Charles Darwin si originea omului

Una dintre problemele ce l-a preocupat pe om din cele mai vechi timpuri a fost aceea a propriei sale
origini. Primele incercari de a gasi un raspuns s-au efectuat la nivelul gandirii prestiintifice, sub forma
miturilor si a modelelor magico-religioase. Insa clarificarea originii omului in cadrul gandirii stiintifice a
inceput o data cu lucrarile lui Charles Darwin.

Lumea isi extinde marginile

Initial, aparitia omului nu putea fi conceputa decat ca un rezultat al interventiei unor eroi sau zei, ei
insisi creati de om dupa chipul si asemanarea sa. Omul a intuit totusi, sub forme prestiintifice, posibile
aproprieri intre el si animale. Asemenea asocieri punctuale au fost facute mai intai la nivelul dimensiunii
spatiale. Lumea imaginara si-a extins, prima, limitele, in cadrul ei aparand fiinte antropozoomorfe, cum ar fi, de
pilda, centaurii, satirii sau sirenele in mitologia greaca. Pe de alta parte, spatiile de dincolo de limitele
geografice cunoscute erau populate, tot imaginar, cu fiinte monstruoase, asociind adesea caractere animale si
umane.

Marile descoperiri geografice aveau sa arate insa ca noile spatii terestre erau populate cu oameni care se
deosebeau de exploratori prin caractere fizice si extraculturale, dar care erau alcatuiti conform aceluiasi tipar
morfoanatomic, fiziologic si, in ceea ce priveste comportamentele fundamentale, chiar etologic. In plus, ei se
puteau acupla cu colonizatorii europeni, rezultand metisi si fertili. Ideea unei specii umane unice se profila la
orizontul cunoasterii.

In 1735, Carl Linné fixeaza pozitia zoologica a omului in sistemul naturii. Omul devine Homo sapiens,
ocupand ultima pozitie in ordinul primatelor. Aceasta situare taxonomica a omului nu implica inca emergenta sa
cronologica din randul primatelor (Linné fiind adeptul conceptiei fixiste a speciilor), ci se baza doar pe datele
anatomiei comparate. Introducerea dimensiunii temporale in abordarea originii omului se dovedea a fi mult mai
dificila.

Sageata timpului

Totusi, ideea unei continuitati sincronice a speciilor, in care omul sa fie situat in proximitatea
maimutelor mari, incepuse sa se impuna treptat. Sosise momentul ca acest model sincronic sa fie completat cu
unul diacronic, prin asocierea timpului geologic. Altfel spus, sosise momentul punerii in discutie a problemei
originii omului. Acest moment avea sa-i apartina lui Charles Darwin.

Initial, Darwin avea sa faca o prima spinoasa si cutezatoare tentativa: aceea de a formula o teorie despre
originea speciilor lumii vii. La 14 noiembrie 1859 aparea la Londra lucrarea sa Originea speciilor prin selectie
naturala in care Darwin, bazandu-se pe un material faptic impresionant si imbinand gandirea inductiva cu cea
deductiva, incerca sa demonstreze, sistematic si ar-gumentat, ca toate fiintele vii s-au format si dezvoltat in
cursul erelor geologice prin diversificare si complexificare progresiva, ca rezultat al unor legi naturale.
 In prima editie a Originii speciilor nu se face nici o referinta la descendenta omului. Abia in editiile
ulterioare apare o propozitie care afirma ca prin teoria expusa „se va aduce mai multa lumina in problemele
originii si istoriei omului". Totusi, Darwin, dupa cum marturiseste in Autobiografie, era convins inca din 1837-
1838 ca omul se supune si el mecanismelor evolutiei. Reticenta sa initiala s-ar putea sa fi fost de natura tactica.
Darwin nu voia sa socheze atat de puternic sen-timentele religioase ale contemporanilor sai incat sa le
starneasca ostilitatea fata de teoria evolutiei. Abia peste un deceniu el a considerat terenul suficient de pregatit
pentru abordarea evolutionista a problemei originii omului. Pe de alta parte, cu scru-pulozitatea sa aproape
bolna-vicioasa, Darwin nu se socotea, in 1859, suficient de inarmat cu argumentele necesare examinarii
descendentei naturale a omului si considera ca „a face parada" cu opiniile sale despre aceasta problema ar fi
compromis succesul Originii speciilor.

