CONF. UNIV. DR.

MIHAI SANISLAV
FACULTATEA DE ŞTIINȚE, UNIVERSITATEA “LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

AMENAJARE BAZE
SPORTIVE
NOTE DE CURS IFR

2020
 CUPRINS
Cuvânt înainte........................................................................................................................................3
Argument...............................................................................................................................................4
Unitatea de învățare 1.AMENAJAREA CONSTRUCȚȚIILOR SPORTIVE..........................................5
Unitatea de învățare 2. TERENUL DE ATLETISM.............................................................................21

Unitatea de învățare 3. TERENUL DE ATLETISM SĂRITURI...........................................................32

Unitatea de învățare 4.TERENUL DE ATLETISM ARUNCĂRI..........................................................43

Unitatea de învățare 5.JOCURI SPORTIVE- BASCHET ŞI BADMINTON.........................................56

Unitatea de învățare 6.JOCURI SPORTIVE- BASEBALL ŞI FOTBAL..............................................71

Unitatea de învățare 7.JOCURI SPORTIVE- HANDBAL ŞI OINA.....................................................87

Unitatea de învățare 8.JOCURI SPORTIVE- TENIS DE CÂMP.......................................................101

Unitatea de învățare 9.JOCURI SPORTIVE-RUGBY ...................................................................... 109

Unitatea de învățare 10.JOCURI SPORTIVE- VOLEI.......................................................................118

Unitatea de învățare 11. JUDO, ARTE MARȚIALE ŞI ÎNOT............................................................126

Unitatea de învățare 12.ÎNTREȚINEREA BAZELOR SPORTIVE....................................................137

Unitatea de învățare 13.ADMINISTRAREA BAZELOR SPORTIVE.................................................145

Unitatea de învățare 14.ADMINISTRAREA BAZELOR SPORTIVE................................................153

ANEXE……………………………………………………………………….……………………...…………157

BIBLIOGRAFIE...................................................................................................................................177

1
 Cuvânt înainte

Lucrarea Amenajarea, dimensionarea, administrarea şi întreținerea bazelor

sportive evidențiază în mod obiectiv şi relevant preocupările constante pentru
cercetarea ştiințifică şi publicistică ale domnului dr. Constantin Achim, cadru didactic
asociat al Departamentului de ştiințe ale mediului, Fizică, Educație fizică şi sport din
cadrul Facultății de ştiințe, Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu.
Prin volumul şi complexitatea informațiilor, cartea nu este numai un efect al
consultării multor lucrări ale unor specialişti sau instituții din țara noastră, ci şi al
experienței şi cercetărilor făcute de autor în direcția abordată.
Prin întreg conținutul său ştiințific şi gradul de utilitate ridicat, lucrarea răspunde
unor cerințe de pregătire ale studenților programelor de studiu din domeniul ştiința
sportului şi a educației fizice şi poate fi un instrument valoros de acțiune pentru
specialiştii în educație fizică şi sport sau cei care sunt implicați în managementul
bazelor sportive.
Partea de fond a lucrării este destinată amenajării şi dimensionării unor baze
sportive pentru practica atletismului, fotbalului, handbalului, voleiului, baschetului,
rugby-ului, tenisului de câmp, înotului, judo-ului, oinei, artelor marțiale, etc.
În partea finală sunt abordate aspectele specifice ale întreținerii şi administrării
bazelor sportive precum şi o serie de anexe necesare în activitatea de educație fizică
şi sport.
Pot concluziona că autorul şi-a propus şi a reuşit pe deplin să elaboreze o
lucrare de specialitate cu un nivel ridicat de utilitate, oferind informații şi direcții de
acțiune concrete pentru amenajarea, dimensionarea, administrarea şi întreținerea
bazelor sportive.
Conf. univ. dr. Mihai Sanislav
Facultatea de Ştiințe, Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu

2
 ARGUMENT

Dinamica înregistrată de sport în ultimile decenii, depăşire rapidă a

performanțelor, eficiența în organizarea activităților sportive au fost posibile datorită
unor accepțiuni generale în privința lărgirii bazei ştiințifice, tehnice şi tehnologice a
sportului.
Elaborat spre a răspunde unei cerințe didactice curente de a fi pus la dispoziția
studenților ca un instrument de bază pentru documentare şi formare în acest stadiu
superior al perfecționărilor profesionale, volumul: Amenajarea, dimensionarea,
administrarea şi întreținerea bazelor sportive, se prezintă ca o lucrare didactică
ştiințifică, de nivelul unui tratat de specialitate care pe lângă funcțiile de informare şi
formare profesională propru-zisă ale celor cărora li se adresează, asigură în acelaşi
timp o informație ştiințifică suplimentară.
Cartea realizează o prezentare a problemelor din perspectiva îmbinării
aspectelor teoretice generale cu cele specifice activității sportive, organizării
conducerii acestui domeniu complex. În acelaşi timp, creează celor care o
aprofundează un orizont larg de cunoştiințe, convingerile şi interesul pe care-l
determină.
Prin incitare şi atractivitate, volumul are efecte durabile în a permanentiza şi
amplifica preocupările în domeniu.

Autorul

3
4
 Unitatea de învățare 1
AMENAJAREA CONSTRUCȚIILOR SPORTIVE

Cuprins
1.1. Noțiuni generale

1.2. Clasificarea construcțiilor sportive

1.3. Clasificarea terenurilor de sport şi elementele componente ale bazelor sportive

1.4. Reguli privind amenajarea unei baze sportive

1.5. Alegerea terenului

1.5.1. Alegerea terenului pentru bazele sportive deschise

1.5.1.a. Terenurile de zgură

1.5.1.b. Terenurile gazonate

1.5.1.c. Trasee de alergare pe teren variat

1.5.2. Alegerea terenului pentru bazele sportive închise

1.5.2.a. Hala (sala) de sport

1.5.2.b. Sala de atletism

1.5.2.c. Sala de gimnastică

1.1. Noțiuni generale

În activitatea sportivă trebuie studiate posibilitățile de îmbunătățire a bazei
materiale, terenurilor de sport, sălilor de sport, a stadioanelor, a pistelor de atletism,
bazinelor de înot, etc., iar pentru diferite discipline sportive şi a echipamentului
individual precum şi a materialelor sportive, respectând normele în vigoare.
Pentru desfăşurarea în condiții normale a diferitelor competiții sportive – cu
respectarea regulamentelor în vigoare – este necesară o bază materială, în
conformitate cu normele cerute pe plan mondial, care să cuprindă terenurile,
echipamentele şi instalațiile aferente, la care se vor adauga materialele specific
disciplinei.
În proiectarea şi executarea bazelor sportive precum şi a instalațiilor utilizate în
sport trebuie avut în vedere eliminarea factorilor perturbatori care pot să diminueze
5
eficiența activității fizice şi a confortului sportivilor, ducând de cele mai multe ori la
stări de inadaptibilitate şi deci la scăderea performanțelor.
Amenajarea bazelor sportive se face ținând cont de mai mulți factori. Astfel se
recomandă ca bazele sportive să se amplaseze în cadrul unei zone de locuit ținându-
se seama de modul de folosire a acestora. Nu se recomandă construirea bazelor
sportive în apropierea străzilor sau şoselelor cu trafic intens care constituie o sursă
permanentă de zgomot şi praf. Bazele sportive trebuie amplasate în zone cu aer cât
mai curat, departe de sursele de poluare a aerului.
Ca factori perturbatori putem aminti: vântul, căldura excesivă sau frigul,
umezeala, zgomotul, praful, materialele sau echipamentul sportiv necorespunzător, şi
altele.
O importanță deosebită pentru amenajarea unei baze sportive este cunoaşterea
tipului şi categoriei de construcție din care face parte.
1.2. Clasificarea construcțiilor sportive
Prin construcție sportivă se înțelege orice construcție sau amenajare specială,
permanentă sau temporară, împreună cu anexele social-sanitar necesare, prevăzută
cu echipamentele şi materiale sportive corespunzătoare practicării exercițiilor fizice şi
sportului.
Construcțiile sportive pot fi clasificate după cum urmează:
Instalația sportivă – este reprezentată de orce construcție, echipament, utilaj
sau amenajare care serveşte la practicarea unui sport.
Baza sportivă sau construcția sportivă – este construcția sau terenul având
caracter permanent unde se poate practica unul sau mai multe discipline sportive,
incluzând şi instalațiile anexe utilizate de către spectatori şi sportivi (tribune, vestiare,
grupuri sanitare, săli de refacere, etc.).
Amenajare sportivă – este o instalație sportivă obținută prin adaptarea unor
construcții sau terenuri existente în vederea practicării educației fizice şi sportului.
Terenurile sportive – sunt reprezentate de instalațiile, echipamentele,
construcțiile sau amenajări sportive unde au loc antrenamente sau competiții având
drept scop dezvoltarea culturii fizice sau a activității sportive în şcoli, instituții, etc.
Stadionul – este o amenajare sportivă complexă, elementul de bază este
nucleul sportiv format din terenul de fotbal, pista de atletism şi terenuri de atletică
uşoară, care au tribune pentru minim 3.000 de spectatori.
Nr. Dimensiunile Suprafața
crt. Grupa terenului totală a Observații
terenului
1. Nuclee reduse 90 x 45 m 1,0 ha De antrenament
Nucleu mic 90 x 45 m 1,0 ha
Nucleu normal 105 x 70 m 2,0 ha
2. Nucleu tip 105 x 70 m 2,4 ha De antrenament
normal şi competiții
În tabelul de mai sus sunt reprezentate tipurile de nuclee sportive în funcție de
dimensiunile terenului de joc.

6
 Complexul sportiv – este reprezentat de un nucleu sportiv care are în jurul său
un ansamblu de instalații şi amenajări sportive deservind mai multe sporturi pentru
antrenament şi competiții.
Complexul sportiv destinat antrenamentelor şi competițiilor va fi compus din
teren universal pentru fotbal, rugby, oină, baseball ( nucleu normal – 105 x 70 m),
gazonat, pista de alergare cu circuit închis (400 x 5,0 m cu 4 culoare), bazin de înot
(22 x 50 m); sală de forță şi gimnastică; vestiare cu duşuri şi recuperare; magazii
pentru depozitarea de instalații şi echipamente, cabinet medical, bufet, etc..
1.3. Clasificarea terenurilor de sport şi elementele componente ale bazelor
sportive
Terenurile de sport se pot clasifica după mai multe criterii. Cea mai simplă
clasificare se poate face:
După modul de utilizare şi funcționare a terenului în timpul anului:
• terenuri de sport în aer liber (terenuri de sport deschise) – aceste tipuri de
teren au un caracter sezonier, respectiv primăvară-toamnă (ex.: stadioanele,
terenurile de sport în aer liber de baschet,volei, handbal, tenis de câmp,
patinoarele natural sau artificial descoperite, pârtiile de ski, bazinele de înot
descoperite, etc.)
• săli de sport sau baze de sport acoperite (terenuri de sport acoperite) –
acestea pot fi utilizate pe tot parcursul anului, indiferent de anotimp (ex.: săli
de sport, săli de gimnastică, patinoare acoperite, bazine de înot, etc.).
După tipul amenajărilor sportive terenurile de sport pot fi:
• Amenajări speciale – acestea fiind destinate practicării unei singure ramuri
sportive (ex.: terenul de tenis de câmp, terenul de fotbal, sala de gimnastică,
sala de arte marțiale, sala sau terenul de atletism, etc.).
• Complexe sportive – în care amenajările deservesc la mai multe discipline
sportive, reprezentative fiind stadioanele, parcurile sportive sau terenurile de
sport multifuncționale.
În marea lor majoritate, pentru a putea practica în condiții optime diferite
sporturi sau discipline sportive, bazele sportive trebuie să aibă în componență
următoarele elemente:
• terenul principal de joc,
• terenul de antrenament,
• anexele sociale sanitare (WC-uri, duşuri, vestiare, etc.),
• anexele auxiliare (terenuri sau săli de încălzire înainte de concurs, săli de
masaj, săli de recuperare, bazin , saună, etc.),
• anexele administrative, respectiv depozite, bufete, garaje, magazii, etc.,
• anexe pentru spectatori care includ tribunele, scaunele, WC-urile, garderobele,
etc.,
• instalațiile sanitare şi electrice care au în componență alimentarea cu apă,
instalația de stropit – care sunt indispensabile în activitatea sportivă deoarece

7
 în competiția şi antrenamentul sportiv nu pot lipsi duşurile şi spălătoria,
instalația de iluminat, canalizarea, etc.,
• împrejmuiri (care pot fi interioare – din plase de sârmă delimitând spațiul de
joc şi de siguranță – şi exterioare – care încojoară întreg teritoriul bazei
sportive, executate din lemn, prefabricate din beton sau fier beton), drumuri,
accese pietonale şi auto, spații verzi, parcuri cu alei, etc.
1.4. Reguli privind amenajarea unei baze sportive
La amenajarea şi construcția bazelor sportive trebuie să se aleagă soluția cea
mai bună în funcție de:
• spațiul disponibil,
• activitățile dorite sau necesare,
• materialele sau fondurile existente.
Cunoscând disponibilitatea de spațiu trebuie luate în considerație următoarele
dimensiuni:
Dimensiuni Suprafața necesară
Teren Teren şi spațiu Teren Teren şi
Destinație (m) înconjurător (mp) spațiu Observații
(m) înconjurător
(mp)
Fotbal 70/105 90/120 7350 10800
Rugby 70/105 75/140 7350 10500
Oina 32/70 38/76 2240 2888
Handbal 20/40 22/44 800 968
Baschet 14/26 18/30 364 540
Volei 9/18 15/24 162 360
Tenis de 11/24 19/36 264 684
câmp
Patinoar/ 30/40 32/44 1200 1408
hochei
În procesul de construcție – amenajare – a unei baze sportive, care să fie în
conformitate cu cerințele şi standardele actuale, se cere respectarea unor condiții şi
norme care ar trebui să aibă următoarele etape:
• alegerea şi orientarea terenului pe care se va executa baza sportivă să fie în
conformitate normele şi standarele europene în vigoare;
• după parcurgere etapei anterioare se va trece la întocmirea documentației
tehnice necesare executării lucrărilor de construcție;
• în etapa a treia este necesară asigurarea materialelor de construcție precum şi
a transporturilor;
• în continuare se alege o firmă de construcție şi un colectiv de conducere –
această etapă cuprinde executarea propriu-zisă a lucrărilor de amenajare a
bazei sportive.
Urmează etapa recepționării lucrărilor de către o comisie de recepție, care
trebuie să fie compusă din persoane de specialitate şi competente.
În ultima etapă are loc omologarea noii baze sportive de către comisiile de
specialitate a federațiilor sportive.

8
 Se recomandă evitarea risipei de teren, materiale, fonduri şi exploatarea la
maximum a spațiului disponibil.
În amplasarea, amenajarea şi construcția bazei sportive se va lua în considerare
aspectul utilitar şi economic, dar nu se va neglija cel estetic.
1.5. Alegerea terenului
Alegerea terenului este una din cele mai importante operații, pentru că de
această operație depind factorii: climatici, geografici, de mediu (urban, rural), de
amplasare (în cadrul unei localități), suprafața disponibilă, scop şi predestinația,
posibilitățlei materiale şi nu în ultimul rând perioada cât va fi utilizată - factori ce
influențează în mare măsură desfăşurarea activității sportive ulterioare. Pentru
rezolvarea acestei probleme se vor consulta toți cei care au cunoştiințe de
specialitate, respectiv, ingineri constructori, ingineri silvici, tehnicieni de specialitate,
arhitecți, profesori de sport, etc.
Încă de la faza de proiectare a bazei sportive se va ține seama de următoarele
elemente:
• distanța față de centrul civic al viitoarei baze sportive;
• accesul şi căile care fac legătura cu viitoarea construcție;
• dimensiunile bazei sportive şi posibilitățile de dezvoltare pentru viitor;
• orientarea terenurilor şi bazelor sportive deschise trebuie facută corect față de
punctele cardinale în aşa fel încât razele solare, lumina prea puternică să nu
cadă în fața celor care practică diverse sporturi, pentru a nu stânjeni pe nici
unul dintre competitori;
• terenurile descoperite trebuie orientate cu axa lungă pe direcția N - S; în
regiunile cu vânt puternic, axa lungă trebuie să fie perpendiculară pe direcția
vântului dominant;
• pentru sporturile de iarnă, terenurile şi pistele de patinaj, pârtile şi trambulinele
de ski, cea mai bună orientare este cea de pe versantele nordice ale munților
pentru a rezista acțiunii de topire a zăpezii, exercitate de soare;
• să se țină cont de planul de sistematizare a localității inclusiv dezvoltarea în
viitor a urbei;
• posibilitatea grupării mai multor terenuri într-un complex sportiv;
• natura solului şi reliefului pe care se va amplasa viitoarea bază sportivă;
• să se execute pe cât posibil cu cheltuieli minime;
• să fie ferită de zonele care poluează (fum, gaze, zgomot, depozite de gunoaie,
etc.);
• asigurarea condițiilor igenice pentru desfăşurarea activității sportive;
• obținerea unui aspect estetic, în conformitate cu specificul zonei şi a urbei.
1.5.1. Alegerea terenului pentru bazele sportive deschise
În general construirea terenurilor sportive deschise (în aer liber) ridică anumite
probleme de construcție, destul de complexe, care trebuiesc rezolvate de către
inginerii şi tehnicienii constructori cu experiență în activitatea de construcție sportivă.

9
 Terenurile pentru bazele sportive deschise pot avea următoarele suprafețe:
• suprafețe cu zgură,
• suprafețe cu asfat (bituminoase),
• suprafețe regupol (sau covoare gen cauciuc),
• suprafețe betonate, acoperite cu covor de iarbă sintetică (artificială),
• suprafețe gazonate (cu iarbă),
• trasee pe teren variat,
• bazine de înot.
În alegerea acestor suprafețe, inginerii şi tehnicienii constructori, trebuie să
rezolve următoarele probleme:
• alegerea şi orientarea terenului,
• asigurarea unui sistem eficient de drenare a terenului,
• asigurarea stabilității terenului,
• asigurarea capacității de a menține umezeala,
• realizarea unei stratificații corespunzătore.
1.5.1.a. Terenurile de zgură
Terenurile de zgură se caracterizează prin suprafața bătătorită şi structura
stratificată. Pentru a se realiza o structură adecvactă se utilizează următoarele
materiale de construcție: materiale drenante, liante şi mixte.
Materialele drenante au rolul de a uşura pătrunderea apei şi înmagazinarea
surplusului în cazul ploilor torențiale. Materialele drenante pot fi poroase şi
neporoase. Materialele poroase sunt reprezentate de zgură, pietriş sau praful de
cărămidă. Materialele neporoase (cu granulație neregulată) sunt reprezentate de
bolovăniş de râu, pietriş, piatră sfărâmată, balast, nisip, etc. Materialele drenante nu
asigură stabilitatea terenului, datorită faptului că sunt lipsite de coeziune.
Materialele liante au rolul de a lega particulele de materiale drenante şi
formează o compoziție ce asigură pe lângă capacitatea de drenare a apei terenului şi
o bună stabilitate. Ca materiale liante de regulă se utilizează: argila, humusul şi mâlul
de şanțuri. Pentru pistele cu zgură roşie ca material liant se preferă argila ce are în
compoziție o proporție de 5% nisip fin.
Materialele cu caracter mixt, după cum le spune şi numele au atât proprietăți
drenante cât şi liante. De regulă aceste materiale sunt pământurile roşii care au la
bază argila feroasă.
Terenurile de zgură sunt construite după sistemul de straturi suprapuse. În
general un teren cu zgură are următoarea stratificație:
• stratul profund (fundația pistei) este construit din materiale grosolane cum
sunt: bolovănişul, piatra sfărâmată, cărămidă sfărâmată sau zgură mare –
toate cu rolul de a drena şi înmagazina apa în exces;
• stratul intermediar, acolo unde terenul permite acest strat poate să lipsească.
În general stratul intermediar este format din materiale drenante cu granulație
mijlocie cum ar fi: zgura neagră sau mai rar cărămida sfărâmată;

10
 • stratul de suprafață este format din materiale drenante şi liante cu granulație
mică (până la 5 mm) cum ar fi: praful de zgură roşie amestecat cu argilă sau
praful de zgură neagră amestecat cu humus şi nisip fin. De obicei peste stratul
superficial se aşează un strat subțire (0,5 mm) de praf de cărămidă pentru a
evita formarea de mâzgă în cazul căderii ploilor torențiale.
Terenurile de zgură trebuie să îndeplinească următoarele cerințe:
• să aibă o anumită permeabilitate care să permită infiltrarea rapidă a apei.
Aceasta depinde de mărimea şi porozitatea particulelor ce formează stratul
drenant;
• să aibă stabilitate. Stabilitatea este dată de compoziția stratului superficial.
Este indicat ca acest strat să fie ferm şi să permită pătrunderea cuielor
pantofilor de atletism şi să nu fugă de sub picioare după ridicarea piciorului;
• să aibă elasticitate. Elasticitatea depinde de materialele componente ale
stratului superficial şi de stratul intermediar;
• să aibă capacitatea de a menține umezeala. Aceasta depinde de natura
solului pe care este construit terenul şi de modul de stratificare.
1.5.1.b. Terenurile gazonate
Unele baze sportive pentru a permite desfăşurarea activității necesită o
suprafață gazonată. Gazonarea terenurilor se poate face prin brăzdare, prin
însămânțare sau rulouri de gazon derulate pe suprafața terenului amenajat.
Terenurile sportive care necesită suprafață gazonată sunt:
• terenul central destinat jocurilor sportive (fotbal, rugby, oină, fotbal australian,
fotbal american, etc.), aruncărilor lungi din atletism, festivităților sportive, etc.,
dimensiunea terenului gazonat fiind de maxim105 x 70 m şi minim 100 x 64 m;
• sectoarele de turnantă cu excepția terenurilor de sărituri şi aruncări;
• zona bordurii interne lată de 1 m. A pistei de alergare.
Terenul gazonat trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
• să fie permeabile pentru a permite pătrunderea apei în sol evitând băltirea
apei şi înnoroierea gazonului;
• să mențină un grad suficient de umiditate în scopul conservării gazonului.
Gazonarea va ține seama de natura solului şi clima locală.
Pentru gazonare trebuie să avem pe teren un strat de pământ vegetal de 20-30
cm adâncime, iar sub acesta, pe următorii 70 cm solul să nu fie prea compactat. În
cazul în care avem un sol impermeabil sub pământul vegetal se aşează un strat de
pietriş având grosimea de 10-30 cm. Se recomandă asigurarea unei pante la
suprafață pentru asigurarea scurgerii apei pluviale. Se recomandă ca acestă pantă
să fie de aproximativ 5/1000. Pantele se dau de la baza straturilor respective în
terenul natural, straturile următoare urmând panta.
În cazul în care pentru gazonare se utilizează brazde acestea vor avea
dimensiuni de 20/30 cm şi o grosime de 8-10 cm asigurând terenului o rezistență mai
mare. Dacă se utilizează însămânțarea sunt necesare 300-350 kg sămânță la un
hectar şi cu 20-30% mai mult în spațiul porților de fotbal. Operația de semănare se
11
poate face manual sau mecanic cu recomandarea de a se evita timpul cu vânt sau
perioadele de secetă. În general semănarea se face primăvara sau toamna. În mod
excepțional semănatul se poate face şi pe timpul verii, dar nu în perioada de căldură
puternică.
Pentru a evit adegradarea gazonului nu se recomandă utilizarea terenului mai
mult de 10 ore pe săptămână. Starea de funcționare a terenului depinde de măsurile
de protecție (împrejmuirea terenului) de utilizarea rațională a acestuia şi mai ales de
întreținerea acestuia prin: stropiri, nivelări, tunderea gazonului, etc..
Întreținerea terenurilor de fotbal, golf sau a altor terenuri de joc cu suprafață de
gazon natural se face cu maşini speciale pentru întreținerea gazonului şi anume:
maşini de scarificat, maşini de tuns gazonul, trimmere cu fir pentru marginile
bordurate, dispozitive pentru împrăştierea îngrăşamântului profesional pentru gazon,
tractoraşe speciale de tuns gazonul, etc.
1.5.1.c. Trasee de alergare pe teren variat
Pentru unele probe sportive cum ar fi cros, marş, schi fond şi mai ales
orientarea turistică se pot utiliza trasee naturale ca de exemplu: cărări şi drumuri
peste câmp sau prin pădure, trasee pe teren accidentat, teren cu iarbă, şosele,
arături, obstacole naturale şi uneori artificiale.
La probele de cros se recomandă evitarea locurilor înguste care să nu permită
decât trecerea unui singur concurent, dar şi obstacolele periculoase (râpe, gropi,
şanțuri, etc.).
Lungimea traseului trebuie să fie cunoscută de concurenți şi trebuie să fie
adaptată posibilităților medii ale concurenților. Parcursurile de alergare pe teren
variat se marchează cu fanioane, săgeți sau indicatoare.
La alergarea parcursului se va ține seama de raportul aproximativ între
lungimile diferitelor terenuri de parcurs:
• 8/10 parcurs uşor (pante dulci, obstacole mici şi uşoare, cărări în pădure,
păşuni, islazuri);
• 1/10 terenuri grele (urcuşuri, pante abrupte şi nisipoase, urcuşuri aspre,
răzoare, arături);
• 1/10 drumuri naturale, şosele, traseul în interiorul stadionului.
Lungimea terenului pentru cros, conform regulamentului F.R. de Atletism va fi
de 8 – 12 km pentru bărbați şi de 3 – 5 km pentru femei.
1.5.2. Alegerea terenului pentru bazele sportive închise
Bazele sportive acoperite (închise) pot fi clasificate astfel:
• hala de sport (sala de jocuri sportive);
• sala de atletism;
• sala de gimnastică;
• sala de scrimă (floretă, spadă şi sabie);
• sala de fitness şi culturism;
• sala de arte marțiale (dojo-ul);
• patinuarul acoperit (pentru hochei pe ghiață, patinaj artistic şi patinaj viteză);
12
 • piscina (bazinul) de înot şi sărituri în apă, etc.
Bazele sportive închise (acoperite) spre deosebire de cele deschise pot fi
utilizate pe tot parcursul anului. Fiecare din aceste baze sportive se construieşte
ținând cont de dezvoltarea urbei, de compoziția solului, de amplasarea față de
vânturile dominante din zonă, a spațiilor şi perdelelor verzi existente şi departe de
noxele datorate industriilor locale. În plus trebuie să se țină seama de o serie de
cerințe şi norme tehnico-sanitare, privind materialele de construcție a pereților, a
podelei, microclimatului, încălzirea, ventilația, factori ergonomici esențiali pentru o
bună funcționare a bazei sportive.
La alegerea locului de proiectare se vor avea în vedere şi posibilitățile de
extindere a bazei sportive, care, dintr-un nucleu modest, poate ajunge cu timpul un
complex sportiv.
La construirea bazelor sportive din cadrul oraşelor vor fi evitate locurile situate
pe străzile mult circulate, care sunt o sursă de zgomot şi praf, precum şi vecinatatea
clădirilor mari, care ar umbri terenurile de sport.
Bazele sportive trebuie să fie deservite prin căi de comunicați bune. Accesul la
o bază sportivă trebuie să fie uşoară, atât pentru sportivi, cât şi pentru spectatori.
Căile de acces care ajung la bază, precum şi acelea din apropierea ei, trebuie să fie
asfaltate pentru a evita zgomotul şi praful. Ieşirile accesului pentru public trebuie să
fie proiectate în aşa fel încât să permită evacuarea bazei în scurt timp. În afară de
aleile pentru evacuarea publicului, se vor proiecta locuri de parcare pentru
autovehicule şi căi separate de dispersare a acestora, pentru a evita accidentele.

