma să
înceapă, fu nevoit să scurteze
conversaţia. Zâmbind, îi spuse lui
Rose:
– Ţine minte, am să te aştept într-o
vizită, curând... Şi trebuie s-o aduci
şi pe prietena ta şi, dece nu, şi pe
domnişoara Cavendish, dacă n-o să se
plictisească.
Întoarse o privire întrebătoare spre
Lacey.
– Mă voi îngriji să primiţi toate
trei invitaţii la următorul meu dineu.
Sau, poate, aţi prefera să veniţi la
ceai? Englezilor nu le place foarte
mult ceaiul de după-amiază? o întrebă
el pe Lacey, cu dinţii albi lucindu-i.
Mi se pare că au făcut din el un
adevărat ritual!
Rose, însă, spuse imediat că ea,
personal, nu se omora după ceaiul de
după-amiază.
– Mi-ar plăcea mult mai mult să ne
invitaţi la cină.
– Mult mai mult, sublinie Fleur.
Doctorul Heist le zâmbi enigmatic.
– Dar dineurile mele au loc seara
destul de târziu, explică el, şi s-ar
putea ca ora să nu fie potrivită pentru
eleve. Ce părere aveţi, domnişoară
Cavendish? Oare Madame Beauregard vă va
permite să lipsiţi până atât de târziu?
– Sunt sigură că Madame Beauregard
va face o excepţie pentru Rose şi
Fleur, dacă o rugaţi dumneavoastră,
domnule doctor Heist, răspunse cam
rigid Lacey, amintindu-şi uşurinţa cu
care Herr Heist îi obţinuse o scutire,
după aventura de pe munte.
Zâmbetul lui deveni şi mai amuzat.
– Aşa credeţi?
– Nu mă îndoiesc.
– Dar dumneavoastră? Sunteţi majoră,
nu-i aşa? În cazul dumneavoastră, nu va
fi nevoie să apelez la bunăvoinţa ei.
Prietena lui, tânăra în negru,
elegantă dar nu deosebit de
atrăgătoare, îşi făcu apariţia în uşă,
iar doctorul Heist se întoarse spre ea,
scuzându-se că o lăsase să-l aştepte.
Femeia păru surprinsă să-l vadă
înconjurat de trei fete atât de
frumoase, apoi răspunse cu cea mai
melodioasă voce pe care o auzise Lacey
în viaţa ei că n-o făcuse să-l aştepte
şi, desigur, oricum nu avea nici o
importanţă.
Îi zâmbi lui Lacey. De fapt, le
zâmbi la toate trei. Avea cel mai
relaxat zâmbet pe care-l văzuse Lacey
vreodată, iar ochii ei de culoare
cenuşie deschisă aveau o expresie de
umor care trăda vizibil faptul că nu
era deloc supărată pentru că aşteptase
câteva minute.
– Dar mă tem că orchestra tocmai îşi
acordă instrumentele.
– Da, da, răspunse doctorul Heist.
Nu vom comite păcatul de neiertat,
ocupându-ne locurile după ce toţi
ceilalţi s-au aşezat.
Schiţă o plecăciune spre cele trei
tinere... cu o undă de ironie când se
înclină către Rose şi Fleur.
– Vă doresc o seară plăcută,
micuţelor. Nu voi uita că am datoria să
aranjez următoarea întâlnire.
Şi, fără a le prezenta însoţitoarei
lui, o luă pe aceasta de braţ şi
dispărură în direcţia scărilor cu
covoare groase.
Lacey lăsă să treacă vreo câteva
secunde înainte de a-i urma, împreună
cu fetele din grija ei. Rose şi Fleur
tot şuşoteau, încercând să ghicească
identitatea prietenei doctorului Heist,
care nu li se prezentase. Lacey era
destul de şocată de cruzimea
observaţiilor lor... de comentariile
deloc îngăduitoare, care nu-i
recunoşteau nici o calitate. Rose era
de părere că misterioasa "iubită", cum
o numea ea, era secretara doctorului
Heist, şi că acesta o scotea în oraş ca
răsplată pentru cine ştie ce. Fleur,
care era puţin mai mare şi, prin
urmare, mai perspicace şi mai puţin
dispusă să se lase înşelată de
aparenţe, considera că-şi cumpăra
hainele din magazine selecte şi era
prea elegantă şi încrezătoare pentru o
secretară, dar n-o găsea în nici un caz
o frumuseţe.
Era surprinsă că un bărbat atât de
distins ca Ludwig Heist – despre care
auzise, dar nu-l mai întâlnise până
acum – se afişa în public cu o femeie
atât de neinteresantă, trecută de prima
tinereţe, când uumătate dintre femeile
fără obligaţii – şi cu obligaţii! – din
Ardena ar fi fost încântate să se
bucure de compania lui.
Îl considera "o ciosvârtă
delicioasă, de o masculinitate
dementă", dar nu credea că avea
farmecul dezinvolt din ochii albaştri
ai doctorului Soames. Şi, în orice caz,
nu era englez. Fleur, la acea vârstă
anume, era hotărâtă să fie atrasă de
englezi şi, dacă era posibil, într-o
bună zi să se mărite cu unul. Considera
că bărbaţii ca Roger Soames erau
interesanţi fiindcă dădeau de gol atât
de puţin şi erau capabili să fie cruzi.
Aceasta era definiţia pe care o
dădea ea indiferenţei. Indiferenţei
englezeşti, cu sânge rege.
Rose susţinea că doctorul Heist avea
putere asupra oamenilor... dar nu prea
ştia în ce fel şi-o manifesta. Ea
însăşi fusese fascinată de el din ziua
când o ceruse cu împrumut de la
părinţii ei ca s-o ducă la un picnic. O
fermecase cu îngheţate şi-i cumpărase o
fabuloasă cutie de ciocolată. Mai
păstra şi acum panglica în care fusese
înfăşurat pachetul.
Lacey le îndemnă să termine cu
conversaţia şi să se grăbească, şi
imediat ce ajunseră lalocurile lor,
începu să facă eforturi hotărâte de a
uita întâlnirea de la bufet şi a se
concentra asupra muzicii. Urma să cânte
o soprană binecunoscută, iar Lacey
considera că ar fi fost foarte
nepoliticos şi ingrat să nu-i acorde
toată atenţia.
Acelaşi lucru era valabil şi pentru
cele două fete. Îşi puteau continua
conversaţia începută la bufet – şi, cu
siguranţă, aveau s-o facă! – în camera
lor de la Ecole d'Unité. Pentru moment,
însă, Lacey insista să nu uite de
bunele maniere.
Dar, pe tot parcursul ariei pe care
soprana o interpretă fermecător – fără
a fi aplaudată în final, pentru că
spectatorii elveţieni nu aplaudau
niciodată – şi după aceea, în timp ce
un pianist cânta Chopin, Lacey simţi o
dorinţă aproape incontrolabilă de a
întoarce capul din când în când, pentru
a descoperi dacă o pereche de ochi, pe
care-i simţea privind-o din cealaltă
parte a culoarului, făceau într-adevăr
acest lucru.
Era absolut sigură că se înşela, dar
sezaţia era totuşi extraordinară.
 Capitolul 6

În săptămâna următoare, vremea se

schimbă, iar pe malurile lacului se
lăsă cu adevărat iarna.
Până atunci, zilele fuseseră
frumoase şi aurii, fiind o plăcere să
se plimbe prin pădure şi chiar să
navigheze şi să facă baie în lac,
pentru cine era mai îndrăzneţ. Lacey nu
era o atletă şi se mulţumea cu
plimbările prin pădure, aşa că fu o
dezamăgire pentru ea să afle că zilele
aurii luaseră sfârşit şi, probabil, n-
aveau să se mai întoarcă până în
primăvara următoare.
Când se lăsară ceţurile, învăluind
şcoala pentru zile în şir şi acoperind
piscurile cele mai înalte ca şi cum
acestea ar fi încetat să mai existe,
sosi momentul să privească realitatea
în faţă. Temperaturile coborâseră
dramatic, iar sistemul de încălzire
centrală al Ecole d'Unité mergea din
plin. Elevele îşi închiseră în dulapuri
îmbrăcămintea de vară şi-şi scoaseră
pulovărele groase şi hanoracele,
pantalonii de schi şi cizmele cu tălpi
groase.
Era foarte probabil ca, la risipirea
ceţurilor, să nu fie zăpadă; dar la fel
de probabil era şi să fie. Cel puţin la
altitudinile mai înalte ninsese
considerabil, iar unele dintre crestele
mai joase erau albe şi greu de
recunoscut. Fetele din şcoală abia
aşteptau luna decembrie, când aveau să
se mute în cabane, cu o mie de metri
mai sus de locul unde înfruntau acum
rigorile toamne; dar nici uneia dintre
ele nu-i plăcea perioada intermediară,
când vecinătatea lacului făcea viaţa să
pară umedă şi mohorâtă.
Avea loc obişnuia serie de răceli şi
guturaiuri autumnale, iar doctorul
Soames era chemat adesea să ia
temperatura şi pulsul. Lacey, care în
ciuda constituţiei ei zvelte şi a
înfăţişării uneori destul de eterice
era destul de rezistenţă la aceste
boli, rămase sănătoasă, dar se întâlnea
frecvent cu doctorul Soames pe
coridoarele şcolii, iar o dată sau de
două ori îl întâlni şi afară, când se
întorcea de la cumpărături sau ducea
elevele mai mici la dentist.
De fiecare dată când se pomenea
faţă-n faţă cu ea, doctorul Soames
zâmbea într-un stil destul de curios şi
se oprea să schimbe câteva cuvinte.
Lacey nu ştia niciodată despre ce anume
să convserseze cu el şi întotdeauna
vedea în zâmbetul lui o oarecare
răceală critică, în urma căreia trecea
mereu în defensivă faţă de doctorul
Soames. Acesta auzise despre accidentul
ei de pe munte şi o acuza că i se urâse
cu viaţa.
– Fie vă prezentaţi ca ţintă pentru
şoferi, fire vă daţi de-a dura pe
povârnişuri, remarcă el vesel şi cu o
totală lipsă de compasiune, care o
irită şi mai mult. Nu vă place Elveţia?
Sunteţi victima unei afecţiuni
neîmpărtăşite? Sau ce aveţi?
Ochii lui albaştri o priveau
sarcastic.
– Ţin minte că, prima dată când am
stat de vorbă, nu păreaţi prea
mulţumită. Aveaţi o atitudine foarte
critică faţă de unele dintre cele mai
favorizate ocupante ale acestui
stabiliment atât de luxos, iar acum mă
întreb dacă nu cumva era invidie pură.
Le invidiaţi pe toate elevele ale căror
părinţi înstăriţi nu ezită să-i
plătească taxe grase lui Madame
Beauregard pentru a le asigura lustrul
superficial de care consideră ei că au
nevoie?
– În nici un caz!
Lacey părea foarte indignată, iar
Roger observă că, atunci când se
enerva, obrajii ei dobândeau o culoare
cum nu se putea mai atrăgătoare.
– Ştiţi, sunteţi drăguţă, îi spuse
el. Nu aveţi motive să le invidiaţi pe
fetele cu farmece ca ale lui Fleur
Berringer şi ale micuţei Rose Bligh.
În acel moment, Rose Bligh tocmai se
apropia pe cărare, iar Roger Soames îi
zâmbi ca şi cum apariţia ei i-ar fi
luminat întreaga zi. Merita, desigur,
să-i zâmbească, căci scurta ei de blană
albă era din hermină veritabilă şi avea
o glugă din care părul blond scăpa
mângâindu-i obrajii ca nişte pene
delicate de aur palid. Încântătorii ei
ochi albaştri nu se luminară ca două
felinare, cum ar fi făcut frumoşii ochi
căprui ai lui Fleur Berringer, dar îi
răspunse cu un zâmbet cochet, iar în
timp ce fata îşi continua drumul spre
cămin, doctorul Soames fluieră încet.
– V-ar veni să credeţi? O elevă care
arată ca o starletă de cinema,
finanţată de un tătic generos şi bogat!
Dar, deşi o admir pe domnişoara Bligh,
nu cred că se compară cu domnişoara
Berringer. Domnişoara Berringer este
Sophia Loren şi Gina Lollobrigida la un
loc! Are focul rasei latine combinat cu
siguranţa de sine îndrăzneaţă ale unei
tinere americane. Iar despre tatăl ei
nu pot spune decât că e de-a dreptul
vulgar de bogat.
– Asta o face să pară în ochii
dumneavoastră mai atrăgătoare decât e
de fapt?
Roger Soames îi zâmbi alene.
– Eu sunt un om sărac, să ştiţi.
Nici măcar nu mi-am putut deschide încă
propriul cabinet, şi nu mi-ar strica un
socru bogat. Cu siguranţă, o face să
pară chiar fantastic de atrăgătoare.
Lacey refuză să creadă că Roger
Soames se aştepta să-l ia în serios,
mai ales întrucât lucirea
dispreţuitoare din ochii lui sugera
destul de clară un amuzament nu prea
binevoitor. Din cine ştie ce motiv, cum
bine ştia, doctorul Soames n-o
simpatizase prima dată când se
întâlniseră, iar Lacey se îndoia foarte
tare că l-ar fi putut cuceri, chiar
dacă ar fi avut un tată bogat şi ar fi
fost una dintre cele mai promiţătoare
eleve ale şcolii. De asemenea, în
pofida zâmbetului lui enervant şi a
manierelor reci şi indiferente, bănuia
că de fapt nu era indiferent deloc. În
Ardena, unde devenise popular într-un
interval de timp foarte scurt, circulau
diverse poveşti pe seama lui care
reflectau faptul că lumea îi acorda
mult credit. Era blând cu copiii, iar
când aceştia îi erau pacienţi le acorda
cea mai mare atenţie. Era bun cu
bătrânii şi nu precupeţea nici un efort
pentru a le face viaţa mai suportabilă.
Ca medic, era în general simpatizat şi
admirat, şi numai când părea incapabil
să reziste zâmbetelor provocatoare ale
adolescentelor precoce Lacey simţea că
avea dreptul să-l dezaprobe.
Din această cauză, precum şi din
motivul că o antipatiza vizibil, părea
improbabil să ajungă vreodată să se
înţeleagă bine cu el.
Şi totuşi, într-o după-amiază, spre
surprinderea ei, doctorul Roger Soames
o invită să bea ceaiul împreună. Se
aflau în Hotelul Meurice, unde Lacey
aştepta întoarcerea unei eleve din
cursul inferior care fusese luată la
cumpărături de tatăl ei venit în
vizită, şi urma să se întoarcă peste
vreo oră. Neavând nimic de făcut, Lacey
stătea aşezată într-un salon. Răsfoia
într-o doară nişte reviste, cochetând
cu ideea de a comanda un ceai, căci era
ora patru după-amiaza, iar afară vremea
era foarte rece şi umedă, când doctorul
Soames intră pe uşile batante ale
salonului şi, la vederea ei, înălţă o
sprânceană.
– Singurică-singurică? întreb el.
Se aşeză pe un scaun de la măsuţa
rotundă unde stătea Lacey, zâmbindu-i
cam strâmb. Lacey era îmbrăcată foarte
îngrijit şi elegant, într-un taior de
lână fină, iar părul îi era, ca
întotdeauna, pieptănat cu multă artă,
şi strălucea. Nu-i amintea de o
narcisă, ci de altceva care avea
legătură cu pădurea... poate pentru că
taiorul ei era verde şi până şi
pantofii sobri din piele de căprioară
aveau culoarea frunzişului în toiul
verii.
În salonul cald, plin de fotolii
confortabile şi flori aranjate discret
– flori de seră – şi vizitatori
eleganţi, cu portofelele bine
căptuşite, Lacey îl ducea cu gândul la
o făptură rece şi singuratică, rătăcită
acolo după ce coborâse din păturile
învăluite în ceaţă de deasupra
oraşului. Pădurile unde ceaţa se agăţa
de copaci ca nişte eşarfe de şifon
sfâşiate, iar strălucirea glorioasă a
toamnei dipsăruse complet.
Părul de o culoare autumnală al lui
Lacey şi silueta ei zveltă,
înveşmântată în verde, precum şi
perfecţiunea mată a pielii ei palide,
îl intrigau pe Roger Soames. Se scuză
pentru că avea haiele cam umede – şi,
întrucât nu purta niciodată pălărie, în
părul lui deschis şi atrăgător
străluceau picături de ploaie – şi
propuse să guste din tortul savuros
care tocmai era adus pe un cărucior de
ceai, comandând şi altceva alături.
– Un ceai chinezesc? Întotdeauna am
fost de părere că ceaiul chinezesc
merge de minune în după-amiezele
ploioase, chiar şi acasă, în Anglia,
unde bem aproape numai ceai indian.
Aceasta este particularitate a
britanicilor, refuzul lor de a accepta
ceaiul chinezesc, sau măcar de a-l bea
o dată sau de două ori pe săptămână. Pe
continent, oamenii au gusturi mai
catolice.
– Mie îmi place ceaiul chinezesc.
Totuşi, Lacey nu era deloc sigură
dacă ar fi fost bine sau nu să-i
accepte invitaţia.
– Aştept o elevă din clasa a treia,
care îşi petrece după-amiaza cu tatăl
ei. A promise să-i cumpere tot ce-şi
doreşte... şi, întrucât săptămâna
viitoare pleacă în Peru, cred că fata
îl va sili să se ţină de cuvânt.
– Drăguţ. Vreau să zic, e drăguţ să
ai un tată bogat, preciză Roger. Mai
ales dacă eşti fată.
Lacey îşi aminti că subiectul
taţilor bogaţi îl cam obseda, aşa că nu
spuse nimic. Îl văzui făcându-i semn
unei ospătăriţe şi, în câteva minute,
tortul fu adus la masa lor, iar Roger
comandă şi ceai chinezesc. De asemenea,
se servi cu tarte cu cireşe şi cu o
prăjitură cu migdale, kirsch şi frişcă,
încercând s-o convingă şi pe Lacey să
facă acelaşi lucru.
Lacey se cutremură.
– Nu trebuie să uit de siluetă.
– Prostii.
Roger îi aruncă o privire, cu
admiraţie nedisimulată, lingându-şi
frişca de pe degete.
– Aveţi o siluetă perfectă, şi-o
ştiţi foarte bine. Sunt de părere că nu
este nevoie să faceţi prea mult pentru
a v-o meţine impecabilă.
– De unde ştiţi ce fac eu şi ce nu
pentru a-mi păstra silueta>? Şi, de
fapt, ce ştiţi dumneavoastră despre
mine?
– Nu ştiu nimic.
Ochii lui albaştri îi întâlniră pe
ai ei, zâmbitori.
– Ghicesc doar.
– S-ar putea să ghiciţi greşit. N-
aveţi de unde şti dacă nu trăiesc numai
cu fructe şi cereale.
 – Nu dumneavoastră.
Roger muşcă din tarta cu cireşe, cu
o plăcere atât de vizibilă încât Lacey
fu fascinată.
– În pofida aerului dumneavoastră
înşelător de fragilitate, aş spune că
sunteţi foarte sănătoasă, iar sănătatea
– sănătatea echilibrată – nu se menţine
cu ajutorul unei diete prea stricte. În
plus, nu m-aţi putea fulgera cu ochii
aceştia verzi ai dumneavoastră aşa cum
o faceţi, dacă aţi trăi numai cu fructe
şi cereale.
Lacey râse şi, pentru prima dată de
când se cunoşteau, avu impresia că
între ei se lega o oarecare prietenie.
Îl întrebă cu ce ocazie venise acolo şi
dacă era plătit atât de bine încât îşi
putea permite să-şi ia gustările de
după-amiază în hoteluri de lux, iar
Roger îi alungă iluzia de prietenie
dezinvoltă răspunzând imediat că venise
ca s-o întâlnească pe Fleur Berringer,
care stabilise chiar ea întâlnirea, dar
se părea că nu putuse să ajungă la
timp.
– A spus să ne întâlnim la ora trei,
la Meurice, şi de la trei mă tot
învârtesc pe-aici. Cel puţin, ar fi
putut avea bunul simţ de a-mi da un
telefon, sau de a-mi lăsa un mesaj la
recepţie. Lucrul care-mi displace cel
mai mult e să-mi pierd vremea,
aşteptând tinere care nu mai apar.
– Atunci, de ce o faceţi?
Vocea lui Lacey era rece şi severă.
– Ştiţi perfect de bine că fetelor
din şcoală nu li se permite să
stabilească întâlniri individuale cu
nimeni în afara incintei şcolii... fără
aprobarea lui Madame Beauregard, mai
exact. Cu siguranţă, ar face o criză
dacă ar afla că Fleur şi-a dat
întâlnire cu dumneavoastră fără
ştireaei.
– De ce?
Dinţii albi ai lui Roger străluciră
scurt.
– Nu sunt eu, pe moment,
consultantul medical al tinerelor
domnişoare, motiv pentru care n-ar
trebui să aibă nici o obiecţie faţă de
întâlnirile noastre?
– Ştiţi foarte bine că acest
aranjament ar încânta-o mult mai mult
pe Madame Beauregard dacă nu aţi fi
consultant medical.
– Touché!
Roger îşi privi cu regret farfuria
goală.
– Ce-am să fac când ajung acasă şi
nu voi mai găsi prăjituri ca acestea
care se fac aici, nu ştiu.
Apoi îşi aprinse o ţigară şi-i zâmbi
maliţios.
– Mă credeţi sau nu, dar n-am
consimţit la întâlnirea din după-amiaza
asta. O găsesc pe Fleur încântătoare,
însă am o slujbă şi o reputaţie – după
cum, mai mult sau mai puţin, mi-aţi
reamintit – şi găsesc puţin cam iritant
să fiu chemat la Meurice ca să ascult
nişte aiureli copilăreşti mult mai
potrivite pentru unele dintre
prietenele ei. Probabil nu e nimic
important, şi ar fi penibil...
– Vreţi să spuneţi că n-a dorit
decât un pretext ca să vă vadă?
– Da.
Roger expiră un nor de fum aromat,
lăsându-l să plutească peste masă până
când o învălui. Cuprinză în ceaţa
parfumată, Lacey îşi dădu seama că
ochii lui albaştri o priveau cu un
interes nedisimulat.
– Pur şi simplu nu puteţi înţelege
de ce ar vrea mă vadă, pentru un motiv
care nu are nici o legătură cu
sănătatea. Iar dacă nu s-ar simţi bine,
desigur, supraveghetoarea de la şcoala
dumneavoastră ar trimite după mine!
– Nu...
Lacey îşi termină ultima bucată de
tort dar, spre deosebire de doctor,
care o privea atât de intens, nu-şi
linse degetele. Şi le şterse cu o
batistă pe care o scoase din poşetă.
– Nu cred că ar fi bine să vă
întâlniţi cu Fleur, declară ea în cele
din urmă, sec. Cel puţin, nu în afara
incintei şcolii.
– Dar doreşte să se mărite cu un
englez, iar în şcoală nu există
condiţii pentru cultivarea unei relaţii
de acest gen.
Dintr-o dată, în ochii lui apăru o
licărire amuzată, care o deconcertă
temporar pe Lacey.
– Dumneavoastră ce faceţi când
doriţi să vă întâlniţi cu prietenul?
– Eu nu am nici un "prieten".
– Vreţi să spuneţi că nu aveţi unul
aici...?
– Nu am nici unul, nicăieri.
– Nu aveţi...!
Roger Soames îşi rezemă cotul pe
masă şi bărbia în palmă, pregătindu-se
să se distreze.
– Atunci, ce faceţi în timpul liber?
– Tot felul de lucruri.
– Ca de pildă, plimbări pe malul
lacului, sau escaladări ale munţilor,
de una singură?
– N-am escaladat nici un munte de
una singură.
Lacey începea să se enerveze.
– N-am făcut decât să mă urc până...
– Până la cabana doctorului Heist?
Imediat, Lacey roşi, fără nici un
motiv anume, iar doctorul Soames o
ameninţă cu degetul, având o expresie
de amuzament sec.
– Haideţi, haideţi! Nu se cade să-l
alegeţi pe cel mai râvnit burlac din
district, iar apoi să vă urcaţi până la
cabana lui şi să-l faceţi să vă salveze
dintr-o situaţie dificilă! Înţeleg că
v-aţi petrecut noaptea în cabană. Vai
de mine şi de mine...! murmură el,
clătinând din cap. Lumea o să
comenteze, să ştiţi!
Obrajii lui Lacey se înroşiră şi mai
aprins. Se simţea scandalizată.
– Dacă încercaţi să-l implicaţi pe
domnul doctor Heist în ceva neplăcut...
– Nu încerc să-l implic pe doctorul
Heist în nimic, şi nici pe
dumneavoastră nu încerc să vă implic.
Totuşi, doctorul Roger Soames o
privea parcă sub imperiul unei
revelaţii.
– Doctorul Heist îmi este superior
şi are o reputaţie foarte bună
îndistrict, aşa că e firesc să nu suflu
o vorbă care să i-o afecteze... nici
reputaţia lui, şi niei pe a
dumneavoastră, la o adică.
Deodată, se aplecă peste masă,
atigându-i cu degetul capătul unei
şuviţe de păr.
– E culoarea dumneavoastră naturală?
Vreau să spun, n-aţi "contribuit" cu
nimic?
Uşile batante se deschiseră în
spatele lor, iar Lacey simţi un uşor
curent de aer, când în salonul public
intrară două persoanre. Una dintre ele,
deşi nu-şi dădu seama imediat, era
doctorul Heist, iar cealaltă era femeia
blondă cu care îl văzuse la concertul
de la Kursaal. Abia când îl văzu pe
Roger Soames privind pe deasupra
capului ei, cu interes, se întoarse
uşor şi descoperi că doctorul Heist
ajunsese lângă cotul ei.
Ridicând privirea spre ochii lui, i
se păru că erau puţin cam reci şi se
întrebă dacă nu cumva Herr Heist văzuse
gestul familiar al lui Roger Soames,
când se aplecase peste masă şi-i
atinsese părul. Judecând după expresia
rezervată a medicului consultant
superior, văzuse şi nu găsea deloc că
un salon de hotel era locul potrivit
pentru asemenea atitudini intime.
Iar conştiinţa faptului că acel gest
nu fusese deloc intim îi făcu faţa şi
gâtul să se înroşească năvalnic, ca
focul.
– Bună ziua, domnişoară Cavendish.
Doctorul Heist se înclină în faţa
ei. Însoţitoarea lui pornise spre o
masă mai îndepărtată şi îi zâmbea lui
Lacey de acolo. Era îmbrăcată extrem de
elegant, într-o haină de blană neagră,
cu pălărie, şi arăta mult mai atrăgător
decât la concertul de la Kursaal.
– Ce după-amiază îngrozitoare!
comentă Herr Heist. Probabil
consideraţi că nu merită să veniţi
tocmai în Elveţia pentru a avea parte
de o asemenea vreme.
Dădu scurt din cap spre doctorul
Roger Soames.
– Nici dumneata, Soames. Va trebui
să aveţi răbdare amândoi, până la prima
zăpadă.
Şi astfel, după ce-i asociase
printr-o singură frază aruncată într-o
doară, porni spre prietena lui şi se
aşeză la masă, lângă care aştepta deja
o ospătăriţă atentă. Prietena luă lista
şi o consultă.
– Ceai chinezesc, comandă ea, şi o
felie din tortul acela apetisant.
Roger zâmbi.
– Istoria se repetă, murmură el.
Numai că doamna se comportă de parcă
întâlnirea lor nu ar avea nimic
întâmplător. Şi parcă am auzit că Herr
Heist plănuieşte să se însoare cu ea.
Ei bine, presupun că trebuie să atragă
şi ea vreun bărbat, dar pe mine n-ar
putea să mă atragă în nici un caz.
 Capitolul 7

