De ce pelerinajul?

Mobilitatea reprezintă o cheie de interpretare cu semnificaţii deosebite în existenţa

omului. Ea manifestă, dincolo de simpla mişcare fizică, prezenţa unei instanţe profunde,
primordiale şi ultime, care orientează spre a considera viaţa ca fiind un drum, şi care
implică omul cu toate componentele fundamentale ale fiinţei sale. În istoria popoarelor şi
a religiilor, în fiecare epocă şi în toate culturile, mobilitatea apare ca un fapt permanent şi
constant, chiar dacă diferenţiat în funcţie de vremuri şi locuri, atât în ceea ce priveşte
motivaţiile cât şi modalităţile concrete de acţiune.

Într-un asemenea fenomen complex este importantă evidenţierea incidenţei mobilităţii

umane, mai cu seamă sub profil antropologic, psihologic şi cultural, întrucât prin
cunoaşterea raţiunilor profunde ale acesteia se dezvăluie nevoile, cerinţele şi însuşi sensul
ultim al omului.

De fapt omul, în diferitele etape ale vieţii, este totdeauna atras de căutarea a noi
experienţe; el îşi pune constant întrebări despre problemele perene ale existenţei, precum
răul, suferinţa, moartea; se deplasează pentru a cunoaşte motivaţiile evenimentelor
normale şi extraordinare ale istoriei; este împins de curiozitatea de a descoperi misterele
naturii, de a identifica noi orizonturi de experienţă.

Condiţia de Homo viator îi aparţine omului prin însăşi constituţia sa. Omul este ”un
călător însetat de noi orizonturi, înfometat de pace şi dreptate, căutător al adevărului,
doritor de iubire, deschis faţă de absolut şi infinit”.

Pe lângă acestea există însă, din nefericire, şi o dramatică mobilitate umană care este
generată de abuzuri, de nedreptate, de mizerie şi foame, şi care a marcat şi continuă să
marcheze existenţa multor popoare, grupuri sau indivizi.

Pelerinajul - a merge dintr-un loc în altul “peste câmpuri” - per agra, după etimologia
latină - nu este un aspect secundar şi lipsit de relevanţă al omului biblic, ci reprezintă o
trăsătură constituentă şi permanentă a existenţei acestuia.

În cadrul nevoii generale şi tendinţei omului spre mobilitate, se regăseşte şi cea legată de
motive religioase, care dă expresie dorinţei interioare a acestuia de a ieşi din sine pentru
un contact cu transcendentul. Omul a simţit dintotdeauna existenţa sa în lume ca fiind
ceva vremelnic, iar nerăbdarea de a porni spre o destinaţie ulterioară este înrădăcinată în
însăşi natura lui, fiind dată de acel dor - ce nu se stinge niciodată - după “altceva” şi
“altundeva”.

O astfel de tendinţă stă la baza identităţii antropologice a pelerinajului, trăit ca o

îndepărtare de propriul mediu - fizic, afectiv, simbolic, spiritual – şi ca o sosire într-un
loc nou şi diferit şi, chiar dacă provizoriu, capabil să evoce o condiţie definitivă
particulară. Într-o asemenea căutare sunt prezente cu asiduitate temele raportului omului
cu Dumnezeu şi ale diferitelor sale moduri de manifestare.

În acelaşi timp, pelerinajul constituie şi o parţială şi cvasi-simbolică împlinire a nevoii de

întrerupere a rutinei zilnice, a monotoniei, a oboselii lucrului, printr-o experienţă de
diversitate, noutate şi creativitate. Aceasta însă exprimă mai ales o tensiune, un impuls,
un îndemn spre o realitate inexplicabilă dar în acelaşi timp liniştitoare.

Chemarea spre mister este necesară pentru a nu cădea în banalizarea existenţei. Fără o
legătură cu “absolutul Celălalt”, intuit şi crezut ca izvor originar al vieţii, existenţa umană
ar fi lipsită de o semnificaţie apreciabilă.