1.5.2.a. Hala (sala) de sport

În general, hala de sport este o construcție masivă destinată competițiilor
sportive (volei, baschet, handbal, tenis de câmp, fotbal de sală, gimnastică, arte
marțiale, box, lupte, etc.) în prezența publicului spectator sau pentru desfăşurarea
antrenamentelor. Capacitatea minimă a tribunelor trebuie să fie de 2.000 de locuri, la
marile hale sportive capacitatea tribunelor depăşind 20.000-30. 000 de locuri.
Terenurile pe care se va construi hala de sport trebuie să îndeplinească
următoaarele cerințe:
• terenul să fie stabil (dur);
• să reziste la cutremure cu magnitudine ridicată;
• să nu permită alunecări de teren;
• să nu permită tasări;
• rezistența locului să fie de cel puțin 2 kg/cm.
În general pentru construirea unei hale de sport, principalele materiale de
construcție utilizate sunt: betonul, oțel betonul, cărămida, sticla, materiale plastice,
etc.
Hala de sport va avea la bază o fundație de beton prevăzută cu izolație de pe
care pleacă stâlpii de rezistență din beton armat sau oțel, între stâlpi fiind pereți până

13
la o înălțime de aproximativ 4 m. De la această înălțime în sus se prevăd ferestrele
pentru a favoriza iluminatul natural.
Axul longitudinal al halei de sport este indicat a fi pe direcția nord-sud,
acceptându-se o deviere de la aceasta de până la 15 grade.
Podeaua sălii trebuie să fie compactă, elastică, să nu fie alunecoasă şi să
absoarbă zgomotul. Cele mai elastice podele sunt cele din lemn, acoperite cu
material sintetic.
Podelele semielastice sunt confecționate din materiale precum xiolitul, iar cele
rigide din beton, mozaic sau plăci de piatră.
Pereții şi tavanul, în general se confecționează din plăci prefabricate, pereții
trebuie să fie netezi, fără nişe sau ornamente. Pereții trebuie să fie suficient de
rezistenți ca să permită fixarea diferitelor aparate şi instalații.
Încălzirea sălii poate fi locală sau centrală (oricare ar fi sistemul folosit,
încălzirea trebuie să fie suficientă şi uniform repartizată) care să asigure o
temperatură medie de 14-16 grade C, variațiile de temperatură admise sunt de 2-3
grade C pentru încălzirea centrală şi de 4-5 grade C pentru încălzirea locală, iar
diferența dintre temperatura aerului din sală şi aceea a pereților să nu fie mai mare
de 2-3 grade C. În sălile unde activitățile alternează cu pauze scurte temperatura va
fi mai ridicată cu 1-2 grade C (activități de gimnastică, atletică grea, etc.), pe când în
sălile unde activitea este de deplasări continue şi rapide (box, arte marțiale, jocuri
sportive, etc.) temperatura poate fi mai scăzută cu 1-2 grade C.
Microclimatul este definit de factorii fizici care se manifestă într-un spațiu relativ
restrâns. Umiditatea în sălile de sport trebuie să fie menținută între 35-65%.
Ventilația trebuie să asigure eliminarea aerului viciat. Se poate utiliza ventilația
naturală (se face prin porii pereților sau deschiderea ferestrelor şi a uşilor) şi
ventilația artificială centrală (prin aspirație sau instalațile de aer condiționat).
Iluminatul. Pentru un iluminat optim pe tot parcursul zilei, ferestrele trebuie
orientate atât spre sud-vest cât şi spre vest. Unghiul de cădere a razelor de lumină
trebuie să fie minim de 30 grade C; creşterea unghiului duce la o luminozitate mai
bună.
Orice sală de sport trebuie să asigure un iluminat corespunzător desfăşurării
activității. Insuficiența iluminatului crează o serie de consecințe ca: oboseala,
scăderea capacitații de muncă, apariția unor tulburări de vedere, dar şi un iluminat
excesiv poate produce o serie de fenomene negative ca: fotofobia, lăcrimarea, dureri
de ochi, etc.
Iluminatul artificial trebuie să asigure lumină suficientă care să nu dea contraste
puternice de umbre şi lumină, să nu irite ochii şi să fie uniformă pe toată suprafața.
Vestiarele se vor amplasa sub tribune, separat pentru băieți şi fete, numărul lor
fiind de patru, accesul sportivilor la vestiare se va face prin intrări separate, față de
accesul publicului. Suprafața necesară pentru un sportiv este de 1,5 mp. La
calcularea suprafeței vestiarelor se va ține cont de numărul sportivilor care ar putea
ocupa deodată toată baza sportivă. Vestiarele pot fi amenajate cu cabine individuale,
cu cabine comune, cu dulapuri individuale pentru păstrarea hainelor sau
14
echipamentului sportiv, sau cu cuiere comune. Dulapurile individuale trebuie spălate
de două ori pe săptămână şi dezinfectate cu soluție de cloramină, în concentrație de
0,5%. Vestiarele comune trebuie să fie dotate cu un număr suficient de bănci (un
metru liniar de bancă pentru trei sportivi). În vestiare trebuie să fie asigurată o bună
ventilație şi o temperatură optimă de 20-22 grade C.
Anexele sanitare şi duşurile comunică cu vestiarele printr-o cameră tampon
unde există chiuvete sau chiar bazin de refacere. De obicei se amplasează sub
formă de baterie sau separate în cabine. Ca număr se socoteşte un duş la 8-10
sportivi. La bazinele de înot se calculează un duş la 4 sportivi. Podeaua este din
ciment sau mozaic. Este obligatoriu, ca în camerele de duşuri să fie grătare din
material plastic sau din cauciuc, indiferent de materialul folosit la confecționarea
podelei. Prin construcție, podelei trebuie să i se asigure o pantă de scurgere a apei.
Pereții se vor vopsi în ulei sau se vor acoperi cu plăci impermeabile (de preferat plăci
de faianță şi gresie). Pentru spălarea picioarelor se contruiesc băi special, necesare
mai ales la bazinele de înot.
WC-urile se amplasează lângă vestiare. Se va construi o cabină şi un pişoar
pentru 30-35 de bărbați, respective un compartiment pentru 25-30 de femei. Pereții
vor fi impermeabili. WC-urile trebuiesc prevăzute cu anticamere dotate cu chiuvete,
pentru spălarea mâinilor, cu rezervoare special pentru săpun lichid, cu prosoape de
hârtie sau cu uscătoare de mâini. Toate instalațiile vor avea apă curentă şi vor fi
racordate la canalizarea central a localității.
Cabinetul medical trebuie să aibă cel puțin două camere, una pentru aşteptare
şi una pentru consultații. Trebuie să aibă un medic sportiv, un cadru mediu sanitar şi
să fie dotat cu aparatură, instrumentar şi medicamentele necesare. Pentru bazele
sportive mari este necesar şi un grup de refacere format din sală de masaj, saună,
un bazin cu dimensiuni mici, cu apă caldă, o sală de oxigenare şi aeroionizare
negativă şi o sală de relaxare (muzică, lectură, rehidratare, etc.).
Normele în vigoare recomandă amplasarea lângă vestiare o cameră pentru
arbitrii, cabinete pentru profesori, instructori şi antrenori, sală de conferințe şi camere
pentru depozitarea materialelor sportive.
Anexe social-sanitare pentru spectatori:
Grupurile sanitare şi WC-urile se direcționează pe sexe (M/F), cu intrări
separate. Se preferă sistemul turcesc, care este mai igienic decât cel cu scaun, iar
pentru bărbați pişoarele sub formă de jgheab. Pentru a evita aglomerația, se preferă
sistemul grupării a zece cabine de WC-uri. WC-urile trebuiesc prevăzute cu
anticamere dotate cu chiuvete, pentru spălarea mâinilor, cu rezervoare special pentru
săpun lichid, cu prosoape de hârtie sau cu uscătoare de mâini. La o tribună cu o
capacitate între 5.000 / 10.000 de locuri, este necesară cel puțin o baterie pentru
pentru 5.000 de spectatori. Pentru tribunele cu o capacitate de peste 20.000 de locuri
este necesară o baterie pentru 10.000 de spectatori.
Bufetul. Pentru alimentarea spectatorilor în timpul competițiilor se folosesc
bufete temporare. Trebuiesc 2 bufete, pentru tribunele cu o capacitate de 2.000-

15
5.000 de spectatori, 4 bufete pentru tribunele cu 5.000-10.000 de spectatori, 10
bufete pentru tribunele cu peste 10.000 de spectatori.
Garderobe pentru dezbrăcat şi locuri de fumat. În cadrul bazelor sportive
acoperite trebuie organizate garderobe pentru dezbrăcat (depozitarea hainelor) şi
locuri de fumat pentru spectatori, care să nu aibă legatură cu sala de sport.
Cabinetul medical sau punctul de prim ajutor se organizează numai în timpul
competițiilor. Se prevede cu o încapere cu scaune şi canapele (una la 20.000 de
persoane), instrumentarul şi medicamentele necesare.
În jurul sălii trebuie să existe în mod obligatoriu spații verzi, căi de acces şi alei
asfaltate, precum şi locuri de parcare auto.
1.5.2.b. Sala de atletism
Pentru amenajarea şi construcția unei săli de atletism, competitive, trebuie să
se țină cont de următoarele:
• existența unei piste circulare de preferință de 200m şi cu minimum 4 culoare;
• existența în interiorul pistei circulare o pistă de alergare în linie dreaptă cu
minimum 6 culoare;
• existența pistei de elan şi a gropii din nisip pentru aterizare pentru probele de
săritură în lungime şi
triplusalt, precum şi posibilitatea amenajării acestora;
• existenta pistei de elan şi a sectorului de aterizare pentru săritura cu prăjina şi
săritura în înălțime;
• posibilitatea amenajării sectorului pentru aruncarea greutății;
• existența materialelor şi a instalațiilor necesare organizării programului
complet de probe pentru concursurile de sală;
• existența instalației de cronometraj electric;
• existența facilităților administrative, respectiv încăperi pentru vestiare, grupuri
sanitare cu duşuri şi pentru alte activități conexe – cabinet medical,
secretariat, etc.
Normele în vigoare prevăd ca sala de atletism să fie construită pe o fundație de
beton armat, pereți prefabricați, netezi şi cu colțurile rotunjite.
Podeaua sălii trebuie acoperită cu un amestec de bitum şi nisip, sau cu material
sintetic (tartan, taraflex, elastan, recortan, polytan, etc.). Podeaua nu trebuie sa fie
lunecoasă, pentru acestea se recomandă să se aştearnă peste podea un covor de
cauciuc. Alergările în sală se fac numai dacă linia dreaptă are cel puțin 30m lungime,
plus 2m de la perete la start şi 8m dincolo de linia de sosire; peretele din fața liniei de
sosire trebuie să fie acoperit cu saltele până la înălțimea pieptului.
Pentru toate alergările în linie dreaptă, pista trebuie să fie mai lungă cu 15m
deoarece concurentul, la probele de viteză, dezvoltă o viteză maximă şi în virtutea
inerției continuă să alerge şi după linia de sosire. De aceea, pentru distanța cea mai
mare în linie dreaptă, de 110 m.g., lungimea totală, în linie dreaptă, trebuie să fie de
cel puțin 123-130m.

16
 Iluminatul natural să fie asigurat prin dispunerea geamurilor pe pereții lungi ai
sălii, dar şi pe pereții frontali. Dacă sala este orientată cu axul longitudinal pe direcția
est-vest atunci iluminatul natural este asigurat pe tot parcursul zilei. Iluminatul
artificial trebuie să asigure lumină suficientă, fiind asigurat prin tuburi fluorescente,
care să nu dea contraste puternice de umbre şi lumină, să nu irite ochii şi să fie
uniformă pe toată suprafața.
Ca şi în cazul halelor de sport, sala de atletism trebuie prevăzută cu instalații de
încălzire, vestiare, grupuri sanitare, duşuri, cabinet medical, săli pentru antrenori şi
tehnicieni, sală de conferințe, etc.
1.5.2.c. Sala de gimnastică
O sală de gimnastică de dimensiune medie (pentru antrenamente, atât fete cât
şi băieți) are lungimea (L) de 30m, lățimea (l) de 15m şi înălțimea (Î) de 8m.
Clădirea sălii de gimnastică se va construi pe o fundație de beton. Podeaua sălii
va fi izolată cu materiale izolante pentru a evita fenomenele de capilaritate şi igrasie
a pereților.
Pereții sălii se construiesc din plăci prefabricate sau prin structură din schelet
de oțel-beton umplut cu cărămidă ceea ce conferă o porozitate bună. Ferestrele vor fi
orientate spre nord şi spre sud, asigurând astfel iluminatul natural pe toată durata
zilei.
Iluminatul, microclimatul, încălzirea, vestiarele, grupurile sanitare, duşurile,
cabinetele sanitare, etc., se dispun asemănător ca la halele de sport.

17
 Unitatea de învățare 2
AMENAJAREA TERENULUI DE ATLETISM

Cuprins

2.1. Noțiuni generale

2.2. Istoric

2.3. Atletismul în România

2.4. Alegerea, dimensionarea şi orientarea terenurilor de atletism

2.5. Baza materială şi instalațiile necesare terenului de atletism

2.5.1. Piste, instalații şi echipamente pentru alergări

2.5.1.a. Etapele amenajării şi construirii pistei de alergare

2.5.1.b. Standardizarea pistelor de atletism

2.5.1.c. Întreținerea şi salubrizarea pistei de atletism

2.1. Noțiuni generale

Atletismul este unul din cele mai populare sporturi din lume. Este o ramură a
sportului care cuprinde diverse probe de alergări şi de marş, de sărituri şi aruncări,
sau probe combinate, la care participă atleții. Termenul provine din francezul
athlétisme.
Atletismul este o activitate practică în care exercițiile diferă prin modul de
execuție, dar şi prin influențele pe care le produce asupra organismului uman, ca
sistem bio-psiho-social hipercomplex şi dinamic. Atletismul este o ramură a educației
fizice şi a sportului care prin numărul mare şi diferit de exerciții, vizează dezvoltarea
armonioasă a organismului, dar şi întrecerea.
Scopul acestei activități, care se desfăşoară în anumite forme de organizare,
după reguli şi prevederi exacte, este:
• adaptarea complexă a organismului;
• realizarea unor performanțe sportive superioare.
În literatura de specialitate, termenul de atletism este definit ca: “un sistem de
exerciții realizat sub forma alergărilor, aruncărilor şi săriturilor naturale şi stilizate, în
scopul dezvoltării specifice a calităților fizice şi obținerii unui rezultat superior în
practicarea lor”.

18
 Deci, atletismul înseamnă să alergi mai rapid, să sari mai mult sau poate să
arunci mai departe decât ceilalți.
Atletismul, prin probele sale, este un sport individual (excepție fac alegările de
ştafetă).
Data la care s-au organizat primele concursuri nu poate fi precizată. Cert este
că atletismul a fost prezent la toate edițiile Jocurilor Olimpice antice şi moderne.
Jocurile antice din Olimpia (Grecia) au început cu întreceri de alergare în care atleții
purtau uneori armură.
Numărul probelor şi al concursurilor a crescut treptat. În decursul istoriei sale,
atletismul s-a diversificat în cadrul celor trei categorii de exerciții (alergări, aruncări şi
sărituri), formându-se probe distincte în cadrul fiecărei categorii. Treptat, numărul
probelor a crescut, s-au precizat regulile şi condițiile organizatorice proprii pentru
fiecare probă de alergare, săritură, aruncare sau probă combinată (decatlon,
heptatlon).
Concursurile de atletism cuprind grupe de probe şi probe care au caracteristici
specifice, în funcție de cele 3 categorii fundamenale de exerciții, respectiv alergări,
sărituri şi aruncări. Oricum ordonate aceste exerciții, ele nu îşi schimbă sensul
general şi esențial motric, pe care îl exprimă noțiunile de:
• alergare;
• săritură;
• aruncare.
În probele de alergări şi marş se urmăreşte parcurgerea în timp cât mai scurt a
unei distanțe precizate.
În probele de aruncări se urmăreşte trimiterea unor obiecte cu forme şi
dimensiuni speciale, standardizate (greutatea, discul, sulița, ciocanul) la o distanță
cât mai mare.
În probele de sărituri se urmăreşte obținerea unui zbor cât mai lung (la săritura
în lungime şi la triplusalt) sau a unui zbor cât mai înalt (la săritura în înălțime şi la
săritura cu prăjina).
Astăzi, atletismul a rămas unul dintre cele mai populare sporturi olimpice; de la
cursa de 100 m până la maratonul de 42 de km, de la aruncarea ciocanului la
săritura în înălțime, atletismul este cel mai interesant eveniment, cu cei mai puternici
sportivi.
Atletismul se împarte în 5 categorii:
• alergări;
• sărituri;
• aruncări;
• pentatlon;
• decatlon.
Alergările includ:
• sprinturi (100m, 200m, 400m);
• proba de semifond (800m şi 1.500m);

19
 • proba de fond (5.000m şi 10.000m);
• garduri (100m şi 400m feminin, 110m şi 400m masculin);
• ştafeta (4 x 100m şi 4 x 400m);
• proba de 3.000m obstacole;
• maraton;
• proba de marş(10km, 20km şi 50km).
Săriturile şi aruncările - atât băieții, cât şi fetele, se pot înscrie la proba de:
• săritură în lungime;
• triplusalt;
• săritura în înălțime;
• săritura cu prăjina;
• aruncarea greutății;
• aruncare a discului;
• aruncare a suliței;
• aruncare a ciocanului.
Săriturile cu prăjina şi aruncarea cu ciocanul au fost introduse ca probă pentru
fete la Jocurile Olimpice de la Sidney din anul 2000.
Probele combinate
Pentatlonul (proba de feminin) şi decatlonul (proba de masculin) sunt jocuri în
care sportivii participă la mai multe probe pe durata a două zile. Punctajul de la
fiecare probă se adună şi, fireşte, sportivul cu punctajul cel mai mare câştigă.

2.2. Istoric
Atletismul se practica în cadrul Jocurilor Panelenice (Jocurile Phytice, Istmice,
Nemeice, Olimpice) în Grecia antică.
Atletismul modern se constituie ca sport în Anglia, la mijlocul secolului al XIX-
lea.
În anul 1896, la prima ediție a J.O. moderne (Atena), atletismul apare ca sport
înscris în programul competiției. Cuprindea 12 probe (6 alergări, 4 sărituri şi 2
aruncări). Atletismul rămâne prezent la toate edițiile J.O. care au urmat după 1896.
În 1912 se înființează Federația Internațională de Atletism Amator (I.A.A.F.).
În 1934, la Torino, are loc ediția inaugurală a Campionatelor Europene (C.E.) în
aer liber.
2.3. Atletismul în România
Atletismul apare în România la sfârşitul secolului XIX, la inițiativa studenților
care studiau în țările occidentale. În timpul vacanțelor, aceştia promovau atletismul
organizând competiții de alergări, sărituri şi aruncări.
Primul concurs organizat de atletism are loc în 1882 la Bucureşti, cu
participarea elevilor de la liceele Sf. Sava şi Matei Basarab. Treptat, creşte interesul
pentru activitatea sportivă, în general, şi atletism, în particular. Se organizează curse
care atrag un număr mare de concurenți, se conturează o literatură de specialitate şi
20
sunt organizate competiții pe criterii de vârstă. Mai mult, cu prilejul serbărilor şcolare
sunt introduse întreceri la alergări şi sărituri la mai multe licee din diverse oraşe.
În 1912, se înființează Comisia de atletism, alergări pe jos şi concursuri, parte
din Federația Română a Societaților Sportive. Acea comisie este de fapt
precursoarea Federației Române de Atletism (FRA), a 19-a federație pe lista
mondială, care în 1923 se afiliază la IAAF.
Primele Campionate Naționale ale României sunt organizate în 1914, cu 16
probe, şi se adresează doar bărbaților. Un an mai târziu, în 1915, se inaugurează la
Bucureşti primul teren de atletism, pe locul care devine ulterior Stadionul Tineretului.
Abia din 1922, femeile vor avea propriile competiții, iar trei ani mai târziu vor fi
organizate primele Campionate Naționale feminine, precum şi primele Campionate
pentru juniori.
În 1928, la Jocurile Olimpice de la Amsterdam, o delegație a României formată
din 10 atleți şi 2 atlete participă pentru prima dată la o astfel de competiție, iar în
acelaşi an debutează Campionatele Universitare din România.
În 1930, la Atena, atleții români se clasează pe locul al doilea, la prima ediție
oficială a Jocurilor Balcanice, iar în 1934, la ediția inaugurală a Campionatelor
Europene, participă 4 atleți români.
În 1937, FRA organizează, pentru prima dată în România, Jocurile Balcanice,
iar în 1948 debutează seria Campionatelor Internaționale ale României, nelipsite din
Calendarele Anuale ale FRA.
Începând cu anul 1952, atleții români participă cu regularitate la toate marile
competiții mondiale şi europene şi scriu, cu fiecare medalie, istoria atletismului
românesc.
2.4. Alegerea, dimensionarea şi orientarea terenurilor de atletism
În mod convențional, prin terenul de atletism se înțelege un loc amenajat
special pentru a permite desfăşurarea probelor şi exercițiilor de atletism, fie în
totalitatea lor (terenul de atletism), fie numai a anumitor exerciții sau probe tehnice
(terenul de aruncări, terenul pentru aruncarea greutăți, terenul pentru sărituri în
lungime şi triplusalt, pista de alergare, etc.).
Deoarece amenajarea unui teren de atletism este mai complexă, alegerea
locului va trebui făcută cu atenție, căci printr-o amplasare necorespunzatoăre pot
decurge o serie de greutăți şi cheltuieli suplimentare. Se va căuta un teren cât mai
plat, pentru a necesita un volum minim de lucrări de nivelare şi de mişcări de pământ.
La construirea unei baze de atletism trebuie respectate întocmai normele
prevăzute de regulamentul Federației Internaționale de Atletism Amator (F.I.A.A.),
adoptat şi de Federația Română de Atletism (F.R.A.), ori de câte ori baza va servi şi
la organizarea unor reuniuni atletice mai importante. În cele ce urmează, toate
referințele privind construirea terenurilor de atletism vor fi axate pe normele
reglementare, dar se vor indica şi adaptările posibile în limita raționalului pentru
bazele atletice de uz restrâns (strict local, şcolare, etc.).

21
 În general amplasarea terenului de atletism trebuie să țină seama de anumiți
factori care țin de: natura terenului, condițiile tehnico-sanitare (utilitățile: apă, energie
electrică, gaz, canalizare, căi de acces, etc.), dar şi de distanța față de căile de
comunicații.
Pentru ca terenul de atletism să fie în conformitate cu normele în vigoare
trebuie să se țină seama de următoarele recomandări:
• să fie situat la distanță față de zonele industriale şi poluante;
• să fie la adăpostul unui cordon de pădure (copaci) din direcția vânturilor dar şi
pentru oxigenare;
• o importanță deosebită trebuie acordată naturii solului pe care va fi amplasat –
se recomandă evitarea terenurilor mlăştinoase sau a fostelor gropi de gunoi;
• pânza de apă freatică să fie situată la cel puțin 0,75m față de punctul cel mai
de jos al construcției;
• accesul la teren să fie cât mai uşor;
• să aibă acces la utilități (apă, canalizare, gaz, electricitate, etc.).
Terenul de atletism va fi pe cât posibil orientat pe direcția nord-sud (cu abatere
de 15 grade), permițând astfel luminii naturale să cadă perpendicular pe liniile pistei
de alergare, în acest fel neperturbând activitatea sportivă. Astfel alergările, săriturile
şi aruncările se fac cu soarele în spate.
Având în vedere ca antrenamentele pot avea loc şi dimineața şi după-masa, se
recomandă ca amenajările de sărituri să se facă în ambele turnante, iar pistele de
elan să lege 2 gropi în direcții opuse.
Locul săriturii cu prăjina se recomandă a se alege astfel ca să asigure
maximum de vizibilitate a ştachetei de către săritor şi a săriturii de către public, ceea
ce se poate obține prin amenajarea zonei de sărituri cu un perete de fond închis în
spate.
Suprafața utilă necesară pentru terenul de atletism este de 12.000-15.000 m2
iar pentru amenajările în jurul nucleului sportiv (tribune, vestiare, grupuri sanitare,
duşuri, cabinet medical, săli de refacere şi kinetoterapie, sală de forță şi fitness, săli
pentru antrenori şi tehnicieni, sală de conferințe, etc.) şi a zonei adiacente suprafeței
bazei sportive necesită 20.000-25.000 m2.
În cazul când pe terenul de atletism se desfăşoară competiții cu acces pentru
public, trebuie prevazută şi suprafața de teren rezervată tribunei. Criteriul de
apreciere este urmatorul: pe 100 m.p. stau în picioare 400 de persoane şi pot şedea
200-220 de persoane pe scaune. Pe lângă acest spațiu, necesar publicului spectator,
trebuie să socotim în plus suprafața de teren pentru uşurința circulației publicului, la
intrarea şi ieşirea din tribune precum şi pentru parcarea maşinilor.
2.5. Baza materială şi instalațiile necesare terenului de atletism
Pentru desfăşurarea în condiții normale, cu respectarea regulamentului de
specialitate, a diferitelor probe de atletism, este necesară o anumită bază materială
care trebuie să cuprindă în mod obligatoriu terenurile şi instalațiile respective, la care
se vor adăuga materialele specifice pentru diferitele probe şi exerciții atletice.
22
 Materialele de atletism cuprind obiecte mobile, transportabile, folosite pentru
efectuarea probelor de atletism. Ele pot avea destinații foarte variate, fiind deseori
specifice. Ca exemplu pot fi date: discul, sulița, prăjina, bățul de schimb pentru
alergările de ştafetă, fanioanele, gardurile, etc.
Sub denumirea de instalație se înțelege un ansamblu de elemente de
construcție, fixat (în mod stabil) pe teren şi deservind în marea majoritate a cazurilor
numai anumite exerciții de atletism. Astfel, pragul de la săritura în lungime, cercurile
de aruncări, groapa cu apă de la alergarea pe 3000 m obstacole reprezintă tot atâtea
instalații pentru exercițiile respective pentru atletism. Unele dintre instalații, deşi în
mod obişnuit ar trebui să fie stabile, sunt demontabile şi pot fi scoase de pe teren,
după cum este cazul stâlpilor de sosire, cuştii de protecție de la aruncarea ciocanului,
opritorii de la cercul pentru aruncarea greutății.
Regulamentul probelor de atletism prevede dimensionări standardizate pentru
terenurile, instalațiile şi materialele de atletism.
După destinația pe care o au, terenurile, instalațiile şi echipamentele de atletism
pot fi împărțite în trei grupe principale:
• Piste, instalații şi echipamente pentru alergări;
• Terenuri, instalații şi echipamente pentru sărituri;
• Terenuri, instalații şi echipamente pentru aruncări.
2.5.1. Piste, instalații şi echipamente pentru alergări
În atletism, cu excepția crosului şi a probelor de peste 10 km, alergările se fac
pe benzi de teren special amenajate, cunoscute sub numele de piste de alergări.
Pista de alergări este un teren amenajat în mod special pentru a favoriza
alergarea şi pentru desfăşurarea probelor de alergare.
Din punct de vedere regulamentar, pistele de alergări trebuie să respecte
următoarele norme:
• să fie orizontale sau să aibă o pantă maximă de 1:1000 în sensul alergării şi
de 1:100 transversal pe direcția alergării;
• să dispună de o suprafață netedă şi stabilă care să permită infigerea cuielor cu
care sunt prevazuți pantofii alergătorilor.
Dupa formele lor, pistele construite pot fi de două feluri:
a. piste drepte, deschise la ambele extremități;
b. piste cu circuit închis, formate din două piste drepte unite prin arcuri de cerc.
Pistele construite pot fi folosite sub forma de:
• piste plate - pentru alergările de viteză, semifond, fond, ştafetă şi pentru
probele de marş sportiv;
• piste cu obstacole - pentru alergările de garduri şi de obstacole ca şi pentru
diferitele alergări cu caracter aplicativ.
2.5.1.a. Etapele amenajării şi construirii pistei de alergare
Principalele operațiuni ce trebuie întreprinse la construirea pistei de alergare şi
a terenurilor destinate speciale din atletism, sunt următoarele:

