« @tiq

27 martie

Alice, viața mea,

Nu te-am mai văzut de două săptămâni. Două săptămâni ! Sau chiar mai mult. Nu știu, nu
mai știu. Timpul, ca și memoria mea, ca și istoria, este suspendat.

Mi-e dor de tine, ca întotdeauna, în fiecare clipă. Să-mi dai vești de la tine.

Baba ta, Atiq

@lice

27 martie

Atiq, baba,

Da, timpul s-a oprit. Dar încă mai am sentimentul ciudat că te-am văzut ieri. O iluzie. O
iluzie. O iluzie.

Tocmai mi-ai amintit că nu ne-am văzut de două săptămâni sau mai mult.

Nu mi-e dor de tine.

Nu mi-e dor de tine așa cum îmi era dor de tine când eram mică și tu plecai pentru două
săptămâni, sau trei, sau patru... Nu mi-e dor de tine așa cum îmi era dor de tine când plecai în
India, Afganistan, sau nu știu unde...

Nu mi-e dor de tine așa. Nu.

Știu că ești închisă. Și asta mă liniștește. Ești aici.

Ești aici, în acest atelier care te consolează, te stimulează. Și care are grijă de tine.

Fiica ta, departe de tine.

@tiq

28 martie

1
Acest timp oprit este într-adevăr foarte ciudat, așa cum spui.

Tot ce știu e că e primăvară.

Iar în Afganistan, este nowroz, primele zile ale anului în calendarul nostru ancestral.

Este un mod de a sărbători renașterea naturii, mai degrabă decât nașterea (Zeii ar spune că
este același lucru, doar că punctul de vedere se schimbă).

Ne doresc o primăvară frumoasă, măcar

@lice

28 martie

Tocmai am văzut pozele cu studioul tău însorit !

Dar soarele meu nu are unde să mă viziteze. Trebuie să ies și să-l caut.

Așa că ies în fiecare zi, în jurul prânzului, pe bulevardul Magenta nr. 46.

La prânz, e la colțul străzii Vinaigriers. Și eu sunt acolo. Tu te limitezi, eu mă dezgheț.

@tiq

28 martie

Atelierul meu este un fel de peșteră în care realul devine virtual; imaginarul, tangibil; visele,
vitale.

Să mă limitez la acest atelier, cu veranda sa însorită și grădina de primăvară, este un har,

recunosc. Aș dori să le mulțumesc lui Delphine și mamei sale pentru că mi l-au pus la
dispoziție pentru două sau trei luni, până când îmi voi găsi un loc al meu.

Știu că pentru tine, ca și pentru mama ta și fratele tău, călătoriile mele, mai ales în
Afganistan, păreau mult mai periculoase decât ceea ce trăim noi în acest moment. Dar acolo
inamicul avea un chip. Îi puteam recunoaște, îi puteam numi, puteam fugi de ei. Dar nu și
aici. Nu ca astăzi cu neliniștea ei constantă și amenințarea misterioasă a morții. Nu cu moarte,
nu, ci de moarte.

2
În Kabul, moartea pândea în fiecare colț al orașului, mai sigură decât viața. Dar asta mă
punea în pericol doar pe mine. Nu pe tine. Din fericire.

Acolo, ura a fost cea care a dus la moarte.

Aici, ca peste tot, în acest moment, moartea este discret adăpostită în respirația noastră în
mâinile noastre, trecând de la un corp la altul prin mângâiere, grijă, dragoste...

Ești la o aruncătură de băț de mine, dar nu te pot vedea, nu te pot săruta, nu te pot îmbrățișa.
Și nici pe tine nu te pot nici mama ta. Nici altcineva. Fiecare dintre noi pare să poarte
sămânța morții pentru celuilalt.

Dar, așa cum spunea Kierkegaard: « Angoasa exprimă la nivelul conștiinței de sine vertijul
individului căruia i se oferă o pluralitate de posibilități contradictorii. »

Vise plăcute, noapte dulce.

P.-S.: Ai ascultat muzica pe care ți-am trimis-o ? »

(Alice Rahimi et Atiq Rahim, Si seulement la nuit, Paris, éd. P.O.L, 2022)