MICA GLACIAłIUNE (10.500 - 9.750 a.Chr.

) pare să fi fost produsă

de modificarea curenŃilor oceanici, în principal din nordul Atlanticului (Golf
Stream, care aduce apă caldă din Golful Mexic în nord-vestul Europei). Apa
s-a răcit puternic din cauza topirii gheŃarilor din zona Arcticii, topire
determinată la rândul său de încălzirea bruscă de după 12.500 a.Chr.
Încălzirea generală a produs de asemenea precipitaŃii sporite, apa dulce -
rezultată din ploi si din topirea gheŃarilor - determinând totodată scăderea
salinităŃii apelor oceanice, ceea ce a contribuit de asemenea la bulversarea
curenŃilor. Această răcire bruscă a jucat un rol determinant în istoria
umanităŃii. Cercetările recent efectuate de o echipă britanică în nordul Siriei, la
Abu Hureira, pe Eufrat6, au demonstrat că pasul decisiv în "revoluŃia agricolă"
a fost efectuat din cauza constrângerilor determinate de modificarea drastică
a condiŃiilor de mediu.
Comunitatea stiinŃifică era deja de acord că pasul decisiv pentru cultivarea plantelor si
domesticirea animalelor a fost făcut în Orientul Apropiat, mai precis în zona cunoscută sub
numele de "Semiluna Fertilă". Pe versanŃii sudici ai munŃilor Taurus si Antitaurus (în sudul
Anatoliei si Armeniei), ca si pe versanŃii sud-estici ai munŃilor Zagros si deasemenea pe
malul
Mării Mediterane, străjuit de munŃii Liban si Antiliban, precum si în valea Iordanului,
precipitaŃiile abundente si clima caldă au făcut să crească în mod natural grâul amidonier si
alacul, care vor fi primele plante cultivate. Această zonă este delimitată de izohieta de 200
mm precipitaŃii medii anuale, dincolo de care începe zona semidesertului si a deserturilor
Hamad si Nefud.
În epoca mezolitică s-a dezvoltat mai ales pe coasta mediterraniană cultura
natufiană, caracterizată printr-un număr mare de asezări, care au populat efectiv toată partea
vestică a "Semilunei Fertile". Locuitorii ei practicau vânătoarea muflonilor, gazelelor si
onagrilor, precum si a numeroase specii de păsări si se ocupau cu recoltarea sistematică a
ierburilor care cresteau din belsug. Analogii etnografice arată că unele comunităŃi aflate în
stadiul mesolitic se ocupau si cu îngrijirea parŃială a plantelor, cum ar fi săparea unor
sanŃuri
de drenaj pe câmpuri. Dar, cultivare înseamnă prepararea solului si însămânŃarea lui cu
grăunŃe selectate, ceea ce duce rapid la ameliorarea soiului si la apariŃia altora noi. Dovezi
arheologice ale practicării agriculturii sunt descoperirea unor săpăligi sau plantatoare, a
seminŃelor selectate (de obicei carbonizate), mai ales în zonele unde planta respectivă nu
creste în mod natural, sau prezenŃa printre urmele de polen a buruienilor, care sunt
întotdeauna asociate cu solulrile cultivate. În cazul ovi-caprinelor si al vitelor dovada
domesticirii este apariŃia printre resturile osteologice a unor indivizi cu talie mai mică, dar
mai
robusti (mai "cărnosi"), dovadă că omul a intervenit în selecŃia naturală, creind animale mai
puŃin agile, dar mai productive. Cercetări de ultimă oră din sudul Anatoliei, la Gobelki Tepe7
si Novali Cori8, au demonstrat că încă din stadiul mezolitic comunităŃile umane s-au
sedentarizat, s-au structurat mai bine, apărând aici chiar sanctuare (mai bine zis adevărate
temple), cu statui monumentale de oameni si de animale totemice. Mai vechile cercetări ale
lui Jaques Couvin în nordul Siriei, la Mureybet, arătaseră deja că în stadiul mezolitic oamenii
aveau noŃiunea cultivării plantelor, care a dus la dezvoltarea cultului fertilităŃii si la
apariŃia
statuetelor înfăŃisând "zeiŃe mame"
În urma încălzirii climei de la sfârsitul Pleistocenului vegetaŃia a cunoscut o expansiune
semnificativă în cadrul "Semilunei Fertile". Pădurile de conifere mediterraniene (pini si cedri)
s-au întins spre est până în dreptul lacului Van din Armenia. Zona era înconjurată de o
savană cu ierburi bogate si apoi de silvostepă (la Abu Hureira) si apoi de stepă, care
avansează cu ceva dincolo de izohieta de 200 mm precipizaŃii anuale. Aceast mediu propice
corespunde stadiului mezolitic de dezvoltare al asezărilor din zonă.