La două zile după această întâlnire,

Lacey auzi că doctorul Heist îşi
amintise de promisiunea sa de a le
invita la cină pe ea, Rose Bligh şi
Fleur Berringer. La şcoală sosi o
invitaţie, iar Madame Beauregard îi
dădu se înţeles că avea să le fie
însoţitoare de companie celor două
tinere domnişoare, în seara lor
petrecută în oraş.
Deşi nu i se spusese clar, Lacey
înţelese perfect că era inclusă în
invitaţie numai fiindcă regulamentul
şcolii îi interzicea oricărei eleve să
se ducă la un dineu sau orice altă
petrecere neescortată – decât dacă lua
masa cu un părinte sau o rudă
apropiată, ori era invitată de o
asemenea persoană undeva. În cazul
doctorului Heist, aceasta era un
eminent medic local, dar nu se înrudea
prin legături de sânge cu nici una
dintre cele două eleve... aşa că nu-i
rămânea decât să le însoţească.
Madame Beauregard îi zâmbi şi-i
spuse clar că era o onoare nemărginită,
dar pe care nu trebuia s-o lase să i se
urce la cap.
Lacey hotărî să-şi cumpere o rochie
nouă pentru acea ocazie şi să se ducă
la coafor. În mod normal, se spăla
singură pe cap, dar nu-şi putea petrece
seara printre cele mai elegante femei
din Ardena, învingând dezavantajul de a
se simţi îngrozitor de modestă, decât
dacă lua măsuri prealabile pentru a
evita o asemenea experienţă deprimantă.
Nu că ar fi vrut să impresioneze pe
nimeni, şi cu atât mai puţin pe
doctorul Heist, care probabil nici n-
avea să observe cu ce era îmbrăcată.
Dar mai exista şi mândria, atât cea
personală cât şi cea naţională... iar
Lacey era, la urma urmei, britanică.
Nu voia să le vadă pe acele frumoase
şi elegante femei elveţiene, scăpărând
ca licuricii în noapte graţie
generoaselor cadouri de la bărbaţi şi
poverilor masive de bijuterii pe care
le purtau asupra ilustrelor lor
persoane, privind-o de sus şi şuşotind
între ele că englezoaicele erau vetuste
şi că totul făcea parte din declinul şi
decăderea Imperiului Britanic. Întrucât
i se trimisese o invitaţie, avea să fie
primită pe merit ca musafiră,
indiferent ce avea de spus Madame
Beauregard în privinţa asta, şi era
hotărâtă ca, în calitate de invitată,
să se prezinte onorabil.
Cel puţin, aşa îşi spunea Lacey după
ce hotărâse, destul de pripit, să
viziteze un anumit magazin de confecţii
celebru, aflat în cel mai select
cartier din Ardena, pregătită să
renunţe la salariul pe o lună numai
pentru a se asigura că nu era nimic în
neregulă cu înfăţişarea ei.
Magazinul pe care-l vizită – lucru
pe care-l făcuse nu o dată, cu Rose,
Fleur şi unele dintre celelalte fete –
era genul de unitate care deserveşte
straturile superioare ale societăţii.
Dacă doctorul Heist ar fi avut o soţie,
aceasta şi-ar fi cumpărat cel puţin o
parte din garderobă de la Madame
Claire, aşa cum făceam soţiile celor
mai distinşi cetăţeni din Ardena.
Lacey nu era soţia unui cetăţean
distins, nici măcar rudă apropiată, şi
de obicei stătea şi aştepta pe un scaun
aurit în timp ce elevele îşi alegeau
hainele. Dar era cunoscută de Madame
Claire, care o considera o tânără
destul de neobişnuită şi destul de
frapantă, cu părul ei aparte, şi fu
intrigată imediat când Lacey intră în
salonul ei singură şi spuse, cam cu
sufletul la gură, că voia să-şi cumpere
o rochie.
Madame simţi că plutea ceva romantic
în aer şi fu gata să-i acorde tot
ajutorul ei. În fond, unele dintre
fetele de la şcoală arătau de-a dreptul
anost în comparaţie cu Lacey, iar lui
Madame Claire îi făcea mare plăcere s-o
ajute să găsească ceea ce-şi dorea.
Alungă gândul culorilor prea
ţipătoare, pentru că ar fi riscat să
distoneze cu frumosul roşu Tiziano al
părului ei, şi-i spuse imediat că ea,
una, ar fi ales negrul. Avea o rochiţă
neagră care ar fi fost absolut
perfectă, dacă domnişoara Cavendish
binevoia s-o încerce; iar când Lacey îi
spuse că avea deja o rochiţă neagră, şi
se gândise la ceva mai revoluţionar,
Madame Claire clătină din cap.
– Cu coloraţia dumneavoastră,
Mademoiselle, niciodată nu puteţi spune
că aveţi prea multe rochii negre... sau
albe, sau gris-perle, sau bleumarin,
dacă ar fi pentru timpul zilei. Dar
pentru seară, pentru un mic dineu în
doi, negrul este singura soluţie pe
care după aceea n-aţi regreta-o
nicidecum!
– Nu pentru un mic dineu în doi am
nevoie de rochie, simţi Lacey nevoia să
clatrifice, ci pentru o petrecere acasă
la domnul doctor Ludwig Heist.
– La domnul doctor Heist?
Sprâncenele migălos pensate ale lui
Madame Claire se ridicară tocmai până
în mijlocul frunţii, într-un amestec de
surprindere şi interes.
– Dar asta este cu totul altceva,
Mademoiselle! Totuşi, e cu atât mai
important să vă îmbrăcaţi în negru.
Astfel, nu veţi pune o notă discordantă
faţă de rochiile celorlalte doamne.
Ridică o piesă neagră îngustă de pe
o vitrină interioară şi, în aceeaşi
clipă, Lacey ştiu că n-ar fi putut să-i
reziste. Se deosebea de cealaltă rochie
neagră a ei la fel de mult ca brânza de
cretă... şi, încă înainte de a o proba,
ştiu că avea să-i stea foarte bine.
Îi venea perfect. Rochia neagră era
confecţionată din dantelă apretată...
foarte frumoasă şi deloc ieftină.
Descoperi acest lucru când văzu
eticheta cu preţul. Avea un decolteu
excepţional de atrăgător, care-i
dezvăluia aproape total gâtul alb ca
laptele şi umerii marmoreeni, iar în
rest mai consta din foarte puţin, dar
puţinul acela o făcea să arate ca şi
cum silueta ei graţioasă ar fi fost
acoperită, de sub umeri şi până la
genunchi, în pânze negre de păianjeni,
iar sub genunchi plănuia să poarte
nişte colanţi foarte scumpi pe care-i
cumpărase deja şi o pereche de pantofi
negri delicaţi cu catarame bătute în
diamante, care erau cea mai
extravagantă achiziţie a ei din
ultimele săptămâni.
Îi cumpărase ca să-i poarte cu
cealaltă rochie neagră... pe care acum
trebuia s-o exileze în fundul
garderobei, cel puţin până când cea
actuală îşi mai pierdea din noutate.
După ce se hotărî să cumpere rochia
şi o plăti, Lacey privi cum era
împachetată în hârtie de mătase şi pusă
într-o cutie super-elegantă, pe care o
luă cu ea în magazinul de alături, ca
să-şi cumpere lenjerie intimă pentru
nouacreaţie şi o eşarfă subţire de
şifon negru, spuzită uşor cu raze de
lună, în caz că la dineu era deosebit
de rece, iar încălzirea centrală din
casa doctorului Heist nu putea
împiedica apariţia pielii-de-găină.
Apoi se duse la coafor, unde avea
deja oră, şi se hotărî să-şi taie puţin
din vârfurile şuviţelor strălucitoare
de păr, coafându-se într-un stil nou,
adaptat după forma feţei ei. Când în
sfârşit ieşi din mâinile lui Monsieur
Jules, care în mod normal se ocupa
numai de coafurile elitei locale, dar
fusese tentat de frumuseţea părului ei,
ştiu că avea să atragă destule priviri
o dată ce se întorcea la şcoală. Şi
spera ca nimeni să nu comenteze – deşi
domnişoara Mackintosh avea aproape cu
siguranţă s-o facă! – şi ca nimeni să
nu găsească exagerat de extravagantă
rochia ei cea nouă, când i-o vedeau.
În total, cheltuise aproape tot
salariul pe două luni şi, când primul
val de entuziasm îi trecu, fu cam
îngrijorată, căci de fapt nu-şi prea
putea permite să facă aşa ceva.
Nu se îndoia că domnişoara
Mackintosh avea s-o găsească nebună de
legat.

