10 carte
842
www.suplimentuldecultura.ro
O iubire ferită de timp
Considerat o capodoperă a conciziei, Calendarul unei vechi iubiri, cel
mai recent roman al lui Andreï Makine (Grasset, 2023), tradus în 2024 la
Editura Polirom de Alexandra Cozmolici, comprimă în mai puțin de două
sute de pagini un secol de atrocitate istorică – două războaie mondiale,
revoluții, moartea unor nevinovați, trădări, exil, rezistență.
DANA PÎRVAN
Titlul romanului (L’ancien calen-
drier d’un amour) face trimitere
la interstițiul temporal creat între
vechiul calendar al Rusiei impe-
riale și noua cronologie impusă
de „revoluționari“ în 1918, când s-
a trecut de la calendarul iulian la
cel gregorian (31 ianuarie se trans-
formă în 14 februarie), pentru a se
racorda la „timpul în care trăiau
țările civilizate“, un timp civilizat
în care țări frumoase, mândre de
cultura lor, se omoară între ele. În
acest pliu al timpului, în această
fereastră dintre calendare,
Makine strecoară o poveste de dra-
goste ce înfrânge cruzimea oame-
nilor, trecerea timpului și moartea.
Într-un cimitir din Nisa, în
1991, printre mormintele foștilor
ruși albi, un bătrân își spune, lu-
cid și senin, fără sentimentalisme,
povestea care începe în 1913, când
era doar un adolescent într-o fa-
milie de aristocrați, cu un tată
avocat celebru și o mamă vitregă
adulterină, pasionată să trans-
forme în piese de teatru scrierile
lui Cehov. Trăiesc într-o vilă pe
malul Mării Negre, în Crimeea,
într-o bulă a rolurilor jucate, de-
parte de viața mizerabilă la care
era condamnată „pleava“. Iluziile
copilului se vor spulbera dureros:
„Așadar, toate astea nu erau decât
teatru! Un joc ale cărui mistere
începea să le descâlcească din ce
în ce mai bine: senzualitatea tru-
purilor, puterea banilor... Două
forțe care făceau lumea să se-nvâr-
tă. Căsătorii, cariere, manevre de
seducție, poziții de nababi pentru
unii, grimase de genii artistice pen-
tru ceilalți. Și, la biserică, o șleahtă
minunată de ipocriți.
Spulberarea bruscă a iluziilor
sale l-a făcut să sufere. Ar fi vrut
să se întoarcă la naivitatea verii
trecute, să redevină copilul trimis
la culcare după spectacole, micul
versificator care lua în serios poe-
mele despre «orhideele cu tulpina
frântă». Să dea uitării comedianții
care și scot costumele în mijlocul
decorurilor încropite la repezeală“.
Valdas Bataeff sparge balonul
de săpun, evadează din vodevilul
disimulărilor care agitau mica lu-
me din grădina casei părintești,
trece pragul ipocriziei și al vani-
tății comediilor umane, al min-
ciunilor sociale și pătrunde în lu-
mea reală a oamenilor obișnuiți.
Printre contrabandiștii de tutun
urmăriți de poliție, o cunoaște pe
Taia, al cărei trup îl ascunde și a
cărei atingere, prima din partea
unei femei, îl va încălzi întreaga
viață. Simte că se instalase într-o
viață eliberată de legile lumii. Nu
trăiește doar fiorii primei iubiri,
ci mai ales intuiția unei cu totul
alte vieți, departe de cruda come-
die umană. Acum capătă acea
amintire care îl va ajuta să facă
față nepăsătoarei logici a morții,
puzderiei de drumuri fără sens,
pierderilor care îl așteptau.
Într-o zi, „la intrarea într-o fun-
dătură, a zărit un tătar bătrân, în-
fășurat într-un caftan în culori
spălăcite. Cu ochii pe jumătate
Andreï Makine, Calendarul unei vechi iubiri,
Traducere din limba franceză și note de Alexandra
Cozmolici, Polirom, 2024
închiși, bărbatul nu se clintea, nu-
mai degetele sale răsuceau un ro-
zariu. Dacă te luai după starea
hainelor lui, era fără îndoială
sărac. Totuși, calmul său suveran
părea să-l ridice deasupra propriei
condiții. O altă calitate, greu de
sesizat, părea mai importantă: da-
rul smerit de a rămâne senin și
fericit“. Un dar pe care Valdas și-l
va face și sieși, după multă
suferință.