23
 • stabilirea punctelor principale a viitoarei piste de alergare, adică cele patru
puncte de racordare a liniilor drepte cu arcurile de turnantă, centrele de
curbură ale arcurilor de turnantă şi vârfurile acestora;
• se marchează liniile drepte prin picheți – linia picheților corespunde cu
marginea exterioară a bordurii interne;
• se pichetează şi linia bordurilor externe;
• se sortează materialele de construcții.
După ce materialele au fost sortate pe categorii, respectiv bolovăniş, pietriş,
zgură cu granulație mare, mijlocie şi mică, se trece la operația de aşezare în straturi
a acestor materiale, după cum urmează: la baza terenului se aşează bolovănişul, în
straturi de câte 10 cm care vor fi compactate, urmează straturi de câte 5 cm de
pietriş, apoi straturi de zgură. Stratul de la suprafață se tasează în mod repetat cu
ajutorul unui compactor, stropindu-se după fiecare trecere. După terminarea acestor
operații se lasă terenul câteva zile pentru a se tasa în mod natural, stropind zilnic şi
verificând dacă apar denivelări.
Infrastructura se finalizează cu turnarea unui strat (o placă) din beton armat cu
o planeitate impecabilă, care foloseşte ca strat suport pentru pardoseala din tartan.
Suprafața finală, ideală, pentru execuția pistelor de atletism este pardoseala din
tartan: o mixtură de răşină poliuretanică şi granule din cauciuc, cu elasticitate mare şi
cu o înaltă rezistență la intemperii, radiații UV, ape meteorice, frecare cu pantofii
sport, etc. Tartanul nu se deformează, nu îşi schimbă culoarea, ci îşi menține
proprietățile indiferent de condiții.
Tartanul este un produs ecologic datorită materialului de înaltă calitate din care
este realizat, precum şi a tehnologiei de realizare, care în acelaşi timp se află în
concordanță cu toate reglementările şi standardele tehnice relevante. Acesta ajută
sportivii în eforturile lor de a atinge performanțe de top şi reduce riscurile de
vătămare în cazul unei căzături. Această suprafață este extrem de durabilă şi
rezistentă la intemperii.
De aceea funcționalitatea pistei de alergare este menținută pe parcursul câtorva
decenii şi acest sistem poate fi instalat şi utilizat în toate climatele.
În situația unui buget mai redus, pistele pot fi amenajate şi cu gazon artificial.
Pentru a fi omologabilă pentru competiții oficiale, pista de alergări trebuie să fie
de minim 400 m lungime, cu 4-8 culoare de alergare. Pistele pentru alergare de
viteză trebuie să aibă 100 m lungime, respectiv 110 m la garduri.
În situația realizării unei piste de alergări de dimensiuni oficiale, aceasta poate fi
combinată cu pistă de alergare de viteză şi garduri.
Pentru toate alergările în linie dreaptă, pista trebuie să fie mai lungă cu 15 m
deoarece concurentul, la probele de viteză, dezvoltă o viteză maximă şi, în virtutea
inerției continuă să alerge şi după linia de sosire. De aceea, pentru distanța cea mai
mare în linie dreaptă, de 110 m.g., lungimea totală, în linie dreaptă, trebuie să fie de
cel puțin 123-130 m.
2.5.1.b. Standardizarea pistelor de atletism

24
 Pentru ca pistele de atletism să poată fi utilizate în concursuri trebuie să
respecte anumite standarde.
Standardizarea pistelor de alergare prezintă o importanță deosebită pentru
practica sportivă şi se referă la : alegerea unei lungimi raționale, precum şi
precizarea datelor de construcție pentru fiecare lungime.
În funcție de dimensiunile terenului disponibil, în construirea amenajărilor
sportive sunt utilizate următoarele lungimi :
• pista normală de alergare – 400 m – este obligatorie pentru competițiile
internaționale;
• pista redusă de alergare – 333,33 m – sunt piste cu caracter local, construite
în cazul în care nu există spațiu suficient pentru construirea unei piste de 400
m - sunt utilizate pentru pregătirea sportivilor;
• pista scurtă de alergare – 300 m – ca şi pista de 333,33 m se poate utiliza
doar pentru antrenamentele sportivilor;
• pistele de – 250 m, 200 m şi 150 m – sunt construite în scopul satisfacerii unor
cerințe minime de pregătire.
O pistă de alergare cu circuit închis cuprinde în general între cele două linii
drepte un teren central gazonat având dimensiunile de 105/64 m rezervat jocurilor
sportive (fotbal, rugby, oină, crichet, etc.) sau ca zonă de recepție a unor probe de
atletism.
Turnantele cuprind câte un sector rezervat pentru amplasarea terenurilor de
sărituri şi de aruncări.
Pe terenurile de atletism destinate competițiilor internaționale, cel puțin una din
liniile drepte va fi prelungită în ambele capete până la cel puțin 130 m devenind astfel
o pistă deschisă la una sau ambele extremități.
2.5.1.c. Întreținerea şi salubrizarea pistei de atletism
Pista de alergări modernă este formată din cauciuc sintetic (coritan, polytan,
tartan, etc.).
O îngrijire permanentă şi minuțioasă a pistei trebuie să-i asigure menținerea
unei suprafețe netede, pentru a evita provocarea întinderilor de ligamente, a
luxațiilor, a clacajelor sau altor traumatisme, care s-ar putea produce din cauza
neregularităților cât de mici pe care le-ar avea pista.
Pista de atletism nu va fi folosită decât în scopurile pentru care a fost creată. Nu
se vor face antrenamente şi concursuri de ciclism, hipism, etc., pe pista de atletism.
Nu se vor face aruncări decât în spațiul destinat acestora. Jucătorii de fotbal, rugby,
nu vor face încălzirea încălțați în ghete cu crampoane pe pista de atletism.

25
 Unitatea de învățare 3
AMENAJAREA TERENULUI DE ATLETISM
Cuprins
3.1. Terenuri, instalații şi echipamente pentru sărituri
3.1.a. Terenul pentru săritura în lungime
3.1..b. Terenul pentru triplusalt
3.1.c. Terenul pentru săritura în înălțime
3.1.d. Terenul pentru săritura cu prăjina

3.1. Terenuri, instalații şi echipamente pentru sărituri

Săriturile se înscriu printre cele mai naturale şi totodată dintre cele mai vechi
exerciții atletice.
Terenurile de sărituri sunt construite din două elemente strict delimitate:
a. pista sau o suprafață de elan, cu sau fără instalații specifice;
b. o zonă de aterizare, reprezentată printr-o groapă umplută, în mod obişnuit, cu
nisip.
După destinația lor, terenurile de sărituri se împart în :
• terenuri pentru săritura în lungime;
• terenuri pentru triplusalt;
• terenuri pentru săritura în înălțime;
• terenuri pentru săritura cu prăjina.
Conform regulamentului probelor de atletism, pistele de elan vor avea o
înclinare maximă de 1:1000 în sensul elanului şi 1:100 transversal pe această
direcție, exceptând suprafața din vecinătatea locului uzual de desprindere care
trebuie să fie orizontală. În mod practic, această ultimă regulă poate fi interpretată în
modul următor:
• la săritura în lungime, săritura cu prăjina şi triplusalt, terenul trebuie să fie
orizontal pe o distanță de aproximativ 6 m, situat pe pista de elan înaintea
pragului sau lădiței (cutiei, bacului) de fixare a prăjinei;
• la săritura în înălțime, orizontalitatea pistei trebuie să fie riguroasă pe o fâşie
de teren lată de aproximativ 4 m, situată înaintea zonei de aterizare.
3.1.a. Terenul pentru săritura în lungime
Această probă presupune efectuarea unei sărituri pe o distanță cât mai mare (în
lungime). Elanul se face prin alergare pe pista de elan, apoi se efectuează bătaia de
desprindere pe piciorul cel mai puternic prin aşezarea lui pe prag. Acest moment este
foarte important pentru că necesită o precizie mare în calcularea elanului, depăşirea
pragului, anulând încercarea. Urmează faza de zbor şi aterizarea în groapa de nisip.
Caracteristicile terenului pentru săritura în lungime sunt:

26
 • pista de elan, care are forma unui culoar, având instalat pe ea şi în imediata
vecinătate a zonei de aterizare, un prag pe care se efectuează bătaia în cursul
săriturii;
• zona de aterizare (groapa de nisip) are o formă dreptunghiulară, cu axa
longitudinală identică aceleia a culoarului care constituie pista de elan.
La terenurile de uz local, frecventate de săritorii începători, de categorii
inferioare, lungimea pistei de elan între prag şi extremitatea liberă poate fi redusă
până la 35 m, ştiut fiind că în mod obişnuit atleții din aceste categorii ating viteza lor
maximă după o accelerare pe distanța de circa 30 m – pentru a se putea utiliza şi la
concursurile internaționale lungimea pistei de elan va fi de minim 40 m, iar în cazul în
care condițiile permit pista de elan se va lungi la cel puțin 45 m.
Lățimea pistei de elan nu este specificată în regulament. Dat fiind caracterul
liniar al elanului, se poate admite, în principal, ca lățimea normală a pistei de elan
trebuie să fie egală cu aceea a culoarului de alergare, adică între 1,22 – 1,25 m. Este
recomandabil, totuşi, ca pista de elan, atunci când cuprinde o singură fâşie de teren
delimitate de suprafețe gazonate (al căror nivel este de obicei cu câțiva centimentri
mai ridicat), să fie ceva mai lată de 1,25m, de preferință 1,50m. În felul acesta, se
poate asigura o pistă de lățime normală, corespunzatoare din punct de vedere
tehnico-sportiv, dat fiind ca fâşiile de teren din imediata apropiere a zonelor gazonate
se pot lucra cu oarecare dificultăți.
Pragul - pentru săritura în lungime şi triplusalt reprezintă locul de desprindere
fiind construit din lemn de brad, sau mai nou din material de plastic rezistent - are
următoarele dimensiuni: o lungime de 1,21-1,22 m, lățimea de 20 cm şi o grosime de
10 cm.
Conform prevederilor din regulament, pragul (fig. nr. 1) trebuie îngropat la o
distanță de cel puțin 1 m de marginea cea mai apropiată a gropii de nisip, în pista de

Fig. nr. 1 Pragul de bătaie

elan, în aşa fel încât partea lui superioară să fie la nivelul pistei de elan - marginea
pragului dinspre groapa cu nisip, numită linia de bătaie se continuă cu pragul de
plastilină lat de 10 cm şi lung de 1,21-1,22 m ridicat față de nivelul pragului de lemn,
la o înălțime de 7 mm, sub un unghi 45 de grade, în direcția alergării. Este interzis,
de regulament, fixarea pragului pe marginea gropii de nisip. Pragul va fi vopsit în alb
sau mai rar va fi pudrat cu praf de var.
Zona de aterizare este formată dintr-o groapă cu nisip a cărei lungime nu este
specificată în regulament, în
27
 Fig. nr. 2 Sectorul de aterizare (groapa de nisip)
general fiind în lungime de 6-8m, iar lățimea acesteia trebuie să măsoare cel puțin
2,75-3,00 m fiind aşezată cu axul longitudinal, în prelungirea pistei de elan. Groapa
de aterizare este umplută cu nisip fin şi umed, a cărui suprafață este la acelaşi nivel
cu pragul de bătaie.
3.1.b. Terenul pentru triplusalt
Triplulsaltul este o probă atletică care solicit o viteză de alergare foarte bună şi
o detentă deosebită. Proba constă în realizarea unei sărituri cât mai lungi, folosind un
complex de 3 bătăi succesive înaintea zborului. Ca şi în cazul săriturii în lungime,
desprinderea se face de pe pragul de bătaie, fiind urmat de o a doua desprindere pe
acelaşi picior, apoi o a treia desprindere, pe piciorul opus urmată de faza de zbor şi
aterizarea, în groapa de nisip. Deci, triplusaltul constă dintr-un pas săltat, unul sărit şi
o săritură, efectuate în această ordine.
Terenul pentru triplusalt este asemănător celui de sărituri în lungime.
Lățimea pistei de elan, pragul şi anexele sale, indicate la săritura în lungime
sunt valabile şi pentru terenul de triplusalt, deoarece triplulsaltul poate fi redus în linii
mari la trei sărituri succesive, efectuate în scopul parcurgerii unei distanțe cât mai
lungi.
Distanța la care este aşezat pragul nu va fi mai mică de 11 m față de groapa de
nisip, ceea ce corespunde unor sărituri de ordinul a 15…16 m. În mod obişnuit,
pentru reuniunile la care participă săritori de înaltă calificare, pragul se aşează la
distanța de 13 m de la groapa de nisip.
Pista de elan, excluzând porțiunea dintre prag şi groapa de nisip, va fi de cel
puțin 40 m, recomandabil însă 45 m.
Ca şi la săritura în lungime, acelaşi raționament ne permite să reducem
dimensiunile terenului atunci când acesta este destinat categoriilor inferioare.
Reducerea se referă atât la distanța dintre prag şi groapa cu nisip, care poate fi
scăzută până la 10 m uneori chiar la 9 m, cât şi a pistei rezervate pentru elan, a cărei
lungime poate fi micşorată până la 35 m.
În total, terenul prevăzut pentru triplusalt va avea (conform prescripțiilor
regulamentare) lungimea distanței de elan de minimum 58 m, din care 6…7 m vor fi
rezervați pentru groapa de aterizare. Un astfel de teren respectă o triplă condiționare:
a. lungimea distanței de elan, minimum 40 m;
b. distanța dintre prag şi marginea cea mai apropiată a gropii, minimum 11 m;
c. distanța dintre prag şi marginea opusă a gropii, minimum 18 m.
Pentru buna desfăşurare a probelor de săritură în lungime şi a săriturii de
triplusalt, avem nevoie de următoarele anexe şi instalații:
28
 o fanioane de semnalizare, confecționate din pânză şi montate pe bețe de lemn,
sau mai nou pe suport de material plastic. Acestea sunt de două feluri:
✓ fanionul alb cu care arbitrul semnalizează săritura reuşită, încercarea
valabilă, regulamentară;
✓ fanionul roşu cu care arbitrul semnalizează încercările nereuşite,
neregulamentare, depăşite.
o anemometrul este o instalație care are rolul de a determina viteza vântului în
competițiile mari pentru omologarea stabilirii de recorduri. Dacă viteza
vântului din spate măsoară în sensul deplasării concurentului este mai mare
de 2 m/s recordul nu va fi omologat.
3.1.c. Terenul pentru săritura în înălțime
Săritura în înălțime este o probă ce constă în trecerea ştachetei, care se ridică
la înălțimi din ce în ce mai mari.
Scopul săriturilor în înălțime este autoproiectarea corpului pe o traiectorie
preponderent verticală, cât mai înaltă. Structura tehnică a săriturilor respectă
mecanismul de bază, respectiv legarea logică a fazelor: elan, bătaie, zbor şi
aterizare.
Toate fazele săriturii sunt strâns legate între ele şi se condiționează reciproc. În
această relație, faza cea mai importantă este bătaia, urmată de fazele de zbor, elan
şi în final aterizarea.
Săritura în înălțime impune învingerea forței gravitaționale, pentru trecerea
peste un anume reper înălțat, respectiv ştacheta.
Procedeele tehnice au evoluat de-a lungul timpului după cum reiese din tabelul
alăturat.
Săritura în înălțime Zborul
1 Săritura cu păşire Forfecare
2 Săritura cu rostogolire Rostogolire laterală
laterală
3 Săritura cu rostogolire Rostogolire ventrală
ventrală
4 Săritura cu răsturnare Rasturnare dorsală
dorsală
Procedeul actual utilizat de toți săritorii este cel cu răsturnare dorsală. Celelalte
procedee sunt folosite ca mijloace de consolidare a bătăii pregătitoare a zborului pe
traiectorie ascendentă înaltă, a forței membrelor inferioare, a coordonării generale a
corpului, a coordonării segmentare, cât şi ca mijloace auxiliare de pregătire sportivă,
de deconectare şi refacerea activă (în urma solicitării aceluiaşi picior de bătaie).
Procedeul cu răsturnare dorsală a fost inventat de către săritorul american
Richard Douglas „Dick” Fosbury, fapt pentru care tehnica se numeşte Fosbury-Flop.
Structura tehnică a procedeului este aceeaşi, respectiv: elan, bătaie, zbor şi
aterizare, dar conținutul se particularizează radical, comparativ cu celelalte procedee.
Veriga de bază se constituie în totalitatea mişcărilor efectuate de săritor în timpul

29
zborului, respectiv răsturnarea înapoi a trunchiului, implicit a corpului. Elanul are o
traiectorie curbă, desprinderea se face pe piciorul cel mai puternic, zborul se
realizează prin răsucirea corpului cu spatele spre ştachetă imediat după bătaie, iar
aterizarea se face pe spate.
Caracteristicile terenului pentru săritura în înalțime sunt:
• pista de elan, datorită faptului că elanul se face sub unghiuri variate în raport
cu planul stâlpilor şi al barei de sărituri, are forma unui sector de cerc;
• zona de aterizare are o formă dreptunghiulară, cu latura lungă orientată
perpendicular pe axa de simetrie a sectorului pistei de elan (paralel cu
ştacheta).
Pista de elan are o lungime de 20-25 m, locul de bătaie este orizontal şi doi
stâlpi sprijină ştacheta. Aceasta este din fibră de sticlă sau alt material potrivit; nu se
recomandă ştacheta de metal. Lungimea totală a ştachetei este de 4m (+/- 2cm), cu
o greutate de 2kg.
Zona de aterizare nu este mai mică de 5 m lungime şi 3 m lățime, având forma
unui dreptunghi - este constituită dintr-o groapă umplută cu nisip afânat sau cu un alt
material (saltele de burete), care are rolul de a amortiza şocurile de aterizare. Între
stălpi şi zona de aterizare este un spațiu de cel puțin 10 cm, pentru a evita ca
ştacheta să fie deplasată printr-o mişcare a zonei de aterizare care atinge stâlpii.
Stâlpii sunt suficient de înalți şi vor depăşi cu cel puțin 10 cm, înălțimea maximă la
care va putea fi ridicată. Pe suporți, între extremitățile ştachetei şi stâlpi este un
spațiu de cel puțin 1 cm. Stâlpii nu se deplasează în timpul probei, decât dacă
judecătorul probei consideră că este necesar.
În cazul săriturii în înălțime avem nevoie de următoarele instalații şi
echipamente:
o stâlpii de săritură care trebuie să fie rigizi, în marea lor majoritate fiind
construiți din fier, duraluminiu sau alte materiale moderne – aceste elemente
(stâlpii de sărituri) susțin ştachetele pentru sărituri. Stâlpii vor fi suficient de
înalți pentru a depăşi cu cel puțin 10 cm înălțimea efectivă la care ştacheta
este ridicată. Distanța între stâlpi va fi de minimum 4,00 m şi maximum 4,04
m.
o suporții pentru bara transversală au formă dreptunghiulară, sunt lați de 4 cm şi
lungi de 6 cm, fiind confecționați din metal – suporții trebuie să fie netezi şi
orientați spre zona de aterizare. Suporții nu pot fi acoperiți cu cauciuc sau cu
orice alt fel de material, care va putea avea ca efect mărirea aderenței între
suprafața ştachetei şi suporți. Mai mult, suporții nu pot avea nici un fel de
resorturi. Suporții ştachetei trebuie să se afle la aceeaşi înălțime deasupra
zonei de bătaie sub ambele extremități ale acesteia.
o ştacheta (bara transversală) va fi confecționată din fibre de sticlă sau din orice
alt material potrivit, dar nu din metal; ea va avea o secțiune circulară în afară
de extremitățile sale. Lungimea totală a ştachetei va fi de 4,00 m (± 2 cm).
Greutatea maximă a ştachetei va fi de 2 kg. Diametrul părții circulare a
ştachetei va fi de 30 mm (± 1 mm). Ştacheta se va compune din trei părți: o
30
 bară circulară şi două extremități (fiecare de 30 – 35 mm lățime şi de 15 – 20
cm lungime), permițând aşezarea ei pe suporții stâlpilor. Aceste extremități vor
trebui să aibă o secțiune semicirculară plată, care se va aşeza pe suporții
stâlpilor, şi vor fi solide şi netede. Secțiunea plată nu trebuie să se afle mai
sus de centrul secțiunii verticale transversale a ştachetei. Extremitățile nu vor
putea fi acoperite cu cauciuc, nici cu orice alta substanță care ar putea mări
aderența între acestea şi suporți. Ştacheta nu va putea avea nici o înclinare şi,
dacă este aşezată corect, ea nu se va încovoia la mijloc cu mai mult de 2 cm.

Fig. nr. 3 Stâlpii şi ştacheta de sărituri

o riglele metalice gradate – sunt confecționate în marea lor majoritate din metal
sau uneori din lemn, având un cursor ce poate fi fixat la înălțimea dorită;
o furca, pentru ridicarea barei transversale este utilizată pentru a aşeza bara
transversală pe suporții stâlpilor, la săritura în înălțime şi cu prăjina. Furca este
confecționată din duraluminiu, material plastic sau lemn, fiind îndoită în formă
de „U” la o extremitate;
o saltele de burete, pentru aterizare şi amortizarea şocurilor de aterizare. Zona
de aterizare nu va fi mai mica de 5 x 3 m. Pentru competițiile organizate după
Regulile F.I.A. se recomandă ca dimensiunile zonei de aterizare să fie
minimum de 6 m în lungime, 4 m în lățime şi 0,7 m în înălțime.
3.1.d. Terenul pentru săritura cu prăjina
Săritura cu prăjina este o probă atletică complexă, cu particularități tehnice ce
prezintă aspecte multiple şi particulare, datorită folosirii unui sprijin auxiliar - prăjina.
Pentru a reuşi să se realizeze o săritură cu prăjina, atletul trece peste ştacheta
ridicată la înălțimi mari, de obicei peste 5 m, utilizând ca mijloc suplimentar de
propulsie prăjina.
Caracteristicile terenului pentru săritura cu prăjina sunt:
• pista de elan are forma unui culoar având instalată pe ea şi la locul de contact
cu zona de aterizare (o cutie, un bac), care servesc pentru sprijinirea prăjinii în
cursul săriturii;
• zona de aterizare are forma unui pătrat cu latura de minimum 5 m.
Pista de elan. Lungimea acesteia va fi de minimum 40 m, cu recomandația ca
ori de câte ori spațiul va permite, să se prevadă un minimum de 45 m.
La terenurile de uz local, destinate categoriilor inferioare, lungimea pistei de
elan poate fi redusă până la 30…35m. Ea va trebui să aibă o lățime cuprinsă între
1,22 m (± 0,01m) şi va fi delimitată de liniile albe de 5cm lățime.
31
 Zona de aterizare are forma patrată, latura fiind de minimum 5 m. În mod
obişnuit, zona de aterizare a terenurilor pe care se efectuează sărituri mai înalte de
3,50 m, este înaltată deasupra solului înconjurător cu 0,50…1,25 m şi este constituită
dintr-o groapă umplută cu nisip afânat sau cu un alt material (saltele de burete), care
are rolul de a amortize şocurile de aterizare.
În total terenul prevăzut pentru săritura cu prajina, respectându-se prescriptiile
regulamentare, va avea minimum de 45 m, din care 5 m vor fi rezervați pentru zona
de aterizare.
În ceea ce priveşte săritura cu prăjina avem nevoie, pentru buna desfăşurare a
probei, de următoarele instalații şi echipamente de uz general:
o stâlpii de săritură care trebuie să fie rigizi, în marea lor majoritate fiind
construiți din fier, duraluminiu sau alte materiale moderne – aceste elemente
(stâlpii de sărituri) susțin ştachetele pentru sărituri. Se recomandă ca structura
metalică de la baza stâlpilor să fie acoperită cu o umplutură de material moale
convenabil cu scopul de a contribui la protecția atleților.
o suporții pentru bara transversală - ştacheta va sta pe tacheți astfel că, dacă
este atinsă de un concurent sau de prăjina sa, ea cade uşor la sol spre zona
de aterizare. Tacheții nu vor purta nici ştirbituri, nici zimțituri de nici un fel;
grosimea lor va fi constantă pe toată lungimea şi nu va depăşi 13mm în
diametru. Ei nu trebuie să depăşească cu mai mult de 55mm stâlpii, care vor
trebui să se înalțe cu 35 – 40 mm deasupra tacheților. Distanța dintre tacheți
va trebui să fie de cel puțin 4,30 m şi de cel mult 4,37 m.

Fig. nr. 4 Suporții ştachetei (plan lateral şi de sus)

Tacheții nu vor putea fi acoperiți cu cauciuc sau cu orice material, care putea
avea ca efect mărirea aderenței între ei şi suprafața ştachetei, nici să poarte
vreun fel de resort.
o prăjina – făcută de obicei din fibră de sticlă, poate avea dimensiuni diferite. În
prezent se utilizează prăjini confecționate din mase plastice, fibre de sticlă,
care permit rezultate superioare prin forța lor de catapultare. Prin regulament
este specificat faptul ca prăjina, trebuie în mod obligatoriu, să fi netedă. Atleții
vor putea folosi propriile lor prăjini. Nici un atlet nu va putea folosi una din
prăjini aparținând altui atlet fără a fi autorizat de acesta.

32
o lădița de lemn sau de metal pentru săritura cu prăjina (fig. nr. 5) va avea
dimensiunile standard de: 1,080 m lungime şi 60 cm lățime, iar în partea
anterioară, în dreptul peretelui de oprire se îngustează până la 15 cm, şi va fi
adâncă de 20 cm. Lădița va fi căptuşită cu o tablă având grosimea de 20 cm
de la peretele de oprire. Peretele de oprire are un unghi de 105 grade;

Fig. nr. 5 Lădița (cutia) pentru săritura cu prăjina

o furca – pentru ridicarea barei transversale pe suporții stâlpilor. Furca este
indentică cu cea de la săritura în înălțime;
o ştacheta (bara transversală) va fi confecționată din fibre de sticlă sau din orice
alt material potrivit, dar nu din metal; ea va avea o secțiune circulară în afară
de extremitățile sale. Lungimea totală a ştachetei va fi de 4,5 m (± 2 cm).
Greutatea maximă a ştachetei va fi de 2,25 kg. Diametrul părții circulare a
ştachetei va fi de 30 mm (± 1mm). Ştacheta se va compune din trei părți: o
bară circulară şi două extremități (fiecare de 30 – 35 mm lățime şi de 15 – 20
cm lungime), permițând aşezarea ei pe suporții stâlpilor. Aceste extremități vor
trebui să aibă o secțiune semicirculară plată, care se va aşeza pe suporții
stâlpilor, şi vor fi solide şi netede. Secțiunea plată nu trebuie să se afle mai
sus de centrul secțiunii verticale transversale a ştachetei. Extremitățile nu vor
putea fi acoperite cu cauciuc, nici cu orice alta substanță care ar putea mări
aderența între acestea şi suporți. Ştacheta nu va putea avea nici o înclinare şi,
dacă este aşezată corect, ea nu se va încovoia la mijloc cu mai mult de 3 cm.
Controlul de elasticitate es face prin suspendarea unei greutăți de 3kg la
mijlocul ştachetei, aşezată corect pe suporții stâlpilor. Ea poate să se
înconvoaie cu maximum 11cm.
o zona de aterizare – nu va măsura mai puțin de 5 m în lungime (părțile din față
nu sunt cuprinse) şi 5 m în lățime. Marginile zonei de aterizare cele mai
apropiate de lădița (cutia) de bătaie, vor fi aşezate la 10 – 15 cm de cutie sub
un unghi de aproximativ 45 de grade (fig. nr. 6).