* * *

În seara dineului, Lacey făcu o baie

fierbinte, apoi se lăsă în voia
plăcerii de a se îmbrăca elegant.
Avea destul timp... timp să se ocupe
de detalii ca unghiile, sprâncenele –
care tindeau să crească destul de
stufoase, dacă nu le pensa – şi
machiajul.
În mod normal, se farda foarte
puţin, dar în seara aceea folosi
discret rimel şi puţină culoare de
pleoape pentru a-şi evidenţia strania
limpezime de cristal a ochilor cenuşii-
verzui, cu gene dese. Hotărî să-şi lase
vârfurile genelor deschise la culoare,
rimelându-le doar în apropierea
rădăcinilor, lângă pleoapele albe şi
catifelate. Apoi îşi aplică ruj – un
ciclamen deschis delicat – şi parfum,
depunându-şi câteva picături pe
loburile urechilor şi la încheieturile
mâinilor, şi în sfârşit se privi în
oglindă.
Nu putea fi sigură dacă şi alţi
oameni ar fi fost de aceeaşi părere,
dar găsea că arăta aproape
senzaţional... atât de senzaţional,
încât în prima clipă nici nu se
recunoscu. Coafura era într-adevăr un
succes, iar rochia neagră... ei bine,
Madame Claire avusese dreptate. Dacă
voia să arate cum nu se putea mai bine,
trebuia să se îmbrace în negru. Prin
contrast cu rochia, pielea ei arăta
aproape nefiresc de deschisă şi
perfectă... cam ca alabastrul luminat
pe dinăuntru de o văpaie caldă.
Se aştepta ca Fleur şi Rose să
holbeze ochii la vederea ei, dar nu
fusese pregătită pentru comentariul lui
Fleur.
– Pisicii mei! exclamă fata, căscând
nişte ochi cât toate zilele. Rochia
asta trebuie să vă fi adus la sapă de
lemn!
– A fost destul de scumpă, recunoscu
Lacey, nemulţumită pentru că se simţea
jenată.
Rose, care era pe departe cea mai
binevoitoare dintre cele două fete, şi
atât de mulţumită de propria ei
înfăţişare încât considera că o putea
învrednici cu puţină admiraţie pe o
simplă profesoară de engleză, îi zâmbi
şi spuse cu entuziasm că îi stătea
într-adevăr foarte bine. Ba chiar, nici
n-ar fi putut să arate mai bine!
– Mulţumesc.
Lacey nu era sigură că un asemenea
comentariu avea darul s-o încurajeze,
dar îl acceptă cu bunăvoinţă, apoi
propuse, întrucât erau deja în
întârziere, să se grăbească şi să ia
maşina închiriată care le aştepta.
Era o maşină neagră, foarte lungă,
lucioasă şi impresionantă, închiriată
de la un garaj local care obişnuia să
asigure transportul doamnelor seara la
dineuri. Şoferul în uniformă le ajută
să se instaleze şi le oferi pleduri,
întrucât temperatura scăzuse dramatic
de la ora ceaiului şi până atunci, iar
prin aer pluteau fulgi mari de zăpadă.
Lacey se întrebă cum era vremea pe
punte, strângându-şi pe trup blana
sintetică veche de trei ani. Îşi
imagina o sălbăticie albă deasupra
norilor tot mai coborâţi şi-şi spuse
că, dacă mai continua să ningă mult
aşa, până dimineaţă până şi malul
lacului avea să fie alb.
Pe şoseaua lucitoare se vedeau
obişnuitele maşini elegante care duceau
oamenii la activităţile serii, şi în
ciuda vremii urâte luminile de pe
malurile lacului străluceau puternic,
ca întotdeauna. Se recunoşteau firmele
cafenelelor şi numele singurului teatru
care, pe lângă Kursaal, stătea deschis
toată iarna. Vitrinele magazinelor erau
luminate, dar pietonii se luptaucu
rafalele de vânt îngheţat şi foarte
puţini se opreau să privească produsele
expuse.
Strada pe care locuia doctorul Heist
era foarte liniştită şi extrem de
curată. Casa lui era puţin mai retrasă,
înconjurată de o grădină foarte
plăcută, pe care o străbătea o alee
scurtă. Pe ferestrele casei şiroia
lumina, iar uşa din faţă, când se
deschise, lăsă să se reverse o aură
portocalie, blândă şi caldă.
 Lacey şi cele două eleve coborâră
din maşina închiriată şi urară
treptele, destul de intimidate. Pe alee
mai staţionau şi alte maşini, dovedind
că deja sosiseră destul de mulţi
oaspeţi. Lacey o văzu pe Rose privindu-
le. Până şi Fleur părea impresionată.
– Va fi o ocazie nemaipomenită!
exclamă ea, cu accentul ei american
senzual şi tărăgănat. Doctorul ăsta
Heist al tău trebuie să fie cineva,
prin partea locului.
– Să ştii că aşa e! confirmă Rose.
Apoi, dându-şi seama că entuziasmul
ei părea aproape copilăresc, rectifică:
– Vreau să spun, e un medic
extraordinar. A vindecat-o pe mama de o
boală foarte gravă, cu ani în urmă,
când ea locuia aici.
Rose privi în lungul şirului de
maşini şi alese una care o interesa.
Dar nu făcu decât să zâmbească
misterios, fără să spună nimic.
Când li se deschise uşa, căldura din
casă le învălui primitor. Valetul
doctorului Heist, un italian brunet şi
spilcuit de pe celălalt mal al lacului,
le ajută să-şi scoată mantourile, apoi
le indică o cameră rezervată pentru
doamne. Părea plină de sporovăieli
scăzute, şi pentru că dintre cele trei
nou-venite numai Lacey era trecută de
douăzeci de ani, şi toate trei
proveneau de la o instituţie dedicată
îmbunătăţirii calităţilor tineretului
feminin – ceea ce implica lipsa de
experienţă mondenă – tindeau să fie mai
reţinute, nepărând sigure ce anume se
aştepta de la ele, când văzură mica
armată de reprezentate sofisticate ale
sexului frumos.
Apoi Fleur, care niciodată nu
rămânea prea mult timp sfioasă sau
nesigură pe sine, înaintă spre una
dintre oglinzi şi începu să-şi retuşeze
machiajul. Rose îi urmă exemplul, dar
Lacey conchise că, dacă în acel stadiu
al serii era ceva în neregulă cu
înfăţişarea ei, era mai bine să lase
problema neremediată pentru moment. Nu
de alta, dar printre ocupantele camerei
de toaletă femeiască se număra şi
prietena doctorului Heist, care veni
spre Lacey şi i se adresă prietenos:
– Dumneavoastră sunteţi domnişoara
Cavendish, nu-i aşa? V-am întâlnit,
cred, cu două ocazii, iar doctorul
Heist mi-a vorbit despre dumneavoastră.
Nu cumva predaţi la Ecole d'Unité?
Lacey răspunse că aşa era.
Prietena doctorului Heist, îmbrăcată
elegant dar sobru, ca de obicei, cu
nişte magnifici cercei cu smaralde şi
brăţări din aceeaşi garnitură care-i
atenuau sobrietatea înfăţişării, zâmbi,
ca şi cum şi-ar fi dat seama că se
făcuse vinovată de o omisiune.
– Nu mă cunoaşteţi, nu-i aşa? Numele
mei este Reisenfeld... Gerda
Reisenfeld. Aş dori să fim prietene,
domnişoară Cavendish.
Şi îi întinse mâna.
– Doctorul Heist pare să creadă că
vă simţiţi cam singură, aici, în
Ardena.
– Nu zău?
Lacey, însă, era atât de surprinsă
încât nu putu spune mai mult de-atât...
nici măcar ca să răspundă ofertei de
prietenie.
Fräulein Reisenfeld se privi în
oglindă, aranjându-şi un capăt al
părului blond şi lucitor care-i aureola
capul. Apoi se uită amuzată la cele
două eleve din grija lui Lacey.
– Domnişoara Berringer şi domnişoara
Bligh sunt două tinere foarte
atrăgătoare, observă ea. Când eram de
vârsta lor, jucam deja rolul de
amfitrioană pe lângă tatăl meu. Dar, pe
vremea aceea, în pofida a ceea ce se
spune azi despre dezvoltarea rapidă a
tineretului în general, aveam un simţ
de răspundere extrem de bine dezvoltat,
iar tinerele din liceu nu participau la
asemenea petreceri. Totuşi, doctorul
Heist pare să găsească amuzantă
prezenţa lor aici. Nu sunt sigură că-i
împărtăşesc părerea.
Şi, întrucât expresia ei devenise
dintr-o dată extrem de serioasă şi
dezaprobatoare, Lacey deduse că
singurul lucru care o nemulţumea în
legătură cu Fleur şi Rose era excesul
de atracţie feminină pe care-l emanau
împreună... şi faptul că doctorul
Heist, bărbat fiind, nu rămâne complet
indiferent.
Altfel, de ce s-ar fi deranjat să le
invite la dineu?
Lacey reuşi să le ia pe cele două
fete din faţa oglinzii pe care o
foloseau împreună şi, după ce i le
prezentă formal domnişoarei Reisenfeld,
conchise că sosise momentul să-i ureze
bun-găsit amfitrionului.
Când traversară spre salonul
principal, îl găsiră pe Herr Heist în
hol, iar Lacey fu aproape la fel de
surprinsă să vadă cât de atrăgător
arăta în ţinută de seară... o ţinută de
seară foarte formală, cu cravată albă
şi ţinte bătute în diamante pe
pieptarul cămăşii. Arăta complet în ton
cu casa, care era elegantă într-un stil
masculin auster şi plină cu obiecte de
artă atent selecţionate, vaze
chinezeşti şi covoare orientale groase.
Se vedea clar să fusese informat
despre sosirea lor şi aştepta să le
primească. Rose, care-l cunoştea cel
mai bine, îi întinse mâna fără sfială
sau stângăcie, cerându-i părerea despre
rochia pe care o purta. Făcu o piruetă,
învârtindu-se pe piciorul ei suplu,
astfel încât poalele bleu ale rochiei i
se înfoiară în jur, iar parfumul ei
delicat dar pătrunzător se răspândi în
tot holul.
Ludwig Heist îşi încreţi nasul, cu o
expresie de admiraţie în ochi. Fata era
într-adevăr delicios de fermecătoare,
arătând, de la vârfurile aurii ale
pantofilor până la creştetul
strălucitor al capului, ca visul
oricărui colecţionar pedant de objets
d'art. Şi, cum doctorul Heist o
cunoştea de când fusese o fetiţă cu
capul ca aurul, era foarte uşor de
înţeles că o primea cu atât mai bucuros
în casă. În timp ce se întorcea în
toate părţile să fie inspectată, Rose
îl lăsă s-o ia de mână... pe care Herr
Heist uită să i-o elibereze un interval
cam prelungit, după ce inspecţia se
sfârşi.
– Eşti încântătoare ca întotdeauna,
îi spuse el. Şi mă umpli de uimire,
pentru că de fiecare dată când te văd
eşti tot mai femeie! comentă el,
atingându-i uşor şi mângâietor obrazul
cu vârful degetului arătător. Când am
întâlnit-o prima oară pe mama ta,
semăna foarte mult cu tine acum, dar
de-atunci au trecut cincisprezece ani,
iar gândul acesta mă face să mă simt
foarte bătrân!
– Aiurea!
 Rose îl luă de braţ, agăţându-se un
moment de acesta, în timp ce capul ei
blond îi atingea umărul, iar ochii
albaştri priveau spre ai lui aproape
languros.
– Acum cincisprezece ani trebuie să
fi fost foarte tânăr şi, în orice caz,
un bărbat îmbătrâneşte mult mai încet
decât o femeie. Uite, de pildă, un
bărbat de treizeci de ani şi o femeie
tot de treizeci... ei bine, nu mai au
nimic în comun! Femeia e bătrână – în
comparaţie cu el! Pe când bărbatul nu
este decât cu atât mai interesant!
Fräulein Reisenfeld apăru în spatele
lor şi, auzind comentariul, remarcă
sec:
– Ce informaţie interesantă!
Doctorul Heist îi zâmbi.
– Declaraţiile sentenţioase ale
tinereţii! Nu trebuie să le dai
atenţie, Gerda, îi recomandă el.
Totuşi, expresia domnişoarei
Reisenfeld rămase la fel de crispată.
Ludwig Heist îi întinse mâna lui Fleur,
apoi prinse strâns degetele lui Lacey.
– Cât de mult mă bucur că vă revăd,
domnişoară Cavendish, o salută el, fără
ca ochii să-i trădeze nici cea mai vagă
expresie. Nu mă îndoiesc că vă va face
mare plăcere să auziţi că printre
oaspeţii mei din seara aceasta se
numără şi doctorul Soames.
Dumneavoastră şi cu el vă cunoaşteţi
destul de bine, pare-mi-se, şi întrucât
amândoi sunteţi englezi, cred că acest
lucru nu este deloc surprinzător.
Înainte ca Lacey să poată răspunde,
Fleur scoase un mic chiuit neinhibat de
plăcere şi se repezi înaintea lor în
salon. Doctorul Heist îi zâmbi lui
Lacey răutăcios – şi, i se păru ei,
compătimitor.
– Poate-ar fi trebuit să fiu mai
atent când am lansat invitaţiile,
remarcă el, înainte de a se întoarce să
ureze bun-venit unui alt oaspete.
Frumosul salon principal al casei
era plin când Lacey intră, iar tânăra
se întrebă ce fel de cină pregătise
doctorul Heist şi dacă aveau să se
aşeze cu toţii comod la masă. Mai
târziu, avea să descopere că era o masă
desebit de lungă, pe măsura sufrageriei
imense şi elegante, iar numărul
scaunelor tapiţate cu satin de damasc
corespundea perfect celui al
persoanelor invitate, astfel încât nu
rămânea nici unul care să stea neocupat
şi singuratic, la perete.
Roger Soames îi făcu semn imediat ce
o văzu intrând în cameră, şi cu toate
că între timp Rose se agăţase de el
strâns ca o lipitoare, acest lucru nu-l
împiedică s-o salute în mod deosebit pe
Lacey, zâmbindu-i ca şi cum i-ar fi
aşteptat cu cea mai mare nerăbdare
apariţia.
– Doctorul Heist a spus că te voi
însoţi la cină, spuse el, şi abia
asştet.
Reuşi să scape de Rose destul timp
ca s-o ia pe Lacey de braţ şi s-o
conducă într-un colţ. Îi puse în mână
un pahar şi se aşeză lângă ea, pe o
canapea mică Empire. În ochi i se citea
că, după părerea lui, rochia cea neagră
părea să fie cea mai înţeleaptă
achiziţie pe care o făcuse Rose în
viaţa ei.
– Arăţi... încântător, îi spuse el,
ca şi cum ar fi căutat cuvântul cel mai
potrivit. Nu mai există aici nici o
femeie care să-ţi poată face faţă.
 – Ce aiureli! exclamă Lacey, deşi
cuvintele lui îi stârniseră totuşi un
neaşteptat fior de plăcere... cu atât
mai mult cu cât doctorul Heist,
întâmpinând-o, nu păruse deloc
impresionat de înfăţişarea ei. Ştiţi
perfect de bine că n-aş putea să
concurez cu... toate celelate, spuse
ea, arătând spre elveţiencele superb
îmbrăcate, printre care se vedeau şi
Fleur, cu ochii ei negri, şi capul
auriu al lui Rose.
– Asta-i cea mai mare prostie pe
care ai spus-o vreodată! exclamă Roger;
se aplecă înainte până când bărbia lui
îi atinse părul. Nu ştiu ce-ai făcut cu
părul ăsta, dar e superb, îi spuse el
cu entuziasm. Iar cât despre parfum...
Îşi încreţi nasul la fel cum făcuse,
cu puţin timp în urmă, domnul Gresham.
– Asupra mea are un efect de-a
dreptul zdrobitor. După ce-am să stau
lângă dumneata toată seara, va fi
foarte greu să mă mai disloce cineva.
Lacey râse, prefăcându-se doar
amuzată de afirmaţiile lui exagerate,
dar acest lucru nu-l împiedică pe
englez să-i deschidă mica poşetă de
brocart, de unde-i scoase batista de
dantelă, pentru a-i inahla deliberat
parfumul.
– Minunat! declară el.
În cealaltă parte a lui Lacey apăru
doctorul Heist, care se aplecă
politicos spre ea.
– Vă mai pot servi cu ceva de băut,
domnişoară Cavendish? se interesă el, o
idee cam ţeapăn. Văd că paharul
dumneavoastră este aproape gol.
– Nu... Nu, vă mulţumesc, răspunse
destul de grăbită Lacey – şi, privind
în ochii lui închişi la culoare, i se
păru că vedea acolo o uşoară undă de
dispreţ. Niciodată nu beau mai mult
decât un pahar.
– Abstinentă, murmură Roger Soames.
– Sunteţi absolut sigură? întrebă
doctorul Heist, ridicând din sprâncene.
– Cât se poate de sigură.
La masă, restul musafirilor se
aşezară să ia o cină de la care se
aşteptau în mod vizibilă să fie de
prima calitate şi servită admirabil,
iar Lacey, în timp ce asculta
conversaţiile în engleză, franceză şi
germană care se desfăşurau împrejurul
ei, privind expresiile animate şi
încercând în acelaşi timp să răspundă
întrebărilor pe care i le punea
doctorul Roger Soames, observă îndeosbi
calitatea excelentă a mâncărurilor
aduse şi valoarea aparte a vinurilor ce
le însoţeau, conchizând că doctorul
Heist avea o menajeră şefă formidabilă,
precum şi o bucătăreasă de prima mână,
ascunse undeva în casă. Iar când îl
întrebă pe Roger despre aceste lucrurl,
doctorul englez recunoscu că Herr
Ludwig Heist, după părerea lui, era un
amfitrion desăvârşit şi se ştia că
manifesta o mare pedanterie privind
modul cum îi era gospodărită casa...
Fără îndoială, acesta era unul dintre
motivele pentru care plănuia să se
întoarse cu Fräulein Reisenfeld, care
deşi nu era o frumuseţe şi trebuia să
fi trecut binişor de treizeci de ani,
arăta cu siguranţă capabilă să i se
încredinţeze sarcina preluării rolului
de stăpână a unei asemenea case.
Lacey aruncă o privire spre ea, în
lungul mesei din lemn de trandafir –
stătea aşezată la stânga doctorului
Heist, în timp ce la dreapta lui stătea
o moştenitoare cam bătrâioară – şi-şi
spuse că, văzută printre vazele cu
trandafiri galbeni şi albi, pe fondul
pereţilor oliv, al covorului verzui şi
al draperiilor de damasc care încadrau
un magnific tablou în ulei cu flori
agăţat deasupra şemineului, arăta într-
adevăr ca o gazdă perfect integrată în
ambianţă.
Participa foarte puţin la
conversaţii. De fapt, nu vorbea aproape
deloc, cu excepţia cazurilor când i se
adresa amfitrionul. Dar, în afara câte
unui moment când se uita la Rose Bligh,
iar buzele ei crispate trădau faptul n-
o plăcea şi nu era de acord cu prezenţa
sa acolo, avea o expresie absolut
senină. Părea mulţumită, fericită.
Lacey conchise că expresia aceasta îi
dădea de gol adevărata stare de spirit
şi-i anunţa pe toţi cei interesaţi că
nu se mai îndoia de viitorul ei şi,
deşi încă nu era măritată, peste scurt
timp avea să fie.
Era expresia unei pisici elegante
care ştia că întotdeauna avea la
îndemână un castron cu smântână,
indiferent cât de lungă şi de grea avea
să fie aşteptarea din viitor.
Într-adevăr, însemna că viitorul ei
era asigurat.
Lacey stătea mult prea departe de
doctorul Heist pentru ca acesta să-i
poată adresa vreun cuvânt pe parcursul
cinei, dar după ce aceasta luă sfârşit
se întoarseră în salon, unde un valet
italian şi o servitoare elveţiană
zveltă le serviră cafelele. Nimeni nu
turna în ceşti, cum se obişnuia în
Anglia, dar aceasta probabil fiindcă
Fräulein Reisenfeld încă nu era Frau
Heist, iar până atunci nu i-ar fi
plăcut să-şi asume o asemenea
îndatorire.
Numai o dată, în restul serii,
Ludwig Heist se îndreptă spre colţul
unde stătea Lacey. Iar atunci, îi
acordă doar câteva minute, punându-i
câteva întrebări despre viaţa ei din
Anglia şi timpul pe care plănuia să-l
mai petreacă în Ardena, interesându-se
şi dacă se pregătea pentru întoarcerea
acasă, în Marea Britanie. Lacey îl
asigură că planurile ei erau încă
incerte, dar prevedea să stea în Ardena
toată iarna.
 Herr Heist o privi gânditor, cu
ochii lui aproape negri.
– În afară de asta, nu ştiţi ce veţi
face?
– Nu, domnule doctor.
– Dar vă simţiţi bine în Ardena?
Lacey păru surprinsă.
– Sunt mulţumită de munca mea.
– Vă place pedagogia?
– Da, cred că pot spune că-mi place.
– Dar nu vă propuneţi să predaţi la
nesfârşit?
Tânăra se arătă şi mai surprinsă.
– Trebuie să-mi câştig existenţa
domnule doctor Heist, îi reaminti ea.
Doctorul Heist stătea aşezat pe
capătul aceleiaşi canapele, iar
expresia lui, în timp ce privea lung
covorul, părea extrem de formală şi mai
degrabă plictisită.
– Dar măritişul? Nu toate femeile
tinere plănuiesc să se mărite într-o
bună zi?
Rose Bligh veni în spatele lui şi i
se rezemă de umăr, cu un gest familiar.
– Domnule doctor, spuse ea pe un ton
ademenitor, nu-mi arătaţi colecţia
dumneavoastră de statuete de jad? Ştiu
că aveaţi o colecţie foarte numeroasă.
Îmi amintesc că mama mea ar fi dat
orice ca să fie a ei.
Doctorul Heist întoarse capul spre
ea, zâmbind. Lacey avu impresia că era
uşurat de ivirea unui pretext pentru a
o lăsa singură.
– E în bibliotecă, îi răspunse el
lui Rose. Dacă vrei să vii cu mine,
sunt încântat să ţi-o arăt... şi-i poţi
spune mamei tale că încă se mai află în
posesia mea, adăugă, ridicându-se cu un
zâmbet aproape intim; Rose îi ţinea
mâna pe mânecă, iar Ludwig Heist i-o
potrivi la braţul lui. Vino.
De lângă pian, Fräulein Reisenfeld
îi privi cum ieşeau şi, deşi se
întoarse spre partitură, era clar că
ceea ce făcea încetase s-o mai
intereseze, o dată ce asistase la
plecarea doctorului Heist cu eleva ce
optsprezece ani care se agăţa de braţul
lui într-un mod atât de vizibil, ca şi
cum ar fi fost în cei mai apropiaţi
termeni cu el şi o ştiau amândoi.
Înainte ca doctorul Heist şi Rose să
se întoarcă în salon, câţiva oaspeţi
plecară. Afară începuse să ningă
abundent, iar pe străzile din
apropierea lacului paşii şi roţile
maşinilor nu scoteau nici un sunet, pe
covorul de zăpadă. Doctorul Soames
fusese nevoit să-şi ia rămas-bun la
scurt timp după cină, încă înainte de a
fi servite cafelele, din cauza unui
apel urgent de la un bolnav, iar când
sosi momentul pentru ca şi Lacey şi
cele două eleve din grija ei să plece,
se constată că maşina închiriată de ele
nu numaică nu se întorsese la timp
pentru a le duce la şcoală, ci şi,
înzăpezindu-se, nu mai putea ajunge, şi
toate celelalte maşini din garajul
respectiv se luptau deja cu nămeţii,
ducând oamenii acasă de la teatre,
cluburi de noapte şi alte localuri de
divertisment.
Lacey era copleşită, neputându-se
gândi la nici o soluţie. Maşinile
plecau una după alta din fundătura
liniştită unde se afla casa doctorului
Heist, iar Fleur reuşi să se urce într-
una din ele, în timp ce Rose găsi un
loc în alta. Aceasta însemna că Lacey
rămăsese singura fără nici un mijloc de
transport pentru a ajunge acasă şi
începea să-şi spună că nu-i mai rămânea
decât să pornească pe jos, când
doctorul Heist îi vorbi încet la
ureche:
– Nu trebuie să vă faceţi griji,
domnişoară Cavendish. Din fericire,
domnişoara Bligh şi domnişoara
Berringer sunt amândouă în drum spre
casă. Am făcut bine, nu credeţi, că le-
am asigurat mijloacele de transport?
Iar pe dumneavoastră am să vă duc chiar
eu. Şoferul meu are liber în seara
asta, dar voi conduce eu maşina.
Vorbea pe un ton atât de liniştit,
încât Lacey ridică spre el o privire
întrebătoare. De ce, îi trecu ei prin
minte, nu se oferise să le ducă pe
toate trei acasă, în loc de a le găsi
fetelor alte maşini? Când îi văzu
ochii, observă că expresia acestora era
mai relaxată decât fusese toată seara,
şi îi zâmbea cam enigmatic.
– Vă gândiţi că m-aş fi putut oferi
să le duc pe Rose şi Fleur? Mă rog,
cred că aşa e... dar, cumva, nu mi-a
venit ideea. Şi se spune că, dacă doi
oameni îşi ţin companie, trei sunt o
mulţime. Ei bine, patru ar fi fost o
mulţime şi mai mare, nu-i aşa?
O ajută să-şi îmbrace blana
sintetică.
– Veniţi, domnişoară Cavendish...
Domnişoară Lacey Cavendish! Ştiţi,
continuă el pe un ton de conversaţie,
m-am gândit mult la numele
dumneavoastră de când l-am auzit
primaoară şi am ajuns la concluzia că
vi se potriveşte. Vi se potriveşte
chiar foarte bine! Şi... îmi place!
 Capitolul 8