În schimb răcirea bruscă a climei a dus la un adevătat dezastru ecologic. Silvostepa
se retrage pe coasta Mediterranei, la Huleh si Ghab se înregistrează o vegetaŃie de stepă, iar
Abu Hureira ajunge în zona semidesertică.
SituaŃia comunităŃilor umane din ceea ce fusese cândva "Semiluna Fertilă"
devenise dramatică. PopulaŃia s-a înmulŃit, presiunea demografică era mare,
astfel încât comunităŃile umane din zonă nu au putut alege calea facilă a
migraŃiei spre litoralul mai primitor. Cum aveau deja noŃiunile de cresterea si
îngrijirea plantelor, ele s-au văzut silite să le aplice în mod constant. Astfel,
apariŃia agriculturii, care avea să revoluŃioneze societatea umană, a fost un
răspuns la presiunea factorilor nefavorabili de mediu. Nu întâmplător, când
după circa nouă milenii climatul s-a deteriorat în nordul Europei (v. mai jos)
răspunsul comunităŃilor de aici a fost "revoluŃia industrială".
De pe la 9.500 a.Chr. condiŃiile de viaŃă au devenit din nou favorabile.
Se inaugurează astfel o perioadă caldă si umedă, care va favoriza
răspândirea agriculturii, urmată de sporul demografic si de o dezvoltare fără
precedent a asezărilor umane. După 9.500 a.Chr. la Abu Hureira revine
vegetaŃia de stepă, ceea ce a favorizat dezvoltarea unei asezări de circa 8 ha,
una din cele mai mari pe acea vreme.
După catastrofa ecologică de pe la circa 6.200 a.Chr. (v. mai jos),
temperaturile ridicate. După catastrofa ecologică de pe la circa 6.200 a.Chr. (v. mai jos),
temperaturile ridicate vor reveni, dar schimbarea curenŃilor de aer a adus de
această dată o uscare treptată, sesizabilă clar abia pe la 4.500 a.Chr.. În orice
caz, imediat după 6.000 a.Chr., asezarea de la Abu Hureira a atins 16 ha,
fiind una din cele mai mari din epocă. Abia acum dispare complet vânătoarea,
fiind deja domesticite ovi-caprinele, vitele si porcul. Încă din epoca anterioară
se generalizase în locul grădinăritului primitiv, cultivarea sistematică a
cerealelor si a legumelor.
CATASTROFA ECOLOGICĂ de pe la 6.200 a.Chr. a fost marcată de o
răcire bruscă si de scurtă durată a vremii, produsă în ultimă instanŃă iarăsi de
o topire a gheŃarilor, care va fi afectat circulaŃia curenŃilor oceanici din
Atlanticul de nord. Răcirea a fost dramatică, iarna temperaturile medii
scăzând cu nu mai puŃin de 4 grade Celsius, după cum o arată studiile privind
polenul din nord-estul Greciei, de la Tenaghi Philippon9. Echipa care efectuat
cercetările aici este de părere că circulaŃia atmosferică a fost afectată de
curenŃi dinspre Siberia, ceea ce a facilitat prelungirea anotimpului rece.
Pe moment modificările climatice au determinat si o schimbarea
ecosistemului saharian. Clima mai rece si mai umedă de data aceasta a
detreminat acoperirea Saharei cu o vegetaŃie de stepă si savană.Treptat
clima, redevenită caldă, a continuat să fie tot mai uscată. Punctul critic a fost
atins pe la 4.500 a.Chr., când începe desertificarea Saharei. În cursul
mileniului V a.Chr. se constată treptata populare a văii Nilului cu triburi venite
dinspre Sahara. Siturile arheologice de la Merimde si Fayoum ilustrează o
cultură neolitică bine individualizată si matură, a cărei arie de formare trebuie
căutată în zona Saharei. Necropolaa tipică pentru neoliticul mijlociu egiptean,
cea de la El-Badari, care începe pe la 4.500 a.Chr., numără nu mai puŃin de
1.000 de morminte si ilustrează sporul demografic, datorat imigraŃiei dinspre
Sahara si care la rândul său va determina dezvoltarea accentuată a văii
inferioare a Nilului.