33
Fig. nr. 6 Planul zonei de aterizare

34
 Unitatea de învățare 4
AMENAJAREA TERENULUI DE ATLETISM
Cuprins
4.1. Terenuri, instalații şi echipamente pentru aruncări
4.1.a. Descrierea generală a terenurilor pentru aruncări
4.1.b. Terenul pentru aruncarea suliței
4.1.c Terenul pentru aruncarea greutății
4.1.d Terenul pentru aruncarea discului
4.1.e Terenul pentru aruncarea ciocanului

4.1. Terenuri, instalații şi echipamente pentru aruncări

4.1.a. Descrierea generală a terenurilor pentru aruncări
Aruncările sunt probe atletice cunoscute încă din antichitate, care deşi au suferit
unele modificări din punct de vedere structural, îşi păstreză ponderea în atletism,
punând în valoare forța şi îndemânarea atleților.
Aruncările de disc, greutate şi ciocan se execută din cercuri de dimensiuni
speciale. Aruncarea suliței se face dintr-un sector special amenajat pe acelaşi
material din care este făcută pista de alergare.
În jurul cercului pentru aruncarea ciocanului, greutății şi a discului se
recomandă montare, în spatele aruncătorului, a unei plase speciale de protecție în
formă de semicerc.
Cercurile pentru aceste aruncări se îngroapă în pământ până la nivelul solului
exterior.
Locurile de aruncare trebuie dispuse în aşa fel, încât razele soarelui să nu cadă
în ochii aruncătorului în timpul elanului, iar sectoarele de aruncare să fie astfel
dispuse, ca, în cazul scăpării obiectului din mâinile aruncătorului, acesta să nu
rănească alți concurenți sau pe spectatori.
Programul aruncărilor să se întocmească în aşa fel încât, să nu se execute pe
teren două probe de aruncări în acelaşi timp, iar în cadrul aceleiaşi probe să nu se
facă aruncări din direcția opusă.
Terenurile de aruncări sunt constituite din două elemente strict delimitate:
a. zona de elan;
b. o zonă de recepție (de cădere) a obiectului aruncat.
Zona de elan are fie forma unui cerc (aruncarea greutății, discului şi ciocanului),
fie forma unui culoar (aruncarea suliței).
Zona de recepție este reprezentată printr-un sector de cerc cu vârful în centrul
cercului de aruncare sau, la aruncarea suliței, în centrul de curbură al pragului. Zona

35
de recepție a aruncărilor sau zona liberă pentru aruncări este în marea majoritate a
probelor o suprafață destul de mare, fiind liberă de orce fel de obstacole.
Dimensiunile zonelor de recepție depinde de:
• tipul aruncării;
• categoria de clasificare a aruncărilor (copii, cadeți, juniori, seniori, etc.);
• numărul celor care lucrează simultan.
După destinația lor, terenurile de aruncări se împart în:
• terenuri pentru aruncarea suliței;
• terenuri pentru aruncarea greutății;
• terenuri pentru aruncarea discului;
• terenuri pentru aruncarea ciocanului.
Ca şi la probele de sărituri, înclinarea maximă, admisă de regulamentul
probelor de atletism, pentru zonele de elan este de 1:1000. Dar fiind dimensiunile
foarte reduse ale zonelor de elan, înseamnă că, în mod practic, acestea trebuie să fie
orizontale. Respectarea prescripțiilor regulamentare este foarte importantă în ceea
ce priveşte zonele de recepție.
Având în vedere lungimea, uneori considerabilă, a aruncărilor, exactitatea
măsurătorilor va fi viciată încă de la început din cauza unei aruncări ,,la vale’’.
Din acest motiv, verificarea îngrijită a terenurilor de aruncare este absolut
necesară. Situația se prezintă cu totul invers pe stadioanele importante, la care
centrul terenului gazonat este uşor înălțat, având o pantă spre marginile sale.
Cum, de obicei, zona de elan este situată în afara terenului central, aruncările
se vor executa ,,la deal’’, ceea ce este permis de regulament.
Din motivele prezentate anterior aruncarea suliței la atleții de categorii
superioare (seniori) trebuie să se efectueze pe diagonala terenului central, deoarece
lungimea aruncării însumată cu lungimea elanului, în marea lor majoritate depăşeşte
lungimea maximă a terenului central.
Exceptând aruncarea greutății, pentru care se rezervă un teren special, pentru
celelalte aruncări se stabileşte strict doar zona de elan.
Pentru aruncarea discului şi ciocanului terenul central poate fi utilizat pe
lungimea lui, iar pentru aruncarea greutății se poate utiliza şi una dintre turnantele
pistei de alergare.
Datorită faptului că zonele de recepție au forma unor sectoare de cerc, la
dimensionarea acestora se ține cont de coarda sectorului de cerc precum şi de raza
aruncării.
4.1.b. Terenul pentru aruncarea suliței
Sulița este cea mai utilizată dintre toate armele antichității. Grecii au practicat
aruncarea suliței din cele mai vechi timpuri, ca mijloc al pregătirii militare. Proba
sportivă avea trei variante: aruncarea la distanță, la țintă, la țintă dar din alergare cu
calul. Introdusă la J.O. din 708 e.n., aruncarea suliței este un sport propriu, dar şi una
din cele cinci probe ale pentatlonului. Sulița era facută dintr-o baghetă (tijă) de lemn

36
de măslin cu o lungime de 2,30 – 2,40 m, relativ uşoară (400 de grame în locul celor
de 800 de grame, de astazi).
Succesul în aruncarea suliței, ca de altfel în orice probă atletică de aruncare,
depinde de viteza inițială a obiectului, de unghiul şi de înălțimea lansării, de
rezistența aerului, prin urmare, de viteza mişcării brațului care lansează şi de
traiectoria pe care se acționează asupra suliței.
Tehnica actuală de aruncare cuprinde patru faze principale: elanul, alinierea
suliței, efortul final şi restabilirea după aruncare. Toate fazele aruncării sunt strâns
legate între ele şi fiecare dintre ele are o importanță anume în aruncare.
Regulamentul desfăşurării probei, permite folosirea unui elan lung de 36,5 m. În
mod obişnuit sulițaşii au un elan cuprins între 25 şi 35 m.

Fig. nr. 7 Pista de elan şi sectorul de aterizare a suliței

Pista de elan (fig. nr. 7) are lungimea minima de 30 m şi maxima de 36,5 m şi
este marcată prin două linii albe paralele cu lațimea de 5 cm, depărtate la 4 m, între
ele. Aruncarea se efectuează fără a se depăşi arcul de cerc, corespunzător unei raze
de 8 m, şi lațime de 7 cm.
Sectorul de aruncare este acoperit cu iarbă, zgură sau material ce permite
înregistrarea unei urme. Acesta este delimitat de linii albe late de 5 cm, care
formează un unghi de 34,92°, în aşa fel încât, dacă marginile interioare ale liniilor
albe ar fi prelungite, ele ar trece prin centrul cercului.
Proba de aruncarea suliței utizează în principal următoarele instalații şi
echipamente:
o sulița (fig. nr. 8) este compusă din trei părți, respectiv: vârf, corp şi manşon.
Corpul este neted, metalic cu vârful ascuțit şi manşonul alcătuit dintr-un şnur
răsucit compact în jurul corpului, în partea mediană a suliței.

37
 Fig. nr. 8 Schița suliței (vârf, corp şi manşon)
Corpul suliței pentru probele masculine (seniori), măsoară 2,60-2,70 m şi
cântăresc 800 g; în probele feminine (senioare), sulița are lungimea de 2,20-
2,30 m şi cântăreşte 600 g. Manşonul are 150-160 cm la sulița pentru probele
de seniori şi 140-150 cm pentru probele de senioare.
o anemometrul – este o instalație care are rolul de a determina viteza vântului în
competițiile mari pentru omologarea stabilirii de recorduri, la fel ca şi la alte
probe atletice.
o fanioane de semnalizare, confecționate din pânză şi montate pe bețe de lemn,
sau mai nou pe suport de material plastic. Acestea sunt de două feluri:
✓ fanionul alb cu care arbitrul semnalizează săritura reuşită, încercarea
valabilă, regulamentară;
✓ fanionul roşu cu care arbitrul semnalizează încercările nereuşite,
neregulamentare, depăşite.
o ruletă pentru măsurarea distanței aruncării, la marile competiții atletice
măsurătoarea se face cu nivelă teodolit pentru precizie maximă.
o maşinuță teleghidată, pentru transportul (înapoierea) sulițelor aruncate la
standul de aruncare.
4.1.c. Terenul pentru aruncarea greutății
Aruncarea greutății este de tip împingere şi presupune că mâna aruncătorului
este situată înapoia şi dedesubtul obiectului, iar forța este aplicată printr-o presiune
dinspre înapoi spre înainte şi de jos în sus.
Greutatea este o bilă de metal cu diametrul între 110 – 130 mm, care
cântăreşte 7,26 kg la bărbați şi 4 kg la femei.
Aruncările se efectuează dintr-un cerc betonat (fig. nr. 9) având un diametru de
2,135m; în jumătatea dinainte a cercului este plasată o opritoare (prag) care măsoară
1,21-1,23 m. Sfera din metal (greutatea, bila) cu care se executa aruncarea este
netedă şi cântăreşte 7,260 kg la bărbați, respectiv 4 kg la femei. Greutatea este
eliberată în sectorul de aruncare (zona de recepție), format în spațiul delimitat de un
unghi de 34,92 grade, care are vârful în centrul cercului.

38
 Fig. nr. 9 Cercul pentru aruncarea greutății
Cercul trebuie să fie făcut din banda de fier, de oțel sau din orice alt material
corespunzător, a cărui înălțime va fi la nivel cu terenul exterior.
Interiorul cercului poate fi făcut din beton, din asfalt sau din alt material dur, dar
nu alunecos. Suprafața acestuia va trebui să fie plată şi situată între 14 mm şi 26 mm
sub nivelul superior al marginii cercului. Suprafața din afara cercului trebuie să fie
făcută din beton, asfalt, lemn, dintr-un material sintetic sau un alt material
corespunzător.
Pentru aruncarea greutății este autorizat un cerc portativ, cu condiția să
corespundă tuturor celorlalte caracteristici. Diametrul interior al cercului trebuie să fie
de 2,135 m (± 5 mm). Banda cercului va trebui să aibă o grosime de 6 mm cel puțin
şi va fi vopsită în alb.
Pentru proba de aruncarea greutății se utilizează în principal următoarele
instalații şi echipamente:
o bila (greutatea) – are forma sferică fiind construită din fier, alamă sau dintr-o
cămaşă de metal umplută cu plumb sau alt material. Diametrul şi greutatea
bilei diferă:
✓ la probele pentru bărbați bila are o greutate de 7,260 kg şi diametrul de
110-130 mm;
✓ la probele pentru femei bila are o greutate de 4 kg şi un diametru de 95-
110 mm.
o cercul de beton – descris mai sus;
o opritoarea va fi vopsită în alb şi făcută din lemn

39
 Fig.nr. 10 Opritoarea
sau din alt material corespunzător; ea va avea forma unui arc, în aşa fel ca
marginea sa interioară să coincidă cu marginea interioară a cercului. Ea va fi
aşezată la distanțe egale de liniile de sector şi concepută în aşa fel, ca să fie
solid fixată în teren. Opritoarea va măsura de la 11,2cm la 30cm în lățime,
1,21m (± 1cm) în lungime şi 10cm (±2mm) în înălțime în raport cu nivelul
interior al cercului.
o sectoarele de aruncari sau zona de recepție vor fi marcate pe teren cu linii
groase de 5 cm. Extremitățile din afara liniilor radiale se marchiază cu
fanioane de sector, având forma dreptunghiulară (20x40 cm), iar coada de 8
mm în diametru şi lungimea de 60 cm de la sol. Sectorul de aruncare poate fi
iarbă, zgură sau orice material pe care obiectul lasă o urmă.
Pentru uşurarea măsurătorilor făcute după aruncare este recomandat ca centrul
cercului să fie marcat.
Zona de recepție este formată dintr-un sector de cerc cu centrul în centrul de
aruncare conform regulamentului competițiilor de atletism unghiul sectorului de
aruncare este de 65 de grade.
Zona de recepție pentru aruncarea greutății, datorită faptului că în urma
aruncărilor se degradează nu se va folosi pentru alte probe.
4.1.d. Terenul pentru aruncarea discului
Aruncarea discului este o probă clasică şi constă în lansarea obiectului utilizând
o tehnică specială formată din mai multe piruete.
Fazele aruncării sunt următoarele:
• pregătirea pentru aruncare – în această fază discul se ține în palmă cu
degetele plasate pe muchia exterioară,
• balansarea brațului aruncător împreună cu o răsucire a trunchiului,
• efectuarea piruetelor,
• eliberarea discului.
Aruncările cu discul se efectuează din interiorul unei incinte sau al unei cuşti
(fig. nr. 13) , cu scopul de a asigura securitatea celorlalți aruncători, a oficialilor şi a
spectatorilor.
Proba de aruncare a discului utilizează în principal următoarele instalații şi
echipamente:
40
o Discul - corpul discului (fig. nr. 11) poate fi plin sau cu mijlocul gol şi va fi din
lemn sau din alt material corespunzător cu o jantă metalică, a cărei margine
trebuie să fie de formă circulară. Profilul acestei margini trebuie să fie rotunjit
în forma unei circumferințe, a cărei rază va fi aproximativ de 6mm. El poate
avea plăci metalice circulare încastrate la nivelul corpului acestuia în centrul
celor două părți. Acest disc poate să fie în aceeaşi măsură făcut fără plăci de
metal, numai ca suprafața corespunzătoare să fie plată şi ca măsurile şi
greutatea totală a obiectului să corespundă specificațiilor. Cele două laturi vor
trebui să fie identice şi nu vor trebui să aibă nici crestături, nici vârfuri în relief,
nici margini ascuțite.

Fig. nr. 11 Discul (forma şi dimensiunile)

Laturile vor trebui să fie profilate regulat, îngustându-se în linie dreaptă
până la începerea curbei jantei, începând de la distanța de 25 mm - 28,5 mm
de la centrul discului. Profilul discului va fi desenat în felul următor. Pornind de
la începutul curbei jantei, grosimea discului se va mări în formă regulată, până
la o grosime maximă D (vezi schița). Această grosime va fi atinsă la o distanță
de 25 mm până la 28,5 mm de axul discului Y. Plecând de la acest punct până
la axul Y grosimea discului trebuie să fie constantă. Fețele superioare şi
inferioare ale discului trebuie să fie identice, în aşa fel ca discul să fie simetric în
jurul axului Y în ceea ce priveşte rotația. Discul, se înțelege şi suprafața jantei,
nu va avea nici un fel de asperități şi finisarea sa va trebui să fie în totalitate
netedă şi uniformă.
Greutatea discului cu care arunca seniori este de 2kg, iar a celui cu care
arunca senioarele este de 1kg.
o Cercul de aruncare (fig. nr. 12) este acoperit cu

41
 Fig. nr. 12 Cercul pentru aruncarea discului
beton şi limitat de bandă metalică cu grosimea de minim 6 mm şi vopsita în
alb. Diametrul interior al cercului de aruncarea discului este de 2,50 m.
Suprafața posterioară a cercului este marcată de două lini albe, late de câte 5
cm şi lungi de 75 cm.
Din centrul cercului se deschide un unghi de 34,94° care se prelungeşte
dincolo de marginile cercului şi care delimitează sectorul de aruncare. Sectorul
de aruncare se înscrie în spațiul delimitat de laturile unghiului cu originea în
centrul cercului, late de câte 5 cm. Lungimea laturilor se prelungeşte cu 50-70
m (zona de recepție), în spațiul acoperit cu iarbă sau zgură.
o Cuşca pentru disc (fig. nr. 13) - cuşca va trebui să fie concepută, fabricată şi
menținută în aşa fel, încât să poată opri un disc de 2 kg lansat cu o viteză de
25 metri pe secundă. Dispozitivul trebuie să fie construit astfel, încât să nu
existe pericol de ricoşare sau de a sări înapoi spre atlet, sau pe deasupra
cuştii. Cu condiția că toate exigențele acestei reguli sunt respectate, cuşca de
orice formă şi construcție poate fi folosită.
Cuşca trebuie să aibă, în plan, o formă de U, aşa cum se arată pe schița.
Deschiderea cuştii va trebui să aibă 6 m lățime şi să fie aşezată la 5 m în fața
centrului cercului de aruncare. Punctele distale ale distanței de 6 m vor
corespunde cu partea înterioară a ochiurilor plasei. Înălțimea minimă a
panourilor cu plasă trebuie să fie de cel puțin 4 m.

42
 Fig. nr. 13 Cuşca pentru aruncarea discului
În timpul concepției şi a construcției cuştii, trebuie să fie luate măsuri
pentru împiedicarea discului da a trece prin încheieturile panourilor cuştii, sau
să rupă plasa, sau să treacă pe sub panourile cu plasă.
Plasele de la cuşcă pot fi fabricate din frânghie sau din fibre sintetice sau,
în aceeaşi măsură, din fir metalic de oțel moale sau din oțel cu rezistență
ridicată la tensiune.
Dimensiunea maximă a ochiurilor trebuie să fie de 50 mm pentru plasele
de oțel şi de 44 mm pentru plasele din frânghie.
Cu scopul de a asigura o securitate permanentă a cuştii, plasa de oțel va trebui
să fie verificată la cel puțin fiecare douăsprezece luni.
Sectorul în care poate exista pericol pentru aruncarea discului, plecând de la
această cuşcă, este în jur de 69°, când în aceeaşi competiție participă aruncători
dreptaci şi stângaci. De aceea, poziția şi orientarea cuştii în stadion, este foarte
importantă pentru asigurarea măsurilor de securitate.
Cercul pentru aruncarea discului nu este prevăzut cu opritoare.
Pentru evitarea eventualelor accidente, este deosebit de importantă
amplasarea sectorului de recepție. Se va acorda o atenție sporită amplasări liniei
laterale din partea dreaptă a sectorului de recepție care se află de cele mai multe ori

43
în imediata vecinătate a locurilor cel mai des frecventate, adică locurile de start,
schimbarea ştafetei, zonei de elan pentru săritori, etc.
4.1.e. Terenul pentru aruncarea ciocanului
Aruncarea ciocanului este o probă ce presupune lansarea obiectului (ciocanul)
cu ajutorul unei tehnici specifice probei. Tehnica aruncării se bazează pe efectuarea
unei serii de piruete.
Aruncarea cuprinde mai multe faze:
• pregătirea pentru aruncare reprezentată din prinderea mânerului ciocanului cu
ambele mâini,
• elanul – format din câteva rotări ale ciocanului în jurul capului,
• urmate de 2-3 piruete,
• lansarea ciocanului.
La aruncarea ciocanului se utilizează în principal următoarele instalații şi
echipamente:
o Ciocanul construit din trei părți - un cap metalic, un cablu şi un mâner.
Capul metalic. Capul va fi făcut din fier masiv sau din alt metal, dar nu mai
puțin dur ca alama sau dintr-un înveliş din astfel de metal umplut cu plumb sau
din alt material solid. El va trebui să fie de formă sferică. Dacă se foloseşte o
umplutură, aceasta trebuie să fie încorporată în aşa fel ca să nu se poată
mişca şi ca centrul de greutate să nu fie la mai mult de 6 mm de centrul sferei.
Cablul. Cablul va fi făcut dintr-o singură bucată din fir de oțel drept, cu un
diametru de cel puțin 3 mm şi nu va trebui să se alungească în timpul
aruncării. Cablul va putea fi îndoit în inel printr-o buclă la unul sau amândouă
extremitățile, ca procedeu de legătură.
Mânerul. Mânerul trebuie să fie solid, rigid şi fără încheieturi articulate de
orice fel. Gradul general de deformare la un efort de 3,8 kN nu trebuie să fie
mai mare de 3 mm. El va trebui să fie legat la cablu, în aşa fel, ca să nu se
poată roti în bucla cablului, pentru a mări lungimea totală a ciocanului.
o Cercul pentru aruncare - diametrul interior al cercului trebuie să fie de 2,135 m
(± 5 mm). Banda cercului va trebui să aibă o grosime de 6 mm cel puțin şi va fi
vopsită în alb. O linie albă de 5 cm lățime va fi trasată în exteriorul cercului şi
pornind din partea de sus a bandei metalice, pe o lungime minimă de 75 cm
de fiecare parte. Ea va putea fi vopsită sau făcută din lemn, sau alt material
corespunzător. Marginea din spate a acestei linii albe va constitui prelungirea
unei linii teoretice, trecând prin centrul cercului şi perpendiculară pe axul
sectorului de aruncări.

44
 Fig. nr. 14 Cercul pentru aruncarea ciocanului
Cercul ce delimitează zona de elan este confecționat din fier avînd lățimea de
76 mm, iar grosimea de 6 mm. Marginea cercului, pe direcția aruncări, este
prevăzut cu un prag de lemn sau material plastic sub formă circulară cu o
grosime de 10 cm şi o lățime de 11,5 cm.
o Cuşca pentru aruncarea (fig. nr. 15) - toate aruncările de ciocan se vor efectua
din interiorul unui sector înconjurat de o plasă de siguranță (cuşcă) cu scopul
de a asigura securitatea spectatorilor, oficialilor şi a concurenților. Cuşca
descrisă este destinată a fi folosită pe un stadion mare cu spectatori aşezați
de jur împrejurul arenei de competiție şi când în stadion se dispută şi alte
probe. Când nu este acest caz, şi în special pe terenurile de antrenament,
poate fi satisfăcătoare o construcție mai simplă.

45
 Fig. nr. 15 Cuşca pentru ciocan
Cuşca va trebui să fie concepută, fabricată şi menținută în aşa fel, încât să
fie capabilă de a opri un ciocan de 7,260 kg, aruncat cu o viteză atingând 32
metri/secundă. Cuşca trebuie să fie construită în aşa fel, încât să nu existe
pericolul ca ciocanul să ricoşeze sau să se înapoieze spre atlet, sau să treacă
pe deasupra cuştii. Cu condiția ca ea să corespundă tuturor exigențelor
acestei reguli, toate formele de concepție sau de construcție a cuştii pot fi
folosite.

46
 Fig. nr. 16 Cuşca pentru ciocan şi disc pentru discuri concentrice
Cuşca trebuie să aibă un plan în formă de „U” (vezi fig. nr. 16 - Cuşca
pentru ciocan şi disc pentru discuri concentrice). Deschiderea cuştii trebuie să
aibă 6m lățime şi să fie aşezată la 7 m înaintea centrului cercului de aruncare,
ca puncte distale ale distanței de 6 m vor servi părțile interioare ale ochiurilor
plasei. Înălțimea panourilor de plasă trebuie să fie de cel puțin 7 m în partea
din spate a cuştii şi de cel puțin 10 m - pe ultimii 2,8 m în fața punctelor de
întoarcere.

47
 Unitatea de învățare 5
JOCURI SPORTIVE

Cuprins

5.1. Generalități

5.2. Terenul de baschet

5.2.1. Noțiuni generale privind jocul de baschet

5.2.2. Istoric

5.2.3. Baschetul în România

5.2.3.a Dimensionarea şi marcarea terenul de baschet

5.2.3.b. Liniile de aruncări libere și zonele de restricție

5.2.3.c. Instalații şi echipamente utilizate în jocul de baschet

5.2.4. Arbitri, oficiali şi comisar

5.2.5. Regulament minimal

5.3. Terenul de badminton

5.3.1. Noțiuni generale

5.3.2. Scurt istoric

5.3.3. Badmintonul în România

5.3.4. Dimensiunile terenul de joc şi instalațiile aferente

5.3.4.a. Terenul de joc

5.3.3.b. Instalații şi echipamente

5.3.5. Echipamentul de joc

5.1. Generalități
48
 Jocurile sportive se bazează pe trebuința de activitate a ființei vii, cât şi
formarea volitivă şi morală a personalități celor care le practică. Respectarea regulilor
contribuie la formarea capacității de abținere, stăpânirea de sine, rezolvarea
situațiilor din joc, educă prezența de spirit, istețimea, viteza, îndemânarea,
corectitudinea, inițiativa şi spiritul de grup, de echipă. Acțiunile motrice din aceste
jocuri au caracter activ, sunt însumate unui subiect (temă) şi parțial îngrădite de
reguli.
Ca mijloc al educației fizice jocurile sportive urmăresc ca într-o formă plăcută şi
accesibilă să perfecționeze deprinderile motrice de bază, să dezvolte calitățile
motrice de baza : viteza, îndemânarea, rezistența şi forța, să contribuie la educarea
psihomotrică prin formarea sensibilității motrice, a simțului ritmului şi echilibrului, a
orientării în spațiu şi a unor trăsături de personalitate.
Specifică jocului sportiv este activitatea în colectiv, cu toate avantajele ce
decurg din valorificarea ei în cadrul procesului instructiv-educativ, jocul presupunând
cooperare, colaborare cu partenerii de joc, echilibru între interesele, motivele
acțiunilor şi eforturilor personale cu cele ale colectivului din care face parte persoana,
presupune încadrarea în colectiv, acceptarea şi recunoaşterea liderului, asumarea
unor responsabilități, conducerea şi întrajutorarea, atitudinea critică şi autocritică.
Jocul sportiv permite manifestarea inițiativei şi independenței în acțiuni şi
manifestate în rezolvarea unor situații de joc. Acestea devin posibile numai în situația
în care persoana are un minimum de deprinderi, calități motrice suficient dezvoltate şi
a fost instruită să acționeze în limitele unor reguli precise.
Inițiativa şi independența în rezolvarea acțiunilor în diferitele situații oferite de
desfăşurarea jocului la un moment dat, favorizează dezvoltarea unor procese
importante, ca: gândirea (compararea, selectarea, analiza, sinteza etc.), inteligența,
atenția distributivă, creativitatea, memoria etc. Astfel, acelaşi joc poate fi folosit la
orice vârstă, amplificându-i însă cerințele, regulile, mărind distanțele şi numărul
obstacolelor, solicitând din ce în ce mai multă corectitudine.
5.2. Terenul de baschet
5.2.1. Noțiuni generale privind jocul de baschet
Baschetul este unul dintre cele mai răspândite sporturi de echipă din lume; se
caracterizează prin finețea, precizia şi fantezia exercițiilor tehnice şi tactice, prin talia
înaltă şi calitățile fizice deosebite ale sportivilor, toate acestea implicate într-o luptă
sportivă care pretinde spirit de echipă şi de sacrificiu, inteligență şi rezistență
nervoasă.
Un joc de baschet se desfăşoară între două (2) echipe, formate din câte cinci
(5) jucători fiecare. Scopul fiecărei echipe este să introducă mingea în coşul
adversarilor şi să împiedice cealaltă echipă să înscrie.
Jocul este condus de către arbitri (3), oficiali şi un comisar.
Mingea poate fi pasată, aruncată, lovită, rostogolită, driblată, în orce direcție.
Coşul care este atacat de către o echipă este coşul advers, iar coşul care este
apărat de către o echipă este coşul propriu al echipei.