Între vremea țarilor din Rusia
și sfârșitul secolului XX de pe
Coasta de Azur, Valdas va fi lup-
tător al Armatei Albe, va trece
prin cele două războaie, prin exilul
din Franța, prin mișcarea de
rezistență, va fi șofer de taxi și an-
gajat într-un birou de arhitectură,
va trăi iubiri pasagere, va fi trădat,
dar mai ales va purta cu sine iu-
birea dintre el și Taia. La cîțiva
ani de la prima întâlnire, rănit, o
întâlnește din nou pe tânăra care-
l sărutase cândva pe frunte și au
parte de o insulă a unei scurte fe-
riciri trăite împreună. Și de data
asta, roțile zimțate ale istoriei sfă-
râmă atroce destinele, căci femeia
va muri împușcată, în brațele sale.
Această iubire devine singurul
adevăr luminos al vieții sale, un
adevăr în afara timpului și a istoriei,
într-o epocă înghețată și eternă,
într-un calendar vechi aupra căruia
noua trecere și noua măsurare a
timpului nu mai au efect. O iubire
fragilă, de doar câteva zile, pe câm-
purile ultimelor spice din Crimeea,
devine infinită, iar rezistența omu-
lui grație acestei iubiri se trans-
formă într-o poveste plină de
frumusețe și de nostalgie: „Viața lor
se adăpostea în timpul vechiului
calendar, nebulosul decalaj pe care
îl suprimaseră constructorii grăbiți
ai viitorului luminos […] Acele zile
«întârziate» se limitau la subterfugii
de supraviețuire și la ceea ce nici
unul, nici celălalt nu mai trăiseră
– o tandrețe în care orice gest părea
așteptat în taină. Timpul era ritmat
de suflul mării și de cicatricile care
se închideau pe brațul lui Valdas“.
Numai zilele petrecute alături de
Taia se desprindeau de teatrul
uman.
Douăzeci de ani mai târziu,
simte mai puternic ca niciodată
că acel câmp distrus de război în
care soarele de toamnă lăsa să se
ivească frumusețea, lanul acela
de unde Taia aduna ultimele spi-
ce este cel mai prețios timp al vie-
ții sale, prin care „Valdas avea sen-
zația stranie că el fusese doar în
mică măsură marcat de cele două
decenii, în ciuda rănilor sale și a
anilor de «muncă silnică». De par-
că, în loc să supraviețuiască tre-
cerii timpului, se rătăcise într-o
zi însorită din octombrie 1920,
«între două calendare» – în com-
pania Taiei. […] Taia murise de
mult și nu mai exista pentru ni-
meni. Pentru nimeni! Totuși, fără
ANUL XX NR.
11 – 17 MARTIE 2024
acele zile de toamnă și fără lanul
cu ultimele spice, lumea și ar fi
pierdut orice însemnătate“.
Concizia romanului accen-
tuează absurdul celui mai sânge-
ros secol, toate carnagiile fiind, în
fond, împotriva omului, nu pen-
tru fericirea lui. Valdas, în schimb,
are puterea să rămână un om al
altruismului, mereu alegând să-i
ajute pe ceilalți, chiar dacă asta
înseamnă pentru el risc sau com-
promis.
În cimitirul din Nisa, bătrânul
rus exilat îl sfătuiește pe tânărul
care-l ascultă: „Nu spune niciodată
«nu mai este», ci întotdeauna spu-
ne cu recunoștință «a fost»“. Valdas
își păstrează umanitatea tocmai
prin această recunoștință pentru
timpul petrecut împreună cu Taia,
o escală între două calendare, „la
marginea unei vremelnice eterni-
tăți“, pentru norocul de a fi cunos-
cut o viață care se desfășura după
curgerea vechiului calendar. Nu
fusese cu adevărat viu decât în
cele câteva zile din toamna anului
1920, în „lanul cu ultimele spice“,
singura sa patrie lăuntrică, patria
unei iubiri ferite de timp.
Makine reușește cu această po-
veste să ajungă la cititor într-o sur-
dină răvășitoare, fără sentimenta-
lisme. E o poveste de dragoste fără
cuvinte de dragoste, o proză clasi-
că, șlefuită, în care o dragoste fu-
gitivă devine eternă prin sentimen-
tul recunoștinței și salvează cel
puțin umanitatea unei ființe. SDC