Prin faptul că existenţa biblică este o paradigmă a existenţei creştine, pelerinajul

reprezintă în acest sens şi o trăsătură constitutivă a vieţii creştinului.

Aceasta este raţiunea pentru care practica pelerinajului a trecut de la Biblie la Tradiţia
creştină care, de la începuturi până astăzi, chiar dacă în forme permanent înnoite -
adaptate culturilor şi vremurilor -, ne-a oferit un mijloc eficient, mai cu seamă la nivel
popular, de autoînţelegere a propriei credinţe.

Trăsătură constitutivă a omului biblic şi a credinţei creştine, pelerinajul nu a păstrat însă

acelaşi înţeles, din cauza unei interpretări diferite ce a apărut prin dualismul greco-
platonic, odată cu pătrunderea acestuia în reflecţia teologică.

Din punct de vedere biblic, pelerinajul este o metaforă a umanităţii îndreptate spre
Dumnezeu: prin pelerinaj – ca printr-o fereastră deschisă – se poate vedea cine este
Dumnezeu, cine este omul şi care este raportul fascinant dintre unul şi celălalt.
Pelerinajul este asemenea unei imagini sau icoane în care se revelează misterul întâlnirii
omului cu Dumnezeu: gratuitate sau atitudine dezinteresată ce cheamă la o egală
gratuitate şi atitudine dezinteresată.

Pelerinajul este capabil să orienteze omul spre o ţintă care depăşeşte coordonatele spaţiale
şi temporale cotidiene şi oferă momente de conştiinţă şi de împlinire religioasă. În
practica pelerinajelor se întâlnesc de altfel acţiuni celebrative şi procese formative,
alegeri personale şi perspective comunitare, momente de pocăinţă şi experienţe pline de
bucuria mântuirii, implicare interioară şi sens al apartenenţei, care îi răsplătesc pe
participanţi împingându-i spre o creştere spirituală proprie intensă şi durabilă.

Interesul acordat pelerinajelor nu este ceva nou în sensibilitatea Bisericii şi în acţiunea

pastorală. Este suficient să ne gândim la importanţa ce le-a fost rezervată acestora de-a
lungul istoriei, concretizată în forme de cateheză capabile să aducă lămuriri asupra
semnificaţiei teologico-spirituale, şi de asemenea în liturgii specifice, mai cu seamă în
momente cruciale ale desfăşurării sale. În plus, Biserica a susţinut transpunerea efectivă
în viaţă a pelerinajelor şi prin construirea de case ale pelerinilor şi prin oferirea accesului
la camere de oaspeţi în mănăstiri, pentru a-i găzdui pe cei ce se îndreptau spre marile
locuri de pelerinaje şi pentru a le oferi un suport ascetic şi spiritual mai consistent.
În lumina preţioasei moşteniri religioase şi culturale a trecutului, Biserica se interoghează
astăzi asupra valorilor intrinseci ale pelerinajului şi se străduieşte să-l reformuleze şi să-l
propună din nou, adaptat la condiţiile actuale ale timpurilor şi culturilor.

”Toată viaţa creştină este asemenea unui mare pelerinaj spre casa Tatălui, în care se
descoperă în fiecare zi iubirea necondiţionată pentru orice creatură umană, şi în special
pentru «fiul pierdut» (cf. Lc. 15, 11-32). Un astfel de pelerinaj implică intimitatea
persoanei, întinzându-se apoi la comunitatea credincioasă pentru a ajunge apoi la întreaga
omenire” (Papa Ioan Paul II).
Pelerinajul astazi, la noi si la altii

În elaborarea acestui studiu s-a pornit de la constatarea unei majore şi foarte periculoase
confuzii ce se face între pelerinaj şi turism, şi care se verifică şi în atitudinea marii
majorităţi a celor ce optează la un moment dat, dintr-un motiv sau altul, pentru această
formă de ”vizitare” a locurilor sfinte.