49
 Echipa care înscrie cel mai mare număr de puncte la sfârşitul timpului de joc va
fi învingătoarea jocului respectiv.
Baschetul modern se caracterizează prin efortul susținut de jucători pentru a
menține un ritm de joc rapid, ceea ce presupune sportivi cu o pregătire fizică, tehnică
şi tactică superioară.
Punctele sunt marcate prin aruncarea mingii (ochirea) prin coş de sus; echipa
care acumulează mai multe puncte la sfârşitul jocului câştigă, într-un meci se înscriu
în medie aproximativ 80 – 100 de puncte de echipă, de aceea a crescut considerabil
şi gabaritul jucătorilor folosiți în baschet. Mingea poate fi făcută să înainteze pe teren
prin driblare sau pasând-o altor coechipieri. Actele fizice nesportive (fault) sunt
penalizate şi există restricții asupra modului în care este folosită mingea (încălcări).
De-a lungul timpului, în baschet s-au dezvoltat tehnicile obişnuite de ochire,
pasare şi driblare, dar şi de poziționare a jucătorilor, precum şi structurile ofensive şi
defensive. De obicei, jucătorii cei mai înalți vor ocupa centrul sau una dintre cele
două poziții de înaintare, iar jucătorii mai mici de statură sau cei care au viteză şi cele
mai bune abilități de mânuire a mingii, vor ocupa poziția de pază. În timp ce
baschetul competițional are nişte reguli bine stabilite, numeroase variante de baschet
s-au dezvoltat pentru jocurile ocazionale. În multe țări, baschetul este un sport
popular, cu mulți spectatori.
5.2.2. Istoric
Vechile populații incaşe, maya şi aztece practicau un joc în care mingea era
aruncată într-un inel de piatră, suspendat orizontal pe un zid. Băştinaşii din Florida
aveau o țintă formată dintr-un coş de nuiele iar indienii din America plasau un fel de
coş în trunchiuri de copac.
În anul 1891, un tânăr asistent de la colegiul Springfield, din statul
Massachusetts, SUA, pe numele său James A. Naismith, încercând să facă mai
variate lecțiile de educație fizică ale studenților, cu un conținut mai atractiv şi mai
dinamic, fără condiții materiale deosebite, a combinat unele reguli din jocul de fotbal
cu 13 reguli noi şi a înlocuit poarta cu un coş suspendat pe un perete. Astfel a luat
naştere sportul căruia i s-a spus apoi basketball (basket = coş, ball = minge).
La început echipele erau alcătuite din câte 50 de jucători, apoi numărul s-a
redus treptat pentru a se ajunge la echipe formate din 5 jucători pe teren. Jocul se
răspândeşte în Europa, fiind prezentat demonstrativ la Jocurile Olimpice din 1904 (de
la St. Louis). În 1932 se constituie Federația Internațională de Baschet Amator
(F.I.B.A.) şi din 1935 se dispută Campionatul European (la care a participat şi țara
noastră).
5.2.3. Baschetul în România
Jocul de baschet se răspândeşte în Europa de la începutul secolului XX, fiind
prezentat demonstrativ la Jocurile Olimpice din 1904. În 1932 se constituie Federația
Internațională de Baschet Amator (F.I.B.A.). România s-a aflat printre cele 8 țări
membre fondatoare ale forului mondial alături de Anglia, Argentina, Cehoslovacia,

50
Grecia, Italia, Lituania, Elveția şi Portugalia. Din 1935 se dispută Campionatul
European (la care a participat şi țara noastră).
La noi în țară, primele demonstrații de baschet au fost făcute în 1920. Până în
1923, baschetul se practica în special în liceele din capitală, organizându-se sporadic
competiții interşcolare. Unul dintre liceele celebre la acea vreme a fost „Mihai
Viteazul”, învingător în prima competiție interliceană organizată la noi în țară. De
altfel, liceul „Mihai Viteazul” a fost şi prima instituție care a beneficiat de un teren
regulamentar de baschet. Începând cu anul 1928 se constituie diferite echipe,
exclusiv masculine, la cluburile Sportul Studențesc, Juventus sau T.C.R.
Federația Română de Baschet şi Volei ia ființă în 1931. Tot atunci este
organizat şi primul campionat regional masculin. În acea perioadă nu existau mai
mult de 150-200 sportivi legitimați, baschetul trăind mai ales din insistențele şi
pasiunea unor animatori. După 23 august 1944, odată cu instaurarea regimului
comunist acest sport începe să aibă caracter de masă, ca de altfel majoritatea
activităților sportive din acea vreme. Sunt organizate campionate republicane
(începând cu anul 1947), se participă la primele Jocuri Balcanice (1946), sunt
organizate anual campionate şcolare şi universitare, precum şi festivaluri de
minibaschet pentru copii.
5.2.3.a. Dimensionarea şi marcarea terenul de baschet
Terenul de joc este o suprafață dreptunghiulară, plană şi dură, liberă de orice
obstacol. Dimensiunile terenului trebuie să fie de 28 m în lungime (L) pe 15 m în
lățime(l), acestea fiind măsurate de la marginea interioară a liniilor care delimitează
terenul. Federațiile naționale au autoritatea să aprobe pentru competițiile naționale,
terenurile de joc existente cu dimensiunile minime de 26 m lungime (L) şi 14 m lățime
(l).

51
 Fig. nr. 17 Terenului de baschet
Terenul de joc va fi delimitat de linii. Toate liniile trebuie să fie trasate cu
aceeaşi culoare (de preferință alb), să aibă o lățime de 5 cm şi să fie clar vizibile.
Aceste linii sunt: liniile de fund (pe lățimile terenului) şi liniile laterale (pe
lungimile terenului). Aceste linii nu fac parte din terenul de joc. Orice obstacol inclusiv
scaunele din zona băncii echipelor trebuie să fie situate la cel puțin 2 m distanță de
terenul de joc.
Linia de centru trebuie trasată, paralel cu liniile de fund, din punctele centrale
ale fiecărei linii laterale. Ea va fi prelungită cu 15 cm în afara fiecărei linii de tuşă.

52
 Fig. nr. 18 Terenul de baschet - marcaje
Cercul central trebuie trasat la centrul terenului şi va avea o rază de 1,80 m
măsurată de la marginea exterioară a circumferinței. Dacă suprafața cercului central
este colorată, atunci culoarea va fi aceeaşi cu cea a zonelor de restricție.
Semicercurile vor fi trasate pe terenul de joc având centrul la jumătatea liniilor de
aruncări libere şi o rază de 1,80 m măsurată de la marginea exterioară a liniilor care
le delimitează.
5.2.3.b. Liniile de aruncări libere şi zonele de restricție
O linie de aruncări libere trebuie trasată paralel cu fiecare linie de fund.

Fig. nr. 19 Zona de restricție

Marginea ei exterioară trebuie situată la 5,80 m de la marginea interioară a liniei
de fund şi trebuie să aibă 3,60 m lungime. Centrul liniei trebuie situat pe linia
imaginară care uneşte mijlocul celor două linii de fund.
Zonele de restricție trebuie să fie spațiile delimitate pe terenul de joc de liniile de
fund, liniile de aruncări libere şi liniile care unesc extremitățile liniilor de aruncări
53
libere cu punctele situate pe liniile de fund la 2,45 m de o parte şi de cealaltă a
mijlocului acestor linii, măsurate de la marginea exterioară a acestor linii. Toate
aceste linii, cu excepția liniilor de fund, fac parte din zona de restricție.
5.2.3.c. Instalații şi echipamente utilizate în jocul de baschet
Următorul echipament tehnic va fi necesar, pentru desfăşurarea jocului de
baschet:
• Instalațiile coşului de baschet, cuprinzând:
✓ panourile,
✓ coşurile - cuprinzând (mecanismul pentru diminuarea presiunii) inelele şi
plasele,
✓ structura de susținere a panourilor, inclusiv capitonajul.
• Mingi de baschet;
• Cronometrul de joc;
• Tabela de scor;
• Cronometrul de 24 secunde;
• Cronometru (nu cronometrul de joc) sau un dispozitiv adecvat (vizibil), pentru
cronometrarea minutelor de întrerupere;
• Două (2) semnale sonore, distinctiv diferite şi puternice;
• Foaia de arbitraj;
• Indicatoare pentru greşelile jucătorului;
• Indicatoare pentru greşelile de echipă;
• Săgeata pentru posesie alternativă;
• Podeaua de joc;
• Terenul de joc;
• Iluminatul adecvat.
Panoul de baschet este fabricat din metal, sticlă, lemn sau plastic, având
grosimea de 3 cm, iar inelul acestuia fiind plasat la 3 m de sol având un diametru de
40 cm.
Mingea de baschet este confecționată dintr-o cameră de cauciuc, acoperită cu
o anvelopa de piele, material plastic sau cauciuc, având greutatea de 600-650 gr. și
circumferința de 75–80 cm. Pentru competițiile feminine mingea trebuie să aibă
următoarele caracteristici: circumferința între 724-737 mm, iar greutatea mingii să fie
cuprinsă între 510-567 gr.
Mingea de baschet trebuie să fie umflată cu aer în aşa fel încât atunci când este
lăsată să cadă pe suprafața de joc de la înălțimea de 1,80 m, măsurată de la baza
mingii, ea trebuie să sară la o înălțime de 1,20-1,40 m.
5.2.4. Arbitri, oficiali şi comisar
Arbitri trebuie să fie un arbitrul principal şi unul (1) sau doi (2) arbitri secunzi. Ei
vor fi ajutați de cǎtre oficiali şi de un comisar, dacǎ este prezent.
Oficialii trebuie sǎ fie, un scorer, un ajutor de scorer, un cronometror şi un
operator de douăzeci şi patru (24) secunde.

54
 Comisarul trebuie sǎ se aşeze între scorer şi cronometror. Datoria sa
principalǎ,este de a supraveghea munca oficialilor şi sǎ ajute arbitrul principal şi
arbitrul secund (arbitri secunzi), în desfǎşurarea normalǎ a jocului.
Arbitri desemnați, pentru un anumit joc, nu trebuie sǎ aibǎ nici un fel de legǎturǎ
cu oricare dintre echipele prezente pe terenul de joc.
Echipamentul arbitrilor, constǎ din bluza de arbitru, pantalon lung negru, şosete
negre şi pantofi de baschet negri.
Arbitri şi oficialii trebuie să fie echipați, în mod uniform.
5.2.5. Regulament minimal
Un joc de baschet are loc între două echipe a câte 5 jucători pe teren fiecare.
Scopul fiecarei echipe este să introducă mingea în coțul adversarilor şi să încerce să
împiedice cealaltă echipa să înscrie. Echipa care înscrie cele mai multe puncte la
terminarea timpului de joc va fi învingătoarea jocului respectiv. Mingea poate fi
pasată, aruncată, lovită, rostogolită, driblată, în orice direcție. De asemenea,
adversarul poate fi depăşit prin procedeul numit „fentă”.
Un meci de baschet se desfăşoară în 4 reprize de câte 10 minute fiecare, cu o
pauză de 2 minute între sferturile 1-2 şi 3-4, precum şi o pauză de 15 minute între
sferturile 2-3 conform regulamentului FIBA. În campionatul nord-american NBA
meciul se desfăşoară în 4 reprize de câte 12 minute fiecare. Spre deosebire de alte
jocuri, la baschet se cronometrează timpul efectiv de joc, cronometrul fiind oprit la
toate întreruperile jocului. Coş înscris este valabil numai dacă mingea intră în coş pe
deasupra lui şi trece prin el. Dacă în momentul aruncării jucătorul se află în exteriorul
liniilor de trasare a semicercului, atunci aruncarea va valora 3 puncte. Dacă
aruncătorul se va afla în interiorul sau în contact cu linia de trasare a semicercului,
aruncarea va valora 2 puncte. Fiecare aruncare de la linia de aruncări libere va
valora 1 punct. Un meci de baschet nu se termină niciodată cu un scor de egalitate
între cele două echipe. Au existat competiții în care echipele puteau termina la
egalitate un meci, în cazul desfăşurării unei competiții stil tur - retur, dar numai în
cazul meciului tur. În cazul în care la sfârşitul timpului regulamentar de joc cele două
echipe se află la egalitate, meciul se va prelungi cu o repriză de prelungire de 5
minute de joc efectiv. Dacă şi la capătul acestei reprize situația de egalitate continuă,
meciul se va prelungi cu atâtea reprize cât este necesar ca la final o echipă să aibă
cel puțin un punct mai mult decât adversara sa.
După fiecare coş marcat, mingea se repune în joc de către echipa aflată în
apărare din orice loc aflat înapoia liniei de fund a propriului teren. Timeout-ul se
poate acorda în ambele reprize de câte două ori fiecărei echipe, la cererea
antrenorului sau a jucătorilor.
În jocul de baschet sunt sancționate (prin pierderea mingii), fie abaterile de la
regulament, fie greşelile personale (efectuate prin contact direct cu un adversar). În
timpul driblingului jucătorul se poate deplasa pe teren, dar dacă a oprit driblingul, nu-l
poate relua, făcându-se vinovat astfel de „dublu dribling”.
Pivotul este un post deținut de un jucător într-o echipă de baschet. Mai poate
desemna mişcarea unui jucător cu mingea, care menține cu un picior contactul cu
55
solul, iar cu celălalt îşi schimbă direcția o dată sau de mai multe ori. Regula paților
interzice jucătorului aflat în posesia mingii să se deplaseze cu ea în brațe. Regula
celor 3 secunde nu permite unui jucător în atac să stea mai mult de 3 secunde în
suprafața de aruncări libere sau să țină mai mult de 5 secunde mingea în posesia sa,
fără s-o bată în podea. Regula celor 8 secunde obligă echipa care are mingea să
treacă în acest interval de timp în terenul advers (cu mingea). Regula celor 24 de
secunde impune echipei în atac să arunce la coş în timp de maximum 24 de
secunde. Un jucător care comite 5 greşeli personale în timpul jocului este eliminat
definitiv de pe teren.
5.3. Terenul de badminton
5.3.1. Noțiuni generale
Badmintonul este un sport în care doi jucători sau două perechi de jucători
joacă plasându-se fiecare de câte o parte a unui fileu care împarte terenul
dreptunghiular în două jumătăți egale. Cei doi jucători sau două perechi câştigă
puncte lovind un fluturaş (mingea) cu racheta de badminton astfel încât acesta să
treacă peste fileu şi să aterizeze în terenul advers.
5.3.2. Scurt istoric
Adevăratul strămoş al jocului cu mingea cu pene a apărut în Europa, în secolul
al XVII-lea, perimind denumirea „Jeu volant” adică „jocul zburătorului”. L-a început s-
a practicat într-un cadru restrâns, în curțile regale şi domneşti, deşi îmbrăcămintea în
stil „rococo”, conform modelului de atunci, influența negativ dinamismul şi
amplitudinea mişcărilor. Se spune că regina suedeză, Cristina (1626 – 1689), era o
foarte bună jucătoare. Se antrena zilnic, ca şi sportivii de astăzi, pentru a practica un
joc sigur, cu lovituri precise şi puternice, cu ajutorul cărora putea învinge chiar şi
adversari de sex opus.
Regulamentul jocului, care, cu mici modificări, este valabil şi în zilele noastre, a
fost adus prima dată în Europa de către ofițerii britanici care au cunoscut în India, în
jurul anului 1860, un joc foarte asemănător cu cel de astăzi numit „Poona”. S-a
constatat că aceasta este de fapt jocul ,, Oibane ”, practicat cu câteva sute de ani
mai devreme, în Japonia.
5.3.3. Badmintonul în România
Badmintonul, joc cunoscut la noi de curănd, datorită atractivitații lui şi faptul că
nu necesită amenajări speciale şi nici echipament complex, are o mare priză în
rândul maselor.
Primele încercări de a organiza regulamentar competiții de badminton s-a făcut
de către Casa Copiilor din Tărgu-Mureş în decembrie 1975. La concursul dotat cu
cupa ,,30 Decembrie” au participat elevi din 16 şcoli ale municipiului Târgu-Mureş.
În 1976, Comitetul Județean U.T.C. Mureş organizează primul concurs
interjudețean de badminton, dotat cu ,,Cupa Mureşul”, la care au participat peste 100
jucători şi jucătoare din 12 județe.
Tot mai mulți tineri şi vârstnici au început să îndrăgească şi să practice acest
joc. Raspândirea lui a avut ca urmare înființarea unor secții de badminton pe lângă
56
asociații şi cluburi sportive din: Reşița, Cluj, Bucureşti, Braşov, Timişoara, Târgu
Mureş, Baia Mare.
Primele întâlniri internaționale s-au desfăşurat la Târgu Mureş în decembrie
1979, între echipele de copii şi juniori ale Casei Copiilor din Târgu Mureş şi formațiile
similare din oraşul Zsombo a cărei echipă reprezentativă era campioana Ungariei la
copii.
Federația Româna de Badminton a fost fondată în data de 29 ianuarie 1990 şi
s-a reorganizat în conformitate cu Legea Educației Fizice şi Sportului nr. 69/2000, iar
din acel moment competițiile organizate pe plan național s-au desfăşurat conform
calendarului competițional.
În momentul de față competițiile cuprinse în calendarul competițional se
realizează pe probe şi categorii de vârstă, astfel: proba pe echipe şi probele
individuale : Simplu Băieți (SB); Simplu Fete (SF); Dublu Băieți (DB); Dublu Fete (DF)
şi Dublu Mixt (Mx).
Categoriile de vârstă participante în competițiile federației sunt următoarele: U11, U
13, U 15, U 17, U 19, U 23, Seniori şi Veterani.
5.3.4. Dimensiunile terenul de joc şi instalațiile aferente
5.3.4.a. Terenul de joc
Terenul este dreptunghiular (vezi fig. nr. 20), latura lungă măsoară 13,40 metri,
iar lățimea 6,10 metri, la jocul de dublu, sau 5,18 metri, la jocul de simplu, diagonala
întregului teren va fi de 14,723 metri.
Toate liniile care definesc suprafața de joc fac parte din teren şi este de preferat
să fie de culoare albă sau galbenă, cu lățimea de 40 mm.
Pentru testarea vitezei corecte a mingilor de joc, în mod opțional, sunt
practicate două repere în interiorul fiecărei linii laterale a careului de serviciu de la
jocul de simplu, la 530 mm şi respectiv 990 mm față de exteriorul liniei de fund,
lațimea liniilor va fi în interiorul măsurătorilor date.

57
 Fig. nr. 20 Terenul de badminton - marcaje
Lațimea de 40 mm a liniilor mediene va fi egal împărțită între careurile de servici
dreapta şi stânga.
Lațimea de 40 mm a liniilor care delimitează careul de servici, din față şi în
spate, de la jocul de dublu, va fi în interiorul dimensiunii de 3,960 m care defineşte
lungimea respectivelor careuri de servici.
5.3.4.b. Instalații şi echipamente
o Stâlpii care susțin fileul vor avea o înălțime măsurată de la sol de 1,55 m şi vor
fi suficient de solizi ca să susțină fileul întins, ei vor fi aşezați pe proiecția liniei
laterale a terenului de dublu, chiar dacă se joacă meci de simplu, la mijlocul
lungimi de 13,40 metrii.
o Fileul va fi făcut din fir subțire dar rezistent de culoare închisă, având o rețea
uniformă de ochiuri de minimum 15 mm latura şi de maximum 20 mm. Va fi
perfect întins între cei doi stâlpi, lațimea lui fiind de 760 mm, lungimea fiind de
6,10 metri.
Marginea de sus a fileului va fi tivită cu o bandă albă, dublă, pe interiorul
careia se află cablul cu care se ancorează pe stâlpi.
Înalțimea fileului trebuie să fie de 1,524 m la centru şi evident, 1,55m la
nivelul stâlpilor, prin vârful cărora trece cablul de susținere care se prinde pe
stâlpi prin diferite dispozitive.
o Mingea (fluturaşul), poate fi fabricată atât din materiale sintetice cât şi naturale
(pene naturale şi lemn de plută), sau prin combinarea acestora, urmând să se
păstreze caracteristicile generale de zbor.
58
 Fluturaşul confecționat din pene, cu baza din plută acoperită cu un strat
subțire din piele va avea 16 pene fixate în baza de aceiaşi lungime (cuprinsă
între 62 mm şi 70 mm, măsurată din vârful penei până la intrarea în baza de
plută), vârfurile trebuind să formeze un cerc cu diametru între 58 mm şi 68 mm
.
Baza din plută trebuie să fie cu diametrul între 25 mm şi 28 mm fiind
rotunjită la capăt, mingea în întregime trebuind să cântărească între 4,74 şi
5,50 de grame.
Pentru testarea fluturaşului se va folosii o lovitură de sub încheietura
pumnului, iar contactul rachetei cu mingea se va produce înapoia liniei din
spatele terenului. O minge cu o viteză corectă va trebuii să aterizeze, față de
linia din spate a terenului opus, la mai puțin de 530 mm şi nu la mai mult de
990 mm, adică între cele două marcaje (opționale) practicate tocmai pentru
testarea mingei.
o Racheta de badminton va fi o structură plată, formată din mânerul rachetei, tija
şi capul sau rama rachetei care nu va depăşii lngimea de 680 mm şi lățimea
de 230 mm.
Suprafața de lovire a rachetei va fi plată, formată dintr-o rețea de de corzi
încrucişate, nu mai dense în centru decât pe margini, ataşate de ramă.
Suprafața cordajului nu va depăşii lungimea de 280 mm şi lațimea de 220 mm.
Racheta nu va avea protuberante sau obiecte ataşate, altele decât cele
necesare exclusiv pentru protecția împotriva uzurii şi a vibrațiilor, ori pentru a
distribuii greutatea sau pentru a asigura racheta de mână cu o sfoară, dacă au
dimensiuni rezonabile şi sunt astfel plasate încât să corespundă scopului şi
vor fi lipsite de orice dispozitiv care i-ar permite jucătorului să modifice forma
rachetei.

5.3.5. Echipamentul de joc permis

Regulamentul IBF are reguli foarte precise pentru ceia ce înseamnă
echipament permis: articole de îmbrăcăminte şi absolut orice ajută jucătorul în timpul
meciului (pulovere, tricouri, pantaloni scurți, pantofi de sport, şosete, banderole
pentru cap, şepcuțe, bandaje, genunchere, cotiere etc.).
În ceea ce priveşte culorile echipamentului de joc, care trebuie să fie atrăgător
ca prezentare, pentru şi în spiritul jocului de badminton, (ex. nu sunt indicate tricourile
T-shirt gen “de plajă”). Echipamentul de joc poate fi de orice culoare sau combinație
de culori, IBF stabilind funcție de competiție sau proba desfăşurată, reguli speciale
de respectat cu privire la culoare, reclame, desen, dimensiunile şi forma înscrisurilor
etc.).

59
 Unitatea de învățare 6
Jocuri sportive
Cuprins
6.1. Terenul de baseball
6.1.1. Istoria baseball-ului în România
6.1.2. Dimensiunile terenul de joc
6.1.3. Pozițiile jucătorilor şi bazele terenului
6.1.4. Echipamentul de baseball
6.2. Terenul de fotbal
6.2..1. Noțiuni generale ale jocului de fotbal
6.2.2. Etimologie
6.2.3. Istorie și evoluție
6.2.4. Fotbalul în lume
6.2.5. Fotbalul feminin
6.2.6. Fotbalul în România
6.2.7. Dimensionarea şi marcajul terenurilor de fotbal
6.2.7. a. Suprafața
6.2.7.b. Mărimea terenului (dimensiuni)
6.2.7.c. Marcajul terenului
6.2.7.d. Suprafața de poartă
6.2.7.e. Suprafața de pedeapsă
6.2.7.f. Arcul de cerc de la colțul terenului de joc
6.2.8. Instalații şi echipamente utilizate la jocul de fotbal
6.2.8.a. Steagurile
6.2.8.b. Porțile
6.2.8.c. Tabelă elecronică fixă
6.2.9. Echipamente şi regulament
6.2.9.a. Mingea - descriere şi dimensiuni
6.2.9.b. Jucători și echipament
6.2.9.c. Oficialii
6.2.9.d. Aplicabilitatea regulilor
6.2.9. e. Timpul normal de joc
6.2.9.f. Foruri conducătoare
6.2.10. Competiții internaționale globale
60
 6.2.11. Competiții internaționale majore
6.2.12. Economie