In 1867-1868, Darwin, bazandu-se pe note si schite intocmite in decurs de treizeci de ani, incepe sa
redacteze Descendenta omului si selectia sexuala. Prima editie a cartii apare la 24 februarie 1871 in 2 500
exemplare, care se epuizeaza rapid, fiind necesara tiparirea a inca 5 000. Cererea nu este insa satisfacuta si, in
1874, apare o noua editie revizuita si imbunatatita in urma criticilor aduse editiei princeps. Din pacate,
Descendenta omului nu mai este cunoscuta astazi direct, prin citirea sa, ci indirect, prin referiri ultrasimpliste,
prezente mai ales in lucrari de stiinta popularizata. De aceea, adesea in deplina necunostinta de cauza, ea este
redusa la paradigma: omul se trage din maimuta. In realitate, Darwin nu accentueaza ostentativ filiatia omului
din maimuta, ci o trateaza doar ca pe o consecinta logica, inevitabila si particulara a rationamentelor sale
deductive prin care incearca sa demonstreze descendenta naturala a omului din stramosi apartinand animalelor
vertebrate. De altfel, in ultimul capitol al cartii Darwin scrie: „Concluzia principala la care s-a ajuns aici (...)
este ca omul provine dintr-o forma inferior organizata".

Limite firesti si asumate

Teoria antropogenetica a lui Darwin are, desigur, limitele sale, inerente unei epoci in care discipline ca
genetica si etologia nu existau, iar ecologia, antropologia, paleontologia, etnologia, psihologia comparata se
aflau inca in fasa. Impresionant este modul in care Darwin a anticipat ideile si problematica acestor discipline
inca inexistente sau pe cale de a se naste. De asemenea, cand Darwin si-a elaborat lucrarea nu fusesera inca
descoperite fosile de oameni arhaici, singurele vestigii umane cunoscute apartinand omului de Neanderthal
european si datand dintr-o perioada tarzie a evolutiei umane. De aceea, in mult mai mare masura decat in
Originea speciilor, in Descendenta omului el a recurs la logica deductiva.

Darwin era foarte constient de limitele si lacunele teoriei sale, admitand ca multe dintre ipotezele
prezentate sunt foarte speculative, iar altele se vor dovedi, fara indoiala, eronate, dar ele au avut o baza
deductiva prezentata de fiecare data. Anticipand teoria logicii descoperirii stiintifice, formulata aproape un secol
mai tarziu de filozoful Karl R. Popper, Darwin intrevede principiul falsificabilitatii (testabilitatii) ipotezelor ca
un criteriu esential al cunoasterii in stiinta.

Darwin in viziunea unor antropologi moderni

Cunoscutul antropolog englez Richard Leakey considera, in recenta sa lucrare Originea omenirii (The
Origin of Human-Kind, 1994), ca Darwin „a ridicat doi veritabili piloni pentru structura teoretica a
antropologiei". Primul este localizarea „leaganului omenirii" (expresia ii apartine lui Darwin) in Africa,
concluzie care nu este intuitiva, cum afirma R. Leakey, ci pur deductiva. Pana in prezent, aceasta ipoteza pare a
fi confirmata de datele paleoantropologice. Cea de a doua concluzie fundamentala a lui Darwin se refera la
modul cum a decurs evolutia umana, si anume el considera ca trasaturile distinctive si definitorii ale omului -
locomotia bipeda, capacitatile telenice si creierul foarte dezvoltat - au aparut (aproape) concomitent,
interactionand si influentandu-se reciproc pe parcursul evolutiei.

In mod surprinzator, Leakey considera ca aceasta a doua opinie a lui Darwin s-a dovedit a fi eronata
deoarece, potrivit ei, specia umana ar fi fost de la inceput mai mult decat o maimuta bipeda, avand deja unele
dintre caracteristicile lui Homo sapiens. Scenariul evolutiv darwinist ar implica, dupa Richard Leakey, o
diferentiere brusca si foarte veche intre om si maimuta si deci ideea ca oamenii erau de la inceput considerati a
fi in intregime deosebiti de maimute. Ipoteza lui Darwin nu poate fi valabila, afirma Leakey, deoarece dovezile
privind bipedia, capacitatile tehnice si dezvoltarea cerebrala a omului nu apar concomitent in vestigiile
paleontologice si arheologice. Ceva mai departe, autorul admite insa ca „numerosi antropologi impartasesc
opinia ca progresul tehnologic survenit in urma cu 2,5 milioane de ani a coincis cu inceputul dezvoltarii
cerebrale". Prin urmare, dovezile privind doua dintre trasaturile distinctive ale omului luate in considerare de
Darwin apar totusi concomitent in sedimentele geologice.

Raman deci in discutie locomotia bipeda, pe de o parte, si capacitatile tehnice + dezvoltarea cerebrala,
pe de alta. R. Leakey il combate pe Darwin, sustinand ca „oricare ar fi fost forta evolutiva care a determinat
aparitia unei maimute bipede, aceasta nu a avut nici o legatura cu capacitatea de a fauri si folosi unelte". Darwin
n-a afirmat insa niciodata asa ceva. Cititorii sunt rugati sa examineze atent textul din ultima caseta si vor
constata ca.in ciuda stilului sau oarecum sofisticat, Darwin stabilea o relatie cauzala contrara celei pe care i-o
atribuie R. Leakey: atat timp cat membrele superioare ar fi fost folosite la locomotie sau atat timp cat aceste
membre s-ar fi specializat pentru catararea in copaci, ele n-ar fi putut deveni suficient de capabile pentru a fauri
unelte si/sau arme.