Lacey fu uimită să vadă cât ninsese

în timp ce doctorul Heist şi oaspeţii
lui îşi savuraseră cina bine gătită şi
cafeaua, conversând nepăsători.
Când ajunsese la el acasă, împreună
cu Fleur şi Rose, pe jos fusese doar un
strat subţire de zăpadă. Acum, o tăcere
stranie învăluia totul, pentru că
zăpada era foarte adâncă. Totuşi, în
oraş porniseră deja buldozerele, iar
maşinile puteau înainta cu o viteză
rezonabilă.
Ninsoarea încetase pentru câtva
timp, iar deasupra licăreau îngheţat
câteva stele pe un cer albastru-închis
ca de cerneală. În timp ce maşina
mergea pe malul lacului, stelele se
oglindeau în suprafaţa apei, precum şi
piscurile cu stratul lor proaspăt de
zăpadă, care acum se vedeau în toată
splendoarea lor maiestuoasă, doar cu
câteva furioare ce ceaţă învăluind
pantele mai joase.
Confortul din maşină era extrem de
plăcut pentru Lacey într-o asemenea
noapte, dar maşina nu era aceeaşi cu
care coborâse cândva muntele, în
compania doctorului Heist, după
accidentul de lângă cabana lui. Era o
maşină puţin mai mică, dar foarte
elegantă şi uşorextravagantă, concepută
pentru a fi folosită de un om dispus să
aprecieze adecvat acest mijloc de
transport, mai degrabă decât
kilometrajul pe care-l putea parcurge
fără nici un efort din partea lui.
Lacey deduse, în timp ce stătea
lângă Ludwig Heist, că acestuia îi
plăcea să conducă, atunci când avea
posibilitatea să se relaxeze la volan
şi nu se gândea la următorul pacient pe
care urma să-l examineze în cabinet sau
la domiciliu. Mâinile lui înmănuşate se
rezemau destins dar competent pe volan
şi, cu toate că ochii nu i se dezlipeau
de drumul din faţa lui, nu dădea
impresia că s-ar fi concentrat exclusiv
asupra şofatului, alungându-şi din
minte orice alt gând.
Când Lacey aruncă o privire
laterală, prin întuneric, spre profilul
lui atrăgător, văzu că arăta
îngândurat, dar nu închis în sine
însuşi.
Când se urcaseră în maşină, doctorul
Heist îi dăduse o pătură pe care să şi-
o pună peste genunchi, iar Lacey stătea
ghemuită comod dedesubt, cu mâinile
strânse în poală. Ştergătoarele de
parbriz susurau încet, înlăturând
fulgii care se mai depuneau din când în
când pe plexiglas, iar căldura din
maşină şi tapiţeria de piele
confortabilă accentuau atmosfera de o
stranie intimitate, mult mai relaxată
decât ar fi fost în maşina aceea
impresionantă cu care coborâseră
muntele.
– V-aţi simţit bine astă seară? se
interesă încet doctorul Ludwig Heist,
după un timp, în vreme ce-şi continuau
drumul pe malul lacului.
Întrebarea lui o surprinse în chip
ciudat pe Lacey.
– Sigur că da, răspunse ea, parcă
uşor descumpănită. M-am simţit foarte
bine.
– Nu păreţi prea convinsă.
În glasul şi pe buzele lui se simţea
o undă de zâmbet.
– O, ba da – vă asigur că aşa a
fost, domnule doctor. Am petrecut o
seară extrem de plăcută, accentuă
Lacey.
– Poate că nu vă plac dineurile?
– Nu am prea multe ocazii să fiu
invitată la dineuri, recunoscu ea cam
abătută.
– În Ardena, dăm mereu dineuri,
prânzuri şi... supeuri. Este metoda
noastră de a menţine strânse legăturile
cu prietenii. Nu aveţi mulţi prieteni
în Ardena?
– Nu prea mulţi.
– Fräulein Reisenfeld doreşte foarte
mult să vă împrieteniţi. Sper că-i veţi
răspunde cu aceeaşi bunăvoinţă.
Din nou, Lacey fu surprinsă.
– Fräulein Reisenfeld? Foarte frumos
din partea ei...
Totuşi, sprâncenele i se îmbinară, a
nedumerire.
– Dar nu prea înţeleg de ce ar dori
să se deranjeze pentru mine.
– Nu?
Lumina lămpilor de bord contură
chipul lui Herr Heist, în timp ce
arunca o prvire spre Lacey.
– Gerda mi-e prietenă foarte bună şi
avem multe interese comune, îi explică
el, destul de enigmatic. Când pe mine
mă interesează ceva în mod deosebit,
Gerda îmi urmează exemplul aproape
invariabil.
Urmă un moment de tăcere, apoi Lacey
spuse, aranjându-şi pătura peste
genunchi.
– Încercaţi să-mi spuneţi că, după
ce mi-aţi venit în ajutor când m-am
rostogolit pe munte, am început să
prezint un interes deosebit pentru
dumneavoastră, domnule doctor?
Dinţii albi ai lui Ludwig Heist
luciră în penumbră, când zâmbi mai
larg.
– Ei, de ce nu? întrebă el pe un ton
amuzat. În fond, când salvezi o viaţă,
viaţa aceea, conform unei străvechi
superstiţii chineze, îi aparţine de
drept celui care a salvat-o. Nimeni n-
ar putea spune că, în după-amiaza aceea
pe munte, v-am salvat viaţa, dar dacă
accidentul dumneavoastră s-ar fi
întâmplat în oricare alt loc, nu chiar
lângă cabana mea, s-ar fi putut să vă
fie cam greu să vă reveniţi fără
ajutor... şi mă îndoiesc foarte mult că
v-aţi fi putut întoarce pe jos până la
Ardena, după lovitura aceeala cap.
Arătaţi extrem de ameţită, înţelegeţi,
când v-am găsit.
Lacey îl privi serioasă.
– Da, cred că aveţi dreptate, spuse
ea, recunoscând apoi: eram foarte
ameţită.
Mâna doctorului Heist părăsi un
moment volanul, pentru a o atinge uşor
pe genunchi.
– Sărăcuţa de dumneavoastră, murmură
el. Şi nici nu sunteţi foarte mare, nu-
i aşa? adăugă, pe un ton misterios.
Lacey îl privi din nou. Îşi aminti
că-l crezuse incapabil să o ducă în
braţe până la cabana lui, dacă ea nu s-
ar fi putut ţine pe picioare... Nu
fiindcă ar fi fost scund sau prea slab,
ci din cauza constituţiei lui suple şi
a eleganţei curioase pe care o emana
chiar şi când era îmbrăcată în şort şi
cămaşă kaki.
Acum, însă, cunoscându-l mai bine,
era absolut convinsă că ar fi putut s-o
ducă în braţe pe o distanţă
considerabilă, dacă ar fi fost nevoie.
Puterea lui avea o anumită calitate ca
tăria oţelului, în ciuda supleţei şi a
eleganţei... Şi chiar când mâna i se
depunea uşor pe genunchi, simţea ceva
din acea putere transmiţându-i-se,
indiferent dacă Ludwig Heist însuşi o
ştia sau nu.
Spuse cu aceeaşi voce serioasă, pe
un ton de scuză:
– Nu cred că v-am mulţumit vreodată
cum se cuvine, domnule doctor Heist,
pentru toată osteneala pe care v-aţi
dat-o în interesul meu, atunci pe
munte. Aţi ieşit din casă şi v-aţi
petrecut noaptea la han, pentru că
probabil ar if fost deplasat să
înnoptăm amândoi sub acelaşi acoperiş.
– Credeţi că n-ar fi fost deplasat?
Prin contrast cu tonul ei, glasul
lui era nepăsător şi la fel de
enigmatic ca înainte.
– Aşa credeţi?
– Ar fi putut să fie puţin cam
compromiţător.
– Pentru dumneavoastră?
– Şi pentru dumneavoastră. Pentru
amândoi, cred.
– Şi nu s-ar fi cuvenit să vă
compromit, nu-i aşa?
 – Nici ca eu să vă compromit pe
dumneavoastră.
Ajunseseră într-o parte a malului
unde era foarte linişte, iar traficul
se redusese simţitor... Chiar şi la ora
aceea târzie, cu străzile pline de
zăpadă, prin Ardena continuau să
circule destul de multe maşini. Oamenii
se întorceau prudenţi acasă de la
petreceri şi alte întruniri sociale,
iar din când în când câte un chip
privea dintr-o maşină în trecere, iar
posesorul acestuia îl recunoştea pe
doctorul Heist şi-i făca cu mâna. Se
zărea lucirea unei mâini albe şi
îngrijite şi sclipirea unei brăţări,
iar doi ochi curioşi o cercetau pe
Lacey. Uneori, mai multe perechi de
ochi curioşi.
Lacey stătea retrasă încolţul
maşinii, sperând ca nici acum să nu-l
compromită pe doctorul Heist.
Dar acel capăt al lacului, de unde
în curând aveau să cotească spre
şcoală, era atât de pustiu, ca şi cum
toţi cei din partea locului ar fi ajuns
deja acasă, şi nu mai apărea nici o
pereche de ochi care să-i observe.
Doctorul Heist opri maşina într-un loc
de unde aveau o vedere minunată a
lacului şi a culmilor de pe malul opus
şi, în timp ce Lacey încă se mai
întreba de ce oprise şi de ce nu era
mai nerăbdător să ajungă înapoi, în
casa lui confortabilă, scoase din
buzunar o tabacheră şi i-o oferi.
– Ştiu că nu fumaţi prea des, dar
ocazional tot o faceţi, nu-i aşa...?
Ochii lui întunecoşi o priveau
gânditori.
– Compania e mai plăcută,
înţelegeţi.
– Da, cred că aşa este, răspunse
Lacey, acceptând ţigara.
Chipul lui se apropie de al ei, în
timp ce-i aprindea ţigara cu bricheta.
– A fost ciudată întâlnirea noastră
din ziua aceea, nu credeţi? întrebă el,
lăsându-se la loc în scaun.
– Foarte ciudată.
– De-atunci, m-am gândit foarte des
la dumneavoastră. Speram să nu vă
simţiţi prea înţepenită şi cu dureri, a
doua zi după ce ne-am despărţit. Am
lăsat o reţetă la supraveghetoare
pentru dumneavoastră şi sper că v-a
ajutat.
– Într-adevăr, confirmă
recunoscătoare Lacey. A făcut adevărate
minunei.
Doctorul Heist rămase privind-o în
tăcere atât de mult timp, încât Lacey
începu să se simtă henată. În sfârşit,
întoarse capul spre malul celălalt.
– Spuneţi-mi îi ceru el scurt, cât
de bine îl cunoaşteţi pe doctorul
Soames?
Lacey fu surprinsă imediat.
– Foarte puţin, recunoscu ea.
Ochii doctorului Heist se întoarseră
din nou spre ea, cu sprâncenele negre
înălţându-li-se.
– Chiar aşa? întrebă el.
– Sigur că e chiar aşa, răspunse
Lacey, pe un ton aproape ofensat.
– E un compatriot de-ai
dumneavoastră, îi reaminti doctorul
Heist.
– Şi ce importanţă are asta?
– S-ar putea să doriţi să-l vedeţi
mai des, fiindcă... mă rog, fiindcă
sunteţi compatrioţi.
Fu rândul lui Lacey să fie amuzată,
şi uşor neîncrezătoare.
 – Domnule doctor Heist, se interesă
ea pe un ton binevoitor, dumneavoastră
să simpatizaţi propriii compatrioţi
numai fiindcă vă sunt compatrioţi?
Întunecimea intensă din ochii lui fu
luminată de un zâmbet neaşteptat,
curios de uşurat. În lumina lămpilor de
bord, Lacey îi putu vedea zâmbetul
arcuindu-i buzele frumoase, cu
colţurile întoarse uşor, atractiv, în
sus.
– Înţeleg ce vreţi să spuneţi, zise
el. Înţeleg foarte bine.
– Ei?
Pe neaşteptate, doctorul Heist se
încruntă din nou.
– Atunci, dacă aşa este, de ce-i
permiteţi să vă atingă pe faţă într-un
local public?
Expresia lui era nemulţumită, iar în
ochi i se citea o atitudine critică.
– L-am văzut chiar eu făcând acest
lucru deunăzi, în timp ce vă beaţi
ceaiul cu el, şi n-a părut să vă
deranjeze. S-a aplecat peste masă şi s-
a jucat cu o şuviţă din părul
dumneavoastră.
Lacey îşi amintea foarte bine
incidentul şi, în acelaşi timp, era
nemulţumită de Roger Soames, care
probabil avea obiceiul de a face
asemenea lucruri când îi oferea câte
unei tinere drăguţe un ceai, sau îi
dedica o parte din timpul lui liber.
Acum, însă, îi era dificil să explice
de ce nu obiectase mai puternic.
– N-a fost nimic, spuse ea... pe un
ton oarecum defensiv. De fapt,
continuă, nu tocmai sincer, nu-mi
amintesc preabine dacă a făcut aşa
ceva.
– Dar tocmai aţi spus că n-a fost
nimic.
– Ei, e clar că n-a fost mare lucru,
din moment ce nici măcar n-am observat.
Imediat, sub privirea lui
acuzatoare, Lacey deveni indignată.
– Efectiv, nu a fost nimic mai mult
decât faptul că Rose v-a luat de braţ
în public, dând foarte clar de înţeles
că... ei bine, că vă simpatizează
foarte mult. Ba chiar, o şi spune.
De astă dată, privirea ei devenise
acuzatoare. Lacurile blânde gemene,
cenuşii-verzui, dintre genele ei cu
vârfuri strălucitoare îl priveau cu
nemulţumire temporar nedisimulată.
– De ce consideraţi că e în regulă
ca Rose să se poarte aşa în public, şi
să aveţi obiecţii numai fiindcă
doctorul Soames – probabil involuntar –
m-a atins pe obraz?
Un moment, doctorul Heist păru
aproape descumpănit; apoi, spre
completa ei surprindere, îşi aruncă pe
spate capul cu păr închis la culoare şi
izbucni în râs. Râdea ca şi cum s-ar fi
distrat copios, iar viaţa n-ar fi fost
decât pură plăcere şi încântare.
– Drăgălaşa de Rose! exclamă el. E
încântătoare, nu-i aşa? Sper din toată
inima că a ajuns cu bine înapoi la
şcoală.
Apoi îşi strivi ţigara în scrumieră
şi-şi aprinse imediat încă una. După
care, îi atrase atenţia lui Lacey spre
peisajul de basm al lacului.
– Nu-i aşa că e splendid? întrebă
el, aproape cu fervoare. Ardena a stat
literalmente sub un nor, săptămâni de-a
rândul, dar în curând va ieşi din nou
la lumină, cu adevărat frumoasă. Acolo,
sus, continuă, arătând cu capul spre
piscurile înalte care se ridicau
deasupra lor, zăpada se va întări nu
peste mult, iar atunci ne vom pune
schiurile şi vom descoperi cât de
încântătoare poate fi viaţa. Îmi vei
petrece weekend-urile la cabană –
weekend-urile în care pot scăpa, mai
bine zis – hotelul va fi deschis, iar
Ecole d'Unité se va muta in corpore. O
să-ţi placă să locuieşti pe coasta
muntelui, Lacey?
Lacey fu surprinsă de bruscheţea cu
care trecuse la folosirea numelui ei de
botez... apoi, dintr-o dată, se simţi
nedumerită.
– Da, o să-mi placă foarte mult,
răspunse ea.
– Rămâne de văzut cât de mult o să-
ţi placă, o avertiză Ludwig Heist. Dar
sunt destul de sigur că-ţi va plăcea.
Oricum, continuă el pe un ton mai
glumeţ, nu trebuie să încerci prea des
să aluneci în jos pe pantele muntelui.
Neputându-se stăpâni, Lacey îi
surâse. Parcă s-ar fi simţit datoare
să-i zâmbească.
– Voi încerca, îi promise ea.
Expresia doctorului Heist deveni
serioasă.
 – Trebuie să te duc înapoi, îi
spuse.
Se aplecă prin faţa ei, ca să se
asigure că fereastra de alături era
bine închisă.
– Nu trage curentul?
– Nu. Aici, în maşină, e o căldură
delicioasă. Mi-aş dori să nu trebuiască
să... s-o părăsesc.
– Serios?
Braţul lui rămăsese întins de-a
lungul spătarului şi, când Lacey
întoarse capul spre el, involuntar îl
atinse cu o şuviţă de păr pe faţă. Îl
simţi devenind rigid un moment, iar
expresia ochilor lui, aflaţi la doar
câteva degete distanţă de ai ei, o
nedumeri total. Imediat, avu senzaţia
că sângele îi făcu un salt în vene,
când Ludwig Heist vorbi sacadat, în
timp ce ridica mâna şi-i atingea
obrazul, cu o expresie aproape
întrebătoare.
– Am avut obiecţii faţă de acest
gest din partea lui Soames, recunoscu
el, dar nu-l pot învinui întru totul.
Eşti foarte tânără, foarte frumoasă şi
foarte englezoaică – în pofida părului
atât de ne-englezesc. Ştii asta, Lacey?
Respiraţia lui Lacey se opri în gât,
iar la baza acestuia începu să-i
pulseze nebuneşte o venă.
– Dacă aşa spuneţi dumneavoastră,
domnule doctor Heist... încercă ea s-o
ia în glumă.
– Aşa spun eu.
Degetele lui alunecară în jos, până
când îi prinseră bărbia, iar lui Lacey
abia dacă-i veni să creadă... dar
chipul lui întunecat, bine bărbierit,
se apropia tot mai mult. Şi apoi, îi
dădu drumul şi vorbi din nou, pe
acelaşi ton crispat dinainte.
– Să-mi aminteşti că există un lucru
pe care trebuie să-l fac într-o bună
zi, micuţă Lacey, şopti el.
– Ce anume?
– Să te sărut.
 Capitolul 9

Zăpada durase câteva zile, după care

începuse dezgheţul, însoţit de încă o
perioadă de vreme deprimant de urâtă,
cu ceaţă şi ploaie, înainte de
începutul ninsorilor propriu-zise.
Între timp, Crăciunul venise şi
trecuse, multe dintre fetele de la
Ecole d'Unité se împrăştiaseră în patru
vânturi pe perioada vacanţei de
sărbători, iar una sau două dintre ele
nu se mai întorseseră în trimestrul al
doilea.
Apăruseră câteva eleve noi, iar Rose
Bligh şi Fleur Berringer se înapoiaseră
din vacanţele petrecute în locuri
exotice şi însorite, cu echipamente
sport de iarnă extravagante despre care
sperau să stârnească invidia colegelor.
În timpul vacanţei de Crăciun, Lacey
rămase la şcoală, împreună cu
domnişoara Mackintosh şi cu alte câteva
membre ale personalului permanent.
Madame Beauregard plecase la Paris, iar
adjuncta ei organizase câteva serbări
pentru persoanele mai puţin norocoase,
care-şi petreceau sărbătorile de iarnă
în şcoală.
Luară o cină de Crăciun în stil
englezesc, cu curcan, budincă de prune
şi diverse alte delicatese, iar în
seara primei zile de Crăciun se
organiză un dans, unde fură invitaţi şi
oameni din afară, cum ar fi fost
doctorul Roger Soames. În absenţa lui
Fleur Berringer, acesta îşi îndreptă
toată atenţia asupra lui Lacey, care se
simţea cam iritată, pentru că o ţinea
sub un soi de asediu vizibil, refuzând
să se lase pus la punct, şi chiar îi
trimise un cadou scump de Crăciun, pe
care Lacey refuză să-l primească,
pentru că nu avea să-i ofere în schimb
nimic altceva decât o ilustrată de
sărbători.
Şi, întrucât toată lumea trimitea
felicitări de Crăciun, aceasta nu
însemna absolut nimic. Nici măcar că se
gândise anume la el când alesese
ilustrata.
Fräulein Reisenfeld îi trimise lui
Lacey o felicitare neobişnuit de
atrăgătoare, adăugând un fel de post-
scriptum cu urări de bine în care-şi
exprima speranţa s-o revadă cât mai
curând. Doctorul Ludwig Heist nu-i
trimise lui Lacey o ilustrată, ci o
invitaţie la petrecerea din Ajunul
Anului Nou, la care Fräulein Reisenfeld
urma să joace rolul de gazdă, iar la
sfârşitul invitaţiei îi scrise câtva
rânduri de mână:

După cină, vom merge la un cabaret,

unde vom dansa până vine Anul Nou.
Întrucât nu suntem în timpul
trimestrului şcolar, nu accept nici o
scuză!

Lacey nu se gândi la nici o scuză,

deşi ezita în mod ciudat să accepte
invitaţia... În acelaşi timp, din cine
ştie ce motiv neobişnuit, nu suporta
gândul de a o refuza pur şi simplu. Nu-
l mai văzuse pe doctorul Heist din
noaptea când o adusese acasă de la
primul şi cel dintâi dineu la care
fusese invitată în casa lui – ba chiar,
primul şi ultimul până acum, căci noua
petrecere urma să aibă loc în
restaurantul unui hotel – şi de fiecare
dată când îşi amintea acel drum cu
maşina îşi aducea aminte şi de
comportamentul lui destul de ciudat,
precum şi de acel lucru de neiertat pe
care i-l spusese la sfârşit:
"Să-mi aminteşti că există un lucru
pe care trebuie să-l fac într-o bună
zi, micuţă Lacey."
Iar când ea îl întrebase despre ce
anume era vorba, Ludwig Heist îi
răspunsese:
"Să te sărut."
Lacey avea convingerea că doctorul
Heist nu era genul de om care să facă
fără discernământ asemenea promisiuni
în dreapta şi-n stânga; Şi totuşi, nu
putea înţelege de ce voia s-o sărute.
Stând să judece cu calm, îşi spunea
că o făcuse pur şi simplu fiindcă se
lăsase temporar purtat de val – era
destul de atrăgătoare în felul ei, ora
fusese târzie, într-o parcare albă,
unde prima zăpadă îi cuprindea într-un
fel de ţară a minunilor – şi, desigur,
Ludwig Heist nu vorbise câtuşi de puţin
serios. Data următoare când o vedea,
avea să fie politicos şi fermecător ca
de obicei, şi nimic mai mult.
Apoi, Lacey îşi aminti nota ciudată
din glasul lui şi expresia cu care o
privise.
Iar când primi a doua invitaţie, se
temu s-o acepte, pentrucă atunciar fi
aflat dacă doctorul Heist fusese serios
cu prima ocazie... iar dacă nu-i ceruse
cu adevărat să-i amintească de acel
lucru e care trebuia să-l facă – într-o
bună zi! – Lacey ştia perfect de bine
să urma să i se spulbere o iluzie, iar
viaţa ei n-avea să mai fie niciodată la
fel.
O aştepta o decepţie... o dezamăgire
amarnică. Şi, din cine ştie ce motiv pe
care încă nu reuşea să-l înţeleagă, se
temea de efectele acelei deziluzii.
Cu toate acestea, deşi simţea că ar
fi fost mai înţelept să refuze
invitaţia – găsind din timp o scuză
care să nu pară inventată – o acceptă
oricum şi, în seara din Ajunul Anului
Nou, se duse la balul de la Meurice.
Îşi cumpără pentru acea ocazie încă
o rochie nouă, iar de astă dată lăsă în
pace culoarea neahgră şi alese un
fermecător şifon verde blând. I se
înfoia în jor ca un frunziş proaspăt de
primăvară şi, în contrast cu rochia,
auriul-roşat al părului ei sugera
culoarea frunzelor toamna. Fräulein
Reisenfeld îi spuse că arăta
încântător, iar Lacey fu surprinsă,
pentru că ochii elvenţiencei erau plini
de admiraţie sinceră şi părea chiar
bucuroasă că Lacey reuşise să se
aranjeze atât de atrăgător.
La cină, care se ţinu în casa
doctorului, ca şi după aceea, în sala
de bal a hotelului, deşi erau prezente
atât de multe femei ale căror rochii
costaseră adevărate averi şi ale căror
bijuterii i-ar fi ispitit pe jumătate
din hoţii de giuvaeruri din Europa,
tânăra englezoaică, atât de puţin
împodobită, ieşea în evidenţă ca o
arătare unică... şi, cum nu era
conştientă ea însăşi de acest efect,
farmecul îi era accentuat de expresia
uşor întrebătoare din ochii verzi-
cenuşii, când oamenii îi zâmbeau,
părând încântaţi de cunoştinţă,
îndeosebi bărbaţii tineri invitaţi la
petrecerea doctorului Heist.
Doctorul Heist însuşi, dintr-un
motiv pe care Lacey nu putea să-l
înţeleagă, părea într-o dispoziţie
serioasă. Sala de bal era împodobită cu
flori, ghirlande şi cantităţi
nesfârşite de beteală, dar starea lui
de spirit nu părea deloc sărbătorească.
La cină, se comportă ca un amfitrion
desăvârşit, dar destul de grav. După
aceea, la hotel, dansă cu fiecare
dintre invitate pe rând – inclusiv
Lacey, desigur. Iar apoi, mai dansă de
două ori cu Fräulein Reisenfeld,
înainte de a dispărea brusc, şi numai
apăru decât în ultimul moment, pentru a
participa la ciocnirea paharelor de
Anul Nou.
Ridică paharul spre Lacey, iar ochii
săi întunecoşi îi siliră pe ai ei să-i
susţină privirea.
– An nou fericit! îi ură el. Fie ca
în următoarele douăsprezece luni să ţi
se împlinească tot ce ţi-ai dorit
vreodată.
Lacey, privindu-l în ochi şi primind
toastul, simţi din nou acea senzaţie de
sufocare în gât. Inima îi bătea şi se
zbuciuma ca un torent de munte care
saltă peste pietre şi bolovani,
prăvălindu-se cu nepăsare în josul
coastelor.
 O văzu pe Fräulein Reisenfeld
ridicând paharul spre Ludwig Heist, iar
expresia ochilor ei cenuşii era destul
de enigmatică, dar şi foarte intimă –
sau, cel puţin, aşa i se păru lui
Lacey.
– Noroc, Ludwig! strigă ea prin
sală, cu voce blândă. Numai de noroc să
ai parte anul ăsta! Îl meriţi cu
prisosinţă!
După aceea, Lacey ajunse să stea
aşezată într-un colţ împreună cu ea şi,
pe neaşteptate, Fräulein Reisenfeld
aduse vorba despre Rose Bligh.
– Nu-i aşa că-i fermecătoare,
micuţa? comentă prietena doctorului. Şi
atât de drăguţă, încât mi se taie
răsuflarea ori de câte ori o văd! Păcat
că n-a putut veni şi ea în seara
asta...
Îl căută pe Ludwig Heist cu
privirea, în cealaltă parte a
încăperii.
– Ştiţi, doctorul Heist o cunoaşte
de când era mică.
– Da, ştiu, răspunse Lacey,
întrebându-se de ce discutau despre
Rose Bligh, din moment ce nu se număra
printre invitaţi.
Aproape melancolici, ochii lui
Fräulein Reisenfeld continuau să-l
privească pe doctor.
– Mama şi tatăl ei sunt şi ei nişte
oameni foarte fermecători, dar tatăl
este cu câţiva ani mai mare decât mama
lui Rose. Sunt, cum cred că spuneţi
dumneavoastră, ca lunile mai şi
decembrie... Am reţinut bine? Ce păcat,
pentru că par atât de fericiţi
împreună!
Lacey o privi perplexă.
– Dar mulţi oameni căsătoriţi
sunt... fericiţi împreună, chiar dacă
între ei e o diferenţă mare de vârstă,
îi aminti ea lui Fräulein Reisenfeld.
– A! Aşa credeţi?
Fräulein îi aruncă o privire, părând
uşurată pentru că Lacey îşi exprimase o
asemenea opinie, apoi se mai uită o
dată prin cameră spre doctorul Heist şi
în ochi i se ivi aceeaşi expresie
melancolică, părând chiar luminată de o
uşoară lucire de compasiune... sau
poate milă? se întrebă Lacey, în timp
ce o privea îngândurată pe Gerda
Reisenfeld.
 – Pirn urmare, credeţi că lunile mai
şi decembrie pot fi fericite împreună?
o întrebă domnişoara Reisenfeld pe
Lacey.
– Nu văd absolut nici un motiv
pentru care ar trebui să nu fie.
– Ce credeţi, faptul că tatăl şi
mama...?
Apoi se întrerupse intenţionat,
părând şocată pentru că spusese atât de
multe.
– Uneori, le permit gândurilor mele
să mă trădeze, îi mărturisi ea tinerei
englezoaice, care stătea alături
nedumerită, în timp ce orchestra cânta
muzică săltăreaţă de dans, iar
perechile se agitau neobosite pe ringul
lustruit ca oglinda. Nu că aş vrea să
mă amestec, înţelegeţi? continuă Gerda
Reisenfeld, privind-o pe Lacey aproape
rugător. Dar când ţii cu tot dinadinsul
ca totul să iasă cât mai bine, şi din
cauza unor anumite mentalităţi există
pericolul foarte real să nu iasă... În
fine, când e vorba de un prieten atât
de vechi şi bun, e absolut tulburător
şi cum nu se poate mai deranjant! Mai
ales la început de an!
 – Da, înţeleg, repetă Lacey, deşi
avea senzaţia că cineva îi dăduse pe
neaşteptate o lovitură sub centură. De
asemenea se mai simţea ca şi cum
neaşteptata revelaţie ar fi aşternut o
umbră peste toate perspectivele ei
proprii pentru noul an; şi, într-
adevăr, era posibil ca în anul care
începea să n-o aştepte nimic bun!
Era copleşită, fiindcă dintr-o dată
tot viitorul ei devenise tulbure.
– Sunteţi o persoană atât de
înţelegătoare! se întoarse impulsiv
spre ea Fräulein Reisenfeld. Cumva, am
simţit asta în clipa când ne-am
cunoscut... şi cred că şi Ludwig a
simţit-o. Fetele de la şcoală au mare
noroc că sunteţi acolo, ca să le
învăţaţi engleza, iar Rose este cu atât
mai norocoasă, cu cât păreţi să-i fiţi
prietenă. Mi-a spus că vă simpatizează
foarte mult.
– Foarte frumos din partea ei,
murmură mecanic Lacey.
Fräulein Reisenfeld îi zâmbi, apoi o
strânse de mână.
– Continuaţi să-i fiţi prietenă.
Fiţi prietenă bună cu toate elevele,
dar mai ales cu Rose. E atât de
fermecătoare, că ţi se frânge inima, şi
cine ştie ce-i rezervă viitorul?
Întrucât cineva cunoscut şi, nu mă
îndoiesc, admirat de noi amândouă este
uneori imposibil de încăpăţânat.
Lacey reuşi să ajungă în camera de
toaletă a doamnelor şi, o dată acolo,
hotărî să profite de ocazie pentru a-şi
reveni atât cât putea. Se simţea
zguduită. Ba chiar, se simţea zdrobită
de-a dreptul, şi întrucât nu-i trecuse
prin minte nici un moment că Ludwig
Heist era îndrăgostit serios de Rose,
şocul era aproape fizic.
Remarcase, desigur, vizibilul
ataşament al lui Rose faţă de doctor;
şi i se păruse că acesta se purta
deosebit de amabil cu ea... mult mai
frumos, poate, decât cu oricine
altcineva. Chiar comentase faţă de el
felul cum Rose i se agăţa de braţ şi,
în general, părea să se învârtească în
jurul lui ori ce câte ori avea
ocazia... iar doctorul Heist zâmbise,
părând amuzat. În nici un caz nu dăduse
impresia că ar fi însemnat ceva pentru
el.
 Dar Fräulein Reisenfeld, despre care
toată lumea credea că urma să se mărite
cu doctorul Ludwig Heist, se afla în
poziţia de a şti mai bine. Era foarte
posibil ca, în situaţia ei, să ştie mai
bine decât oricine altcineva ce
sentimente deosebite avea doctorul
pentru Roger. Şi părea să fie absolut
sigură că sentimentele lui faţă de fată
erau cu totul speciale; dar îl
descuraja diferenţa de vârstă... Mai şi
decembrie, cum spusese ea. Ludwig Heist
se compara pe sine cu luna decembrie,
iar sfâşietor de fermecătoarea Rose era
luna mai, fără nici o îndoială.
Dar ce putea să vadă un om ca Ludwig
Heist, un bărbat atât de sofisticat şi
cunoscător într-ale vieţii, la Rose? La
Rose care, în cel mai bun caz, era cam
aeriană şi, cu doar o lună sau două în
urmă, avusese temperatură numai şi
numai pentru ca să fie chemat doctorul
Roger Soames... care, de-atunci,
devenise proprietatea lui Fleur
Berringer!
Sau, cel puţin, aşa părea să-şi
imagineze tomnaticul fante american,
care avea destui bani în bancă pentru a
hrăni toată naţiunea.