6.1. Terenul de baseball

Baseball-ul este un joc sportiv de echipă, asemănător oinei de la noi. Baseballul
se aseamănă în unele privințe cu multe alte sporturi cu mingea şi care folosesc
bastonul, cum sunt cricketul, rounders sau pesapallo, jucate în diferite regiuni ale
lumii.
O minge (engleză: ball) cam de mărimea unei mingi de tenis este aruncată de
un jucător defensiv numit pitcher către un prinzător catcher iar un jucător ofensiv
batter încearcă să o lovească cu o bâtă rotundă, netedă, numită bat înainte ca
prinzătorul să o poată prinde. Mingea se numeşte şi ea tot baseball. Scorul se
realizează de către batter care fuge şi atinge o serie de patru semne situate pe sol,
numite baze. În engleză, baseball mai este uneori numit hardball pentru a-l diferenția
de softball, cu care este înrudit îndeaproape, şi de alte jocuri similare.
Baseball este un sport care se joacă frecvent în America de Nord şi Sud dar s-a
dezvoltat foarte mult şi în Asia. În acest moment, baseball-ul este extrem de popular
în țări ca SUA, Mexic, Japonia sau Coreea. În mare, scopul jocului este acela de a
puncta de cât mai multe ori, acest lucru fiind posibil doar în momentul în care jucătorii
unei echipe reuşesc să lovească mingea cu bâta. Un aruncător (pitcher) lanseaza
mingea către un coechipier de-al său, prinzătorul (catcherul). Cealaltă echipă se află
în ofensivă, jucătorii venind pe rând la bâta. Scopul echipei din ofensivă este să
lovească cu bâta mingea şi să atingă, prin alergare, o serie de patru semne situate
pe sol (baze). În momentul în care un jucător cucereşte 4 baze se spune că s-a
realizat un run iar echipa respetivă acumulează un punct.
6.1.1. Istoria baseball-ului în România
Istoria baseball-ului în România începe în anul 1990, când pe fondul experienței
îndelungate a practicării oinei – considerat sportul nostru național – erau create
premise pentru introducerea acestui joc sportiv, cu o largă răspândire în lume.
Un grup de inițiativă, între care şi fostul secretar general al FR de Oină, Cristian
Costescu, şi o parte dintre instructorii, arbitrii şi jucători de oină, adepți ai baseball-
ului, din Botoşani, Suceava, Neamț, Bucureşti, Călăraşi, Teleorman, au realizat
această acțiune. Astfel, data de 4 februarie 1990 consfințeşte momentul înțiințării
Federației Române de Baseball.
FRBS este afiliată din anul 1990 la IBAF şi CEB, iar din 1992 la IFS şi EFS.
6.1.2. Dimensiunile terenul de joc
Baseballul se joacă pe o suprafață cu iarbă şi pământ numită teren de baseball
sau baseball pitch.
Partea de teren din afară – Outfield este de obicei acoperită cu iarbă, iar cea
dinăuntru este de obicei din pământ afânat.
61
 Fig. nr. 21 Terenul de baseball şi repartizarea jucătorilor
Adevărul este că se poate juca baseball pe orice suprafață disponibilă, cum ar fi
terenuri de fotbal, hochei pe iarbă, un teren liber, un parc sau în orice loc care vă
permite să alergați. Cu cât terenul e mai nivelat, cu atât mai bine pentru jucători,
mingea putându-se rostogoli uniform. Dacă mingea ar lovi o piatră, ar putea să sară
în sus şi să lovească un jucător, ceea ce nu este plăcut nimănui.
Dimensiunile terenului de joc diferă, în funcție de categoria de vârstă. La copii
(până la 15 ani) şi la softball (feminin), rombul are laturile apropiate de 18,4 m,
celelalte două de 27,4 m. La seniori, acestea sunt de aproximativ 27 m, respectiv 36
m. Laturile întregului teren au de asemenea dimensiuni variabile, în jur de 61m,
respectiv 120 m. Mingea se lansează dintr-un cerc aflat la 12 m, respectiv 18 m de
baza mamă. Diametrul acestuia este de aproximativ 5,5 m. Pitcher-ul arunca mingea
spre catcher, coechipierul sau aflat în spatele celui care loveşte mingea (batter-ul,
adversarul aflat în atac). Catcher-ul este pactic cel care conduce jocul defensiv,
acesta având vizibilitate asupra întregului teren şi rolul de căpitan de echipă. În fața
sa sunt două spații rezervate batter-ului, în stânga şi dreapta, în funcție de mâna cu
care loveşte acesta. În spatele său, de asemenea pe ambele părți, sunt spațiile de
încălzire rezervate celor care urmează la bâtă. Ordinea acestora este dinainte
stabilită. Echipa aflată în atac are două spații rezervate antrenorilor, în spatele
bazelor 1 şi 3, care dirijează jucătorii în tentativa lor de a parcurge cele patru laturi
ale terenului.
6.1.3. Pozițiile jucătorilor şi bazele terenului
La o partidă, echipa este formată din 9 jucători. Când sunt în ofensivă, aceştia
vin pe rând la bâtă să lovească iar când sunt în defensivă, jucătorii sunt repartizați
strategic pe tot terenul astfel încât să acopere cât mai bine suprafața de joc. Cei 9
jucători care evolueaza într-o partidă sunt:
1) pitcher (cel care aruncă),
2) catcher (cel care prinde),
62
 3) baza 1 (jucător la prima bază),
4) baza 2 (jucător la a 2-a bază),
5) shortstop (jucător între a 2-a şi a 3-a bază cu sarcini defensive foarte
importante),
6) baza 3 (jucător la a 3-a bază),
7) afară stânga (jucător outfield situat în stânga),
8 ) afară centru (jucător outfield situat în centru),
9)afară dreapta (jucător outfield situat în dreapta).
Terenul de baseball are 4 baze dispuse pe fațeta unui diamant (de aceea
terenul de baseball este adesea numit şi „diamant”). Bazele se află la distanțe egale.
Pe lângă baze, mai există lăcaşul pitcherului („Pitcher’s Rubber” sau „Pitcher’s
Plate”) şi se află în centrul bazelor.
Bazele poartă următoarele nume:
• Baza-casă (Home plate) – este baza în care stă jucătorul cu bastonul, spre
care aruncă mingea pitcherul. Este locul în care catcherul stă în spate şi este
locul spre care echipa aflată în atac încearcă să ajungă pentru a înscrie un
punct (o alergare numită run). Este singura bază care nu are formă de pătrat.
• Baza 1 - aflată pe partea dreaptă a bazei-casă şi este prima bază spre care
aleargă jucătorii, de aici şi numele.
• Baza 2 - este baza următoare, aflată în vârful diamantului, perpendicular pe
baza-casă şi în spatele lăcaşului pitcherului.
• Baza 3 - este baza următoare, după baza 2 şi este ultima bază care trebuie
atinsă înainte de a ajunge în baza-casă.
Lotul unei formații de baseball este format în general din 25 de jucători dintre
care 13 hitteri (cei care lovesc cu bâta) şi 12 pitcheri (cei care aruncă mingea). La
rândul lor, pitcherii sunt împărțiți în 5 pitcheri principali sau starting pitcheri (cei care
încep partida) şi alți 7 care formează aşa zisul bullpen (cei care schimbă un starting
pitcher pe finalul partidei în momentul în care acesta oboseşte sau nu mai aruncă
bine). Pitcherii din bullpen sunt prezenți la fiecare meci în comparație cu starting
pitcherii care sunt rotiți, câte unul din fiecare meci. Un starting pitcher care are în
medie 100 de aruncări pe partidă, are nevoie de cel puțin 4-5 zile pentru a-şi reveni şi
pentru a putea arunca din nou.
6.1.4. Echipamentul de baseball
Echipamentul specific nu este foarte complicat, jucătarii au nevoie de:
o mănuşă specială, cu ajutorul căreia să prindă mingea,
o o bâta,
o o minge.

Bâta şi mingea (vezi figura alăturată) de baseball sunt asemănătore jocului

de oină.
Echipament de protecție este format dintr-o:
o vestă,

63
 o cască, purtată de persoana din spatele celui ce trebuie să lovească mingea cu
bâta.

6.2. Terenul de fotbal

6.2.1. Noțiuni generale ale jocului de fotbal
Fotbalul este un sport de echipă ce se dispută între două echipe alcătuite din 11
jucători fiecare. La începutul secolului XXI era jucat de peste 250 de milioane de
jucători în peste 200 de țări, ceea ce îl face cel mai popular sport din lume.
Se joacă cu o minge sferică pe un teren dreptunghiular, acoperit cu iarbă, cu
câte o poartă la fiecare capăt. Scopul jocului este de a înscrie goluri introducând
mingea în poarta adversarului. În afara portarului, ceilalți jucători nu se pot folosi de
mâini pentru a manevra mingea. Câştigătorul meciului este echipa care a înscris mai
multe goluri la încheierea partidei.
Originile fotbalului se află undeva în urmă cu peste 2000 de ani. În 2004, forul
ce guvernează acest sport la nivel mondial FIFA (Fédération Internationale de
Football Association a recunoscut China ca fiind locul de naştere al fotbalului. În jurul
anului 200 î.e.n. chinezii jucau un sport asemănător numit cuju. Regulile au evoluat
cu timpul, astfel ajungându-se la sportul practicat astăzi.
În primăvara anului 2001, FIFA informa că peste 240 de milioane de oameni
joacă regulat fotbal, în peste 200 de țări de pe întreg globul. Regulile sale simple şi
echipamentul redus şi ieftin, necesar practicării fotbalului au contribuit, fără îndoială,
la creşterea popularității sale.
În multe zone ale lumii, fotbalul naşte pasiuni enorme şi joacă un rol foarte important
în viața fanilor, a comunităților locale şi chiar a națiunilor; este deseori numit cel mai
popular sport din lume. Este recunoscut în multe țări drept: sportul rege.
6.2.2. Etimologie
Legile jocului au fost formate în Anglia de The Football Association în 1863,
unde a primit denumirea de association football, pentru a nu se confunda cu numele
altor forme de fotbal existente în acele timpuri, printre care fotbalul american sau
fotbalul australian. În aceste zone este cunoscut şi sub numele de soccer, termen
originar din Anglia, apărut în anii 1880 ca o abreviere Oxford "-er" a cuvântului
asociație.
6.2.3. Istorie şi evoluție
Anglia a jucat cu Scoția în primul meci de fotbal internațional (The Oval, 1872).
Regulile jocului au fost conturate la mijlocul secolului al XIX-lea pentru a
standardiza regulile unei mari varietăți de jocuri asemănătoare, jucate în şcolile din
Marea Britanie.
Astăzi, regulile jocului sunt stabilite de International Football Association Board
(IFAB). Aceasta a luat ființă în 1886 după o întâlnire a Federației Engleze de Fotbal,

64
a Federației Scoțiene de Fotbal, a Federației Galeze de Fotbal şi a Federației
Irlandeze de Fotbal în Manchester.
Prima ligă de fotbal a fost creată în Anglia, în 1888 de preşedintele clubului
Aston Villa, William McGregorFormatul inițial conținea 12 echipe din centrul şi nordul
Angliei.
Federația Internațională de Fotbal FIFA, s-a format la Paris în 1904, iar
reprezentanții săi au hotărât să adopte regulile create de IFAB. Popularitatea
crescândă a jocului a condus la unirea reprezentanților celor două federații (FIFA si
IFAB). Astăzi, conducerea acestora este formată din 4 reprezentanți FIFA şi câte 1
reprezentant al fiecărei federații britanice.
6.2.4. Fotbalul în lume
Conform unui sondaj realizat de FIFA în anul 2013, aproximativ 290 de milioane
de oameni din întreaga lume sunt implicați activ în fotbal, inclusiv jucători, arbitri şi
cei din staffurile tehnice. Dintre aceştia, 265 de milioane joacă fotbal profesionist,
semi-profesionist sau amator, luând în considerare atât bărbați, femei, cât şi tineri din
loturile de juniori. Această cifră reprezintă aproximativ 4% din populație. Confederația
cu cel mai mare procent de persoane implicate activ în fotbal este CONCACAF, cu
8,53% din populație. La polul opus se află AFC, cu numai 2,22%. UEFA are o rată de
7.59%, CONMEBOL de 7.47%, OFC de 4.68% şi Confederația Africană de Fotbal de
5,16%. Există peste 1,7 milioane de echipe la nivel mondial şi aproximativ 301.000
de cluburi.
Țara cu cei mai mulți jucători activi (cu excepția loturilor de tineret) este China,
care are 26.100.000 jucători. Alte țări care urmează sunt: Statele Unite ale Americii
(24.400.000), India (20,5), Germania (16,3), Brazilia (13,1) şi Mexic (8,4). Pe de altă
parte, sunt şi zone cu sub 1000 de jucători, cum ar fi Montserrat, cu numai 300 de
jucători, Insulele Virgine Britanice (658), Anguilla (760) şi Insulele Turks și Caicos
(950).
6.2.5. Fotbalul feminin
Fotbalul nu a fost de la început un sport popular pentru sexul frumos. Barierele
sociale şi culturale au împiedicat de multe ori intrarea deplină a femeilor în sport.
Femeile au jucat fotbal încă din 1895, când, în nordul Londrei, s-a jucat primul meci
de fotbal feminin. A fost, de obicei, asociat cu jocul de caritate şi cu exercițiul fizic, în
special în Regatul Unit. Percepția a început să se schimbe în anii '70, odată cu
înființarea primelor asociații de fotbal feminin. Fotbalul reprezintă cel mai important
sport de echipă pentru femei în mai multe țări şi unul dintre puținele sporturi cu ligi
profesioniste.
Acest sport a avut o "epocă de aur" în Regatul Unit, la începutul anilor 1920,
când 50.000 de spectatori erau prezenți la unele meciuri; Acest lucru a fost oprit la 5
decembrie 1921, când Asociația Engleză de Fotbal a votat pentru interzicerea
practicării jocului de către femei pe terenul echipelor membre. În 1971, interdicția a
fost ridicată prin vot de către UEFA. Din 1991, FIFA organizează Campionatul
Mondial de Fotbal Feminin, competiție care are loc o dată la patru ani.

65
 Conform unui sondaj realizat de FIFA, sunt aproximativ 26 milioane de jucători
în întreaga lume. În medie, unul din 10 jucători este femeie.
6.2.6. Fotbalul în România
Echipa națională de fotbal a României îşi începe activitatea prin meciul din 8
iunie 1922, de la Belgrad, contra Iugoslaviei, scorul fiindu-i favorabil, 2-1. La 20 mai
1923, Comisia de Fotbal a FSSR (Federația Societăților Sportive din România) este
admisă la Congresul de la Zürich ca membră a FIFA. În această calitate de membră
a FIFA, România participă la Turneul Olimpic de Fotbal de la Jocurile Olimpice din
1924, desfăşurate la Paris. Federația Română de Fotbal este membră fondatoare a
UEFA în 1954. Din august 1990, FRF a devenit organ independent de conducere al
mişcării fotbalistice din România, primul preşedinte ales fiind Mircea Sandu.
La nivel internațional, selecționata de fotbal a României a participat până acum
la 7 Campionate Mondiale de Fotbal. Cele mai mari succese le-a înregistrat pe
parcursul anilor '90. În 1994, la Campionatul Mondial din Statele Unite, echipa
României a reușit să ajungă până în sferturi, clasându-se atunci pe poziția 6 în
clasamentul FIFA. Liderul generației de aur a fotbalului românesc este jucătorul
Gheorghe Hagi.
Cel mai cunoscut club de fotbal din România este Steaua Bucureşti, care în
1986 a fost prima echipă din estul Europei şi singura din România care a câştigat
Cupa Campionilor Europeni. De asemenea, în 1989 a mai jucat o finală a Cupei
Campionilor Europeni. O altă echipă de succes din fotbalul românesc este Dinamo
Bucureşti, care a jucat o semifinală a Cupei Campionilor Europeni în 1984, iar în
1990 semifinala Cupei Cupelor UEFA.
6.2.7. Dimensionarea şi marcajul terenurilor de fotbal
Terenul de joc trebuie să fie de forma dreptunghiulară. Lungimea liniilor de
margine trebuie în toate cazurile să fie mai mare decât lungimea liniilor de poartă.
6.2.7. a. Suprafața
Jocurile se pot disputa pe suprafețe naturale sau artificiale, în conformitate cu
regulamentul competiției respective.
6.2.7.b. Mărimea terenului (dimensiuni)
Lungimea terenului de joc, în cadrul meciurilor oficiale trebuie să fie cuprinsă
între 100-110 m, iar lățimea, între 64-75m.

66
 Fig. nr. 21 Terenul de fotbal (dimensiuni)
În lungime, marginile terenului sunt delimitate de liniile de margine, în timp ce în
lățime (unde se află porțile), acestea sunt reprezentate de liniile de poartă. Pe fiecare
linie de poartă, la cele 2 capete ale terenului, se găseşte câte o poartă. Lățimea
acesteia trebuie să măsoare 7,32 m şi înălțimea, 2,44 m. În spatele porții se fixează
plasa porții, deşi aceasta nu este obligatorie prin regulament.
6.2.7.c. Marcajul terenului
Terenul de joc trebuie sa fie marcat cu linii. Aceste linii fac parte integrantă din
suprafețele pe care le delimitează.
Liniile de demarcație mai lungi se numesc linii de margine. Cele două linii mai
scurte se numesc linii de poartă.

Fig.nr. 22 Terenul de fotbal - marcaje

Toate liniile au o lațime de cel mult 12 cm.
Terenul de joc va fi împărțit în două jumătăți prin linia mediană. Punctul de la
centru terenului va fi marcat la mijlocul liniei mediane. În jurul acestui punct, se va
trasa un cerc cu raza de 9,15 m.
67
 În fața fiecărei porți se află o suprafață a terenului, denumită suprafața de
pedeapsă (popular, „careul de 16m” sau „careul”). Această suprafață este formată
din: linia de poartă; 2 linii, ce pornesc de pe linia de poartă (la 16,50 m distanțâă de
bara porții) şi înaintează 16,50 m în interiorul terenului; linia care uneşte cele 2 linii
anterior explicate. Această suprafață îndeplineşte mai multe funcții. Cea mai
importantă este aceea de a delimita locul până la care portarul poate juca mingea cu
mâna. De asemenea, un eventual fault al unui apărător asupra unui atacant advers
în această suprafață se va penaliza, de obicei, cu o lovitură liberă directă, cunoscută
sub numele de lovitură de pedeapsă (penalty).
6.2.7.d. Suprafața de poartă
La fiecare capăt al terenului de joc se va delimita o suprafață de poartă cu
urmatoarele caracteristici:
Se vor trasa două linii perpendiculare pe linia de poartă, la 5,50 m de la partea
interioară a fiecărui stâlp al porții. Aceste linii se vor întinde în terenul de joc pe o
distanță de 5,50 m şi vor fi unite printr-o linie trasată paralel cu linia de poartă. Spațiul
delimitat de aceste linii şi linia de poartă se numeşte suprafață de poartă.
6.2.7.e. Suprafața de pedeapsă
La fiecare capăt al terenului de joc se va delimita o suprafață de pedeapsă cu
următoarele caracteristici: se vor trasa două linii perpendiculare pe linia de poartă, la
16,50 m de la partea interioară a fiecărui stâlp al porții. Aceste linii se vor întinde în
terenul de joc pe o distanță de 16,50 m şi vor fi unite printr-o linie trasată paralel cu
linia de poartă. Spațiul delimitat de aceste linii şi linia de poartă se numeşte suprafața
de pedeapsă.
În interiorul fiecărei suprafețe de pedeapsă, va fi marcat punctul loviturii de
pedeapsă, la 11 m de la mijlocul liniei de poartă care uneşte stâlpii porții şi la egală
distanță de aceşti stâlpi.
În interiorul fiecarei suprafețe de pedeapsă se va trasa un arc de cerc cu raza
de 9,15 m care are ca centru punctul loviturii de pedeapsă.
6.2.7.f. Arcul de cerc de la colțul terenului de joc
De la fiecare steag de colț, se va trasa un sfert de cerc cu raza de 1 m în
interiorul terenului de joc.
6.2.8. Instalații şi echipamente utilizate la jocul de fotbal
6.2.8.a. Steagurile
La fiecare colț al terenului de joc, trebuie fixat un steag cu un suport neascuțit
care va avea o înălțime de cel puțin 1,50 m de la pamânt. La fiecare capăt al liniei
mediane poate fi fixat un steag asemănător, la cel puțin 1 m de la linia de margine, în
exteriorul terenului de joc.
6.2.8.b. Porțile
Porțile trebuie fixate în centrul fiecărei linii de poartă. Ele sunt alcătuite din doi
stâlpi verticali care se vor monta la distanță egală de steagurile de la colț şi vor fi uniți
la vârf printr-o bară transversală

68
 Distanța interioară dintre cei doi stâlpi va fi de 7,32 m, iar partea inferioară a
barei transversale se va afla la 2,44 m, de la pamânt. Cei doi stâlpi şi bara
transversală vor avea aceeaşi lățime şi grosime care nu trebuie să depăşească
12cm. Linia de poartă are aceeaşi lațime ca şi stâlpii porții şi bara transversală. Pot fi
montate plase fixate de porți şi la pământ în spatele porților, cu condiția ca ele să fie
bine prinse pentru a nu jena portarul.
Stâlpii porții şi bara transversali trebuie să fie de culoare albă.
Porțile trebuie să fie bine fixate în pământ. Porțile mobile nu pot fi folosite decât
dacă corespund acestor cerințe.
6.2.8.c. Tabelă elecronică fixă
Este folosită pentru înregistrarea scorului, şi o tabelă mobilă pentru arbitru de
rezervă, folosită la schimbarea jucătorilor în timpul meciului şi pentru a arăra minutele
de prelungire adăugate de către arbitru de centru.
6.2.9. Echipamente şi regulament
6.2.9.a. Mingea - descriere şi dimensiuni
• va fi de formă sferică;
• va fi confecționată din piele sau din alt material corespunzător;
• va avea o circumferință de cel mult 70 cm şi cel puțin 68 cm;
• va avea o greutate de cel mult 450 g şi de cel puțin 410 g la începutul jocului;
• va avea o presiune de 0,6 - 1,1 atmosfere (600-1100 g/cm2).
Dacă mingea se sparge sau se deteriorează în timpul desfăşurării jocului nu
poate fi înlocuită decât cu permisiunea arbitrului.
6.2.9.b. Jucători şi echipament
Fiecare echipă este alcătuită din maximum 11 jucători (excluzând rezervele),
dintre care unul trebuie să fie portarul. Regulile spun că minimul de jucători acceptat
într-o echipă este de 7.
Echipamentul de bază al jucătorilor este format dintr-un tricou, pantaloni, ciorapi
(jambiere) şi apărătoare. Jucătorilor le este interzis să poarte altceva ce ar putea fi
periculos pentru ei sau pentru alt jucător (inclusiv bijuterii sau ceasuri).
Un anumit număr de jucatori pot fi schimbați în timpul unui joc. Numărul maxim
de înlocuiri, în meciurile internaționale şi la nivel de ligi naționale, este de 3. La alte
niveluri acest număr poate varia. Motivele cele mai întâlnite ce cauzează o
schimbare sunt accidentările, oboseala, schimbările tactice sau tragerile de timp pe
final de joc. La nivelul seniorilor, un jucător înlocuit nu poate reintra în joc.
6.2.9.c. Oficialii
Un joc este condus de un arbitru. Acesta deține "întreaga autoritate de a pune
în aplicare Legile Jocului, în concordanță cu meciul la care a fost delegat" (Legea 5),
iar deciziile sale sunt finale şi indiscutabile. Arbitrul este ajutat de 2 arbitri asistenți
(popular denumiți tuşieri). În jocurile disputate la cel mai înalt nivel există şi un al
patrulea oficial. Acesta îl poate înlocui pe arbitru în cazul în care acesta se află în
imposibilitatea de a mai conduce meciul.

69
 6.2.9.d. Aplicabilitatea regulilor
Legile principale ale jocului sunt în număr de 17. Aceleaşi legi se aplică la toate
nivelurile fotbalistice, chiar dacă prefața regulamentului permite federațiilor naționale
să modifice anumite pasaje pentru diverse categorii (juniori, seniori, femei, etc.). Pe
lângă cele 17 legi, numeroase alte decizii şi directive IFAB contribuie la
reglementarea jocului de fotbal. Legile pot fi găsite pe site-ul oficial al FIFA.
6.2.9. e. Timpul normal de joc
Un meci obişnuit de fotbal este alcătuit din 2 perioade de timp (reprize) de câte
45 de minute fiecare. Pauza dintre ele este, de obicei, de 15 minute.
Prelungirile. Arbitrul este cel care cronometrează meciul. El trebuie să
aproximeze cât timp se pierde cu schimbările, cu asistența medicală oferită
jucătorilor accidentați, cu avertizarea şi eliminarea jucătorilor, cu tragerile de timp,
etc. Când există astfel de evenimente, arbitrul hotărăşte prelungirea reprizei; durata
cu care se prelungeşte rămâne la atitudinea arbitrului şi doar el stabileşte când
fluieră încheierea reprizei. Nu există alți oficiali care să cronometreze meciul, deşi
arbitrii asistenți pot purta ceasuri, iar la nevoie îl pot ajuta pe "central". În meciurile la
care există şi arbitru de rezervă, acesta este înştiințat de arbitru cu câte minute se va
prelungi meciul, iar el indică jucătorilor şi spectatorilor numărul de minute, ridicând o
tabelă pe care stă scris acest număr.
Reprizele de prelungiri şi loviturile de departajare. În unele competiții, dacă
meciul se încheie la egalitate, se joacă încă 2 reprize de prelungiri, de câte 15 minute
fiecare. Dacă şi după terminarea acestora scorul rămâne egal, se execută lovituri de
departajare (lovituri de la 11m) pentru a se stabili echipa învingătoare. Golurile
înscrise din aceste penalty-uri nu se iau în considerare la rezultatul final.
În competițiile în care se joacă două manşe (fiecare tur presupune ca echipele
să joace 2 meciuri între ele) se poate utiliza aşa-numita regulă a golului marcat în
deplasare, în cazul în care echipele se află la egalitate pe totalul celor două manşe.
În cazul în care echipele sunt egale şi la numărul de goluri marcate în deplasare,
există 2 variante: ori se trece la executarea loviturilor de departajare, ori meciurile se
consideră încheiate la egalitate şi se dispută un nou meci (rejucare).
6.2.9.f. Foruri conducătoare
Confederațiile FIFA:
• Confederația Asiatică de Fotbal (AFC) în Asia şi Australia.
• Confederația Africană de Fotbal (CAF) în Africa.
• Confederația de Fotbal a Americii de Nord, a celei Centrale şi a
Caraibelor (CONCACAF) în America de Nord, America Centrală şi Caraibe.
• Confederația Sudamericană de Fotbal (CONMEBOL) în America de Sud.
• Confederația de Fotbal din Oceania (OFC) în Oceania (cu excepția
Australiei).
• Uniunea Asociațiilor Europene de Fotbal (UEFA) în Europa.

70
 Forul internațional, recunoscut, care guvernează fotbalul (şi jocurile asociate
acestuia, cum ar fi futsal şi fotbal pe plajă este FIFA (Fédération Internationale de
Football Association). Cartierul general al FIFA se află la Zurich, Elveția.
Numeroasele federații naționale se află sub jurisdicția acestora. Ele sunt afiliate
atât la FIFA, cât i şi la confederația corespunzătoare continentului din care provin.

6.2.10. Competiții internaționale globale

Cea mai mare competiție internațională în fotbal este Campionatul Mondial de
Fotbal, organizat de FIFA. Această competiție se desfăşoară o dată la 4 ani. Peste
190 de echipe naționale participă în turneele de calificare cu scopul de a obține un
loc la turneul final. Acesta este alcătuit, în acest moment, din 32 de echipe (numărul
lor a crescut de la 24 în 1998) şi se desfăşoară pe parcursul a patru săptămâni.
La Jocurile Olimpice de vară, încă din 1900, se desfăşoară un turneu de fotbal,
cu o singură excepție: Jocurile Olimpice din 1932, disputate la Los Angeles. La
început participau doar amatori, dar din 1984 au fost acceptați şi profesioniştii, cu
câteva restricții ce fac ca țările să nu poată trimită cele mai puternice loturi. În acest
moment, turneul Olimpic masculin este disputat de jucători sub 23 de ani, fiind
permis un număr redus de jucători mai în vârstă; în consecință, competiția nu este
considerată ca având aceeaşi importanță precum Campionatul Mondial. Turneul
feminin a apărut în 1996; diferit de cel masculin, la acesta sunt prezente cele mai
puternice loturi ale echipelor naționale, fără restricții de vârstă. Aşadar, este
considerat a avea acelaşi prestigiu ca şi Campionatul Mondial de Fotbal Feminin
(FIFA Women's World Cup).