Cazul australopitecilor confirma ipoteza lui Darwin. S-a dovedit, prin examinarea minutioasa a fosilelor
si prin reconstituiri, ca australopitecii nu aveau o locomotie bipeda identica cu aceea a omului, adica strict
terestra si permanenta. Locomotia lor bipeda era imperfecta si asociata cataratului si deplasarii temporare in
copaci. R. Leakey este de parere ca, avand o asemenea locomotie mixta, un mod de viata cvasisimian si o
alimentatie vegetariana, australopitecii nu puteau fi fauritorii uneltelor primitive gasite impreuna cu fosilele lor,
ci Homo habilis - ale carui fosile sunt, de asemenea, prezente in siturile respective - este cel care, in mod logic,
a creat acele unelte. Aceasta ipoteza este insa in deplin acord cu modelul evolutiei in lant elaborat de Darwin.
Exista in cartea lui R. Leakey si alte inadvertente in ceea ce priveste evaluarea teoriei lui Darwin, dar nu putem
starui asupra lor, cu o singura exceptie. R. Leakey, reamintim, ii reprosa lui Darwin ca in scenariul sau antro-
pogenetic i-a considerat pe oameni, de la inceput, complet deosebiti de maimute. In capitolul 3 al lucrarii sale,
R. Leakey afirma insa ca „am ajuns la concluzia ca Homo a fost un alt fel de om inca de la aparitia sa".
In Franta, in 1964, paleoantropologul André Leroi-Gourhan in studiul sau Gestul si cuvantul (Le geste et la
parole), fara a mentiona Descendenta omului, ci numai Originea speciilor, remarca in mod subtil ca „Darwin a
pornit... de la studierea tainelor geologiei stratigrafice, paleontologiei si zoologiei actuale, caci, in definitiv,
indiferent daca il consideram consecinta sau incununare a evolutiei, omul nu poate fi inteles decat in totalitatea
terestra". Dupa A. Leroi-Gourhan, de la opera lui Darwin „evolutionismul nu a mai progresat in datele sale
esentiale, chiar daca s-a mai structurat in profunzime". Dar, crede antropologul francez, „constiinta medie l-a
perceput perfect atunci cand a legat, abuziv, dar revelator, numele lui Darwin de expresia «Omul se trage din
maimuta»". ßi, ceva mai departe, A. Leroi-Gourhan, referindu-se la primele fosile ale omului de Neanderthal,
descoperite intre 1856 si 1880, considera ca ele au consolidat imaginea omului-maimuta, acest „mit stiintific"
impunandu-se datorita faptului ca „evolutionismul darwinist a avut asupra gandirii stiintifice repercusiuni mult
mai puternice decat teoria lui Lamarck".
Straniu si aproape comic paradox! In timp ce un antropolog francez ii imputa lui Darwin mitul stramosului om-
maimuta (poate si ca un ecou al resentimentului nutrit de unii cercetatori francezi, care considera ca Darwin ar
fi uzurpat titlul de fondator al evolutionismului, cuvenit de drept lui Lamarck), peste treizeci de ani un
antropolog englez ii reproseaza aceluiasi Darwin ca a separat prea transant primul om de maimute si ca a
enuntat o teorie inconsecventa, nesituand originea omului intr-un context biologic (?!?). Asa se scrie uneori (si)
istoria antropologiei!

„Faptele false sunt foarte daunatoare pentru progresul stiintei, deoarece au viata lunga, insa ipotezele false
fac putin rau, intrucat fiecare resimte o placere bine venita de a le dovedi falsitatea, iar cand aceasta s-a
facut, un drum spre eroare este inchis, iar drumul spre adevar este adesea des-chis in acelasi timp."

Charles Darwin, Descendenta omului

„In orice mare regiune a lumii, mamiferele existente sunt strans inrudite cu speciile originare din respectiva
zona. De aceea, este foarte probabil ca Africa sa fi fost la inceput populata cu maimute superioare in prezent
disparute, inrudite strans cu gorila si cimpanzeul: si cum aceste doua specii sunt astazi rudele cele mai
apropiate ale omului este mai plauzibil sa presupunem ca stramosii nostri primordiali au trait pe continentul
african decat in alta parte."

Charles Darwin, Descendenta omului

„Daca eliberarea membrelor superioare si pozitia ver-ticala constituie astazi avantaje pentru om, nu vad
pentru ce nu ar fi fost la fel de avantajos pentru stramosii omului sa fi devenit din ce in ce mai verticali sau
bipezi. Membrele superioare ar fi putut cu greu sa devina indeajuns de apte pentru a fauri arme sau pentru a
arunca pietre ori sulite cu un anumit scop, atata timp cat ar fi fost folosite pentru a sustine intreaga greutate
a corpului, sau atata timp cat ar fi fost specializate pentru catararea in arbori."

Charles Darwin, Descendenta omului