* * *

Într-un târziu, când Lacey reveni în

sala de bal, orchestra cânta un vals
modern; şi, întrucât nu avea chef de
dans – dacă ar fi zărit-o cineva şi ar
fi invitat-o – tânăra profesoară de
engleză ieşi grăbită pe veranda cu
glaswand, unde lumina era scăzută şi
discretă, iar plantele din jardiniere
creau o iluzie de vegetaţie tropicală
şi formau un paravan util oricui dorea
să stea un timp la adăpost de priviri
indiscrete.
Nu se aştepta să-şi întâlnească
amfitrionul făcând un efort oarecum
zadarnic de a rămâne ascunse vederii,
dar exact asta se întâmplă. Doctorul
Heist stătea sub un ibisc colorat,
ascuns parţial şi de un palmier enorm
care-şi întindea crengile în apropiere,
fumând o ţigară şi privind melancolic
prin geamuri spre curtea din faţă a
hotelului, erau erau parcate multe
maşini. În noaptea aceea nu ningea, iar
curtea lucea de ploaie, ceea ce poate
explica aerul cam surprinzător de
amărăciune care părea să-i cocoşeze
puţin umerii în mor normal fermi.
Dar, pe de altă parte, îşi spuse
Lacey, încercând să se retragă pe
neobservate, aşa ceva era cam
improbabil. Trebuia să existe un motiv
mult mai simplu şi mai uşor de
acceptat... sau, cel puţin, uşor de
acceptat după discuţia pe care o
avusese cu Fräulein Reisenfeld.
Ludwig Heist ar fi dorit ca micuţa
Rose, cu capul ei auriu, să facă parte
dintre invitaţii lui, nu să se afle
cine ştie pe unde, în cealaltă parte a
lumii.
– Nu pleca, spuse el pe un ton cam
tăios, când Lacey dădu să se retragă.
Lacey nimerise în ascunzinşul lui
fără să-şi dea seama că palmierul
camufla pe toată lumea, iar acum era
jenată, căci se putea să pară că
intenţionat căutase să-l deranjeze.
– Dacă tot vii aici ca să scapi de
ceilalţi, de ce să-ţi abandonezi
scopul, lăsându-te alungată de prezenţa
mea?
Ludwig Heist întorsese capul şi o
privea, în încântătoarea ei rochie
verde, ca şi cum ar fi fost bucuros de
întrerupere... ceea ce era cam
surprinzător, dacă într-adevăr ofta cu
gândul la Rose. Oamenii care doreau să
mediteze la fiinţele iubite aflate
departe la început de ani nu voiau să
fie deranjaţi. Sau, cel puţin, aşa
tindea să creadă Lacey.
Doctorul Heist, însă, zâmbi pe
neaşteptate, întinzându-i o mână.
– De ce nbu vii aici să stai jos?
Sunt două scaune... nu foarte
confortabile, dar dacă te-a obosit
dansul, îşi vor da măcar posibilitatea
să-ţi mai odihneşti picioarele.
Continuă să-i zâmbească, privindu-i
picioarele suple, în pantofi verzi.
– Ai nişte picioare foarte frumoase,
dacă-mi permiţi să ţi-o spun. Absolut
în ton cu restul înfăţişării tale din
seara asta.
– Vă mulţumesc, domnule doctor
Heist, replică Lacey cam rigid.
Nu prea înţelegea de ce vorbea pe un
ton atât de înţepat, aproape
nepoliticos. Poate fiindcă era încă sub
influenţa unui anume şoc. Fräulein
Reisenfeld o şocase, o surprinsese şi o
nedumerise total.
Zâmbetul medicului deveni răutăcios.
– Nu-ţi plac complimentele? Sau nu-
mi permiţi să ţi le fac?
– Cum să nu...?
Lacey îl privi încurcată.
– Sigur că-mi plac complimentele.
Cred că tuturor femeilor le plac.
– Nu sunt un prea bun cunoscător al
sexului frumos.
Doctorul Heist îşi scutură delicat
scrumul ţigării în jardiniera
palmierului.
– Le înţeleg problemele de sănătate,
dar mentalităţile lor mă depăşesc.
Lacey îşi lăsă capul pe spate,
privindu-l de jos în sus, de pe scaunul
mic de verandă, vopsit în alb, pe care
stătea aşezată. Ludwig Heist se
rezemase de un stâlp al verandei, aşa
că Lacey trebuia să ridice mult
privirea dacă voia să-i studieze
chipul. Era un chip care o interesase
încă de când se cunoscuseră, dar în
noaptea asta căută să-i pătrundă
dincolo de faţada senină şi
atrăgătoare, încercând să înţeleagă
ceva din ce gândea şi simţea. Însă, cu
toate că în ochii lui se citea o undă
de ironie, adâncurile lor întunecate
nu-i dezvăluiau absolut nici un
indiciu. Gura lui Ludwig Heist stătea
strânsă într-un uşor surâs, însă în
rest era o gură foarte serioasă, iar
Lacey avu impresia că întreaga lui
stare de spirit era cât se putea de
sobră. Complimentele pe care i le
făcuse nu erau vorbe aruncate în vânt.
Vorbea absolut serios.
Ceea ce-i încălzi pe dată inima...
deşi următoarele lui cuvinte risipiră
valul de căldură.
– O tânără ca tine... reprezintă o
enigmă de nepătruns. Nici măcar n-aş
încerca să te înţeleg.
– Nu?
Imediat, pe Lacey o cuprinse
nemulţumirea.
– Vreţi să spuneţi că nu ar merita
efortul?
Ludwig Heist ridică din umeri. În
noaptea aceea, purta un costum de seară
complet... cu frac şi cravată, în care
arăta cum nu se putea mai distins.
Imaginea lui făcea s-o doară inima mai
ceva ca o măsea inflamată.
– S-ar putea să merite efortul, însă
ar fi necesar un efort enorm. De cele
mai multe ori eşti rezervată, iar când
nu eşti... ei bine, atunci nu mai este
aproape deloc necesar.
– Vreţi să spuneţi că există momente
când sunt extrem de transparentă?
– Există momente când cu toţii
suntem transparenţi.
Părea hotărât să nu-i răspundă fără
echivoc la nici o întrebare, iar Lacey
îşi muşcă buza cu putere, stăpânindu-se
să-l mai întrebe ceva. Un lucru la care
i-ar fi fost mai uşor de răspuns. În
cele din urmă, însă, nu se mai putu
abţinu.
– Cred că nu vi se pare deloc
dificil s-o înţelegeţi pe o fată ca
Rose Bligh, nu-i aşa?
– Rose?
Expresia doctorului Heist păru să se
lumineze, iar în ochi îi luci o undă de
umor.
– Dar bineînţeles că nu mi-e greu
deloc s-o înţeleg pe Rose. E complet
feminină, absolut încântătoare, puţin
cam crudă uneori – aşa cum sunt toate
fiicele Evei! – şi eminamente
superficială. Rose nu are adâncimi
întunecoase, nimic ascuns sau obscur.
Cu o fată ca ea, ştii precis cum stai.
Splendid, îşi spuse Lacey. Ar fi
trebuit să fie absolut fericit. Cel
puţin, ştia că ocupa un loc de seamă
printre slăbiciunile ei. Singura
dificultate era aceea de a încerca să
se convingă că nu era prea bătrân ca să
se însoare cu ea – şi că, dacă se
căsătoreau totuşi, putea s-o facă
fericită... aşa cum avea dreptul să fie
orice fată încntătoare ca Rose.
Lacey începea să-şi dorească din
toată inima să fi refuzat invitaţia
pentru noaptea aceea. Probabil nu voia
să fie crud, dar o făcea să se simtă ca
şi cum ar fi fost o ciudăţenie... o
ciudăţenie pe care odată voise s-o
sărute!
Ceea ce-l făcea să pară şi mai
ciudat – atât el, cât şi atitudinea
lui.
Câteva momente domni tăcerea, timp
în care amândoi putură auzi muzica
îmbietoare de dans din sala de bal şi
zgomotul ritmic al picioarelor. Apoi
doctorul Heist spuse, pe un ton
neaşteptat de rigid:
– Îmi pare rău că nu l-am putut
convinge pe doctorul Soames să vină şi
el astă-seară. Se pare că acceptase
deja să se ducă la o altă petrecere...
motiv pe care nu-l găsesc deloc
acceptabil pentru a lipsi de lângă
tine, dar este singurul pe care-l pot
oferi. Totuşi, vă asigur că i-am trimis
o invitaţie, o dată cu cea pe care ţi-
am trimis-o ţie.
Lacey nu mai putu să rabde.
– Nu-mi pot imagina de ce m-aş
aştepta să-l găsesc pe doctorul Soames
printre oaspeţii dumneavoastră! exclamă
ea pe un ton atât de exasperat, încât
Ludwig Heist o privi surprins. Simplul
fapt că doctorul Soames îmi este
compatriot, cum spuneţi dumneavoastră,
nu înseamnă că trebuie să fie nelipsit
de la tot ce fac eu, apărând la tot
pasul, oriunde mă duc.
Se ridică, simţindu-se atât de
zguduită de propria ei indignare, încât
vocea îi tremura, iar doctorul Heist
continua s-o privească mirat. Sânii ei
mici, sub faldurile de şifon verde
crud, se agitau, şi dintr-o dată Lacey
îşi dădu seama că făcea eforturi să-şi
păstreze calmul.
– Cred că s-a făcut foarte târziu,
domnule doctor. Ar... ar trebui să mă
duc, spuse ea.
– Încă nu e ora unu.
– Totuşi, cred că ar fi mai bine să
plec...
– Ţi-am promis că teduc acasă şi,
desigur, am s-o fac. Dar, întrucât
aceasta e o ocazie deosebită, nu crezi
că ţi-ai mai putea amâna puţin
plecarea?
Îşi înclină uşor capul, ascultând
schimbarea melodiei din sala de bal.
– Cântă un alt vals... Un vals
vienez, de astă dată.
O privi aproape rugător.
– N-am putea să-l dansăm împreună?
Lacey clătină din cap. Se pedepsea
pe sine însăşi, dar îşi aplica propria
pedeapsă cu toată convingerea.
– Îmi pare rău, domnule doctor, dar
trebuie să plec, spuse ea pe un ton
inexorabil, ca şi cum nimic pe lume n-
ar fi putut-o determina să se
răzgândească. Nu vreau să vă iau de
lângă musafiri, aşa că poate ar fi mai
bine să sun după un taxi. Ştiu că la
recepţie e închis, însă ar putea
portarul să-mi cheme unul.
Un lung răstimp, doctorul Heist nu
făcu decât s-o privească. Când văzu că
era hotărâtă, cu o expresie aproape
severă, ridică din umeri.
– Nu-ţi face griji, spuse el.
Şoferul meu e afară, în parcare, şi-i
voi spune să te ducă acasă. Sunt sigur
că vei înţelege că e puţin cam devreme
ca să-mi părăsesc oaspeţii. Ca gazdă,
am anumite obligaţii, şi cu toate că
mi-ar face mare plăcere să te duc cu
maşina până acasă, mă tem că e o
plăcere pe care trebuie s-o mai amân.
Şi, fără a-i lăsa timp să se
răzgândească, sau măcar să-şi dea seama
clar cât de grosolană şi lipsită de
consideraţie putuse părea atitudinea
ei, insistând să plece la acea oră
relativ timpurie a nopţii – sau, mai
bine zis, a dimineţii – Ludwig Heist se
răsuci pe călcâie şi o lăsă pe verandă,
în timp ce pornea în căutarea
şoferului.
După ce-l găsi pe şofer – care de
fapt nu era în parcare, ci petrecea cot
la cot cu angajaţii hotelului – şi-i
dădu instrucţiunile necesare, medicul
nu aşteptă s-o însoţească a maşină, ci
o salută doar cu un gest nepăsător din
vestibul, în timp ce Lacey se ducea să-
şi caute haina. I se păru că expresia
lui era foarte serioasă, când îi strigă
prin holul pustiu, pardosit cu marmură:
– Îţi mulţumesc foarte mult că ai
venit, domnişoară Cavendish. E mare
păcat că n-ai mai putut sta puţin, dar
şoferul meu te va duce cu bine la
şcoală. Din fericire, în noaptea asta
nu este zăpadă, aşa că e improbabil să
aveţi dificultăţi. La revedere, şi an
nou fericit!
Lui Lacey i se păru că până şi
şoferul o privea ciudat, în timp ce-i
deschidea portiera maşinii şi-i dădea o
pătură cu care să-şi acopere genunchii.
 Capitolul 10