Pe la 3.000 a.Chr. Libia învecinată nu era încă un desert, dar în timpul Regatului Vechi(2700 -
2100 a. Chr.) Egiptul a devenit o fâsie îngustă de pământ, care era fertilă în măsura în care era
acoperită de apele umflate ale Nilului si care avea în capăt o zonă verde mai extinsă, delta.
Înspre Sahara nu au rămas decât niste oaze (Shiva, Baharia, Dakhla, Kharga, Farfara),asupra
cărora regatul egiptean exercita o oarecare dominaŃie.
Căderea Regatului Vechi egiptean si a Imperiului Akkadian, urmat
de stingerea civilizaŃiei sumeriene, s-au petrecut concomitent, pe la 2100-
2000 a.Chr.. Cercetările unei echipe franco-americane în nordul Syriei12 au demonstrat că
aceste evenimente au fost dublate de o deteriorare severă a condiŃiilor de mediu. Asezarea
urbană de la Tell Leilan a început să aibă probleme încă de pe la 2200, când - ca urmare a
unor erupŃii vulcanice - climatul a devenit brusc mai arid, iar circulaŃia atmosferică
(vânturile)
mai intense. Aceste concluzii au fost confirmate de analiza sedimentelor marine din Golful
Oman, la sud de statul akkadian13. Pe baza anlizelor mineralogice si geochimice s-a putut
stabili că pe la 2025 a.Chr. (+-125 ani, datare cu radiocarbon) s-au înregistrat depuneri
masive de praf eolian, provenit din aridificarea câmpiei mesopotamiene si care au durat circa
300 de ani. La acestea se adaugă si urme de cenusă vulcanică.
Cercetări recente asupra unei mostre de 8m adâncime din câmpia Jableh (nordvestul
Siriei) au confirmat existenŃa a două momente de schimbări climatice accentuate
(Accentuated Climate Changings = ACCs), ambele caracterizate prin uscarea climei14. Prima
a avut loc între 2100 si 1900 a.Chr. si s-a caracterizat prin apariŃia unor arbusti xerophitici si
a tufărisurilor. A doua schimbare, intervenită pe la 1100 a.Chr. si care a durat până spre 800
a.Chr. a fost si mai uscată, fiind caracterizată prin apariŃia unei vegetaŃii xerophile de stepă,
cu un vârf pe la 900, când analizele de polen indică o vegetaŃie semidesertică. Dar aceste
schimbări nu au afectat doar Mesopotamia, ci toată lumea veche.

APARIŢIA ORAŞULUI-STAT ÎN ORIENTUL APROPIAT ŞI MIJLOCIU

Pentru a putea vorbi de o adevărată civilizaţie ce a depăşit stadiul primitiv, este necesar ca
societatearespectivă să atingă anumiţi parametrii:
1. creşterea demografică
2. centralizarea populaţiei
3. specializarea economică a aşezărilor sau a cartierelor
4. relaţiile dintre oameni nu mai sunt bazate pe înrudire, ci pe vecinătate. În
consecinţă, clanul şi ginta fac loc familiei restrânse.
5. zeii gentilici şi totemurile de clan sunt înlocuite cu o divinitate tutelară protectoare
a tuturor locuitorilor aşezării respective.
6. masa amorfă a locuitorilor se structurează, apărând categorii şi pături tot mai bine
individualizate. Sub aspect arheologic acest lucru este evidenţiat prin diferenţierea tot mai
pregnantă dintre morminte: există unele sărace şi unele bogate; precum şi prin apariţia
însemnelor de rang.
 7. organizarea societăţii devine tot mai sofisticată şi pentru necesităţile administraţiei
este inventată scrierea.
8. diviziunea muncii inter- şi intracomunitare
9. organizarea comerţului la mare distanţă şi transformarea acestuia într-un
catalizator al civilizaţiei zonale. Pe acest criteriu se pune un accent important întrucât esrte
considerat a reprezenta mijlocul unic de integrare a centrului cu periferia.