Căutând motivaţiile unei asemenea confuzii, au rezultat atât aspecte obiective cât şi
aspecte subiective, circumstanţe atenuante dar şi circumstanţe agravante.

Pe de o parte, putem pune acest fapt pe seama mobilităţii tot mai mari a oamenilor din
zilele noastre, susţinută şi de o dezvoltare fără precedent a mijloacelor de locomoţie, care
fac ca distanţe de sute sau chiar mii de kilometri să fie acoperite în doar câteva ore. În
aceeaşi măsură este adevărat că globalizarea şi mentalitatea consumistică impuse de
societatea modernă încearcă din răsputeri, şi în bună măsură reuşesc, să-l îndepărteze pe
om de adevărul credinţei şi de mijloacele seculare de care acesta s-a folosit încă de la
începutul istoriei pentru a se apropia de Creatorul său, propunându-i variante alternative,
aranjate poate într-o formă mai atractivă şi întărite de motivaţia ”comodităţii”, dar care
ascund, bine disimulat, şi scopul perfid al desacralizării vieţii omului, până la ateizare.

Pe de altă parte însă, se constată – mai cu seamă în ţara noastră - şi o lipsă a mijloacelor
de informare şi educare a credincioşilor în ceea ce priveşte subiectul pelerinajelor.
Bibliografia scrisă sau tradusă în limba română în acest domeniu este cât se poate de
modestă iar în acţiunea pastorală generală a Bisericii catolice de la noi din ţară pelerinajul
nu ocupă locul privilegiat, de instrument de bază al evanghelizării, care îi este acordat de
organismele ecleziale din ţările catolice şi care este prevăzut în mod explicit şi imperios
în documentele mai recente ale Magisteriului.

Din cercetările făcute pentru identificarea surselor documentare necesare realizării

prezentului studiu, a reieşit că implicarea cea mai mare în statuarea practicii pelerinajelor,
în identificarea fundamentelor, în definirea metodologiei de desfăşurare şi în aplicarea
concretă a acesteia în activitatea pastorală a organismelor competente o are Biserica
catolică din Italia, urmată îndeaproape de cea din Franţa şi cea din Spania. Acest lucru se
explică, bineînţeles, atât prin îndelungata lor tradiţie de pelerinaj, cât şi prin existenţa
unui număr impresionant de sanctuare, mai mari sau mai mici, de pe teritoriul lor.
Afluxul mare de pelerini şi vizitatori a impus şi stabilirea unui cadru organizat de
desfăşurare a pelerinajelor şi activităţilor în sanctuare.

Conferinţa Episcopală Italiană, răspunzând cu solicitudine îndemnurilor lansate de

Sfântul Scaun şi în concordanţă cu instrucţiunile Consiliului Pontifical pentru Pastorala
Migranţilor şi Itineranţilor, a creat o serie de organisme care se ocupă în prezent de
organizarea activităţii pastorale specifice pelerinajului. Multe dintre acestea, precum
Comisia Episcopală pentru Migraţii şi Turism sau Biroul Naţional pentru Pastorala
Timpului liber, turismului şi sportului, dar şi alte organizaţii la nivel diecezan, au emis
de-a lungul timpului un număr însemnat de note pastorale, instrucţiuni, studii şi note
directive care constituie un fundament solid şi un model de urmat pentru orice biserică
interesată să acorde o atenţie mai mare introducerii ”instrumentului pelerinaj” în strategia
sa pastorală.