Cu următoarea ocazie când Lacey îl

văzu pe doctorul Heist, ningea
abundent, se aflau la două mii de metri
altitudine, iar de la festivităţile de
Anul Nou păruse să treacă o veşnicie...
deşi, de fapt, doar cu câteva luni în
urmă medicul o trimisese acasă cu
maşina şi şoferul lui.
Lacey se obişnuise cu viaţa pe
munte, locuind într-o cabană cu multe
balcoane, împreună cu mai multe fete
din şcoală. În celelalte cabane din
apropiere locuiau alte eleve, toate la
un loc formând un soi de comunitate
prezidată de Madame Beauregard însăşi,
care fusese cazată într-o cabană foarte
nouă, laolaltă cu directoarea adjunctă.
Celelalte cabane erau mari şi comode,
amintindu-i lui Lacey de nişe păsări
cafenii cam nearătoase cocoţate la
marginea satului, sub acoperişurile lor
cu streşini extrem de întinse, care
semănau cu aripile unor bufniţe
bătrâne. După primele ninsori cu
adevărat abundente, acele acoperişuri
în pantă fuseseră acoperite cu plăpumi
albe groase, iar dacă plecai din sat
pentru a schia pe pârtiile din jur,
adeseori era imposibil să distingi o
casă anume, pentru că numai câteva
crâmpeie de pereţi şi fuioare de fum
ridicându-se din coşuri indicau că
acolo exista o aşezare omenească.
Satul, la o privire mai atentă, era
foarte pitoresc, cu o singură stradă
centrală, un oficiu poştal, câteva
magazine, vreo două hoteluri şi o
bisericuţă ascunsă în spatele unuia
dintre acestea. Vara, trei sferturi din
populaţia satului se ducea duminica
dimineaţa la biserică, dar iarna
lucrurile stăteau cu totul altfel.
Pa coasta muntelui, iarna era o
perioadă tenebroasă. Mai bine zis, era
tenebroasă pentru cei care locuiau şi
lucrau acolo tot anul; dar, pentru
sezonişti, pentru entuziaştii
sporturilor hibernale şi pentru elevele
de la Ecole d'Unité, era o vreme
veselă, multicoloră şi scânteietoare,
din zori şi până-n asfinţit, o dată ce
zăpada se întărea suficient pentru a le
da posibilitatea de a-şi petrece cea
mai mare parte a timpului în aer liber,
iar în timpul zilei cerul era senin şi
strălucea soarele.
Era prima iarnă a lui Lacey pe munte
şi, cu toate că avu nevoie de câtva
timp ca să se acomodeze cu altitudinea
şi pentru a învăţa să se ţină pe
schiuri, ajunse foarte curând să
aprecieze just sentimentul de
însufleţire care domnea în jur şi
plăcerea de a privi strălucirea gălbuie
a razelor de soare pe zăpada virgină,
precum şi curioasele pete indigo pe
care le aşterneau pădurile întunecoase
pe zăpadă. Desişurile de brazi şi
ienuperi care se căţărau până în vârful
muntelui, îmbrăcând la fel toate
piscurile înconjurătoare, o fascinau
prin misterul lor; iar la sfârşitul
zilei, când culmile deveneau
trandafirii, în lumina de vată dulce a
amurgului, şi zone întinse de pădure
păreau să ia foc temporar, Lacey se
uita până când lumina strălucitoare
pălea şi nu mai rămânea decât văpaia de
după asfinţit, tăindu-i respiraţia cu
splendoarea ei.
Văpaia aceea era cu adevărat magică.
Întreaga vale largă, pe fundul căreia
stătea ghemuită Ardena, alături de
şirul lacurilor cuibărite la poalele
munţilor, era acoperită de o aură
albăstrie ca a strugurilor negri, şi
până şi pantele brăzdate de schiuri ale
munţilor încetau să mai existe,
înghiţite de ceaţa care le învăluia
încet, lăsând să se mai vadă doar
piscurile strălucitoare ca diamantele,
profilate pe albastrul translucid al
cerului, şi minunata lumină galbenă ca
lămâia care rămânea după apusul
soarelui.
În timp ce stăruia acea lumină
gălbuie, apăreau primele stele,
sclipind ca nişte broşe prinse pe o
catifea turcoaz, iar dacă era lună
nouă, în acest moment ea îşi făcea
apariţia, urcând în imensitatea bolţii,
deasupra piscurilor îngheţate. Dacă
luna răsărea mai târziu, sau nu era
lună deloc, atunci, când văpaia pălea,
o negreală ca a blănii de sobol se lăsa
peste lumea munţilor, a torenţilor
îngheţaţi şi a pădurilor întinse. A
rămâne pe panta muntelui, la vreun
kilometru distanţă de sat, după apusul
soarelui, era o experienţă
înspăimântătoare pentru cei neacomodaţi
cu acel stil de viaţă şi, de regulă,
nimeni nu avea voie să părăsească
incinta de iarnă a şcolii după apusul
soarelui decât cu motive foarte
întemeiate şi numai însoţit de o
persoană care cunoştea locurile.
După o zi lungă în aer liber, cu
câteva lecţii şi mese bine gătite,
fetele se bucurau să se culce devreme,
iar puţina viaţă de noapte care se
desfăşura în sat nu le interesa. Puteau
să vadă luminile strălucind la
ferestrele hotelurilor – dintre care
unul de numea Hotel Splendide – şi să
audă acordurile muzicii de dans care
pluteau peste spaţiul dintre acestea şi
cabane. Iar dacă aveau o imaginaţie
deosebit de bogată, le era simplu să-şi
închipuie ambianţa de după cină din
hoteluri, cu schiori bronzaţi, în haine
sportive colorate vesel, distrându-se
pe ringul de dans, pe când alte cupluri
stăteau aşezate în verande închise, iar
altele rezemau barul din salonul care
era o combinaţie de club, sală de dans
şi hol public.
 Lacey văzuse interiorul uneia dintre
acele încăperi şi nu se simţea foare
atrasă de pereţii simpli din lemn de
brad şi feţele de masă cadrilate care
înconjurau ringul de dans. Până şi
Hotelul Rosenhorn, care se mândrea că
ar fi fost foarte modern, nu se compara
cu nici unul dintre hotelurile din
Ardena, unde pluşul şi oglinzile făceau
ravagii în saloanele victoriene, iar în
construcţiile mai noi domneau eleganţa
şi calmul cubist.
Totuşi oamenii se înghesuiau spre
satul Grünwald, la umbra zăpezilor
eterne. Ambele hoteluri erau pline până
la refuz începând din luna ianuarie,
iar instructorul de schi de la
Rosenhorn era solicitat încontinuu.
Madame Beauregard încheiase cu el un
contract pentru ca elevele ei să poată
schia pe pistele pentru începători, iar
majoritatea fetelor se descurcau pe
schiuri la fel de firesc ca gâştele în
apă. Câteva dintre ele tindeau să pună
la încercare răbdarea istructorului,
iar Lacey se numărase la început şi ea
printre acestea, până când descoperise
că şi ea avea aptitudini ca să se ţină
dreaptă pe zăpada alunecoasă şi să
alunece în jos ca şi cum ar fi avut
aripi.
Dar ştia că nu putea spera în veci
să se compare cu Fleur Berringer, care
era campioana şcolii. Numele ei figura
în toate competiţiile care urmau să
aibă loc oarecum mai spre sfârşitul
sezonului de schi, şi în toate cele
intermediare, destinate să-i atragă pe
vizitatorii care veneau între timp.
Rose Bligh era de asemenea o foarte
bună schioare, precum şi Carla Minetti.
Aceste trei fete de obicei schiau
împreună şi, cum aveau mereu destui
bani de buzunar, îşi petreceau o mare
parte a timpului nededicat pârtiilor
bând cafea şi mâncând prăjituri cu
frşică, în singura cafenea cu care se
putea lăuda satul Grünwald. Uneori,
ajungeau până la barul Hotelului
Rosenhorn, dar acest lucru era strict
interzis, aşa că întotdeauna întâmpinau
anumite riscuri de a fi văzute pe
taburetele înalte, bând apă tonică sau
apă minerală de Vichy, oricât de
inofensive ar fi fost aceste băuturi în
sine.
 Ori de câte ori Fleur îşi făcea
apariţia în barul de la Rosenhorn, era
imediat înconjurată de un grup de
clienţi ai hotelului bărbaţi, fără
obligaţii. Hanoracele ei erau
întotdeauna cele mai scumpe de pe piaţă
şi purta culori vii, potrivite perfect
cu tipologia ei ţipătoare, sud-
americană. De asemenea, arăta cu câţiva
ani mai matură decât cele nouăsprezece
primăveri ale ei şi se bucura că era
considerată astfel, dacă aceasta
însemna să fie acceptată ca o persoană
sofisticată.
Rose Bligh, pe de altă parte, era
puţin cam nervoasă când era luată drept
o femeie tânără şi emancipată, cu dare
de mână. Se vedea clar că trăia pe
picior mare – sau, dacă nu ea, părinţii
ei; dar nu întotdeauna era la fel de
evident că era emancipată.
Tindea să sporovăiască despre viaţa
cotidiană din şcoală şi să menţioneze
persoane ca Mademoiselle, profesoara de
franceză, şi Miss Mackintosh,
supraveghetoarea. Uneori, grupul de
admiratori tindeau să pară cam
surprinşi, când îşi dădeau seama că nu
era decât o elevă.
Fleur era nemulţumită de acest
lucru. Prefera momentele când Lacey,
care de cele mai multe ori stătea şi ea
ataşată de acel trio, putea fi convinsă
să le însoţească la Rosenhorn şi, în
continuare, să bea apă tonică împreună
cu ele. Orgoliul lui Fleur se simţea
mult mai în apele sale când era
prezentă şi Lacey, nu numai fiindcă era
suficient de adultă ca să preîntâmpine
privirile suspicioase, ci şi pentru că
nu le bătea la cap cu fleacuri, aşa cum
ar fi făcut cu siguranţă Mademoiselle
sau domnişoara Mackintosh. Şi nici nu
era atât de strălucitoare încât să
monopolizeze toată atenţia
admiratorilor.
Lui Fleur îi plăcea să fie
întotdeauna ea cea care făcea acest
lucru.
Se aflau la Grünwald de două
săptămâni, când Fleur descoperi că
Roger Soames îşi rezervase un loc
pentru weekend. Reţinuse o cameră la
Rosenhorn. Pentru ea, acesta nu putea
fi decât un motiv de bucurie.
Abia aştepta weekendul. Îşi coafase
părul la hotel, cu ajutorul coafezei
germane blonde, şi căuta ceva cât mai
seducător de îmbrăcat, dacă doctorul
Soames o invita să ia cina la hotel.
Din cine ştie ce motiv, acest lucru i
se părea foarte probabil, iar Lacey se
îndoia că Madame Beauregard i-ar fi
permis să accepte o întâlnire la cină,
acum când se mutaseră sus, spre
crestele munţilor.
Directoarea răspundea de situaţia
elevelor ei şi prefera să creadă că
toate erau în siguranţă, sub cheie,
imediat de se lăsa noaptea. Pe de o
parte, până la hotel era o distanţă de
o jumătate de milă, iar pe de altă
parte Madame Beauregard nu aproba ca
elevele – chiar şi cele mai mari dintre
ele – să întâlnească persoane diferite
de părinţii lor, sau neaprobate de
acestea, pentru a-şi petrece serile în
societate.
Şi, întrucât doctorul Soames era
medicul şcolii deocamdată, acesta era
un motiv în plus pentru care, aproape
cu siguranţă, nu avea să le aprobe
întâlnirea.
Dar Roger veni, şi nu o invită pe
Fleur să ia cina cu el. N-o invită
decât să mănânce cât de multe prăjituri
cu frişcă putea şi să bea tot atâtea
ceşti de ciocolată fierbinte cu frişcă
plutind deasupra în cocoloaşe mari, în
cafeneaua din sau, când o întâlni
acolo, duminică dimineaţa. După aceea,
părură să nu se mai vadă aproape deloc.
Roger Soames era un schior
înveterat, şi-şi petrecea cea mai mare
parte a timpului pe pârtii. Se întoarse
în Ardena luni dimineaţa, iar Fleur
rămase cu o expresie de nemulţumire
prost disimulată pe faţă şi o anumită
ostilitate bosumflată în ochi.
– Data viitoare, îi spuse ea lui
Lacey. Data viitoare am să ies cu el,
şi va trebui să mă invite la hotel. Îi
voiscrie dinainte, ca să mă asigur că o
face.
Lacey conchise că acest lucru nu o
privea, iar dacă Roger prefera să se
încurce cu o fată ca Fleur – care era
obişnuită ca toată lumea să-i facă pe
plac – atunci nu-i mai rămânea decât să
suporte consecinţele, dacă relaţia lor
îşi arăta efectele nedorite când se
aştepta mai puţin.
 În weekendul următor, îi veni rândul
lui Rose să fie emoţionată. Doctorul
Heist venea la cabana lui şi aducea cu
el un grup de prieteni. De unde aflase
această veste, Lacey nu avea idee, dar
se păreacă, la fel ca Fleur, şi Rose
avea metodele ei secrete de a smulge
informaţii.
Rose era surescitată – sau, cel
puţin, aşa spunea ea – fiindcă
întotdeauna se distra copios când
Ludwig Heist venea la cabană, iar
şcoala era instalată în Grünwald. În
iarna trecută, fata petrecuse mult timp
la cabana lui, şi fusese invitată
frecvent pe pârtiile de schi, împreună
cu câteva prietene, alături de
vizitatorii doctorului, precum şi la
serile de gală de la hotel. Madame nu
avea nici o obiecţie ca grupul lor să-l
întâlnească pe cel al doctorului Heist,
din simplul motiv că reputaţia
medicului era absolut ireproşabilă, iar
în jurul lui plutea o aură de succes.
În plus, nu o dată, doctorul Heist îi
recomandase câte unui părinte să-şi
trimită fata la Ecole d'Unité.
Prin urmare, Madame Beauregard i se
considera îndatorată doctorului Heist.
De asemenea, doctorul avea
întotdeauna grijă să aducă fetele
acasă. Dacă drumurile erau dificile
pentru maşini, folosea o sanie trasă de
un cal, iar Rose era deosebit de
entuziasmată de acest mijloc de
transport. Calul – care în timpul verii
se folosea în alte scopuri – avea
hamuri cu clopoţei, iar drumul spre
casă după câte o petrecere, în
clinchetul acestora, era considerat de
Rose modul ideal de a încheia o seară
plăcută, care nu se putea repeta prea
des în tot timpul sezonului.
Nu spunea dacă doctorul o adusese
vreodată singură acară cu sania, dar
era foarte probabil ca acest lucru să
se fi întâmplat cu unele ocazii, iar
Lacey îl accepta ca atare. Întrucât
Rose era singura care beneficia
vreodată de atenţia lui şi, potrivit
lui Fräulein Reisenfeld, doctorul Heist
o avea la inimă, ar fi fost prea mult
să-i pretindă medicului să nu profite
de cât mai multe ocazii posibil pentru
a fi singur cu ea... chiar dacă, fie şi
numai de dragul reputaţiei lui
profesionale, trebuia să fie atent să
nu întreacă măsura.
Lacey refuza să se gândească la Rose
şi la doctorul Heist în momentel când
erau singuri, dar îşi impunea să-i
considere deosebit de potriviţi unul
pentru altul. Căci nu împărtăşea opinia
lui Fräulein Reisenfeld – care părea să
fie şi a doctorului – cu privire la
căsătoriile dintre lunile mai şi
decembrie; şi, de fiecare dată când se
gândea la frumuseţea blondă a lui Rose
şi la atracţia întunecată a lui Ludwig
Heist, nu putea evita convingerea că se
avantajau reciproc prin contrast, iar o
căsătorie între ei ar fi avut toate
şansele de succes.
Iar dacă părinţii lui Rose aveau
minte, cu siguranţă că aveau s-o lase
să se mărite cu alesul inimii ei, mai
ales din moment ce acesta se afla într-
o poziţie atât de eminent de potrivită
ca să aib grijă de ea – şi încă nici nu
ajunsese la apogeul carierei sale
profesionale.
Cât despre Lacey, pentru ea nu conta
dacă era un medic consultant de succes
sau nu. Ştia numai că existase o ocazie
când fusese cât pe ce să se dea de gol
complet în prezenţa lui – şi în maşina
lui; şi, timp ce cel puţin douăzeci şi
patru de ore după noaptea aceea, trăise
într-o stare de extaz, datorită unui
anumit mod în care o privise şi
anumitor cuvinte pe care i le adresase.
Acum, când era pe deplin conştientă
cum s-ar fi făcut de râs dacă era puţin
mai transparentă în seara aceea în
maşină, ştia că nu trebuia să-şi
permită niciodată luxul de a se lăsa
iar luată pe nepregătite în prezenţa
lui. Nu trebuia să creadă nici un
moment că Ludwig Heist era serios când
– şi dacă – îi spunea ceva ce nu era
decât rezultatul unei seri plăcute şi,
poate, al unei raze de lună pe zăpadă.
În fond, Lacey era o fată rezonabil
de atrăgătoare, iar fetele rezonabil de
atrăgătoare inspirau într-adevăr un soi
de omagiu trecător în anumite condiţii
ambientale şi climaterice
corespunzătoare, bărbaţii fiind extrem
de predispuşi către aşa ceva.
Cu cinism, Lacey îşi impunea să nu
uite acest lucru.
Prin urmare, când îl întâlni pe
doctorul Heist la poştă, în dimineaţa
de după seara sosirii lui la cabană,
adoptă încă de la bun început o
atitudine formală şi uşor îngheţată.
Trecând peste faptul că apariţia lui o
descumpănea pentru un timp, iar
imaginea lui în costum de schi îi
conferea un aer mult mai dezinvolt şi
mai abordabil decât costumele de
comandă şi sacourile de seară, făcându-
i inima să tresară aproape cu speranţă,
ca şi cum ar fi fost în sfârşit oarecum
pe picior de egalitate, sau pe un teren
neutru, masca de gheaţă care-i acoperi
faţa în momentul când ochii lui apărură
la lumină fu remarcabilă.
O numi chiar "Lacey", fără să ezite
o clipă, şi insistă să-l însoţească în
cafeneaua de alături, la o ciocolată
fierbinte specială. Lacey răspunse cu o
voce înţepată că nu avea timp, dar
doctorul Heist nufăcu decât să-i
zâmbească, replicând că n-o credea.
– Tocmai porneai spre pârtie, nu-i
aşa? o acuză el.
Şi, cum Lacey îşi rezemase schiurile
şi beţele într-un colţ al oficiului
poştal cu pereţi de lemn, ca să aibă
mâinile libere în timp ce cumpăra
timbre, fiind gata să savureze o zi
liberă pe care plănuia să şi-o dedice
perfecţionării performanţelor ei pe
schiuri, nu prea putu să nege că tocmai
asta făcea.
– Ei, atunci de ce spui că n-ai timp
să vii cu mine alături?
Ochii lui întunecoşi – şi ceva din
plăcerea nedisimulată care apăruse în
ei pentru câteva momente – părură s-o
cutreiere necruţător din creştet până-n
tălpi, înainte de a o sili să-i susţină
privirea.
– Sau poate, continuă el sec, nu-ţi
place ciocolata? Dacă aşa este, mai au
şi cafea, sau lapte fierbinte, ori vin
fiert. Ai gustat vinul fiert la
întoarcerea în sat, după o coborâre în
vale?
– Nu, recunoscu Lacey, nu l-am
încercat.
– Atunci, va trebui s-o faci la un
moment dat. Dar, adăugă el uitându-se
la ceas, la ora asta e cam devreme
pentru aşa ceva. Mai bine să luăm o
cafea.
Lacey îşi dădu seama că nu-i prea
putea refuza în faţă invitaţia, iar
doctorul Heist îi luă schiurile,
ducându-i-le în cafeneaua de alături. I
le rezemă într-un colţ şi alese o masă.
Întrucât era destul de devreme, erau
aproape singuri în tot localul. Li se
aduseră cafelele şi o farfurie cu
pateuri, dar pe acestea Lacey le
refuză, întrucât una dintre
principalele ei probleme era menţinerea
siluetei – care, de fapt, nici nu era o
problemă – şi fu surprinsă când Ludwig
Heist consumă două, înainte ca ea să-şi
fi băut măcar jumătate din prima ceaşcă
de cafea.
Când îi văzu ochii mărindu-se,
Ludwig Heist îi zâmbi aproape
băieţeşte.
– Am poftă de mâncare, comentă el.
Când sunt aici sus, în munţi, aproape
că nu mă mai opresc din mâncat.
Înţelegi, din cauza aerului...
Lacey îi dădu dreptate, confirmând
că aerul era într-adevăr minunat.
Ochii lui îi studiară din nou
siluetă zveltă, iar Lacey deduse că îi
plăceau hanoracul ei bleumarin şi
pantalonii de schi albaştri. Deşi nu
scosese o vorbă, o anumită lucire din
întunecimea ochilor lui îi spusese
acest lucru. Îi văzu albeaţa dinţilor –
iar aici, sus în munţi, arăta deja
remarcabil de bronzat – când Ludwig
Heist îi zâmbi.
– Cât te bine te descurci pe pârtie?
întrebă el. Ai apucat să exersezi mult?
– Destul de mult, recunoscu Lacey.
Dar vremea a fost cam amestecată. Acum
ninge, remarcă ea, observând fulgii
mari care se lipeau de vitrina
cafenelei.
– Într-adevăr.
Doctorul Heist le aruncă şi el o
privire.
– Dar buletinele meteo sunt
favorabile şi nu cred că noua zăpadă va
dura. Eşti în siguranţă, singură pe
pârtie, sau preferi pârtiile pentru
începători?
Lacey se simţi indignată.
– Am terminat cu pârtiile pentru
începători acum două săptămâni, îi
spuse ea.
Era deosebit de ofensată pentru că
Roger, având mult mai multe
posibilităţi, era o schioare aproape la
fel de bună ca Fleur, iar faptul că
doctorul Heist trebuia să fie conştient
de acest lucru şi, în acelaşi timp, îşi
imagina că Lacey încă se mai chinuia pe
pârtiile începătorilor părea oarecum s-
o izoleze, înscriind-o într-o categorie
care-i făcea pe oameni să zâmbească,
pentru că era o novice stângace, iar
bobocii stângaci erau caraghioşi şi
neatrăgători la vedere, atât în schi
cât şi în oricare altă disciplină
sportivă.
– Nu zău?
Doctorul Heist se servi cu două
cuburi de zahăr din zaharniţă, pe care
le despachetă şi le puse în cafea, apoi
îşi aprinse o ţigară. O privi amuzat,
prin ceaţa de fum al ţigării.
– Deci, trebuie să înţeleg că acum
eşti o schioare de înaltă performanţă,
şi te vom vedea participând la
concursuri, când se va ţine prima
serie?
– În nici un caz.
Lacey se simţea cu atât mai
indignată, cu cât Ludwig Heist făcea
haz pe seama ei fără să se ascundă.
– Dar mă pot descurca de una
singură, în caz că sunteţi de părere că
n-ar trebui să mi se permită accesul pe
pistă fără instructor.
– Te asigur că nici nu mă gândeam la
aşa ceva.
Totuşi, solemnitatea expresiei îi
era contrazisă de lucirea din ochi.
– Totuşi, consider că trebuie să te
felicit, din moment ce e clar că ai
făcut progrese neobişnuite. Cred că mi-
ai spus, la un moment dat, că înainte
de a veni în Elveţia n-ai mai schiat
niciodată.
– Aşa este.
Lacey, însă, îşi dădu seama că
vorbea pe un ton acru şi neelegant.
– Acasă, în Anglia, nu avem prea
multe posibilităţi de a învăţa schiul,
adăugă ea, mai mult ca să spună ceva,
decât din vreun alt motiv.
Câteva secunde domni tăcerea, vreme
în care doctorul Heist fumă îngândurat,
continuând s-o privească în acelaşi
timp ca şi cum l-ar fi intrigat – şi,
foarte posibil, l-ar fi dezamăgit.
Pe cealaltă parte a străzii, printre
fulgii mari de zăpadă, se vedea maşina
lui – cea mare, cu care coborâseră
cândva muntele – parcată nu departe de
Hotelul Rosenhorn. Lacey fu surprinsă
că riscase să se deplaseze cu ea pe
drumurile înzăpezite şi făcu o
observaţie în acest sens. Doctorul
Heist ridică din umeri.
– A, drumurile încă nu sunt atât de
rele. N-ai observat că autobuzele
continuă să circule? Atunci, de ce n-aş
putea şi eu?
– Dar o maşină nu vă prea este de
folos, aici, în munţi.
Ludwig Heist îşi strivi ţigara în
scrumieră.
– Întrucât voi lua prânzul la hotel,
fără să mă mai întorc la cabană până
seara, te pot duce înapoi la şcoală,
când termini cu practica acolo, spuse
el, arătând spre întinderea de zăpadă
de după fereastră.
Totuşi, nu se oferi s-o însoţească
la "practica" aceea, cum o numise el,
iar această omisiune o făcu pe Lacey să
se înroşească uşor, căci îşi dădu seama
că probabil Ludwig Heist era un schior
de prima calitate, şi nici măcar nu
putea concepe gândul de a-şi irosi o
dimineaţă pe pârtie cu o începătoare –
chiar şi una care începea să se
mândrească cum că ar fi fost mai mult
decât atât.
– Vă mulţumesc, domnule doctor,
spuse ea, simţindu-şi roşeaţa din
obraji, dar nu mi-e greu deloc să mă
întorc la şcoală pe jos.
– Cu schiurile pe umeri?
– Pârtiile din spatele şcolii sunt
prea abrupte ca să mă întorc schiind.
Sprâncenele doctorului Heist se
înălţară din nou, iar Lacey îşi dădu
seama că-şi mărturisise propria
nepricepere. Apoi, înainte ca oricare
dintre ei să mai poată scoate o vorbă,
uşa cafenelei se deschise cu putere,
lăsându-le să intre pe Rose şi Fräulein
Reisenfeld.
Rose avea pe ea hanoracul alb de
hermină şi nişte pantaloni de schi bleu
eleganţi, iar pe şuviţele strălucitoare
ale părului i se prinseseră particule
de zăpadă. Toată pielea ei delicios de
albă, ca smântâna, era înroşită viu de
efortul fizic. Intră, mai mult sau mai
puţin trăgând-o după ea pe Fräulein
Reisenfeld, care era îmbrăcată sobru,
într-un costum complet negru, şi după
ce-şi lăsară schiurile la intrare îşi
scuturară bocancii de zăpadă şi se
îndreptară fără ezitare spre masa unde
stăteau Lacey şi doctorul Heist.
Fräulein Reisenfeld îi zâmbi lui
Lacey, salutând-o cu o înclinare
graţioasă a capului; Rose, însă, îi
adresă toate zâmbetele ei medicului,
după care se repezi ca un copil lacom
la prăjiturile cu frişcă şi se apucă să
devoreze una, fără a fi cerut
permisiunea nimănui.
Doctorul Heist îi zâmbi de-a dreptul
radios.
– Oricine ar crede că la şcoală vă
flămânzesc, observă el. Dacă domnişoara
Cavendish n-ar fi refuzat chiar
adineaori să mănânce, aş tinde să cred
că aşa e.
Rose îşi arătă fermecătorii dinţi
albi şi regulaţi, înainte de a şi-i
înfige într-un strat de ciocolată cu
esenţă de rom.
– Lacey e extrem de ponderată,
aproape în toate privinţele, remarcă
ea, dintr-un motiv pe care Lacey nu
prea reuşi să-l înţeleagă, de vreme ce
nu era tocmai o sclavă a temperanţei.
Nu fumează aproape de loc, iar de băut
bea rareori, dacă nu chiar niciodată,
şi niciodată nu are probleme pentru că
ar face vreuna din poznele de care ne
ţinem noi, celelalte, probabil fiindcă,
adăugă ea, fâlfâind cu dispreţ din gene
spre profesoara de engleză, pur şi
simplu nici nu i-ar trece vreodată prin
minte să le facă.
Totuşi, îi zâmbi lui Lacey:
– Să nu-mi spuneţi că azi sunteţi
liberă şi vă duceţi singură pe pârtie!
V-am văzut schiurile acolo, în colţ,
când am intrat.
Lacey simţi că se cam înroşea, dar
recunoscu că i se acordase o zi
liberă... pe care, de fapt, o meritase
cu prisosinţă, întrucât lucra cu normă
dublă de când şcoala se mutase pe
munte, din cauza unei profesoare care
se îmbolnăvise.
– M-am gândit ca azi să încerc una
dintre pistele mai lungi, recunoscu ea,
simţindu-se foarte jenată de felul cum
toţi o priveau politicoşi, iar Fräulein
Reisenfeld comentă ceva în legătură cu
vremea care se prezenta cam îndoielnic.
– Dacă nu sunteţi foarte sigură pe
dumneavoastră, v-aş sfătui să nu
riscaţi cine ştie ce dificultăţi, îi
spuse ea cu blândeţe. Nici eu nu sunt o
schioare prea bună – în nici un caz nu
fac parte din aceeaşi categorie cu
doctorul Heist şi Rose – aşa că-mi
recunosc limitele şi rareori întâmpin
probleme, sau chiar niciodată, adăugă
ea, râzând uşor.
– Bun sfat, domnişoară Lacey,
observă Rose, lingându-şi frişca de pe
degete.
Doctorul Heist, însă, părea
incapabil să-şi mai ia ochii de la faţa
ei încadrată în părul ca un fuior de
aur, de pe care gluga de hermină albă
îi căzuse pe spate, lăsându-l să se
reverse în jurul umerilor, aşa că nu
sublinie cât de important era să-ţi
cunoşti propriile limite când depindeai
de o pereche de schiuri. Nici măcar nu-
i recomandă lui Lacey să se limiteze la
pârtiile mai scurte.
Lacey îşi termină cafeaua şi dădu să
se ridice. Rose întreba însufleţită
dacă aveau să ia toţi trei masa la
hotel, sau dacă menajera doctorului le
dădea de mâncare la cabana lui – de
unde Lacey deduse că fata fusese
invitată să-i însoţească pe doctor şi
pe Fräulein Reisenfeld în ziua aceea.
Aveau multe de discutat despre
încercarea uneia dintre pistele mai
înalte de deasupra Hotelului
Engelhorner, bazându-se pe ideea că
Rose, la fel ca Lacey, fusese scutită
de şcoală în ziua aceea, iar lui Lacey
îi era oarecum dificil să-şi exprime
clar intenţia de a-i părăsi, în timp ce
Roger turuia ca o maimuţică veselă şi
neinhibată, sigură de locul pe care
stătea – sau de creanga de care se
agăţase de-a binelea. Dar în cele din
urmă Fräulein Reisenfeld, care o
împiedica pe Lacey să facă orice
mişcare decisivă, se ridică pentru a-i
face loc să treacă, iar doctorul se
ridică şi el.
– Deci, vei dovedi într-adevăr că
două săptămâni pe pârtiile
începătorilor pot face minuni? o
întrebă el cu un zâmbet cam ciudat, dar
fără a insista să rămână sau să li se
alăture din nou mai târziu, după ce
ajungeau şi ei le pârtii. Ei, dacă nu-
ţi asumi intenţionar nici un risc, nu
prea are ce să şi se întâmple... şi
sunt sigur că eşti mult prea chibzuită
ca să-ţi asumi riscuri fără rost.
Lacey îl privi lung o clipă,
convinsă că în glasul lui se simţea o
uşoară notă dispreţuitoare. Oare şi el,
la fel ca Rose – pe care o admira atât
de făţip – considera că-şi făcuse un
fetiş din moderaţie?
Dacă aşa era, însemna că o considera
cumplit de neinteresantă – cum,
probabil, o şi găsea!
Numai Fräulein Reisenfeld păru să
cam regrete că o vedea plecând.
– Ce păcat că nu puteţi venbi cu
noi, spuse ea, aşteptând ca altcineva
să-i susţină invitaţia sugerată;
nimeni, însă, n-o făcu.
Rose o salută cu un gest nepăsător,
aproape fără s-o privească; doctorul se
întoarse spre ospătăriţă, ca să comande
o ciocolată pentru Rose.
Încă înainte de ad eschide uşa,
Lacey îşi dădu seama că afară ningea
destul de puternic, iar când ajunse
afară, cu schiurile, zăpada o învălui
într-un iureş de fulgi, înţepându-i
obrajii înfierbântaţi ca o ploaie de
diamante. Simţi că ochii începeau să-i
lăcrimeze şi, în timp ce înainta greoi,
cu schiurile pe umăr, pe strada
satului, constată că o usturau, ca şi
cum n-ar fi fost umeziţi numai de
zăpada topită.
Îşi îghiţi lacrimile, apostrofându-
se în sinea ei, pentru că aşa nu făcea
decât să-şi dovedească sieşi cât de
necugetaţi puteau fi unii oameni... şi
era timpul să adopte o atitudine mai
practică faţă de viaţă. O abordare mai
realistă.
Era Lacey Cavendish, profesoară de
engleză, şi nu putea spera să concureze
cu fabuloasa Rose, care avea totul,
inclusiv admiraţia nepieritoare a
doctorului Ludwig Heist.
Dar se simţea extrem de însingurată
în timp ce se îndepărta în lungul
străzii, iar albeaţa zăpezii o
cuprindea din toate părţile...
 Capitolul 11