10. apariţia arhitecturii monumentale şi a altor lucrări colective
Primele elemente de urbanism apar o dată cu revoluţia agricolă. Astfel, la JERICHON,
aşezarea care datează din perioada PPNA, care are o întindere de 1.6 ha, era înconjurată
de un zid gros de piatră, care s-a păstrat până la o înălţime de aprox. 3 m (în spatele
acestuia s-a găsit o movilă înaltă de 5 m, ceea ce ne face să credem că zidul avea peste 6
m înălţime). În faţa acestui zid de incintă exista un şanţ, iar la un moment dat pe traiectul
zidului s-a găsit un turn circular (13 m diametru la bază şi 10 m la vârf). În jurul turnului
se găseau încăperi circulare cu pereţii tencuiţi, parţial îngropate, care serveau ca depozite.
Casele din această fază erau construite din cărămizi uscate la soare şi aveau un plan
circular, pereţii fiind boltiţi. Adesea sub podeau caselor s-au găsit schelete, majoritatea de
copii, iar unele aveau capul tăiat ( ofrande de construcţie).
După o oarecare întrerupere, aşezarea este reluată în perioada PPNB, moment în care apar
case rectangulare din ziduri de cărămidă uscată la soare şi construite pe un fundament de
piatră. Dimensiunile acestor case sunt mari, ceea ce ne face să credem că ele corespund
unei ginţi. Între case se găseau încăperi cu provizii de mici dimensiuni. Două dintre aceste
structuri de mari dimensiuni au fost categorisite drept sanctuare, datorită particularităţilor
descoperite: prima are într-unul din pereţi o nişă rectangulară în care era aşezat pe un
soclu circular un bloc prismatic de piatră, în timp ce a doua are în centru o adâncitură
rectangulară asemănătoare unui bazin. Şi această aşezare prezenta un cult al morţilor:
buchranii, unele acoperite cu un strat de lut, modelat după chipul uman. Aşezarea avea un
zid d4e incintă asemănător cu primul, dar mai neglijent construit.
Descoperitorii aşezării de la Jerichon, Braidwood şi Kenyon, au fost siguri că au descoperit
prima aşezare urbană cunoscută. Într-adevăr casele modeste şi de dimensiuni
asemănătoare denotă o comunitate gentilică egalitară, în timp ce fortificaţia pare-se să fi
fost construită de către întreaga comunitate, neexistând nici un indiciu de diviziune a
muncii. Totuşi, în lipsa celorlalţi factori care definesc o aşezare urbană, nu putem spune
decât că Jerichonul mileniilor 9-8 a.Chr. a fost doar un sat preistoric întărit.
Aşezarea de la CATAL-HUYUK a fost mult mai mare decât cea de la Jerichon (A=13 ha) şi a
fost fondată încă de la începutul mil. 7 a.Chr. în perioada neoliticului aceramic. Această
dimensiune, precum şi apariţia caselor etajate sunt elemente urbane. La acestea se adaugă
dovezile de stratificare socială şi de proprietate privată (ştampilele de lut <descoperite
începând cu nivelul IV=5250 a.Chr.>, folosite pentru sigilarea vaselor cu provizii, şi
însemnele de rang <pumnale sacrificiale sau diferite podoabe>). Dar de fapt casele, din
cărămidă uscată la soare şi cu bârne de lemn fasonat, erau îngrămădite una într-alta sau
chiar una peste alta ( etajarea), fiind grupate la întâmplare în jurul unei curţi interioare,
accesibile pe scări exterioare şi prin intermediul unor trape din tavan. Nu existau străzi sau
vreo piaţă publică. Locuinţele cuprindeau numeroase încăperi tencuite în alb şi aranjate în
jurul unei centrale mai mare, cu pereţii pictaţi. Aceste încăperi serveau drept sanctuar. Din
aceste încăperi provin diferite buchranii, mamele sau figurine ceramice în poziţie genitală.
Picturile murale erau fie decorative, fie figurative, reprezentând tauri, cerbi, vânători sau
dansatori. Aceste sanctuare, fiecare specific unei locuinţe, erau de fapt lăcaşe de cult
pentru fiecare clan în parte. Aceasta, precum şi inexistenţa unui templu comun atestă
faptul că locuitorii de la Catal-Huyuk erau încă o societate gentilică, în care fiecare clan
avea propriul totem.
