I.

Când și cum au decis naziștii în cadrul propriului regim

să-i anihileze pe evrei?
“A doua jumătate a secolului al XIX-lea a adus apariția în Germania și Austro-Ungaria a mișcării Völkisch
dezvoltată de gânditori ca Houston Stewart Chamberlain și Paul de Lagarde. Mișcarea îmbrățișa un rasism
pseudoștiințific și îi considera pe evrei o rasă ai cărei membri erau într-o luptă pe viață și pe moarte cu rasa
ariană pentru dominarea lumii.”

“Soluția finală a problemei evreiești în Europa (în limba germană: Die Endlösung der Judenfrage) se referă
la planul germano-nazist de folosire a genocidului sistematic împotriva evreilor europeni în timpul celui de-al
doilea război mondial. Termenul a fost folosit pentru prima oară de Adolf Eichmann.[1] Punerea în practică a
„soluției finale” a dus la Holocaust. Expresia reflectă credința conform căreia populația evreiască europeană
este o „problemă” în sine. Chiar și înainte de punerea în definitivă în practică a planurilor soluției finale în
1944, au fost uciși în masă aproximativ un milion de evrei, dar numai după ce s-a luat decizia eradicării întregii
populații evreiești în lagărele de exterminare au început cu adevărat măcelul. Decizia de a ucide în mod
sistematic evreimea europeană a fost luată cu puțin timp înainte sau în timpul conferinței de la Wannsee, care a
avut loc în Berlin, în vila Wannsee, pe 20 ianuarie 1942.”

II.De ce nu au bombardat Aliații Auschwitz?

Aliații nu au luat decizia de a bombarda Auschwitz-ul, susținând că era aproape imposibilă o lovitură de
precizie care să distingă între instalațiile de gazare și lagărul propriu-zis, unde erau ținuți oamenii inocenți. A
mai fost propusă și ideea bombardării șinelor de tren, astfel trenurile cu care erau deportați evreii să nu mai
ajungă la Auschwitz, dar de asemenea exista riscul de a omorî oameni nevinovați, un lucru pe care Aliații
încercau să-l evite.

III.În ce constă diversificarea Holocaustului și

cum a fost posibilă uciderea evreilor (din punct de
vedere uman)?
Naziștii au făcut două afirmații false principale în propaganda lor timpurie: în primul rând, că evreii de origine
germană trădaseră Germania în timpul Primului Război Mondial și că fuseseră responsabili de înfrângerea sa; în
al doilea rând, că evreii fuseseră responsabili de dificultățile economice ale Germaniei din timpul crizei de la
sfârșitul anilor ’20 și începutul anilor ’30. Acestea s-au legat de o minciună mai generală despre o conspirație
evreiască globală.

În timpul celui de-al Treilea Reich, îndoctrinarea s-a concentrat pe ideea de eliminare a evreilor, fiind
considerați un element care contamina puritatea rasială „ariană” și care trebuia îndepărtat. Felul în care acest
lucru era bazat pe tradițiile mai vechi de antisemitism din Germania rămâne un subiect de dezbatere.

Ura față de evrei are o lungă istorie în societatea europeană. Pogromurile și expulzările au pătat istoria a
aproape tuturor țărilor din Europa, în Evul Mediu și chiar și în epoca modernă. Acest lucru s-a bazat pe
descrierea evreilor ca „ucigași ai lui Hristos” de către autoritățile creștine și pe persistența stereotipurilor
antisemite în artă și literatură. În secolul al XIX-lea, ura religioasă față de evrei s-a îmbinat cu credințe despre
diferențele rasiale și superioritate care se concentrau mai degrabă pe „sânge” decât pe credință pentru a produce
antisemitismul modern.