Deşi ninsoarea slăbi cam după o

jumătate de oră, pentru ca în cele din
urmă să înceteze complet, lui Lacey îi
pierise entuziasmul pentru o zi pe
pârtiile înzăpezite şi se întoarse la
şcoală casă ia prânzul la ora
obişnuită. Albeaţa orbitoare a zăpezii,
sub un cer strălucind de lumină
plumburie crudă, o ameţise, pădurile
întunecoase îi păruseră ameninţătoare
şi deprimante, şi dorise să scape de
ele. După masă, găsi izolarea propriei
sale camere mult mai îmbietoare decât
lumea de afară, deşi între timp cerul
se înseninase, iar soarele strălucea
din nou cu putere.
O aştepta pe Rose să se întoarcă
spre seară, dar fata nu mai apărea. Pe
la jumătatea după-amiezii, Lacey
observă un schior singuratic pe pârtia
destul de abruptă care se înălţa chiar
în spatele clădirii principale a
şcolii; îl privi fascinată, căci omul
părea să nu facă altceva decât să-şi
omoare timpul. Se vedea foarte clar că
era un schior cu experienţă, căci
uneori se lansa ca o pasăre în zbor
peste vale, după care Lacey îl vedea
urcând iar, încet şi chinuitor,
rămânând tot timpul vizibil de la
ferestrele clădirii unde funcţiona
temporar şcoala.
Lui Lacey îi era imposibil să-l
recunoască de la o asemenea distanţă,
dar i se păru că distingea o eşarfă
galbenă fluturând în vânt; şi, cu
excepţia acestia, schiorul era îmbrcat
foarte sobru, ca o pasăre neagră pe
albul zăpezii.
La scurt timp înaintea asfinţitului,
schiorul singuratic dispăru, după care
Rose se întoarse şi ea la şcoală, iar
domnişoara Mackintosh îi aduse lui
Lacey un mesaj telefonic.
Fräulein Reisenfeld dorea să afle
dacă se întorsese şi ceruse să i se
transmită o invitaţie. O poftea să se
alăture doctorului şi câtorva oaspeţi
noi, care soseau cu autobuzul de seară,
pentru a-şi lua împreună cafeaua a doua
zi dimineaţa la cafenea, şi întreba
dacă puteau s-o caute la ora zece.
Desigur, dacă voia s-o aducă şi pe
Fleur cu ea, ar fi fost excelent.
Printre vizitatorii care soseau în
seara aceea se număra şi doctorul
Soames.
Evident, Rose n-avea să lipsească.
Lacey îi mulţumi domnişoarei
Mackintosh pentru că se deranjase să-i
aducă mesajul telefonic şi, a doua zi,
coborî să-şi ofere serviciile printre
elevele din cursul inferior. Lacey ştia
că, din cauza indispoziţiei continue a
profesoarei care de obicei le
supraveghea în munţi, Madame Beauregard
avea să se bucure de oferta ei, cum se
şi întâmplă.
Madame îi spuse că era foarte
amabilă că accepta să lucreze cu normă
dublă într-o asemenea perioadă şi-i
mulţumi din toată inima. Îi dădu lui
Lacey de înţeles că orice devotament
suplimentar faţă de datorie în
intervalul respectiv n-avea să fie
uitat când urmau să nu mai ducă lipsă
de personal, şi-şi putea lua un weekend
întreg liber, imediat ce se puteau
lipsi de serviciile ei. Lacey îi
mulţumi, apreciind că după părerea ei
nu avea nevoie de un weekend întreg, şi
adăugând că se bucura atât de mult că
urma să fie foarte ocupată în viitorul
apropiat, neavând ocazia să accepte
invitaţii din alte surse, încât
considera că Madame Beauregard îi
răsplătise deja serviciile mai mult
decât satisfăcător.
Acest lucru o împiedică să se afle
în apropierea cafenelei principale din
sat, a doua zi dimineaţa, când un grup
destul de zgomotos, compus în mare
parte din prieteni şi cunoştinţe ale
doctorului Heist, se adună acolo să
consume băuturi fierbinţi, cu
obişnuitele prăjituri alături, înainte
de a porni spre pârtiile de schi. Şi nu
află că doctorul Soames se interesase
în mod special de ea, iar lui Fleur i
se strică întrucâtva ziua, pentru că
Roger Soames îşi repetă întrebarea de
mai multe ori, şi părea să fie destul
de nemulţumit că nimeni nu încercase
serios s-o atragă pe Lacey la
distracţiile şi jocurile de pe pârtiile
de schi.
În cele din urmă, Fleur deveni
năzuroasă şi-l părăsi la jumătatea unei
coborâri, pentru a schia de una
singură, iar când Roger Soames o ajunse
în sfârşit din urmă şi fu nevoită să-i
accepte ajutorul la o legătură de
bocanc care se desfăcuse, o făcu
îmbufnată, ceea ce păru să-l lase
complet nepăsător, şi nici măcar nu-i
ceru să danseze cu el la balul din
seara aceea, la hotel. Un număr de fete
de la şcoală primiră permisiunea de a
participa la dans, iar Fleur şi Rose,
într-un mod aproape firesc, făceau
parte dintre aceste câteva favorizate.
Fleur, după ce-şi învinsese proasta
dispoziţie suficient pentru a putea să
insiste, îi ceru lui Roger să-i acorde
ei cea mai mare parte a serii, dar
doctorul fu atât de puţin galant încât
o refuză pe faţă.
– Nu ştiu dacă voi dansa ori nu,
răspunse el. Am venit aici ca să mă
odihnesc, după obişnuitele mele
îndatoriri istovitoare, adăugă
zâmbindu-i, şi ca să mă relaxez
schiind. Şi, în calitate de propriu
medic al meu însumi, îmi recomand să mă
culc devreme vreo două nopţi, atâta cât
am ocazia. Iar dacă mă duc la
Engelhorner, aşa cum am intenţia, nu
cred că voi avea putere să dansez.
– Nici chiar dacă-şi face apariţia
domnişoara Cavendish? replică Fleur pe
un ton ameninţător, cu o scăpărare
ameninţătoare în ochii ei mari.
– Ei, atunci s-ar putea, desigur, să
se schimbe situaţia.
Roger Soames îi zâmbi, cu o undă de
indolenţă.
– Domnişoara Cavendish şi cu mine
ne-am născut şi am crescut în aceeaşi
parte a lumii. Ba mai mult, suntem
originari din acelaşi comitat englez.
Deci, vei înţelege perfect, nu mă
îndoiesc, dacă consider că n-o pot
dezamăgi.
– Vreţi să spuneţi că veţi dansa cu
ea, dacă va accepta să danseze cu
dumneavoastră?
– Aş considera de datoria mea s-o
fac, răspunse el pe un ton sfidător.
– Nu pot să vă sufăr! declară Fleur,
aruncând flăcări din ochi, cu sânii
agitându-i-se.
– Ei, haide, încercă Roger Soames s-
o potolească, nu e nevoie să ai
asemenea ieşiri. Domnişoara Cavendish –
Lacey, cum prefer s-o numesc în sinea
mea – nu are nici măcar jumătate din
hazul tău. Munceşte mult şi îi rămâne
foarte puţin timp pentru distracţii. Tu
şi prietenele tale de joacă nu faceţi
aproape nimic altceva decât să vă
amuzaţi. Şi-n plus, am început să mă
ataşez destul de strâns de Lacey.
– Vreţi să spuneţi că... că o
plăceţi? întrebă Fleur, bâlbâindu-se
uşor.
Doctorul Roger Soames zâmbi, cu o
îngăduinţă imposibil de enervantă.
– Nu sunt prea sigur ce înţelegi tu
prin a o plăcea. O admir... îi ador
părul acela roşu... Găsesc că trece
printr-o perioadă destul de grea pe
moment, şi simt nevoia să-i susţin
cauza. Dacă m-aş gândi să mă căsătoresc
şi să mă aşez la casa mea... ei bine,
Lacey are multe calităţi care ar atrage
un bărbat. Şi mai cu seamă un medic.
– Credeţi că eu n-aş putea să fiu o
bună soţie de medic?
– Nu, iubito, nu cred că ai putea
fi.
Soames stătea rezemat de barul din
Rosenhorn, fumând alene o ţigară.
– Cred că eşti mult prea bogată şi
prea răsfăţată. Dacă te gândeşti serios
să-ţi alegi un bărbat cu care să te
căsătoreşti imediat ce termini şcoala,
ţi-aş recomanda să alegi unul ca
tine... un petrecăreţ. Ai găsi
îngrozitor de plicticoasă viaţa în
lumea medicală.
– Nu-i adevărat, şi o ştiţi foarte
bine!
Fleur, însă, era furioasă pe el
pentru că-i atribuia lui Lacey calităţi
pe cafe ea nu le avea.
– Vă urăsc! repetă ea. Nici măcar nu
sunteţi cinstit.
– Ba cred că sunt, îi zâmbi mai
blând Roger Soames. Te împiedic să-ţi
distrugi viaţa. Fugi şi caută-ţi
petrecăreţul.
– În timp ce dumneavoastră veţi
pleca s-o căutaţi pe domnişoara
Cavendish?
Strângând din dinţi, Fleur plecă şi,
peste câteva minute, o găsi pe Rose,
care tocmai se ducea la o întâlnire cu
doctorul Heist. Fleur i se despovără
prietenei sale, exprimându-şi opinia că
nu peste mult Lacey urma să-i înainteze
lui Madame Beauregard preavizul. pe
motivul că pleca în Anglia pentru a-şi
întemeia acolo un cămin, ca nevastă de
medic.
Rose îi transmise zvonul lui
Fräulein Reisenfeld, adăugând că
anunţarea unei logodne între Roger
Soames şi Lacey Cavendish era mai mult
sau mai puţin iminentă.
O ştia din cele mai autorizate
surse.

* * *

Lacey nu participă la seara dansantă

şi, în următoarele trei zile nu-l mai
întâlni deloc pe doctorul Heist. Cu
următoarea ocazie când îl văzu, Ludwig
Heist se afla la volanul impresionantei
sale maşini, care părea să ocupe strada
satului pe toată lăţimea, şi o stropi
cu noroiul produs de topirea zăpezii,
trecând pe alături. Avusese timp destul
s-o recunoască, pentru că maşina mergea
încet şi prudent, dar nici măcar nu o
salută cu o înclinare a capului, prin
parbriz.
Expresia de pe chipul lui era extrem
de rece, la fel ca noaptea geroasă care
se lăsa în jur: îngheţată, crudă şi
neospitalieră.
Lacey îşi văzu de drum spre şcoală,
chinuindu-se pe schiuri, şi se bucură
să vadă luminile strălucind la
ferestrele diverselor cabane, care-i
încălzeau slab, foarte slab, inima, cu
văpaia lor primitoare.

* * *

A doua zi, Rose îşi suci glezna pe

pârtie, iar doctorul Heist o aduse
personal înapoi la şcoală. O ridică din
maşină şi o purtă în braţe ca şi cum ar
fi fost cea mai preţioasă comoară, pe
cărarea îngheţată care ducea la
clădirea principală unde era cazată,
iar după aceea o urcă scara până în
camera ei şi începu o discuţie între
patru ochi cu Madame Beauregard, despre
accidentul şi sănătatea fetei. Era clar
că nu trebuia să mai pună schiurile la
picioare timp de câteva zile, iar
doctorul Heist urma să mai treacă pe la
ea a doua zi, ca să-i examineze glezna.
După ce o făcu, Heist se declară
mulţumit, dar îi recomandă să se
odihnească şi să-şi menajeze piciorul,
repetând că avea s-o viziteze şi în
ziua următoare.
Între timp, însă, inactivitatea
începuse s-o plictisească pe Rose, care
era iritată îndeosebi de faptul că nu
mai putea să participe la activităţile
vesele cu carese ocupau toţi membri
grupului de vizitatori ai doctorului
Heist. Iar când medicul nu se prezentă
la vizită, a doua zi, telefonând în
schimb pentru a-i spune că fusese
chemat în vale la o consultaţie urgentă
şi nu avea să se întoarcă până mâine,
Roger refuză să mai joace rolul
convalescentei interesante şi anunţă că
glezna ei – care oricum nu suferise
prea mult – îşi revenise complet la
normal.
Insistă să-şi ia schiurile şi să
alerge la hotel pentru a se întâlni cu
Fleur, iar în ziua următoare, întrucât
Madame Beauregard era şi ea absentă,
iar domnişoara Mackintosh era ocupată
cu două eleve din cursul inferior care
erau bolnave, Rose sfidă încercarea lui
Lacey de a o împiedica să pornească
într-o lungă ascensiune cu un grup de
nou-veniţi de la hotel. Şi, poate
pentru că era vezată de absenţa
doctorului Heist – care ar fi putut
face măcar efortul de a o vizita la ora
mesei, după părerea ei – porni pe munte
imediat după prânz, iar la căderea
întunericului era încă absentă.
Restul grupului se întorsese la timp
pentru cină, însă Rose nu se zărea
nicăieri. Doctorul Heist sosise la
şcoală în jurul orei patru după-amiaza
şi, ca dovadă că nici măcar nu trecuse
pe la cabană ca să se schimbe, era încă
îmbrăcat în hainele din cabinetul de
consultaţii. La început nu-i veni să
creadă, apoi se supără foc, când Lacey
îi spuse că n-o putuse împiedica pe
pacientalui să se alăture grupului de
la hotel. Şi, spre consternarea ei, îşi
exprimă dezaprobarea pe un ton atât de
îngheţat, încât în primele momente
Lacey nu putu decât să-l privească
uimită. Apoi, când îşi dădu seama că
indignarea lui nu era deloc simulată şi
că se înfuriase într-adevăr pe ea,
dintr-un motiv pe care-i era cam greu
să-l înţeleagă, întrucât nu avea o
funcţie atât de înaltă încât să deţină
prea multă autoritate asupra elevelor,
se înroşi ca focul şi încercă să-i
explice situaţia.
– Madame Beauregard a fost chemată
undeva, iar domnişoara Mackintosh era
complet ocupată. Mademoiselle încă mai
suferă de o întindere de spate, iar eu
o înlocuiesc pe profesoara de
matematică de la cursul inferior. Ducem
o mare lipsă depersonal şi... şi eu nu
am nici o autoritate reală...
– Atunci, de ce te mai afli aici?
înytrebă el, privind-o cu nişte ochi
incredibil de severi.
– Păi... păi... se bâlbâi Lacey...
fiindcă asta e datoria mea, cred...
– Datoria ta era s-o supraveghezi pe
domnişoara Bligh, şi ţi-am încredinţat
în mod special sarcina de a avea grijă
de ea. Te-am prevenit că glezna trebuie
să i se odihnească timp de câteva zile
şi, orice-ar face, nu are voie să o
supună eforturilor şi în nici un caz să
nu-şi pună schiurile la picioare... Şi
totuşi, i-ai permis să plece într-o
ascensiune lungă cu nişte oameni
aproape străini, iar acum după-amiaza e
pe sfârşite şi ea încă nu s-a întors!
 Se duse la fereastră şi privi spre
umbrele tot mai alungite care înghiţeau
albreaţa zăpezii, spre liziera pădurii
întunecoase şi neclintit, deasupra
căreia piscurile îngheţate se înălţau
pe fundalul de un albastru schimbător
al cerului. Lumina trandafirie a
asfinţitului se întindea ca o eşarfă de
voal peste culmi, în cealaltă parte a
văii, în timp ce globul de foc cobora
tot mai jos, iar pâcla vineţie ce se
strecura pe furiş din vale la ora aceea
îşi începea ascensiunea înceată.
Curând, toată valea avea să fie
cufundată în umbră, fiind imposibil să
se mai distingă formele vagi de pe
pârtiile albe de dincolo de fereastră,
unde nici măcar acum nu se mai vedea
nici o mişcare.
Lacey stătea lângă Heist şi,
împreună, încercau să distingă un puncy
mobil care în cele din urmă s-ar fi
apropiat, urcând pe pârtie. Dar, cu
excepţia unui bărbat cu fes roşu care
coborau în vale, nu se mai vedea
nimeni.
Lacey înghiţi un nod cât pumnul,
căci Rose ar fi trebuit să se întoarcă,
şi era foarte posibil să fi suferit un
accident. Dar, aproape la fel de mare
ca neliniştea pentru Rose îi era
sentimentul chinuitor de umilinţă prin
care trecea din cauza poverii
responsabilităţii care o apăsa şi de
care nu reuşise să se achite. Şi,
întrucât nu-şi respectase atribuţiile,
fusese mustrată nemilos pentru
neglijenţa ei.
– Sunt sigură că n-a păţit nimic,
şopti ea, stâng lângă doctor. E o
schioare foarte bună şi nu părea să fie
nimic în neregulă cu glezna ei când a
plecat.
Ar fi putut adăuga că nici înainte
glezna lui Rose nu păruse să fi suferit
prea rău, după felul cum circula fata
prin casă în ajun, dând de înţeles că
n-o deranja nici cea mai uşoară jenă.
Doctorul Heist nu spuse nimic, iar
Lacey vorbi din nou, cu glas
întretăiat:
– Să mă duc s-o caut?
– Tu?
Întorcând capul spre ea, Ludwig
Heist o privi cu dispreţ.
– Dar nici măcar nu ştii să
schiezi... sau, în orice caz, nu foarte
bine.
– D-de unde ştiţi?
– Te-am privit, acum două zile. N-ar
trebui să ţi se permită să-ţi dai
drumul pe schiuri decât însoţită de
cineva care să te scoată din troiene la
fiecare două minute. Mă mir că încă nu
ţi-ai rupt gâtul, în eforturile tale de
a-ţi dovedi că pârtiile începătorilor
nu mai sunt pentru tine.
Lacey fu surprinsă că doctorul Heist
ştia atât de multe despre coborârile ei
ocazionale pe principalele pârtii de
schi, dar în acelaşi timp dispreţul
tăios din glasul lui o făcu să
roşească.
– Nu sunt întotdeauna atât de
nepricepută pe cât păreţi să credeţi,
mormăi ea nemulţumită. Numai că nu am
întotdeauna suficientă încredere în
mine, şi mai ales atunci când mi-ar fi
cel mai necesară.
Ludwig Heist nici măcar n-o privi.
– Dac vrei să-mi urmezi sfatul,
menţine-te la un nivel mai puţin
aventuros, replică el rece.
Apoi se uită la ceas.
 – E timpul să plec. Mă duc cu maşina
până la hotel, ca să văd dacă,
întâmplător, n-a apărut acolo.
– Pot... pot să vin şi eu cu
dumneavoastră?
Lacey nu ştia cum îşi găsise curajul
de a-l întreba, dar o făcuse.
Ludwig Heist ridică din umeri.
– Dacă doreşti...
Porniră în tăcere prin întunericul
ce se lăsa, spre hotel, iar o dată
ajunşi acolo, doctorul Heist o lăsă pe
Lacey să aştepte în maşină, în timp ce
urca în fugă treptele spre intrare.
Lacey aşteptă să-l vadă intrând pe
uşile batante, după care coborî din
maşină şi urcă şi ea treptele. Se
reîntâlniră în vestibulul hotelului.
– Nu-i aici.
Chipul lui devenise posomorât de-a
binelea.
– Cei cu care a plecat azi după-
amiază s-au întors, dar ea nu e
nicăieri.
Vorbea pe un ton greu, acuzator, iar
Lacey conchise pe loc că dacă lui Rose
i se întâmplase ceva – fie şi un lucru
neînsemnat – Ludwig Heist n-avea s-o
ierte niciodată.
În vestibul mai erau multe persoane
şi de peste tot se auzeau glasuri şi
zgomote de bocanci grei pe parchet.
Prin tot hotelul se aprindeau luminile,
iar vestibulul şi holul interior nu
făceau excepţie. Sub lămşi, chipurile
bronzate şi pulovărele şi canadienele
multicolore formau un caleidoscop
straniu, iardin barul învecinat se
auzea rumoare, în timp ce entuziaştii
reveniţi de pe pârtii se fortificau
după încercările obositoare pe
Engelhorner şi Blitzhorner. Cu halbe şi
pahare în mâini, forfoteau prin
vestibul ca să audă despre fata
dispărută şi toţi păreau convinşi că
era un eveniment absolut neobişnuit,
Rose fiind o schioare cu atâta
experienţă.
– Când am văzut-o ultima dată, nu
avea nici o problemă la gleznă, declar
un bărbat.
Un altul insistă că o văzuse urcând
cu vigoare spre vârful Engelhorner-
ului, în compania unui necunoscut, cu o
oră şi jumătate înainte ca el să fi
pornit înapoi spre casă.
 Membrii grupului cu care plecase
Rose la început confirmară cu toţii că-
i părăsise după scurt timp, dar nici
unul dintre ei nu ştia ce se întâmplase
cu ea după aceea. Toţi erau nou-veniţi
în Grünwald şi, în mod firesc,
presupuseseră că Rose, care se afla
acolo de mai multe săptămâni, ştiuse ce
făcea când plecase de lângă ei.
Expresia doctorului Heist devenea
tot mai mohorâtă cu fiecare secundă ce
trecea, iar după ce auzi diversele
declaraţii se răsuci pe călcâie şi o
anunţă pe Lacey scurt, peste umăr, că
nu mai era decât un singur lucru de
făcut.
– Va trebui să organizăm o expediţie
de căutare, dar în primul rând trebuie
să mă duc să mă schimb.
Lacey coborî treptele în urma lui.
– Vreţi să spuneţi că veţi participa
la expediţia de căutare?
– Bineînţeles!
Ludwig Heist o privi de parcă ar fi
fost uimit că-şi putuse imaginase, fie
şi doar un moment, că nu avea să facă
parte dintre căutătorii lui Rose.
– Mai bine întoarce-te la şcoală, îi
spuse el. Crezi că poţi ajunge până
acolo de una singură?
Lacey nu-i răspunse la această
întrebare sarcastică, privindu-l numai
cum îşi pornea maşina şi demara în
direcţia cabanei... a cabanei unde şi
ea petrecuse o noapte. O noapte de
neuitat.
Vreo câteva persoane îi urmaseră pe
trepte până în strada principală a
satului, dar se împrăştiară imediat ce
maşina plecă, iar Lacey porni spre
şcoală. Presupunea că măcar o parte
dintre oameni voiau să intre în grupul
de căutare, dar ei îi venise dintr-o
dată o idee şi era hotărâtă să afle
dacă era inspirată sau nu.
Ocazional – foarte rar – Rose se
ducea la celălalt hotel, Splendide,
care nu era frecventat niciodată de
doctorul Heist şi prietenii lui, dar pe
ea părea s-o atragă. O fascina aerul
uşor dubios al hotelului şi-i plăcea să
introducă monezi în jocurile mecanice
şi în tonomat, după cum nu ezita nici
să bea un pahar la bar, dacă în
apropiere nu se afla nici o cunoştinţă
care să-i facă observaţie.
 În seara aceea, pe când întunericul
se lăsa ca o mantie peste munţi şi
satul izolat, cu strada sa lungă şi
întortocheată, Lacey porni să se
asigure că Rose nu era la Splendide,
distrându-se cu vreo cunoştinţă
recentă. Şi, întrucât presimţirea aceea
misterioasă era foarte puternică, nu se
miră deloc s-o găsească pe Rose aşezată
pe un taburet înalt, la bar, conversând
cu însufleţire cu un tânăr care arăta
excepţional de sănătos, într-un pulovăr
cu dungi multicolore. Tânărul era
vizibil fermecat de ea, iar Rose nu
arătase niciodată mai încântată de
sine, nici mai stăpână pe situaţie şi
absolut scutită de cea mai uşoară jenă
la glezna recent accidentată.
Când Lacey intră în bar, Rose
întoarse capul spre ea şi-i făcu semn
cu paharul în care avea o băutură
nealcoolică, invitându-o să li se
alăture.
– El e John Harmsworth, îl prezentă
ea pe tânărul de alături. E american,
şi ne-am cunoscut acum câteva ore.
Îi zâmbi lui John Harmsworth într-un
fel cum lui Ludwig Heist nu-i zâmbise
niciodată, iar tânărul american îi
surâse la rândul lui.
– Ştii, John, am uitat complet că s-
ar putea să înceapă să mă caute!
explică ea, ca şi cum ideea ar fi
amuzat-o copuios. Ce ştiu se, s-ar
putea să organizeze deja o expediţie!
Lacey vorbi încet şi foarte rece,
din uşă:
– Aşa este, iar expediţia de căutare
va fi condusă de doctorul Heist. Dacă
nu vrei ca tot satul să iasă din case
în noaptea asta, şi o mulţime de oameni
să rişte să-şi rupă gâtul pe întunerc,
du-te imediat la telefon şi sună-l pe
doctorul Heist la cabvana lui, ca să-l
anunţi că eşti în deplină siguranţă!
După ce ţinu această scurtă
cuvântare, Lacey se răsuci pe călcâie
şi ieşi în stradă.
 Capitolul 12