În ciuda tuturor acestor descoperiri fascinante, aşezării de la Catal-Huyuk din mileniile 6-5
a.Chr. îî lipsesc multe elemente care ar fi putut să o caracterizeze drept protourbană. Şi
aceasta, la fel ca Jerichonul, rămâne doar un simplu sat gentilic chiar dacă este mai
avansat decât primul.
În mil. 6-5 a.Chr. unele comunităţi agricole din Balcani şi din bazinul dunărean au întrunit de
asemenea o serie de caracteristici protourbane de inspiraţie central-anatoliană. Un prin
jalon îl constituie aşezările din Thesalia: de la Sesklo şi Dimini. Aşezarea de la SESKLO se
întinde începând de prin 5750 a.Chr. până la 3000 a.Chr. Au fost stabilite patru mai faze
de locuire:
 Proto Sesklo (5750-5500 a.Chr.)
 Faza I (5500-4750 a.Chr.) cu ceramică Sesklo
 Faza II (4750 -4000 a.Chr.) cu ceramică Dimini
 Faza III (4000-3000 a.Chr.)
Locuinţele acestei aări era construite din lemn şi chispic cu fundaţii de piatră, cu un plan
rectangular şi având 1-3 camere. Aceasta era înconjurată de un zid de incintă din piatră. În
ultimele două faze apar nişte ştampile asemănătoare cu cele de la Catal-Huyuk. De
 asemenea locuinţele de 1-3 încăperi atestă locuirea acestora de către familii agnatice (3
generaţii) sau chiar simple, deci spargerea marilor familii gentilice.
Aşezarea de la DIMINI era şi ea la fel ca cea de la Sesklo un sat gentilic, chiar dacă era mai
avansată. Aceasta era şi ea înconjurată de un zid de incintă, iar casele erau tot din chirpic
pe o fundaţie de piatră. Dintre toate locuinţele, una se remarcă în mod special: aşezată în
centrul aşezării avea 3 compartimente succesive şi un antreu. În epoca istorică un astfel de
edificiu era numit „megaroon” şi este evident că edificiile din epoca bronzului şi din
prima vârstă a fierului, din care derivă templul grec, îşi au originea în epoca neolitică.
Prima încăpere a acestui edificiu (cea mai mare) avea în zona centrală trei baze de coloane
de lemn dispuse în triunghi şi lateral o vatră de foc rectangulară. A doua încăpere
cuprindea două platforme semicirculare dispuse lângă peretele din spate.
Stratigrafia în cazul aşezării de la Dimini este mai dificilă, o singură fază fiind sigură (4750-
4000 a.Chr.). Resturile arhitectonice sunt mai bine păstrate şi mai monumentale. Faţă de
Sesklo, unde dispunerea locuinţelor era aleatorie, la Dimini palnul este clar structurat,
evidenţiindu-se o adevărată ierarhie a edificiilor. Pe vârful colinei se găsea o incintă cvasi
rectangulară de piatră ce închidea o curte cu un megaroon în poziţie dominantă şi câteva
clădiri anexe. Acest megaroon consta din două camere despărţite printr-un cerdac. În
cerdac s-au găsit urmele a două baze de coloane de lemn, iar în prima încăpere încă două
baze similare şi o vatră circulară.
Ca număr de locuitori aşezarea de la Dimini nu depăşeşte dimensiunile unui sat, dar
ansamblul arhitectonic, prin coerenţa organizării interne şi prin ierarhizarea spaţiilor,
dovedeşte existenţa unui grup capabil să conceapă un plan de anvergură şi a unei
organizări sociale în stare să realizeze un asemenea plan. În vârful dealului se găsea
spaţiul de reuniune al comunităţii şi templul unic (megaroonul), dovadă că zeii clanurilor
s-au unit într-o divinitate tutelară a întregii comunităţi.
Cele două aşezări de la Sesklo şi Dimini din mil. 6-5 a.Chr. cu toate că sunt mult mai evoluate
decât cea de la Catal-Huyuk, de exemplu, au dimensiunile reduse faţă de cele ale unui oraş
şi nu există suficiente dovezi care să ne arate că acestea ar fi centrele vreunor teritorii
agricole mai extinse, drept pentru care acestea pot fi calificate cel mult ca aşezări
protourbane.
