Evolutia Omului

Înainte de Darwin

Primul care a comparat speciile şi a stabilit un clasament a fost Aristotel în

secolul al IV-lea î.Hr. El deduce o organizare a celor vii ridicându-l pe om pe o
scară , în Scala naturæ . Hippocrates în De natura hominis vede o relaţie între
anatomie şi influenţa mediului.
Galen (în secolul al doilea) notează asemă narea dintre anatomia maimuţelor şi a
oamenilor. Îi încurajează pe medici să practice disecţia asupra maimuţelor. În
evul mediu Isidorus din Sevilla face observaţii corecte privind relaţia dintre
caracteristicile mediului geografic şi particularită ţile raselor omeneşti.
La Peyrère (1594-1676) afirmă în lucrarea Praeadamite că omul a existat înainte
surprinde unele asemă nă ri între om şi maimuţe în lucrarea Orang-outang sive
Homo sylvestris. În concordanţă cu Noël-Antoine Pluche şi faimoasa sa lucrare
Spectacle de la nature, Carl Linnaeus stabileşte o mare clasificare a naturii,
Systema naturae. În ediţia din 1758, omul este descris ca Homo sapiens,
membru al grupului de antropomorfe, inclusiv cimpanzeii (Homo troglodytes).
Linnaeus consideră că maimuţele antropoide sunt cele mai apropiate rude ale
omului dacă luă m în considerare asemă nă rile morfologice şi anatomice.
Georges-Louis Leclerc de Buffon (1707-1781) critică lucrarea lui Linnaeus şi
spune: „Dumnezeu a creat, Linnaeus a clasificat”. La rândul să u, munca sa este
organizată în jurul omului, clasându-l ca o specie unică . Introduce noţiunea de
„degradare a speciilor”, cele mai nobile specii, cu excepţia oamenilor, care pot
suferi modifică ri în timp.
Jean-Baptiste de Lamarck abordează noţiunea de degradare prin inversarea ei:
speciile mai complexe apar în funcţie de schimbă rile în mediu, conform unui
proces evolutiv. A publicat teoriile "pozitive" ale evoluţiei speciei în 1802, în
Système des animaux, apoi în Philosophie zoologique (1809). El a introdus
noţiunile de anterioritate, descendenţă , genealogie a speciilor şi transformism.
Evolutia Omului