A doua zi, Rose îşi prezentă

scuzele, iar doctorul Heist îi telefonă
directoarei şcolii, pentru a-i cere să-
i transmită scuzele lui domnişoarei
Cavendish. Recunoştea că se purtase cam
nerezonabil cu ea în ajun şi spera să
treacă acest lucru cu vederea şi să-l
ierte.
Madame Beauregard, care o chemase pe
Lacey în sanctuarul ei privat, încercă
s-o facă să înţeleagă că doctorul nu
fusese cu adevărat nerezonabil.
Domnişoara Bligh era foarte importantă
pentru el... Madame uita că nu avea
nici un drept să facă acest lucru şi
insinua străveziu că doctorul Heist
urma să se însoare cu ea. Anunţarea
logodnei urma să prilejuiască atâta
vâlvă în şcoală, şi toate urmau să fie
invitate, aproape cu siguranţă, la
nuntă.
Lacey încercă să zâmbească şi să
pară că abia aştepta invitaţia la nunta
lui Rose cu doctorul Heist, după care i
se ivi salvarea, când Madame Beauregard
îi mărturisi că penuria de personal
luase sfârşit şi a doua zi urmau să
sosească la şcoală două profesoare noi,
de înaltă calificare. Aceasta însemna
că lui Lacey nu i se mai cerea să
renunţe la timpul liber care-i revenea
de drept şi, de asemenea, că nu mai era
indispensabilă.
Mai la obiect, însemna că se puteau
lipsi de ea.
Una dintre noile profesoare era o
foarte calificată instructoare de limba
engleză. Cealaltă urma să ajute pe plan
general.
Lacey avea senzaţia că răsărise o
lumină orbitoare, când înainte nu
avusese nici cea mai slabă rază de
speranţă; şi, cu toate că o dată ce
acceptase faptul că era o lumină
călăuzitoare recunoştea şi că se
comporta iraţional şi, foarte posibil,
nu tocmai în propriul ei interes, acest
lucru nu o tulbura cu adevărat şi în
nici un caz n-o descuraja, pentru că
pur şi simplu nu voia să-l mai vadă
niciodată la faţă pe doctorul Ludwig
Heist.
Săptămâni de-a rândul, fusese
absolut conştientă că ceea ce i se
întâmpla îi ameninţa toată fericirea
viitoare; acum, însă, ştia cu aceeaşi
claritate că fericirea ei viitoare era
în orice caz tarată şi singurul lucru
de care voia să fie scutită era chinul
de a-l mai revedea pe doctorul Heist.
Pe doctorul Heist cu un aer de scuză,
pentru că, într-un moment când îl
tulburase neliniştea pentru Rose Bligh,
pierduse din vedere faptul că Lacey nu
putea fi de vină când poziţia ei nu
avea autoritate în şcoală, şi o făcuse
să se simtă pentru un timp ca o
criminală, numai ca rezultat al felului
cum o privire şi prin tonul pe care i
se adresase.
Lacey n-avea să uite niciodată cum o
lăsase în maşină, pentru a intra în
Hotelul Rosenhorn ca să se intereseze
de Rose; iar după aceea, o abandonase
pe strada satului, şi când o găsise pe
Rose, Lacey trebuise să se ducă acasă
pe jos, fără schiuri şi cu inima plină
de deznădejde.
Ştia că nu telefonase pentru a se
interesa dacă şi ea ajunsese cu bine
acasă, şi că Rose îşi petrecuse noaptea
în cabana lui – probabil ocupând
acelaşi pat pe care-l ocupase ea cândva
– şi fusese trimisă la şcoală, a doua
zi, cu enorma maşină a doctorului care
întotdeauna arătase atât de nelalocul
ei pe strada satului, staţionând foarte
mult timp în faţa Hotelului Rosenhorn.
Era adevărat că doctorul Heist n-o
însoţise el însuşi pe Rose înapoi la
şcoală... iar fata arătase cam spăşită,
când intrase în clădirea şcolii. Dar,
probabil, aceasta era din cauza
reacţiei care se declanşase când
doctorul se convinsese că era în
siguranţă, şi nu ezitase s-o mustre
pentru că-i cauzase atâtea nelinişti
fără rost.
Şi apoi, s-ar putea ca doctorului
Heist să nu-i fi păcut nici ideea că
Rose petrecuse atâtea ore în compania
lui John Harmsworth, bând cu el în
barul singurul hotel din Grünwald pe
care Ludwig Heist nu-l frecventa.
Dar, indiferent de motivele pentru
care Rose arăta atât de plouată, Lacey
avea senzaţia că realizase cu adevărat
ceva când, intrând la poştă a doua zi
după incident, îşi cumpără un bilet la
autobuzul poştal galben, până la
Ardena. Locul era pentru a doua zi, iar
aceasta însemna că avea timp destul ca
să-şi pună câteva lucruri într-o valiză
uşoară – pe celelalte lăsându-le
împachetate cu grijă pentru a-i fi
expediate după aceea – şi să-i scrie
lui Madame Beauregard un mesaj care
urma să-i fie predat după ce ea părăsea
incinta şcolii, şi încă un bilet pentru
domnişoara Mackintosh, cu care se
împrietenise destul de strâns în ultima
vreme, pentru a-şi exprima speranţa că
motivele ei de a părăsi şcoala aveau să
fie acceptate şi că nimeni n-avea să
găsească deloc ciudat faptul că fusese
chemată de urgenţă înapoi în Anglia şi,
în urma acestei chemări, era dispusă să
sacrifice salariul pe un trimestru,
conform termenilor din contract.
Nu se îndoia că, la întoarcerea în
Anglia, urma să-şi găsească în curând o
slujbă, dar între timp trebuia să se
deprindă cu ideea de a pleca pentru
totdeauna din Grünwald şi Ardena – căci
nimic, nimic n-ar mai fi putut-o
convinge să se întoarcă vreodată! – şi
a-şi lua rămas bun de la peisajele şi
locurile familiare, ştiind în adâncul
inimii că ultimul lucru pe care l-ar fi
dorit cu adevărat era să se despartă de
ele. Şi tot ultimul lucru pe care-l
voia mai era şi să se întoarcă în
Anglia, unde avea puţini prieteni, iar
viaţa avea să-i pară foarte ciudată.
Dar, cel puţin, aşa ceva era
preferabil, decât să-i vadă pe doctorul
Heist şi Rose circulând cu câte una
dintre maşinile lui, venind la şcoală,
vizitând-o pe Madame Beauregard în
amintirea vechilor vremuri, după ce se
căsătoreau, şi invitându-le pe
profesoare şi pe elevele din cursul
superior să ia cina cu ei – sub
privirile înţelegătoare ale lui
Fräulein Reisenfeld.
Căci Lacey credea că Fräulein
Reisenfeld îşi vorbase o părere destul
de exactă despre sentimentele ei pentru
Ludwig Heist, bărbatul cu ochi
întunecoşi care o fascinaseră din clipa
când propriii ei ochi se deschiseseră
şi-i văzuseră pe ai lui în imediata lor
apropiere, în timp ce trupul ei lovit
şi învineţit zăcea pe o cărare de
munte.
 Pentru a uita cât mai curând posibil
de doctorul Heist şi de mesajele
înţelese greşit pe care crezuse că i le
trasmiteau ochii lui, după ce-şi
cumpără biletul de autobuz, Lacey
traversă strada până la cafenea şi-şi
comandă o cafea cu frişcă multă – în
fond, ce mai conta acum silueta? – şi
cu câteva pateuri alături, pe care pur
şi simplu nu putu încerca, măcar, să le
consume când îi fură aduse, aşa că
achită nota de plată şi, lăsându-le
neatinse, ieşi pe strada satului.
Maşina doctorului Heist era oprită
în faţa Hotelului Rosenhorn, semn că
medicul se afla în hotel – probabil cu
prietenii pe care-i invitase la un
prânz scump. Lacey îşi puse schiurile
la picioare şi porni în josul străzii,
până în locul de unde se forma drumul
spre cabana doctorului Heist, izolată,
impresionant de nouă şi acoperită
pitoresc cu zăpadă, pe o mică înălţime
de deasupra văii.
Îşi amintea de culmea aceea, şi-şi
mai amintea şi cărarea care urca într-
acolo din Ardena şi pe care alunecase
cândva şi se rostogolise câţiva metri
înapoi. În acel anotimp al anului,
fusese o potecă destul de accesitiblă,
deşi foarte abruptă, dar acum era
acoperită cu zăpadă, iar pantele dintr-
o parte şi din alta a ei coborau şi mai
accentuat în vale. Ca şi cum cărarea de
la care i se trăsese o durere de cap nu
tocmai uşoară ar fi fascinat-o, Lacey
se rezemă de gard, privind aproape cu
nostalgie albeaţa virginală a zăpezii.
Ridicând ochii spre cabană, i se
păru că distingea o mişcare la o
fereastră, dar putea să fi fost doar
rodul imaginaţiei ei. Văzu fumul care
ieşea pe coş şi se gândi la camerele
confortabile care erau încălzite de
sobe, şi mai ales la acea cameră în
care zăcuse cândva pe o canapea, în
timp ce proprietarul cabanei o privea
neliniştit.
Apoi îşi aminti cât de necruţător –
nemilos chiar – îi criticase doctorul
Heist talentul la schi, şi coborî
privirea spre panta albă aflată imediat
sub ea.
Nu încercase niciodată o pârtie atât
de abruptă, dar ar fi fost ceva dacă,
înainte de a pleca acasă în Anglia, se
convingea că era capabilă s-o coboare
fără a zbura ca o ghiulea în pădure,
spărgându-şi ţeasta de un copac.
Îşi îndreptă umerii, spunându-şi că
aceasta era provocarea finală... şi, în
fond, ce avea de pierdut? Nu mare
lucru! Numai o viaţă lungă şi
singuratică de profesoară... iar dacă
cobora meseriaş pârtia, măcar însemna
că făcuse ceva pentru mândria ei şi,
poate, n-avea să se mai simtă atât de
prost în viitor, fiindcă un bărbat
zvelt şi cu ochi întunecoşi, care de
obicei vorbea calm şi rezervat, îi
spusese o dată cu o insistenţă crudă şi
tăioasă că n-ar fi trebuit să i se
permită să schieze!
Se asigură că legăturile erau bine
strânse, iar când fu convinsă că luase
toate măsurile de prevedere posibile
împotriva oricărui accident, trase aer
în piept, îşi îndreptă spinarea, deşi
ştia că pentru lansare era mai indicată
o poziţie parţial ghemuită, apoi
închise ochii şi simţi cum îi fugea
pământul de sub picioare.
După primul şoc al pornirii, când
deschise ochii din nou, fu îngrozită la
vederea văii care i se repezea în
întâmpinare. Păduri de brad, desişuri
de zadă, pâlcuri de ienuperi
înmiresmaţi... lucirea apei îngheţate
pe fundul văii, toate se năpusteau spre
ea, iar vântul îi vâjâia pe la urechi.
Cunoscu un scurt moment de
însufleţire, înainte de a o cuprinde
groaza, când îşi dădu seama ce făcuse
şi ce avea să i se întâmple când se
lovea cu capul de primul copac.
Închise ochii din nou... Cel puţin,
nu era nevoie să privească. Şi atunci,
se întâmplă ceva, iar Lacey începu să
cadă ca o pasăre – sauca o piatră – în
timp ce vuietul vântului o învăluia ca
o cascadă de gheaţă.

* * *

Când două mâini o traseră din locul

unde zăcea, era prea buimacă şi
amorţită ca să-şi dea seama cine era.
Dar omul care se străduia s-o
salveze părea să fie furios de-a
binelea.
– Idioată mică!
Schiurile lui Lacey se îndoiseră
atât de rău, încât nu se mai putea
ridica pe picioare, astfel încât îl
cuprinse o spaimă cumplită că-şi
rupsese cel puţin un picior. Schimbă
tonul, ordonându-i să stea nemişcată
până îi scotea schiurile.
– Orice-ai face, nu-ţi agrava şi mai
mult situaţia! S-ar putea să fi suferit
unele leziuni, deşi cred că nu...
Mâinile lui treceau ca fulgerul
peste tot trupul ei prăbuşit în zăpadă.
– Spune-mi, o rugă cu glas răguşit,
te doare ceva?
Lacey reuşi să clatine din cap, de
pe care gluga îi căzuse, astfel că
părul îi lucea pe zăpadă ca o baltă de
sânge.
– Nu, nu mă doare nimic... Mă simt
foarte bine...
– N-ai merita!
Tonul lui redevenise furios. În
acelaşi timp, însă, îşi strecură un
braţ pe sub capul ei şi i-l rezemă în
îndoitura cotului.
– Lacey! De ce-ai făcut-o? o întrebă
autoritar.
– De ce-am făcut ce?
Se simţea minunat de comod în
braţele lui, iar zăpada din jur era
moale ca un pat de puf.
– Săritura aia! Aveai şanse aproape
una la sută să-ţi reuşească, iar când
mi-am dat seama ce voiai să faci, am
încercat ca un nebun să te opresc, dar
era prea târziu...
Tremurător, degetele lui bronzate se
jucau cu şuviţele părului ei roşcat.
– Când te-am văzut luându-ţi zborul,
mi s-a oprit inima în piept...!
Lacey îi zâmbi uşor. Era aproape la
fel ca data trecută... numai că atunci
fuseseră complet străini, iar ea numai
să profite de situaţie nu se gândise...
– Micuţo, gâfâi el din nou,
atingându-i obrazul, mi-a venit să mor
când am crezut că nu mai aveai scăpare.
Dar acum, ca printr-un miracol, totul
e-n regulă, şi eşti nevătămată! Nu-mi
vine să cred. Va trebui să mă ierţi,
pentru că simt că am nevoie de un
stimulent puternic!
Şi-şi trecu o mână peste frunte, cu
uimire.
La asta, Lacey se ridică în capul
oaselor, privindu-l nedumerită.
– Dar... dar de ce...?
 Ludwig Heist îi zâmbi strâmb.
– Încerci să mă convingi că nu ştii?
La început, Lacey păru derutată,
apoi deveni din nou neîncrezătoare.
– Dar nu e posibil! exclamă el.
Trebuie să fi ştiut din prima clipă!
– Tot ce ştiu e că urmează să te
căsătoreşti cu Rose... şi sper să fiţi
fericiţi, spuse ea, ca şi cum ar fi
recitat o lecţie.
– Scumpă ridicolă ce eşti...! O,
sărăcuţa mea! exclamă Ludwig,
cuprinzând-o în braţe. Nici prin gând
nu-mi trece să mă însor cu Rose, şi
sunt foarte sigur că nici ea nu are
nici cea mai vagă intenţie de a se
mărita cu mine, aşa că nu e nevoie să
ne feliciţi, nici să fii atât de
nefericită făcând-o. Dacă trebuie să
înţeleg că ai făcut plonjonul ăla în
gol pentru că-ţi închipuiai că mă
pregăteam să-mi anunţ logodna, atunci
poţi să-ţi ştergi lacrimile şi să
accepţi faptul că mă voi căsători...
dar nu cu Rose! Of, vrăjitoare mică,
absurdă, adorabilă, încântătoare,
imprevizibilă şi roşcovană, din clipa
când te-am văzut am fost ca fermecat...
Numai că nu mă prea pricep la
vrăjitoarele englezoaice cu părul ca
flacăra, iar tu te-ai purtat cu mine
atât de rece, încât începea să mă
ajungă disperarea!
– Rece...?
Ochii ei languroşi se ridicară spre
ai lui.
– Dar nu eu am fost rece. Şi, în
orice caz, la ce te-ai fi aşteptat,
când arătai atât de clar ce părere
aveai despre Rose?
– Ţin într-adevăr foarte mult la ea,
dar nimic mai mult. Şi teamă mi-e că am
şi folosit-o, cu destulă neruşinare, ca
să-ţi stârnesc cât de cât gelozia. Se
pare că am reuşit mai mult decât
intenţionasem.
– Dar Fräulein Reisenfeld...?
– Ştiu, dădu serios din cap Ludwig.
Şi ea a încercat să te convingă că
muream după Rose, ceea ce n-a fost
deloc cuminte din partea ei, când ştia
prea bine că tu îmi cuceriseşi inima.
Totuşi, sunt absolut sigur că nu voia
decât să mă ajute, şi-i era greu să te
înţeleagă.
– Eu am crezut că eram transparentă
ca sticla.
– Nu, iubita mea, o asigură el, ai
fost oricum, numai transparentă nu.
Lui Lacey abia dacă-i venea să
creadă că-i spunea "iubita mea",
"adorabilă" şi "încântătoare", plus o
mulţime de alte apelative drăgăstoase.
– Şi pe urmă, mai era şi Roger
Soames, continuă el, încruntându-se.
Amândoi eram destul de siguri că-l
plăceai foarte mult.
Toată faţa ei se lumină încet într-
un zâmbet de nespusă satisfacţie.
– Ce prostie să credeţi aşa ceva!
exclamă ea.
– Să înţeleg de-aici că pentru el n-
ai încerca să te sinucizi?
Lacey îl privi uimită.
– Să mă sinucid? Dar adineaori n-am
încercat anume să mă sinucid. Numai
că... eram amarnic de nefericită...
– Din cauza lui Rose?
– Din cauza felului cum ai vorbit cu
mine când crezuserăm că dispăruse.
Lacey scoase un geamăt,
recunoscându-şi îngrozit propria
prostie.
– Ştiu că m-am purtat cu tine
incalificabil, mărturisi el, şi am fost
foarte nedrept. Eram îngrijorat pentru
Rose, dar ştiam că, dacă i se
întâmplase vreun accident, nu era din
vina ta. Rose e o persoană prea
independentă şi mult prea răsfăţată, ca
să asculte de protestele unei tinere
profesoare de engleză.
O strânse cu putere la piept, unde
inima îi bătea năprasnic, şi-i mângâie
obrazul cu un deget nesigur.
– Iubito, nici nu ştiu ce m-a
apucat, recunoscu el, dar cred sincer
că voiam să te rănesc. Înţelegi, Rose
spusese ceva în sensul că Roger Soames
îşi exprimase intenţia de a se însura
cu tine. Şi, evident, am presupus că şi
tu erai pregătită şi dornică să-l iei
de bărbat!
– Înţeleg, şopti Lacey, scoţând apoi
un oftat lung de uşurare. Se pare că
amândoi am fost... destul de proşti,
nu-i aşa? şopti ea.
Ludwig clătină din capul său brunet.
– Eu sunt cel care s-a purtat ca un
criminal... şi, pentru că m-am
comportat aşa, acum ai fi putut să fii
grav rănită!
 Se albi la faţă.
– Ai fi putut să mori!
– Dar n-am murit.
Lacey se rezemă de el, cu deplină
mulţumire, iar Ludwig îi ridică bărbia
cu un deget, privind-o în ochi.
– Trebuie să te duc la cabana mea,
îi spuse el. Şi, cu cât ajungem mai
repede acolo, cu atât mai bine, pentru
că ai suferit un şoc şi trebuie să te
tratez pentru asta. Dar se pare că în
ultima vreme amândoi am fost foarte
nefericiţi şi niciodată în viaţa
noastră nu vom mai trăi un moment ca
ăsta.
Îi zâmbi enigmatic, privind apoi în
jur spre pârtiile îngheţate, pe care
lumina scăzută dinaintea serii le
înroşea ca o văpaie de flăcări.
– Nici o clipă nu mi-a trecut prin
minte că-ţi voi spune cât te iubesc
într-un troian de zăpadă, dar aici cel
puţin suntem absolut singuri, şi nimeni
nu poate interveni ca să ne întrerupă,
iar sus la cabană mai sunt vreo doi
prieteni care stau la mine. Aşa că voi
profita la maximum de acest moment
nepreţuit şi-ţi voi aminti de un lucru
pe care ţi l-am spus cândva...
– Ştiu.
Dintr-o dată, Lacey deveni extrem de
sfioasă – dar în faţa lui Ludwig nu
putea să se prefacă.
– Mi-ai spus să-ţi amintesc că...
– Într-o bună zi, va trebui să te
sărut! Ei bine, se pare că ziua aceea a
sosit şi, dintr-un motiv pe care nici
eu nu-l înţeleg, ne pierdem vremea!
Degetele lui îi întoarseră faţa spre
el, în timp ce o privea aproape
îngrijorat.
– Mă crezi că te iubesc din toată
inima?
– Şi eu te iubesc! şopti Lacey.
– Şi dacă te măriţi cu mine,
niciodată nu va mai trebui să te
întorci în Anglia! Vei fi soţie de
medic, iar eu sunt, în cea mai mare
parte a timpului, un om foarte ocupat.
Va trebui să mă împarţi cu munca mea!
S-ar putea să nu-ţi placă întotdeauna
dar, în compensaţie – dacă mă iubeşti
la fel de mult cum te iubesc eu pe
tine! – vei şti că măcar o parte din
timp vom fi împreună şi, oricât de
preocupat aş putea să par uneori, numai
tu vei fi singurul lucru cu adevărat
important din viaţa mea! Mica mea
iubire! Micuţa mea iubită englezoaică
roşcovană...!
– O, Ludwig! murmură Lacey.
Ludwig Heist zâmbi strâmb.
– Crezi c-ai să te poţi obişnui cu
un nume străin ca ăsta? Străin pentru
tine, vreau să zic!
– De săptămâni de zile îmi tot spun
că e un nume minunat. Mi-am spus-o iar
şi iar! mărturisi ea.
– Atunci, spune şi acum!
– Ludwig...
Îi atinse uşor chipul.
– Te iubesc atât de mult încât... mă
doare.
Ludwig o strânse în braţe. După
care, aproape nemilos, gura lui o găsi
pe a ei.
Întreaga lume se clătina în jur...
lumea piscurilor îngheţate, a pădurilor
încremenite şi a pâraielor
pietrificate... aceeaşi lume care
păruse s-o înghită când făcuse saltul
acela cutremurător.
– Iubito, iubito...
O mai ţinu strâns în braţe câteva
minute, acoperindu-i toată faţa cu
sărutări, apoi o ajută să se ridice în
picioare, privind-o tandru.
– Acum nu mai eşti o crăiasă a
zăpezii, îi spuse el. Pari făcută din
foc, iar eu tocmai aşa mă simt!
Se uită în susul pârtiei de deasupra
lor.
– N-ai să te poţi urca pe-aici fără
schiuri – iar unul dintre ele mă tem că
s-a rupt, spuse el. Dar mai este un
drum, mai uşor, deşi ocolit, şi nu ne
grăbeşte nimeni.
Îi zâmbi mulţumit, în timp ce văpaia
trandafirie începea să se întindă peste
cele mai înalte piscuri, iar din vale
se înălţau pe furişe ceţurile albastre.
– Vom putea să privim văpaia
împreună, iar acesta cred că este cel
mai frumos moment al zilei în munţi.
Iar după aceea vom ajunge la cabana
mea, şi vei petrece noaptea acolo, iar
Madame Beauregard va fi informată că,
în viitor, îţi vei petrece multe, multe
nopţi la cabana mea.
– Şi în Ardena? îi zâmbi Lacey, cu
ochii ei cenuşii lucindu-i ca două
stele. Şi din Ardena se poate privi
văpaia, îi reaminti ea.
– Adevărat.
Ţinându-se de mână, începură
ascensiunea.
– Dar în Ardena vom mai face şi
multe alte lucruri care nu au nici o
legătură că văpaia.

– Sfârşit –