În zona Dunării mijlocii cercetările de la Parţa, în Banatul românesc, au dus la identificarea
unei aşezări protourbane similară celor din Grecia şi Anatolia. Stratigrafia sitului a scos la
iveală 7 nivele de locuire, dintre care 7-4 sunt preistorice. În perioada se de maximă
 expansiune (7b-6) aşezarea se întindea de-a lungul Timişului pe o lugime de 250 m.
Aceasta era înconjurată de o palisadă multiplă şi de mai multe şanţuri de apărare.
Locuinţele acestei aşezări erau relativ mici, rectangulare şi avea de obicei stâlpi, care, în
zonacentrală, susţineau etajul. Existau şi grupări de 2-3 locuinţe în „blocuri”. Astfel, se
poate observa că marile clanuri s-au scindat în familiide 2-3 generaţii. Refacerea pe mai
multe secole a locuinţelor pe acelaşi amplasament, ca şi nevoia etajării sau gruparea în
„blocuri” denotă existenţa unei proprietăţi private, mai ales asupra locului casei. În centrul
aşezării se găsea un loc liber, în care s-a construit mai întâi un sanctuar, iar mai târziu, pe
lângă acesta, a apărut şi o casă a tribului. Sanctuarul era aşezat fix în centrul aşezării,
având aspectul unui megaroon, cu două încăperi aproape egale, dar cu două intrări la
ambele capete. Casa tribului era tot un megaroon, aflat imediat la N de sanctuar. Pereţii
acestei încăperi erau construiţi din pari verticali şi orizontali, egaţi cu nuiele şi chirpic.
Peste o parte din încăpere se ridica un etaj.
Faptul că existau un sanctuar şi o casă a tribului separate arată că o serie de activităţi publice,
ca judecăţile, s-ar fi desprins din ritualurile şi sărbătorile religioase, autonomizându-se ca
preocupări laice. Prezenţa acestor două clădiri exact în centrul aşezări sunt o dovadă că
viaţa publică nu se mai desfăşoară la nivelkul clanurilor şi că se constituise un cult al
divinităţilor tutelare al întregii aşezări. Aspectul locuinţelor, amplasarea clădirilor
centrale, existenţa unei proprietăţi private, toate dovedesc faptul că avem de a face cu o
aşezare protourbană mult mai dezvoltatcât cea de la Catal-Huyuk şi chiar Dimini.
Dacă în zona anatoliană sau balcanică aşezările nu au reuşit să evolueze spre stadiul de oraşe,
cele care vor reuşi acest lucru vor fi aşezările din spaţiul mesopotamian. Aici rodnicia
pământului a permis creşterea comunităţilor şi eliberarea unei părţi din aceasta de
obligaţia obţinerii cotidiene a hranei, faopt esenţial pentru depăşirea stadiului comunei
primitive.
Evoluţia aşezărilor mesopotamiene de după 6000 a.Chr. este ilustrată de cea de la TELL-ES-
SAWAN, care aparţine culturii Samarra. Nivelul de organizare şi structura acesteia o
apropie foarte mult de aşezările din spaţiul balcanic. Această aşezare era situată pe Tigru,
într-o zonă secetoasă şi prin urmare locuitorii de aici practicau o agricultură avansată
bazată pe un amplu sistem de irigaţii. Aceasta are trei nivele de locuire ce acoperă mil. 6-5
a.Chr. în prima ei fază, aşezarea era deja fortificată, fiind apărată de un şanţ cu traiect
rectangular, care a fost repede abandonat pe măsură ce populaţia s-a extins. În faza 3
fortificaţia era mult mai avansată constând dintr-un zid de cărămidă crudă secondat de un
şant în afara lui, amândouă de o formă regulată. Suprafaţa fiind foarte mică (2 ha) casele
 erau construite îngrămădit, dar în zona centrală exista un spaţiu liber deschis. Atât reţeau
de irigaţie cât şi fortificaţia au necesitat un efort bine dirijat. O parte din populaţie trebuia
să se ocupe permanent de sistemul de irigaţie, în timp ce o altă parte executau muncile
specializate din cadrul construcţiilor. Toate aceste realizări implică existenţa unei pături
superioare, coordonatoare. În ciuda unei clare organizări sociale, a pieţii publice centrale,
a canalelor de drenaj sau a fortificaţiilor de formă regulată, aşezarea de la Tell-es-Sawan
mai are mult până să devină un oraş. Îi lipseşte trama stradală şi edificiul public
monumental al întregii comunităţi.