71
 6.2.11. Competiții internaționale majore
La nivel global:
• Campionatul Mondial de Fotbal;
• Campionatul Mondial de Fotbal al Cluburilor
În Europa:
• Campionatul European de Fotbal;
• Liga Campionilor UEFA;
• UEFA Europa League
În America de Sud:
• Copa America;
• Copa Libertadores
În Africa:
• Cupa Africii pe Națiuni;
• Liga Campionilor Africii
În Asia:
• Cupa Asiei;
• Liga Campionilor Asiei
În America de Nord, Centrală și Caraibe:
• Cupa de Aur CONCACAF;
• Liga Campionilor CONCACAF
În Oceania:
• Cupa Oceaniei pe Națiuni;
• Liga Campionilor Oceaniei.
6.2.12. Economie
În fotbal se învârt mulți bani, deoarece este un sport mediatizat. FIFA, echipele
de fotbal şi jucătorii primesc mulți bani din sponsorizări.
Conform estimărilor FIFA, în perioada 2003-2006 forul a avut venituri de 3.238
milioane de franci elvețieni (CHF) şi cheltuieli de 2,422 de milioane CHF, profitul fiind
de 816 milioane CHF. 92% (2986 milioane de franci elvețieni) din venit provine din
vânzarea drepturilor de televizare ale competițiilor internaționale, în special cele ale
CM 2014, care au adus în vistieria forului 1,660 milioane CHF. Restul de 714
milioane de franci elvețieni a fost obținut din produse de merchandising. În ceea ce
priveşte cheltuielile, 69% (1,682 milioane de franci elvețieni), din venit a fost folosit la
organizarea competițiilor şi la dezvoltarea sportului: 46% din totalul cheltuielilor
(1.125 milioane de franci elvețieni) merg către organizarea competițiilor, iar 26% (622
milioane de franci elvețieni) au fost cheltuiți pe servicii cum ar fi transportul, chiriile,
serviciile juridice, de comunicații etc. Alte 5% (118 milioane de franci elvețieni), se
pierd de la schimbul valutar şi dobânzi.
Bugetele cluburilor de fotbal pot varia în funcție de zona de pe glob. Cele mai
mari bugete pot fi găsite în Europa, în special în primele ligi din Germania, Spania,
Italia şi Anglia. Aici, drepturile de televizare, publicitatea, vânzările de bilete şi

72
merchandisingul acoperă o mare parte din buget. În America de Sud, bugetele au
crescut datorită transferurilor de jucători în Europa.
Fotbalul joacă, de asemenea, un rol de solidaritate. Una dintre contribuțiile
principale ale FIFA este dezvoltarea sportului în zonele în care acest lucru este
îngreunat de lipsa materială şi a tehnicii. FIFA colaborează cu UNICEF din 1999,
furnizând materiale de fotbal pentru a fi distribuite de către această organizație a
Națiunilor Unite. Există reuniuni periodice în întreaga lume în scopuri caritabile,
promovate de vedete din fotbalul mondial.
Cluburile cheltuiesc mult pe transferuri pentru a-şi realiza obiectivele. Un jucător
în formă are o cotă mare. Deşi unele transferuri sunt scumpe, acestea sunt
amortizate din veniturile publicitare, cum a fost în cazul lui Cristiano Ronaldo.
Salariile pentru cei mai buni fotbalişti din lume sunt de câteva milioane de euro.

73
 Unitatea de învățare 7
Jocuri sportive
Cuprins
7.1. Terenul de handbal
7.1.1. Noțiuni generale privind jocul de handbal
7.1.2. Istoric
7.1.3. Istoria handbalului în România
7.1.4. Dimensionarea terenul de handbal
7.1.4.a. Liniile terenului de joc
7.1.5. Instalații şi echipamente utilizate în jocul de handbal
7.1.5.a. Porțile
7.1.5.b. Mingea
7.2. Terenul de oină
7.2.1. Noțiuni generale
7.2.2. Istoric
7.2.3. Dimensiunile terenul de oină - marcaje
7.2.3.a. Terenul de oină
7.2.3.b. Marcajul
7.2.4. Instalații şi echipamente în jocul de oină
7.2.4.a. Steagurile
7.2.4.b. Bastonul
7.2.4.c. Mingea de oină
7.2.4.d. Echipamentul şi componența unei echipe
7.2.4.e. Reguli de joc

7.1. Terenul de handbal

7.1.1. Noțiuni generale privind jocul de handbal
Handbalul este un sport de echipă care se joacă cu o minge. Meciul are loc
între două echipe a 7 jucători (6 jucători de câmp şi un portar) pe durata a două
reprize a câte 30 de minute. Scopul jocului este de a marca cât mai multe goluri în
poarta echipei adversare. Echipa care a marcat mai multe goluri câştigă meciul.
Este un sport relativ tânăr, apărând în Europa la sfârşitul secolului XIX şi
începutul secolului XX. Originile lui sunt însă mult mai depărtate şi le găsim în unele
jocuri cu caracter popular practicate în Evul Mediu şi în jocurile dinamice folosite în
şcolile din centrul şi nordul Europei la începutul secolului XIX. În toate variantele lui,
74
jocul de handbal a apărut mai întâi în şcoli ca material didactic, rod al imaginației
creatoare a unor eminenți profesori de educație fizică. Părintele handbalului modern
este considerat a fi profesorul german de educație fizică Carl (sau Karl) Schelenz1,
care a introdus reguli şi care a folosit un teren de aceeaşi mărime cu cel de fotbal. Pe
atunci o echipă avea 11 jucători.
7.1.2. Istoric
Se disting şi sunt atestate trei rădăcini multinaționale, fiecare cu o variantă nu
prea mult deosebită de handbalul consacrat şi practicat astăzi. În România handbalul
a pătruns în anii 1920 – 1921, imediat după lansarea lui oficială la Berlin în anul 1919
de către profesorul Karl Schelentz. În anul 1921 încep deja meciurile inter-clase în
şcoli, la Sibiu, chiar pe stadionul central, iar din 1922 primele jocuri inter-oraşe cu
echipe formate din elevi, dar şi câțiva absolvenți şi chiar profesorii acestora.
7.1.3. Istoria handbalului în România
Primul meci de handbal din România menționat în presă (în ziarul
Hermannstädter Tageblatt) a fost probabil cel care a avut loc la începutul verii 1921,
la puțin după un an de la primul meci de handbal din lume (la Berlin în februarie
1920). Profesorul de educație fizică din Sibiu Wilhelm Binder (care a predat la şcoli
din Sibiu între 1910-1948) a fost în tribună la acel prim meci de handbal şi a introdus
handbalul în Sibiu. Binder se familiarizase în 1912 la Leipzig cu sportul premergător
handbalului numit Raffball, sport pe care l-a introdus la Sibiu în 19132.
În 1928 se organizează la Sibiu prima şcoală de arbitri de handbal.
Federația Română de Handbal se constituie la 7 aprilie 1933, mai întâi ca filială
a Federației de Baschet şi Volei. După trei ani, devine independentă.
Primul meci internațional al României a avut loc în 7 aprilie 1936, împotriva
Poloniei, meci pe care România l-a câştigat cu 6-4.
Primul meci de handbal în sală a avut loc în Sala Obor în 1934. Alte oraşe, în
afară de Sibiu, unde au fost organizate echipe de handbal au fost: Braşov, Mediaş,
Sighişoara, Agnita, Reşița, Timişoara, Lugoj.
7.1.4. Dimensionarea terenul de handbal
Terenul de joc (fig. nr. 23) este un dreptunghi cu lungimea de 40 metri şi
lățimea de 20 metri şi este compus din două spații de poartă şi o zonă de joc.

1
Eggers Erik, Handball Eine deutsche Domäne, Verlag die Werkstatt, 2004
2
http://www.siebenbuerger.de/zeitung/artikel/alteartikel/517-geschichten-rund-um-den-handball-in.html
75
 Fig. nr. 23 Terenul de handbal
Liniile laturilor lungi sunt numite linii de margine, iar liniile laturilor scurte sunt
numite linii de poartă (între barele porții) sau liniile exterioare porții (de ambele părți
ale porții).
În jurul terenului de joc trebuie să existe o zonă de siguranță, cu o lățime de cel
puțin 1 metru de-a lungul liniilor de margine şi 2 metri în spatele liniilor exterioare
porții. Caracteristicile terenului de joc nu trebuie modificate în timpul jocului, astfel
încât una dintre echipe să fie avantajată.
7.1.4.a. Liniile terenului de joc
Toate liniile terenului (vezi fig. nr. 24) fac parte integrantă din spațiile pe care le
delimitează.

76
 Fig. nr. 24 Terenul de handbal - marcaje

Liniile de poartă vor avea 8 cm lățime între barele porților, în timp ce toate
celelalte linii vor avea 5 cm lățime. Liniile dintre două suprafețe adiacente pot fi
înlocuite cu culori diferite între suprafețe adiacente ale podelei.
În fața fiecărei porți este un spațiu de poartă. Spațiul acesta este delimitat de o
linie a spațiului de poartă (linia de 6 metri), care este trasată astfel: o linie de 3 metri
lungime direct în faşa porții; această linie este paralelă cu linia de poartă, şi la 6 metri
distanță de aceasta (măsurată de la muchia posterioră a liniei de poartă la muchia
anterioară a liniei spațiului de poartă);
două sferturi de cerc, fiecare cu o rază de 6 metri (măsurată de la colțul interior
posterior al stâlpilor porții), care fac legătura între linia de 3 metri lungime şi linia
exterioară a porții.
Linia de 9 metri
Linia de aruncare liberă (linia de 9 metri) este o linie intreruptă, trasată la 3
metri în afara liniei spațiului de poartă. Atât segmentele de linie cât şi spațiile dintre
ele măsoară 15 cm.
Linia de 7 metri
Linia de 7 metri este o linie lungă de 1 metru, marcată în fața porții. Este
paralelă cu linia de poartă şi aflată la 7 metri de aceasta (distanță măsurată de la
muchia posterioară a liniei de poartă la muchia anterioară a liniei de 7 metri).
Linia de restricție
Linia de restricție (limitare) a portarului (linia de 4 metri) este o linie cu lungimea
de 15 cm, marcată în fața porşii. Este paralelă cu linia de poartă şi la 4 metri distanță
de aceasta (măsurată de la muchia posterioară a liniei de poartă la muchia
anterioară a liniei de 4 metri);
Linia de centru
Linia de centru uneşte mijlocul liniilor de margine.
Linia de schimb

77
 Linia de schimb (un segment din linia de margine) pentru fiecare echipă, se
întinde de la linia de centru până la un punct aflat la o distanță de 4.5 metri de
aceasta. Acest punct al liniei de schimb este marcat de o linie paralelă cu linia de
centru şi care se întinde pe o distanță de 15 cm înăuntrul liniei de margine şi 15 cm
în afara liniei de margine (înăuntrul şi în afara terenului de joc).
7.1.5. Instalații şi echipamente utilizate în jocul de handbal
7.1.5.a. Porțile
În centrul fiecărei linii exterioare a terenului se găseşte o poartă. Porțile trebuie
să fie solide, ancorate de podea sau de pereții din spatele lor. Porțile au la interior o
înălțime de 2 metri şi o lățime de 3 metri. Barele verticale ale porții sunt unite de o
bară orizontală în partea superioară. Partea posterioară a barelor porşii trebuie să fie
aliniată cu muchia posterioară a liniei de poartă. Barele verticale şi bara transversală
trebuie să fie pătrate în secțiune, cu laturile de 8 cm. Pe cele 3 laturi care sunt vizibile
dinspre terenul de joc, barele trebuie vopsite în 2 culori contrastante, care să fie
diferite şi de culorile din jurul porții. Porțile trebuie să aibă o plasă, ataşată în aşa fel
încât o minge intrată o dată în poartă să rămână acolo.
7.1.5.b. Mingea
Mingea este sferică şi trebuie să fie confecționată din piele sau din material
sintetic. Suprafața nu are voie să fie alunecoasă. Deoarece în general este
manevrată cu o singură mână, mărimile oficiale variază depinzând de vârstă şi sexul
echipelor.
Circumferința Greutatea
Mărimea Folosită de
(în cm.) (în gr.)
III Bărbați şi tineri peste 16 ani 58–60 425–475
Femei, băieți peste 12 ani şi fete
II 54–56 325–375
peste 14 ani
I Băieți şi fete peste 8 ani 50–52 290–330

7.2. Terenul de oină

7.2.1. Noțiuni generale
Oina (sau hoina) este un joc sportiv tradițional românesc. Jocul de oină era
răspândit pe întreg cuprinsul țării, având un număr mare de denumiri şi variante: în
Banat i se spunea „lopta mică” sau „pila”, în Transilvania „de-a lunga” sau „lopta
lungă”, în zona Sibiului „fuga”,în Muntenia şi în Moldova „hoina” şi apoi oină, în ş
„ojerul” sau „oierul”, în Dobrogea „de-a lunga” etc. În unele părți oina se juca şi de
către fete, sub numele de „oiniță”. Este asemănător cu jocuri sportive comune altor
țări, cum ar fi schlagball-ul german, pesäpallo-ul finlandez, jocul paume din Franța,
respectiv cluiche corr-ul irlandez.
Jocul solicită calități sportive complexe (viteză bună de alergare, reflexe rapide
în mişcările de autoapărare față de loviturile mingii, precizie în aruncarea şi lovirea
mingii cu un baston sau bâtă).
78
 7.2.2. Istoric
Jocul de oină este practicat continuu cel puțin din secolul al XIV-lea conform
cronicilor şi hrisoavelor timpului, fiind menționat prima dată documentar la 1364, în
timpul domniei lui Vlaicu Vodă. Altă atestare documentară apare în anul 1596, când
cosmograful italian Gian Lorenzo d´Anania menționează jocul de oină în lucrarea
Sistemul Universal al Lumii la capitolul descrierii Valahiei Superioare.
Referiri la oină se găsesc şi în lucrarea Diaetetica a lui Ştefan Matyus din 1762
tipărită la Cluj, apoi preotul Nicolae Stoica din Hațeg care în anul 1763 relatează anii
petrecuți la Timişoara unde juca cu copiii în curtea bisericii „lopta mică”.
Cel care aduce transformări radicale în jocul de oină, dându-i caracter de joc
sportiv, este Spiru Haret, considerat a fi părintele oinei. Prin „Reforma
învățământului” din 1898 cât şi prin alte decizii ministeriale, el a introdus practicarea
obligatorie a oinei în şcolile de toate gradele. «Oina poate aduce o viață nouă în
şcoala română, fiind un admirabil mijloc de educație fizică, adevăratul tip de joc
sportiv românesc», spunea Spiru Haret.
La 9 mai 1899, la Bucureşti s-a ținut primul campionat național de oină,
învingătoare fiind echipa liceului Nicolae Bălcescu din Brăila.
În Monitorul Oficial nr. 49 din 3 iunie 1912 se publică integral regulamentul
jocului, astfel fiind recunoscut oficial jocul de oină.
La începutul lunii decembrie 1912, la Bucureşti, este înființată „Federația
Societăților Sportive din Romania” (FSSR) care cuprindea şi „Comisia de Oină”.
Federația Română de Oină este fondată în iunie 1932.
După anul 1990 oina a cunoscut un mare regres, care a dus până aproape la
dispariția jocului.
7.2.3. Dimensiunile terenul de oină - marcaje
7.2.3.a. Terenul de oină
Terenul are forma unui dreptunghi (vezi fig. nr. 25) cu următoarele dimensiuni:
• pentru seniori, juniori I şi tineret - 70 m lungime şi 32 m lățime;
• pentru juniori III, juniori II şi fete senioare - 58 m lungime şi 26 m lățime;
• pentru junioare - 48 m lungime şi 21,5 m lățime.

Fig. nr. 25 Terenul de oină

În aceste dimensiuni sunt cuprinse: zona de bătaie, terenul de joc propriu zis şi
zona de fund. Terenul trebuie să fie bine nivelat, plat şi acoperit cu iarbă. Dacă
79
terenul nu este prevăzut cu tribune, în jurul terenului de joc trebuie să existe o zonă
de siguranță, de maximium 5 m față de liniile de margine şi 10 m față de zona de
bătaie şi zona de fund.
Pe teren trebuie să existe:
• Masă pentru secretarul de concurs şi pentru observatorul federal, astfel încât
aceştia să poată vedea terenul şi băncile de schimb.
• Băncile pentru rezervele şi delegații echipelor care vor fi amplasate astfel pe
teren:
✓ pentru echipa de la bătaie, la maximum 5 m lateral dreapta de linia de
margine a zonei de bătaie.
✓ pentru echipa de la prindere, la maximum 5 m lateral dreapta de cercul
mărginaşului 2 de la întoarcere.
7.2.3.b. Marcajul
Terenul de oină trebuie să fie marcat cu linii late de

Fig. nr. 26 Terenul de oină – marcaje

8 - 12 cm ce delimiteaza spațiul de joc, trasate cu var sau alte soluții specifice care
pot asigura contrastul şi vizibilitate bună din apropiere şi din depărtare.
Liniile scurte, de 32 m, 26,5 m şi 21,5m ce delimiteaza zonele se numesc:
o linia de bătaie şi linia exterioară zonei de bătaie.
o linia de fund şi linia exterioară zonei de fund.
Liniile laterale, de 70 m, 58 m şi 48 m poartă denumirea de linii de margine.
Liniile componente ale terenului de joc se trasează cu linie continuă şi
întreruptă.
Toate liniile terenului fac parte integrantă din spațiile de joc pe care le
delimitează astfel:
o lățimea liniilor de margine şi a liniei de bătaie se include în dimensiunile
terenului de joc;
o lățimea liniilor exterioare ale zonelor se include în zone;
o lățimea liniei de trei sferturi şi a liniei de fund se include în spațiul (zona) de trei
sferturi; lățimea circumferinței cercurilor şi a semicercului intră în suprafața
cercurilor, respectiv a semicercului.
Zonele
80
 Paralel cu liniile de bătaie şi de fund, la 5 m, 4 m în spatele acestora, se
trasează câte o linie perpendiculară pe liniile de margine. Spațiile delimitate în cele
două capete ale terenului se numesc:
• zona de bătaie - delimitată de liniile de margine, linia de bătaie şi linia
exterioară zonei de bătaie;
• zona de fund - delimitată de liniile de margine, linia de fund şi linia exterioară
zonei de fund.
Culoarele
Terenul de joc propriu-zis este împărțit pe lungime printr-o linie continuă numită
linie de mijloc, în două jumătăți denumite culoare:
• culoarul de ducere pe jumătatea din stânga liniei de bătaie, corespunzător
liniilor de plecare şi liniei de sosire;
• culoarul de întoarcere pe jumătatea din dreapta liniei de bătaie, corespunzător
liniei de întoarcere şi liniei de scăpare.
Cercurile
• pentru seniori, juniori I şi tineret-la 15 m; 30 m şi 45 m pe linia de mijloc se
marchează centrul unor cercuri cu diametrul de 2 m. Acestea se vor trasa
pentru a marca locurile mijlocaşilor.
• pentru juniori III, juniori II şi senioare la 12,50 m, 25 m şi 37,50 m, iar diametrul
cercului este de 1,5 m.
• pentru junioare la 10 m, 20 m şi 30 m iar diametrul cercului este de 1,5 m.
Pe liniile de margine la aceleaşi distanțe ca pe centru, se fixează punctele de
tangență ale unor cercuri cu diametrul de 2 m respectiv 1,5m, pentru a marca locurile
mărginaşilor pe ducere şi pe întoarcere.
Diametrele acestor cercuri paralele cu linia de bătaie se vor prelungi şi marca
cu linie continuă din exteriorul unui cerc până la exteriorul cercului alăturat pentru a
delimita triunghiurile şi careurile.
Semicercul
La punctul de întretăiere a liniei de mijloc cu linia de bătaie, se fixează centrul
unui semicerc cu raza de 1 m, respectiv 0,75 m care se va trasa în interiorul terenului
de joc şi va delimita suprafața de protecție a jucătorului care bate mingea.
Zona de protecție
În zona de bătaie se va trasa un semicerc cu raza de 3 m şi va avea centrul la
punctul de întretăiere a liniei de mijloc cu linia de bătaie. În interiorul terenului se vor
trasa două linii perpendiculare pe linia de bătaie cu lungimea de 1 m şi tangente în
punctul de intersecție a semicercului cu linia de bataie.
Spațiul de trei sferturi
La 45 m, 37,5m, 30m distanță de linia de bătaie şi paralel cu ea, se trasează o
linie continuă denumită linia de trei sferturi. Spațiul delimitat de liniile de margine, linia
de trei sferturi şi linia de fund delimitează suprafața de obținere a punctelor
suplimentare din bătaia mingei cu bastonul.
Linia de bătaie este linia unde acționează fruntaşul şi din spatele căreea poate
lovi (ținti) valabil. Porțiunea liniei de bătaie din dreptul culoarului de ducere se
81
numeşte linia de plecare, iar porțiunea din dreptul culoarului de întoarcere se
numeşte linie de scăpare.

Fig. nr. 27 Terenul de oină – zone, linii şi culoare

Linia de fund este linia unde acționează fundaşul şi din spatele căreea poate
lovi (ținti) valabil . Porțiunea liniei de fund din dreptul culoarului de ducere se numeşte
linia de sosire, iar porțiunea din dreptul culoarului de întoarcere se numeşte linie de
întoarcere.
Linia de mijloc este linia ce împarte terenul pe lungime, între cele două zone, în
două jumătăți numite culoare.
Linia de aşteptare
În zona de bătaie, la 4 m, 3 m în spatele liniei de scăpare, paralel cu aceasta,
se trasează o linie continuă de 10 m, 8 m lungime, numită linia de aşteptare, unde
jucătorii echipei de la bătaie se aşează, aşteptând rândul pentru a bate mingea.
Careurile
Spațiile dintre mijlocaşii şi mărginaşii corespunzători (din acelaşi culoar)
formează careurile. Ele sunt în numar de 4: careul I şi al II-lea din culoarul de ducere
şi careul I şi al II-lea din culoarul de întoarcere.
Triunghiurile
Terenul de oină are patru triunghiuri:
• Spațiul dintre fruntaş, mărginaşul 1 la ducere şi mijlocaşul 1 formează primul
triunghi pe ducere.
• Spațiul dintre fundaş, mărginaşul al III-lea pe ducere şi mijlacaşul al III-lea
formează al doilea triunghi pe ducere.
• Spațiul dintre fundaş, mărginaşul I la întoarcere şi mărginaşul al III-lea
formează primul triunghi pe întoarcere.
• Spațiul dintre fruntaş, mărginaşul al III-lea pe întoarcere şi mijlacaşul I
formează al doilea triunghi pe întoarcere.
7.2.4. Instalații şi echipamente în jocul de oină
7.2.4.a. Steagurile
Steagurile sau fanioanele de colț. Cele 4 colțuri ale zonei de bătaie şi cele 4
colțuri ale zonei de fund se marchează cu steaguri colorate, având bățul înalt de 1 m,
iar fanionul de minimum 30x40 cm, înfipte în pământ. În timpul jocului, steagurile nu
pot fi scoase sau deplasate de la locul lor.

82
 7.2.4.b. Bastonul
Este utilizat de jucătorii echipei de la bătaie la lovirea mingiei în timpul jocului
pentru obținerea de puncte suplimentare şi de cei doi căpitani de echipă, la alegerea
terenului. Bastonul trebuie să fie confecționat dintr-un lemn de esență tare (fag,
frasin, etc.) El are forma unui trunchi de con şi are următoarele dimensiuni:
• pentru seniori, juniori I şi tineret lungimea de 90 -100 cm, cu diametrul de 5 cm
la un capăt şi de 2,5 cm la celălalt capăt;
• pentru juniori III, juniori II, junioare şi senioare lungimea de 80-90 cm şi
diametru de 4 cm la un capăt şi de 2,5 cm la celălalt capăt.
• pentru junioare lungimea de 75-80 cm, cu diametrul de 6 cm la un capăt şi de
2,5 cm la celălalt capăt.
Bastonul trebuie să fie rotund pe întreaga lungime. Mânerul bastonului de
bătaie trebuie să fie prevăzut cu şănțulețe inelare de 2 mm lățime şi adâncime,
depărtate unul de altul la 2 cm pe o lungime de 20-25 cm pentru a nu aluneca din
mână la bătaia mingiei.
În scopul asigurării unei prize mai bune se poate înfăşura pe mânerul
bastonului, pe aceeaşi lungime, o panglică adezivă. Bastonul poate fi prevăzut cu
opritor, care face parte din lungimea bastonului.

7.2.4.c. Mingea de oină

Mingea de oină este sferică, cu diametrul de 8 cm cu circumferința de 25 cm şi
greutatea de 120 gr. Ea este confecționată din piele şi se umple cu păr de cal, bovine
sau porc, în nici un caz cu rumeguş, cârpe, pietre, nisip sau păr argăsit.
Mingea trebuie să fie confecționată din 8 bucăți de piele, tăiate în formă de
triunghiuri echilaterale curbe şi cusute între ele având aceeaşi culoare.
Pentru juniori III, juniori II şi fete se folosesc mingii cu diametrul de 7 cm,
circumferința de 22 cm, iar greutatea de 90-100 gr.
7.2.4.d. Echipamentul şi componența unei echipe
O echipă de oină se compune din 11 jucători titulari şi cel mult 5 rezerve. Pe
foaia de arbitraj vor fi trecuți maximum 16 jucători. Lotul unei ecchipe de oină poate fi
format din 11-20 jucători sau mai mulți.
Echipamentul jucătorilor se compune din tricou, chilot cu suspensor,
apăratoare, ghete cu crampoane, sau pantofi de sport, jambiere (şi dupa caz şapcă
cu cozoroc).
Pentru conducerea unui joc de oină este nevoie de 2 arbitri principali.
7.2.4.e. Reguli de joc
Jocul de oină se dispută în două reprize nelimitate în timp, cu o pauză de 5
minute între reprize. Cele două echipe joacă fiecare câte o repriză la "bătaie" şi una
la "prindere" (vezi fig. nr. 28).
Repriza începe la fluierul arbitrului, prin servirea mingiei primului jucător de la
bătaie - acceptată de acesta prin lovirea sau încercarea de lovire a mingiei cu
bastonul - şi se termină în momentul când toți cei 11 jucători ai echipei de la bătaie
83
au bătut, au trecut prin cele două culoare și au încheiat repriza conform prezentului
regulament.

Fig. nr. 28 Terenul de oină – poziționarea echipelor: la bătaie şi la prindere

Pauza începe în momentul când ultimul jucător al echipei de la bătaie a trecut
linia de scăpare.
O echipă este la bătaie atunci când jucătorii săi trebuie să bată mingea cu
bastonul şi apoi să treacă prin cele două culoare, apărându-se pentru a nu fi loviți de
jucătorii echipei de la prindere care țintesc în ei.
Fiecare jucător are dreptul la două servicii. Are dreptul să refuze primul serviciu,
iar la al doilea este obligat să bată.
Un jucător aflat la bătaia mingiei are dreptul de a refuza bătaia prin ridicarea
unui braț, anunțând în felul acesta arbitrul cel mai apropiat.
Jucătorul care bate mingea are la dispoziție maximum 2 minute de la fluerul
arbitrului. Dacă depăşeşte acest timp pierde dreptul de a bate şi este trecut pe linia
de aşteptare.
O echipă este la prindere atunci când jucătorii ei sunt desfăşurați pe teren şi
încearcă să lovească cu mingea jucătorii de la bătaie, care trec prin culoare, sau să
prindă mingea bătută de jucătorii de la bătaie.
Jucătorii de la prindere, după aşezarea lor pe teren, poartă următoarele
denumiri:
• fruntaş - jucătorul care acționează în zona de bătaie, în primul triunghi pe
ducere şi al II-lea triunghi pe întoarcere. Când se efectuează bătaia mingiei, el
poate să-şi aleagă orice loc în zonă, fără a intra în zona de protecție, şi nu are
voie să împiedice sau să deranjeze bătaia mingiei prin prin plasamentul său,
vorbe, gesturi, mişcări ale corpului. Nerespectarea acestor prevederi vor fi
sancționate cu cartonaş galben.
84
• fundaş - cel care acționează în zona de fund a terenului, în triunghiul al II-lea
pe ducere şi în primul triunghi pe întoarcere;
Mijlocaşii:
• I - cel care acționează din primul cerc de pe linia de mijloc a terenului şi în
primul triunghi pe ducere, în al II-lea careu pe ducere, în al II-lea careu pe
întoarcere în al II-lea careu pe ducere;
• al II- lea - cel care acționează din în al II-lea cerc de pe linia de mijloc a
terenului şi în primul careu pe ducere, în al II-lea careu pe ducere, în al II-lea
careu pe întoarcere şi în primul careu pe întoarcere;
• al III- lea - cel care acționează din în al III-lea cerc de pe linia de mijloc a
terenului, în al II-lea careu pe ducere, în triunghiul al II-lea pe ducere, în al II-
lea careu pe întoarcere şi în primul careu pe întoarcere;
Mărginaşii la ducere:
• I la ducere - cel care acționează în primul cerc de pe marginea stângă a
terenului, în primul triunghi pe ducere şi în primul careu pe ducere;
• al II- lea - cel care acționează din al II-lea cerc de pe marginea stângă a
terenului, primul careu pe ducere, în al II-lea careu pe ducere.
• al III- lea - cel care acționează din în al III-lea cerc de pe marginea stângă a
terenului, în al II-lea careu pe ducere şi în triunghiul al II-lea pe ducere.
Mărginaşii la întoarcere:
• I la întoarcere - cel care acționează în primul cerc de pe marginea dreapta a
terenului, în primul triunghi pe întoarcere şi în primul careu pe întoarcere;
• al II- lea - cel care acționează din al II-lea cerc de pe marginea dreapta a
terenului, primul careu pe întoarcere, în al II-lea careu pe întoarcere.
• al III- lea - cel care acționează din al III-lea cerc de pe marginea dreapta a
terenului, în al II-lea careu pe întoarcere şi în triunghiul al II-lea pe întoarcere.