Între documentele oficiale esenţiale pentru fundamentarea corectă a unei pastorale a

pelerinajului pot fi indicate atât unele emise de Sfântul Scaun, precum Tertio millennio
adveniente, Incarnationis mysterium, Pellegrinaggio nel Grande Giubileo del 2000,
Chiesa e mobilità umana, Pastoralis migratorum cura, Peregrinans in terra, Marialis
Cultus, cât şi unele emise de Conferinţele Episcopale, precum Il pellegrinaggio alle soglie
del terzo millennio, Viaggiare e pellegrinare nella modernità, Il popolo di dio in camino,
Orientamenti per la pastorale del tempo libero e del turismo in Italia şi multe altele.
Acestora li se adaugă documentele diferitelor adunări episcopale sau congrese mondiale
sau naţionale, având drept temă problema pastorală în sanctuare şi pelerinaje. Model de
urmat de către toţi organizatorii de pelerinaje, dar şi de orice pelerin, în misiunea sa
apostolică desfăşurată pe durata a 27 de ani de pontificat, Papa Ioan Paul II a făcut 146 de
vizite în Italia şi alte 104 vizite în întreaga lume, distanţele însumate în călătoriile sale
echivalând cu înconjurarea de aproape 32 de ori a circumferinţei Pământului. Numit pe
drept cuvânt ”Pelerinul păcii şi al speranţei”, Sf. Părinte a folosit fiecare ocazie pentru a
predica, adresând o serie întreagă de îndemnuri şi învăţături care subliniau rolul deosebit
pe care pelerinajul îl merită şi pe care trebuie să-l capete în viaţa Bisericii.

Revenind la situaţia concretă din ţara noastră, în ceea ce priveşte organizarea de

pelerinaje, se observă că pentru a satisface nevoia sinceră şi intrinsecă a credincioşilor de
a merge în pelerinaje spre anumite sanctuare sau locuri sfinte, sau de a urma un itinerariu
de credinţă, păstorii lor sufleteşti, ei înşişi lipsiţi adesea de o pregătire specifică în acest
sens, caută să organizeze pe plan local pelerinajele, după ştiinţa şi posibilităţile lor, fără a
urma etapele recomandate pentru obţinerea rezultatelor spirituale sperate. Alteori, ei
apelează la diverse agenţii de turism, şi ele lipsite de baza de cunoştinţe de specialitate
necesare, şi care, în virtutea goanei după câştig, îi privesc pe pelerini doar ca pe ”un
segment de piaţă” care trebuie acoperit de cineva, şi care aşează pelerinajul pe acelaşi
nivel cu alte forme de turism, unele valoroase, precum turismul cultural sau turismul
religios, iar altele lipsite de orice urmă de respect pentru fiinţa umană, cum este cazul
recent apărutei forme de ”turism sexual”.

Neprimind aşadar o pregătire corespunzătoare din partea Bisericii şi luând parte la

asemenea ”pelerinaje” este lesne de înţeles de ce oamenii ajung să creadă, încet-încet, că
pelerinajul nu este altceva decât o excursie, eventual mai ieftină, în care printre altele sunt
incluse şi vreo două-trei biserici, şi în care este important să vadă ”cât mai mult”,
nebăgând de seamă că pierd chiar esenţialul.

Prin aceste articole dorim să tragem un semnal de alarmă, arătând că pelerinul adevărat
nu este un turist care, îmbrăcat fiind cu pantaloni scurţi şi purtând ochelari de soare,
merge ţinând în mână un ghid turistic, privind în dreapta şi în stânga şi făcând cât mai
multe fotografii, pentru a se lăuda apoi prietenilor că ”a mers pe urmele lui Cristos”
făcând o excursie ”de neuitat”.

Adevăratul pelerin este cel ce-şi ia propria cruce – necazul său, încercările şi întreaga
povară a vieţii - şi porneşte la drum, mergând în căutarea lui Dumnezeu pe care este
încredinţat că îl va găsi şi îi va putea vorbi. Pelerinul adevărat nu caută un loc anume, nu
crede în acel ”vezi Napoli şi apoi mori”, ci merge ştiind că singurul loc care face obiectul
speranţei sale teologale, de nedezrădăcinat, definitive, nu este din lumea aceasta, şi că
Poarta Casei Tatălui poate să i se deschidă oricând şi oriunde, la orice cotitură a drumului
său.