În cursul mil. 4 a.Chr. dezvoltarea culturii Obeid a însemnat întemeierea localităţilor ce vor
deveni viitoarele oraşe-stat sumeriene. În ultima fază a acestei culturii se fac cei mai
importanţi paşi spre urbanizare. Pentru aceasta cel mai bun caz este aşezarea de la ERIDU.
aceasta atinsese în acea vreme o suprafaţă de 10 ha şi o populaţie de 4000 locuitori. Spre
deosebire de toate celelalte aşezări, aceasta prezintă un adevat edificiu public, templul,
care capătă o fizionomie şi o structură proprie. Aceasta a fost la început o clădire
rectangulară, probabil o capelă, cu o simplă masă de ofrande sau un altar. În perioada
următoare (nivelul XVI), deasupra vechii capele a fost descoperit un edificiu mult mai
complex care consta dintr-o încăpere centrală cvasi-pătrată (pare-se împărţită într-un naos
şi pronaos), unde se găsea masa cu ofrande şi care în partea din spate se termina cu o
absidă în care se afla statuia de cult. În faza Eridu VII (3700-3600 a.Chr.) apare, în acelaşi
loc, un edificiu cu aspect de templu propriu-zis, dar al cărui plan este incomplet. Doar în
cadrul următoarelor două faze, când aşezarea ajunge la 25 ha suprafaţă şi o populaţie de 8-
10000 de locuitori, se poate vorbi de un templu clar individualizat de restul ambientului
(3600-3500 a.Chr.). Acesta prezenta o sală centrală înaltă, înconjurată de încăperi mai
joase. În cadrul acesteia se găsea statuia divinităţii şi altarul. Intrările erau situate pe
laturile lungi. Edificii asemănătoare s-au găsit şi la Tell Uqair şi Tepe Gawra, devenind
prototipul edificiului de cult mesopotamian pentru câteva milenii.
Prezenţa templului unic este dovada clară a dispariţiei relaţiilor gentilice, bazate pe ideea
strămoşului comun şi înlocuirea lor cu un element de coeziune pentru toţi locuitorii
aşezării, divinitatea tutelară a oraşului. Astfel relaţiile de rudenie fac loc celor de
vecinătate. De altfel, apariţia unui edificiu monumental de aşa anvergură atestă prezenţa
unei mâini calificate, ocupatîngrijirea acestuia şi care nu se mai ocupa de producerea de
hrană. De altfel, o asemenea specializare este indicată şi de inventarea roţii olarului,
mecanism pe care nu oricine putea să-l folosească. La fel, prezenţa unor materiale de
construcţie, care lipseau din zona Mesopotamiei arată existenţa unor legături comerciale
 trainice cu alte regiuni. Nu în ultimul rând, exitenţa unui asemenea edificiu implică şi
existenţa unui aparat sacerdotal, separat de restul comunităţii şi întreţinut de ea, care îşi
asumă rolul de coordonare a activităţii comunitare. Totuşi, mica anvergură a aşezării de la
Eridu, precum şi faptul că aceasta nu era centrul unei regiuni agricole, fac din aceasta o
aşezare de tip preurban, mai degrabă decât un de tip urban.
