Evolutia Umana

Evoluţia umană este procesul evolutiv care conduce la

apariţia oamenilor moderni din punct de vedere anatomic.
Procesul se concentrează pe istoria evolutivă a primatelor – în
special pe genul Homo, şi pe apariţia Homo sapiens ca o
specie distinctă de hominidae (sau „maimuţe antropoide”) –
fă ră a studia istoria anterioară care a condus la primate şi
hominoidea (maimuţe fă ră coadă ). Acest proces a implicat
dezvoltarea treptată a însuşirilor, cum ar fi poziţia bipedă
umană şi limbajul, precum şi încrucişă ri cu alţi hominizi, care
indică faptul că evoluţia umană nu a fost liniară .
În cadrul superfamiliei Hominoidea (maimuţe), familia
Hominidae (maimuţe antropoide) s-a ramificat de familia
Hylobatidae (gibon) cu 15–20 de milioane de ani în urmă ;
marile maimuţe africane (subfamilia Homininae) s-au
ramificat de urangutani (Ponginae) acum 14 milioane de ani;
tribul Hominini (oameni, Australopithecines şi alte genuri
bipede dispă rute şi cimpanzei) s-a despă rţit de tribul Gorillini
(gorile) acum 8–9 milioane de ani; subtribul Hominina
(oameni şi stră moşi bipezi) şi Panina (cimpanzei) s-au separat
acum 4–7 milioane de ani. Oamenii moderni din punct de
vedere anatomic au apă rut în Africa cu aproximativ 300.000
de ani în urmă .
 Originea cuvantului Homo
Cuvântul Homo este numele
genului biologic care grupează
toate speciile umane. Toţi sunt
dispă ruţi, cu excepţia lui Homo
sapiens.Termenul Homo, care
înseamnă "Om" în latină , derivă
din ră dă cina indo-europeană .
Cuvântul a fost ales de biologul
suedez Carl Linnaeus, care a pus
bazele clasifică rii botanice şi
zoologice, în a doua ediţie a operei
sale fundamentale Systema naturae (ediţia 1758), situând
omul pe treapta superioară a regnului animal, ală turându-l
ordinului primatelor. A fost primul care l-a definit ca gen si
specie, numindu-l Homo sapiens.

Înainte de Darwin
Primul care a comparat speciile şi a stabilit un clasament a
fost Aristotel în secolul al IV-lea î.Hr. El deduce o organizare
a celor vii ridicându-l pe om pe o scară , în Scala naturæ .
Hippocrates în De natura hominis vede o relaţie între
anatomie şi influenţa mediului.

Galen (în secolul al doilea) notează asemă narea dintre

anatomia maimuţelor şi a oamenilor. Îi încurajează pe medici
să practice disecţia asupra maimuţelor. În evul mediu Isidorus
din Sevilla face observaţii corecte privind relaţia dintre
caracteristicile mediului geografic şi particularită ţile raselor
omeneşti.
La Peyrère (1594-1676) afirmă în lucrarea Praeadamite că
omul a existat înainte de Adam şi admite şi ideea poligenezei
omului, iar E. Tyson (1650-1708) surprinde unele asemă nă ri
între om şi maimuţe în lucrarea Orang-outang sive Homo
sylvestris. În concordanţă cu Noël-Antoine Pluche şi
faimoasa sa lucrare Spectacle de la nature, Carl Linnaeus
stabileşte o mare clasificare a naturii, Systema naturae. În
ediţia din 1758, omul este descris ca Homo sapiens, membru
al grupului de antropomorfe, inclusiv cimpanzeii (Homo
troglodytes). Linnaeus consideră că maimuţele antropoide
sunt cele mai apropiate rude ale omului dacă luă m în
considerare asemă nă rile morfologice şi anatomice.

Georges-Louis Leclerc de Buffon (1707-1781) critică lucrarea

lui Linnaeus şi spune: „Dumnezeu a creat, Linnaeus a
clasificat”. La rândul să u, munca sa este organizată în jurul
omului, clasându-l ca o specie unică . Introduce noţiunea de
„degradare a speciilor”, cele mai nobile specii, cu excepţia
oamenilor, care pot suferi modifică ri în timp.

Jean-Baptiste de Lamarck abordează noţiunea de degradare

prin inversarea ei: speciile mai complexe apar în funcţie de
schimbă rile în mediu, conform unui proces evolutiv. A
publicat teoriile "pozitive" ale evoluţiei speciei în 1802, în
Système des animaux, apoi în Philosophie zoologique (1809).
El a introdus noţiunile de anterioritate, descendenţă ,
genealogie a speciilor şi transformism.