78 IONEL TEODOREANU

— De ce, Ilie?
— Zic şî eu aşa, ofta Ilie. Vezi, măi Fănuţă,
cum nu dai de-ajuns vin omului, ş'aduce a-
minte şi oftează! Hai, Ilie, mână divale.
In fiecare seară s'aşezau pe bancă şi vor­
beau. De-acolo se vedea oraşul cu lumini ca'n
noaptea Paştelui.
•— Noi dela Prăvale-Baba, spunea Fănuţă
cu mândrie.
Şi el îşi căuta un vin, cu taină. Vâinul pe
care soarele şi luna îl revarsă peste lucruri,
îmbătându-le. Ilie Pânişoară îşi găsise vinul.
El şi-1 căuta. Dibuia cu gândul, într'un fior de
presimţire, şi dibuia cu mâna, încercând să-şi
scrie văzul. Şi el vroia s'aprindă'n lume feli­
nare, să se'ntrebe stelele ca 'n vorba lui Ilie:
„Cine-i împăratul ista cu alai, şi unde se duce?"
Să poată spune într'o zi, privind în lume:
— Noi dela Prăvale-Baba.
Făt-Frumos, Ilie Pânişoară, Ştefan Damas­
chin. Şi inima în care doarme un fulger, gata
să aprindă lumea.
— Fănuţă, undi eşti?
— Noapte bună, Ilie, mă cheamă mama.

— Măi Fănuţă, ci fel di ochi ai tu?

— Ochi, măi. Ochi albaştri.
— Nu di asta, măi Fănuţă. Tu parca dai
cep când priveşti!
Intr'adevăr, din ce în ce Fănuţă privea, mai
.sfredelitor. Muşca din ce privea, parcă dorind