Punctul în care într-adevăr putem vorbi de existenţa unor centre urbane este în jurul anului
3500 a.Chr., mai exact în perioada Uruk (3500-3000 a.Chr.). în această perioadă putem
vorbi de existenţa unor oraşe-state propriu-zise. La mijlocul mil. 4 a.Chr. oraşul URUK
atinge o suprafaţă de 100 ha şi o populaţie de cca. 20 000 locuitori, fiind cam de două ori
mai mare decât oricare alt oraş sumerian. La sfârşitul aceluiaşi mileniu (faza IVA), acesta
ajunge la o suprafaţă de 250 ha şi o populaţie de 30-50 000 de locuitori. În cadrul
nivelului V (3300-3200 a.Chr.) apar primele temple monumentale şi primii cilindrii sigilii
cu reprezentarea conducătorului. În faza IVB (3200-3100 a.Chr.) datează sanctuarul
Eanna, dedicat zeiţei frumuseţii Innana. Acesta fiind înconjurat de un zid de incintă devine
un adevărat centru politico-religios al oraşului, servind atât unor ceremonii religioase cât
şi unor reuniuni laice. În faza IVA (3100-3000 a.Chr.) peste vechile edificii sunt
construite unele noi de acelaşi plan. Noului plan îi aparţin două temple gigantice, dispuse,
pe plan, perpendicular. Putem spune că sunt temple datorită formei clasice a templului
sumerian: o navă centrală supraînălţată, flancată de două nave laterale mai joase, ce
cuprind nişe şi încăperi, precum şi scări pentru urcat la etaj. În încăperea centrală se află
altarul şi statuia zeului, plasată într-o absidă. Pe lângă edificiile religioase existau si câteva
laice, cee ce denotă faptul că sanctuarul Eanna îmbina funcţiile religioase cu cele politico-
administrative. De altfel, din această perioadă datează şi primele tăbliţe cu scriere
pictografică, găsite într-o încăpere laterală a unuia dintre temple.
În perioada următoare, denumită Djemdet Nasr (3000-2700 a.Chr.), corespunzând nivelului
III de la Uruk, oraşul se dezvoltă şi mai mult, ajungând la o suprafaţă de aprox. 500 ha şi o
populaţie de 60-80 000 de locuitori. Acesta era centrul unui întins teritoriu rural, care era
lucrat în parte de populaţia oraşului, iar cealaltă de micile aşezări rurale, care funcţionau
ca sateliţi. În această perioadă în sanctuarul Eanna clădirile se diversifică: nu mai există un
edificiu impozant cu un plan asemănător templului, de unde impresia unora că templul s-a
laicizat, devenind un palat regal. Centrul religios s-ar fi mutat în zona „templului alb”.
Totuşi, prezenţa unor numeroase gropi cu ofrande atestă păstrarea caracterului cultic al
incintei. Pare-se că templul a fost construit, într-adevăr, pe platforma aflată sub ziguratul
lui Ur-namu, fondatorul celei de-a III dinastii din Ur. De asemenea la NV de incinta
 Eanna a funcţionat celebrul templu alb, cunoscut şi sub numele de ziguratul lui A Anu,
unul dintre cele mai bine păstrate edificii de cult din lumea sumeriană.
Element foarte important este faptul că în afară de incinta Eanna şi templul alb nu s-au găsit
nici un fel de alte clădiri impozante. Arheologic sunt atestat doar cartiere de locuinţe
modeste, fără nici un fel de vile, sau construcţii mai arătoase, care să vorbească despre o
scindare socială. De asemenea d.p.d.v. arheologic singura instituţie statlă identificabilă
este lăcaşul de cult, palatul propriu-zis apărând de abia prin 2750-2700 a.Chr. De
asemenea în listele de renaguri, funcţii şi meserii, în fruntea ierarhiei este situat suveranul,
EN. Aceştia sunt reprezentaţi pe cilindrii sigilii ca exercitând diferite funcţii rituale, ceea
ce atestă faptul că erau, în primul rând, mari preoţi. Si mai târziu această titulatură va
denumi pe monarh, dar treptat se va rezuma doar la sensul de mare-preot. Pe lângă faptul
că sunt reprezentaţi ca mari preoţi, aceşti en sunt reprezentaţi îndeplinind şi o serie de
funcţii laice. Astfel, conducătorul oraşelor-stat din perioadele Uruk şi Djemdet Nasr au
funcţia de rege-preot şi nu doar cea de mare-preot.
Nici un text sau inscripţie nu pomeneşte numele unui astfel de conducător: singurul pare să fie
En-merkar, pe care-l cunoaştem datorită epopeii omonime. Acesta pare-se să fi domnit în
perioada Uruk IVA sau Djemdet Nasr şi este inventatorul mitic al scrierii. Datorită
faptului că regii-preoţi din aceste două perioade au rămas anonimi, epoca în care aceştia
au domnit a fost numita predinastică.
Din două motive orânduirea primelor oraşe-state sumeriene (epoca predinastică) a fost
caracterizată drept comunism teocratic. Comunism, pentru că nu există o proprietate
clară asupra pământului şi munca voluntară este prestată de către toată lumea, şi teocratic
pentru că întreaga viaţă social-politică era dirijată de către clasa sacerdotală în formare.