85
 Unitatea de învățare 8
Jocuri sportive
Cuprins
8.1.Terenul de tenis de câmp
8.1.1. Noțiuni generale
8.1.2. Istoric
8.1.3. Istoria tenisului de câmp din România
8.1.4. Dimensionarea şi marcarea terenului de tenis de câmp
8.1.4.a. Dimensiunile şi liniile terenului
8.1.5. Instalații şi echipamente utilizate în jocul de tenis
8.1.5.a. Fileul şi stâlpii
8.1.5.b. Racheta de tenis
8.1.5.c. Mingea de tenis de câmp
8.1.6. Tipuri de terenuri de tenis
8.1.6.a. Terenul de zgură
8.1.6.b. Teren de iarbă
8.1.6.c. Terenurile cu suprafața dură
8.1.6.d. Terenuri cu suprafețe detaşabile

8.1.Terenul de tenis de câmp

8.1.1. Noțiuni generale
Tenisul de câmp este un sport jucat fie între doi jucători (simplu), fie între două
echipe a câte doi jucători (dublu). Jucătorii folosesc o rachetă pe bază de racordaj
pentru a lovi o minge de cauciuc acoperită cu pâslă peste fileu, mingea trebuind să
ajungă în terenul adversarului.
Originar din Anglia, la sfârşitul secolului al XIX-lea, tenisul s-a răspândit mai
întâi în lumea engleză, în special la persoanele bogate din clasele superioare.
Tenisul este acum un sport olimpic şi este jucat indiferent de bani, de vârstă, în
multe țări de pe glob. În mod remarcabil, în afara adoptării sistemului "Tiebreaker",
regulile sale au rămas neschimbate din 1890.
8.1.2. Istoric
Tenisul ca sport modern are două origini. Între anii 1859 şi 1865, Harry Gem şi
prietenul său Augurio Perera au dezvoltat un joc care combina elemente de rackets
şi jocul spaniol pelota. În 1874, împreună cu doi doctori de la Warneford Hospital, au
fondat primul club de tenis din lume pentru a juca pelota pe gazonul din spatele

86
hotelului Manor House. The Courier din 23 iulie 1884 a evidențiat unul dintre primele
turnee de tenis, care s-a desfăşurat pe terenurile de la Shrubland Hall.
În decembrie 1873, Walter Clopton Wingfield a inventat un joc similar, pentru
amuzamentul invitaților săi la o petrecere în grădina de pe proprietatea sa de la
Nantclwyd, în Llanelidan, Wales. Jocul său avea la bază vechiul sport de tenis în
sală, Jeu de paume. Conform istoricilor moderni ai tenisului, şi terminologia tenisului
modern derivă din acea perioadă, deoarece Wingfield a împrumutat şi numele şi o
mare parte a vocabularului francez al tenisului regal şi le-a aplicat noului joc.
Primele campionate de la Wimbledon, Londra, au avut loc în anul 1877. În 21
mai, 1881, s-a format Asociația națională a tenisului de câmp a Statelor Unite ale
Americii (în prezent poartă denumirea de United States Tennis Association) pentru a
standardiza regulile şi a organiza competiții. Campionatul național american de tenis
masculin la simplu, sau U.S. Open, s-a organizat pentru prima dată în 1881 la
Newport, Rhode Island. Campionatul național american de tenis feminin la simplu s-a
organizat pentru prima dată în 1887. Tenisul a fost un sport popular şi în Franța,
unde s-a organizat pentru prima dată turneul French Open în 1891. Astfel,
Wimbledon, U.S. Open, Australian Open, şi French Open (care datează din 1905) au
devenit şi au rămas cele mai prestigioase evenimente în tenis. Împreună, aceste
patru competiții poartă denumirea de Grand Slam (un termen împrumutat din bridge).
8.1.3. Istoria tenisului de câmp din România
În România, tenisul era practicat la începuturi de studenții români reveniți în țară
de la studiile efectuate în străinatate. Începuturile datează din anul 1885, an în care
sunt organizate primele cluburi în Bucureşti, Cluj, Braşov, Ploieşti, etc.
La 8 mai 1910 se înființează la Bucureşti "Tenis Club Roman" , iar la 12 martie
1929 ia ființă "Federația Societăților Române de Tenis" care se afiliază la F.I.T.
(Federația Internațională de Tenis).
8.1.4. Dimensionarea şi marcarea terenului de tenis de câmp
Terenul de tenis este locul unde se desfăsoară jocul de tenis. Terenul este
construit ca o suprafață plană, dreptunghiulară, având ataşat la centru o plasă joasă
şi întinsă denumită fileu. Aceeaşi suprafață este utilizată atât pentru meciurile de
simplu cât şi pentru cele de dublu.
8.1.4.a. Dimensiunile şi liniile terenului
Dimensiunile oficiale ale terenului de tenis sunt: 23,77 m în lungime şi 8,23 m
în lățime. Pentru jocul de dublu lățimea terenului este de 10,97 m.
Pe lângă dimensiunea oficială a terenului de tenis, este recomandată prezența
unui spațiu suplimentar de 6,4 m în spatele liniilor de fund pe ambele părți, şi 3,66 m
pe lateralele terenului. Cu toate că nu face parte din terenul de tenis, este
recomandată montarea unui gard înalt de 3,6 metri care să înconjoare suprafața de
joc.
Astfel, pentru pentru terenurile de tenis utilizate în cadrul unor competiții oficiale
se recomandă o suprafață generală de apoximativ 37x18 metri. Pentru celelalte

87
terenuri, suprafață generală poate fi sensibil mai mică, recomandarea fiind de minim
34x17 metri.
Liniile care marchează extremitățile terenului de o parte şi de alta a terenului se
numesc linii de fund.
Liniile care marchează părțile laterale ale terenului se numesc linii laterale.

Fig. nr. 29 Terenul de tenis de câmp – dimensiuni

Terenul de tenis pentru jocul de dublu prezintă aceleaşi linii plus liniile laterale
de dublu care stabilesc lățimea terenului de 10,97 m, adică 1,37 m de o parte şi de
alta şi în afara liniilor laterale a terenului pentru jocul de simplu.
Toate liniile terenului au lățimea de 5 cm, cu excepția liniei de fund care poate
avea lățimea de 10 cm.
Măsurătorile se vor efectua din partea exterioară a liniilor, deci toate liniile fac
parte din terenul de joc.
În competițiile oficiale, în spatele liniilor de fund se lasă un spațiu de 6,40 m, iar
în părțile laterale un spațiu de minim 3,66 m.

8.1.5. Instalații şi echipamente utilizate în jocul de tenis

8.1.5.a. Fileul şi stâlpii
Terenul este împărțit în două de un fileu fixat cu o coardă metalică pe doi stâlpi
cu înalțimea de 1,07 m. Plasa sau fileul se confecționează din sfoară de cânepă sau
mai nou din materiale sintetice, prevăzută la partea superioară cu o bandă de pânză
albă prin care trece cablul de fixare. Înalțimea fileului în mijloc este de 0,914 m, unde
acesta este fixat cu o banda de sol. Lățimea maximă a chingii care se pune pentru
fixarea fileului la centrul terenului trebuie să fie de 5 cm.
Pentru meciurile de simplu, dacă este folosit un fileu de simplu, centrul stâlpilor
trebuie să fie la 0,914 m în afara terenului de simplu, în fiecare parte a terenului.
Dacă este folosit un fileu de dublu, fileul trebuie să fie sprijinit la o înălțime de 1,07 m
de două bețe de simplu, a căror centre trebuie să fie la 0,914 m în afara terenului de

88
simplu de fiecare parte. Bețele de simplu vor avea secțiunea rotundă şi nu vor depăşi
partea superioară a fileului cu mai mult de 2,5 cm.
Coarda metalică ce susține fileul este acoperită cu o bandă albă. Diametrul
maxim al cablului metalic este de 0,8 cm, iar lățimea bandei albe este de 5 cm.
Stâlpii de susținere ai fileului vor fi de maxim 15 cm diametru când stâlpii au
formă rotundă sau să nu aibă o secțiune mai mare de 6,15 cm, atunci când stâlpii au
formă de patrat.
Suprafața de joc, de ambele părți ale fileului, este compusă din două zone
delimitate de linia de serviciu. Linia de serviciu se află la o distanță de 6,40 m față de
fileu. Suprafața de serviciu rezultată astfel este împarțită în jumatate cu ajutorul unei
linii. Această linie este paralelă cu liniile laterale ale terenului şi se va situa la mijlocul
distanței dintre acestea.
Pentru terenurile în aer liber se recomandă o orientare pe direcția Nord/Sud,
pentru a evita efectul de orbire de fond în zori sau amurg.
8.1.5.b. Racheta de tenis
Racheta de tenis este elementul esențial pentru practicarea jocului de tenis.
Rachetele de tenis au parcurs un drum lung de la lemnul din care erau
construite, în trecut, până la materialele moderne care sunt utilizate în zilele noastre.
Producătorii au cheltuit timp şi bani cercetând materialele care oferă cele mai bune
lovituri şi cea mai confortabilă mişcare. De asemenea, a fost luate în considerare
dimensiunea şi greutatea rachetei.
Puterea generată de o rachetă de tenis este direct legată de suprafața de lovire
- o suprafață mai mare va oferi mai multă putere decât una mai mică, în condițiile în
care toate celelalte caracteristici sunt egale. O suprafață mai mare oferă, de
asemenea, o zonă de lovire mai mare şi un punct de lovire optim (sweetspot) de
dimensiuni mai mari.
În general, o rachetă cu suprafața de lovire mai mică, este recomandată
jucatorilor care doresc mai mult control, în timp ce o suprafață mai mare este
recomandată jucatorilor începători care doresc mai multă putere şi un punct de lovire
optim (sweetspot) mai mare.
Rachetele de tenis au o suprafață cuprinsă între 550 cm2 şi 870 cm2 (ca extreme),
dar cele mai folosite sunt între 600 cm2 şi 700 cm2. Aceste suprafețe oferă o
îmbinare optimă între putere şi control pentru majoritatea jucătorilor.
În funcție de suprafața de lovire, rachetele se pot clasifica:
• Midsize: 548 - 593 cm2 (80 - 93 in2)
• Midplus: 594 - 677 cm2 (94 - 105 in2)
• Oversize: 678 - 740 cm2 (106 - 115 in2)
• Super OS: mai mare de 741 cm2 (116 in2)
Lungimea este, de asemenea, o caracteristică a rachetei de tenis pe care un
jucator trebuie să o ia în considerare. Pentru a se încadra în limitele normale ale
competițiilor sportive, o rachetă de tenis poate varia între 68,57cm şi 73,65 cm.

89
 O rachetă mai lungă este utilă pentru returnarea mingilor mai joase, adaugă un
plus de putere la serviciu, dar are o manevrabilitate mai scăzută. Cele mai multe
dintre rachetele de tenis mai lungi sunt mai uşoare decât cele cu lungime standard,
pentru a nu le afecta manevrabilitatea. Cu cât creşte lungimea unei rachete de tenis
şi dinamica balansului se măreşte. Lungimea standard a unei rachete tenis pentru
adulți este de 68,57 cm.
În funcție de lungime, rachetele se pot clasifica:
• Standard Length – 68,57 cm
• Extended Length – 69,21 cm
• Exra Length - peste 69,84 cm
Greutatea unei rachetei de tenis este una dintre cele mai importante
caracteristici deoarece influențează modului în care jucătorul "simte" racheta atunci
când este ținută în mână şi când este utilizată pe terenul de tenis.
Din punct de vedere al greutății, conceptele de bază sunt:
• rachetă mai grea: generează o lovitură mai puternică, este mai stabilă şi
vibrează mai puțin.
• o rachetă mai uşoară: este mai manevrabilă, balansul (swing-ul) necesar
loviturilor poate fi realizat cu mai multă rapiditate, dar puterea loviturii şi
controlul sunt mai mici.
În funcție de greutatea lor, rachetele se pot clasifica:
• Super Light: 252,3 grame
• Light: 255 – 269,3 grame
• Medium: 272,1 – 294,84 grame
• Heavy: 297,6 – 309 grame
• Very Heavy mai mult de 311,85 grame
Jucătorii profesionişti folosesc rachete (racordate) ale căror greutăți sunt
cuprinse între 300 şi 360 de grame.
8.1.5.c. Mingea de tenis de câmp
Mingea de tenis are un diametru de aproximativ 6,7 cm şi o culoare numita
“optic-yellow”. Este acoperită cu o pâslă foarte pufoasă a cărui scop este acela de a-i
modifica caracteristicile aerodinamice.
De-a lungul istoriei, mingile de tenis au fost realizate din fel şi fel de materiale,
de la stomacuri de oaie înfăşurate, lână, până la fire de păr uman amestecate cu un
soi de plastilină. Odată cu apariția tenisului de câmp în anii 1870, au început să fie
folosite mingile din cauciuc vulcanizat.
Federația Internațională de Tenis reglementează strict caracteristicile mingilor
oficiale. Acestea trebuie să aibă un diametru între 65,41 şi 68,58 mm, şi o greutate
cuprinsă între 56 şi 59,4 grame. Culorile acceptate sunt albul şi galbenul fluorescent.
Aceasta din urmă a fost introdusă în anul 1972, după ce s-a stabilit că aceasta este
cea mai vizibilă pe ecranele televizoarelor color.

90
 Mingile sunt comercializate în tuburi a câte patru bucăți şi îşi pierd din detentă
imediat după ce recipientul este desfăcut. Mingile moderne oficiale sunt păstrate sub
presiune, până când sunt utilizate.
8.1.6. Tipuri de terenuri de tenis
Tenisul este jucat pe o varietate de suprafețe, fiecare tip având caracteristicile
sale.
Există patru tipuri principale de suprafețe de joc, în funcție de materialele
utilizate pentru construirea terenului: zgură, iarbă, suprafața dură şi carpetă.
Deasemenea, suprafețele de joc sunt clasificate, conform Federației
Internaționale de Tenis (ITF), în funcție de viteza jocului: lentă, mediu-lent, mediu,
mediu-rapid şi rapid.
8.1.6.a. Terenul de zgură
Terenurile de zgură sunt făcute din şisturi concasate, piatră sau cărămidă.
Suprața de zgură încetineşte mingea şi produce un salt mare al acesteia în
comparație cu iarba sau suprafețele dure. Din acest motiv, avantajul jucatorilor cu
serviciu puternic este anulat.
Terenurile de zgură sunt mai ieftine de construit decât alte tipuri de terenuri de
tenis, dar costurile de întreținere ale unei suprafețe de zgură sunt mai mari decât cele
ale suprafețelor dure.
Terenurile de zgură sunt mai frecvente în Europa şi America Latină. Cel mai
important turneu desfăşurat pe această suprafață este cel de la Roland Garros, fiind
singurul turneu de Grand Slam care se desfăşoară pe zgură.
8.1.6.b. Teren de iarbă
Terenurile de iarbă sunt cele mai rapide suprafețe de uz comun. Un teren de
iarbă este realizat pe un tip de sol compact pe care este cultivat un tip special de
iarbă. Astfel, săritura mingii depinde de cât de sănătoasă este iarba, cât de recent a
fost cosită sau cât de uzată este.
Punctele sunt, de obicei, foarte rapide, iar jucătorii care au un serviciu puternic
sunt avantajați. Suprafața de iarbă favorizează practicarea jocului de tip servici-voleu.
Această suprafață este mai puțin fermă şi mai alunecoasă decât cea dură, provocând
mingea să alunece şi să nu sară foarte sus.
Terenurile de iarbă au fost odată printre cele mai comune suprafețe de tenis,
dar acum sunt rare, din cauza costurilor ridicate de întreținere. Cu toate acestea,
suprafața de iarbă este cea mai compatibilă cu corpul uman, din cauza rigidității
scăzute.
În prezent, Wimbledon este singurul turneu de Grand Slam jucat pe iarbă.
8.1.6.c. Terenurile cu suprafața dură
Terenurile cu suprafață dură sunt realizate din materiale uniforme şi rigide,
oferind o săritură mai mare a mingii. Suprafețele dure pot varia în viteză, acestea
fiind mai rapide decât zgura, dar nu la fel de rapide ca iarba. Suprafețele dure, spre
deosebire de zgură sau iarbă, nu favorizează un anumit stil de joc.

91
 Suprafețele dure pot varia în funcție de compoziția vopselei cu care este
acoperită suprafața.
Turneul de Grand Slam de la US Open se joacă pe un teren cu suprafață dură
de tip acrilic, în timp ce la Australian Open este folosit un teren cu suprafață dură
sintetică.
Suprafețele dure sunt mai ieftin de întreținut, dar au un efect negativ asupra
organismului uman, din cauza rigidității lor.

8.1.6.d. Terenuri cu suprafețe detaşabile

Carpeta este un termen din tenis care defineşte orice teren acoperit cu o
suprafață detaşabilă. Aceasta este mai rapidă decât suprafețele dure şi este utilizată,
de obicei, în interiorul unor locații (arene), care găzduiesc temporar terenul de tenis.
În momentul de față aceasta suprafață nu mai este utilizată pentru
evenimentele din turneele profesioniste.

92
 Unitatea de învățare 9
Jocuri sportive
Cuprins
9.1.Terenul de rugby
9.1.1. Noțiuni generale privind jocul de rugby
9.1.2. Istoric
9.1.3. Rugby-ului românesc
9.1.4. Dimensionarea şi marcajul terenului de rugby
9.1.4.a. Dimensiunile şi caracteristicile terenul de rugby
9.1.4.b. Marcajul terenului de rugby
9.1.4.c. Dimensiunile spațiului tehnic
9.1.5. Instalații şi echipamente utilizate în jocul de rugby
9.1.6. Reguli de joc

9.1.Terenul de rugby
9.1.1. Noțiuni generale privind jocul de rugby

Rugby, scris şi rugbi (din cuvântul englez rugby, pronunție simplificată ragbi),
este un sport cu mingea, originar din Anglia. Numele jocului provine de la orașul
englez omonim, locul unde s-au formalizat prima dată regulile acestui sport.
Mingea cu care se joacă rugby-ul este de formă ovală, motiv pentru care sportul
mai este uneori numit "sportul cu balonul oval".
Scopul este ca un jucător, respectând regulamentul şi în colaborare cu
coechipierii săi, să ajungă în terenul de țintă advers pentru a culca balonul înscriindu-
se astfel o încercare (sau eseu).
O echipă este formată din 15 jucători împărțiți pe două compartimente (vezi fig.
nr. 30):
Înaintarea (sau grămada) este formată din 8 jucători, repartizați pe trei linii:
Linia a I-a – 3 jucători:
Nr. 1 – Stâlp stânga (pilier)
Nr. 2 – Trăgător (taloneur)
Nr. 3 – Stâlp dreapta (pilier)
Linia a II-a – 2 jucători:
Nr. 4 – Linia a II-a stânga
Nr. 5 – Linia a II-a dreapta
Linia a III-a – 3 jucători:
Nr. 6 – Aripă de grămadă stânga (flanker)
Nr. 7 – Aripă de grămadă dreapta (flanker)
Nr. 8 – Închidere
93
 Liniile dinapoi (linia de treisferturi) sunt formate din 7 jucători - mijlocaşi:
Nr. 9 – Mijlocaş la grămadă (demi de mele)
Nr. 10 – Mijlocaş la deschidere (uvertură)¾
Nr. 11 – Aripă de ¾ stânga
Nr. 12 – Centru ¾ (I)
Nr. 13 – Centru ¾ (II)
Nr. 14 – Aripă de ¾ dreapata
Nr. 15 – Fundaş.

Fig. nr. 30 Echipa de rugby (aşezarea în teren)

9.1.2.Istoric

Strămoşul rugbyului este la soule, sport practicat pe scară largă în Franța,

începând cu perioada Evului Mediu. Varianta originală a sa a fost inventată pe
terenului principalului colegiu din oraşul Rugby, situat în Anglia. Potrivit legendei, în
cursul unui meci de fotbal (care nu trebuie însă confundat cu varianta actuală a
sportului desemnat cu acest nume), jucat în anul 1823, William Webb Ellis, elev al
acestui colegiu şi viitor pastor, a luat în brațe balonul şi l-a purtat în spatele liniei porții
adverse, deşi tradiția cerea ca punctele să fie înscrise cu piciorul.
Regulile de joc, care afirmau specificitatea fotbalului jucat în colegiul din Rugby,
vor fi codificate pentru prima dată în anul 1846 de către elevi, iar la 8 decembrie
1863, la Cambridge, de către studenții acestei universități, foşti elevi proveniți din
Rugby.
În anul 1871, pentru a se distinge în mod definitiv de fotbal şi de "Football
Association", se naşte prima federație națională: Rugby Football Union (RFU). În
acelaşi an, la Edinburgh are loc şi prima întâlnire internațională, disputată între Scoția
şi Anglia, meci încheiat cu victoria gazdelor, cu scorul de 4-1.
În mod progresiv, RFU a adoptat diverse reguli pentru îmbunătățirea jocului,
cum sunt suprimarea unor anumite lovituri periculoase, permiterea pasei cu mâna (în
1875) sau diminuarea numărului de jucători de la 20 la 15 (în 1877).
Încetul cu încetul, rugbyul, rezervat inițial elitelor, câştigă toate păturile sociale.
În anii 1880 se pune problema profesionismului, adoptat în 1885 de fotbal, care va
determina scindarea mişcării rugbystice. Începând cu anul 1891, respectiv la un an
94
de la înființarea International Board, for însărcinat cu gestiunea jocului şi a regulilor
acestuia, cluburile din nordul Angliei reclamau un ajutor pentru compensarea
muncitorilor pentru timpul de muncă pierdut prin jucarea meciurilor de sâmbătă (care
era zi lucrătoare), dar RFU a refuzat să admită această pretenție. După mai multe
tentative, "Northern Rugby Football Union", o copie profesionistă a RFU, a fost
înființată la 27 august 1895. Ulterior, această organizație a dat naştere unei variante
diferite a acestui sport, denumită "rugby league", care este practicat în țările
anglofone. Abia la sfârşitul sec. XX, rugbyul va accepta profesionismul.
În anul 2007, se numărau circa 3,5 milioane de jucători legitimați în întreaga
lume.
9.1.3. Rugby-ului românesc
Dupa o perioada de studii efectuate în Franța, un grup de studenți români
reântorşi acasă cu câteva baloane ovale au pus bazele rugbyului în țara noastră.
Printre ei amintesc de: Grigore Caracostea, Nae Mărăscu, C. Catunescu, Şerban
Ghica, Jupi Calistrat, Mircea Iconomu, Henry Manu, Ioan Miclescu şi alții.
Primele cluburi de rugby din România au fost T.C.R. (Tenis Club Roman) fondat
în 1913 de Grigore Caracostea şi Sporting Club fondat în acelaş an de frații Hussar.
În 1915, ia ființă clubul Stadiul Român, înființat de către Nae Mărăscu şi astfel ia
naştere primul campionat din țara noastră format din aceste trei echipe.
În anii următori vor mai lua ființă Sportul Studențesc (Octav Luchide) şi Viforul Dacia
(Th. Popovici, Gusti Fanelle, Th. Krantz).
În 1919 au loc şi primele meciuri internaționale la Paris cu ocazia Jocurilor
Interaliate cu Franța şi SUA.
În 1924 la Jocurile Olimpice de la Paris, România ia parte cu echipa națională
de rugby, cucerind prima medalie olimpică, de bronz.
La 26 martie 1931 ia ființă Federația Română de Rugby.
Prima victorie pe plan internațional, intervine în anul 1927 la Bratislava
împotriva Cehoslovaciei pe care am învins-o cu 21-5.
În 1940 România întrece Italia cu 3-0 la Bucureşti.
În 1936, România ia parte pentru a doua oară la Jocurile Olimpice de la Berlin.
Din ediția 1938/39 campionatul se măreşte la 7 echipe.
Din 1948 încep să apară numeroase echipe de rugby şi se formează Divizia A
cu 2 serii şi Divizia B, tot cu 2 serii.
În 1957, după o întrerupere de 19 ani, România întâlneşte Franța pe Lia
Manoliu (fost „23 August” – actuala Arenă Națională) şi pierde la limită cu 15-18.
Primele contacte cu echipele englezeşti, încep din anul 1955 când o
selecționată a Bucureştiului intreprinde un turneu în Marea Britanie, unde vor obține
rezultate remarcabile.
Urmează o perioadă 1960 - 1963, când echipa națională obține cele mai bune
rezultate, câştigand 16 meciuri, din care 2 asupra Franței şi una în fața Italiei, iar alte
două partide le termină la egalitate în deplasările din Franța.
9.1.4. Dimensionarea şi marcajul terenului de rugby

95
 9.1.4.a. Dimensiunile şi caracteristicile terenul de rugby
Terenul de rugby trebuie să întrunească următoarele condiții:
• să fie acoperite cu iarbă/gazon natural şi gazon artificial;
• să nu prezinte denivelări, obstacole sau obiecte care pot pune în pericol
integritatea fizică a jucătorilor.
Dimensiunile terenului de joc sunt următoarele:
• lungimea (L): maxim 100 m, minimă 95 m,
• lățimea (l): maximă 70 m, minimă 62 m.
Terenul de țintă trebuie să aibă aceeaşi lățime cu terenul de joc, lungimea fiind
de maximum 22 m şi minimum 10 m.
În jurul terenului trebuie să existe un spațiu de siguranță de minimum 5 m.
Gardul împrejmuitor din plasă de sârmă să aibă înalțimea de minimum 2 m.
Două vestiare pentru echipe, prevăzute cu masă pentru masaj şi instalații de
duş în stare de funcționare.
Un vestiar pentru arbitri.
Cabinet medical de prim ajutor, dotat cu trusă medicală, targă sanitară, pat de
consultații şi spațiile necesare efectuării controalelor doping.
Grupuri sanitare.
Băncile pentru jucătorii de rezervă şi locurile antrenorilor şi persoanelor oficiale
trebuie să fie în afara incintei de joc. La Superligă tot în afara incintei de joc vor sta şi
brancardierii.
9.1.4.b. Marcajul terenului de rugby
Marcarea terenului se face cu var. Dacă terenul este acoperit cu zăpadă,
terenul va fi marcat cu un material contrastant sau vopsea, care să nu fie
periculoasă.

Fig. nr. 31 Terenul de rugby, planul

96
 Dacă marcajul este insuficient, arbitrul poate solicita echipei organizatoare,
înainte de începerea jocului sau la pauză, refacerea marcajului.

Fig. nr. 32 Terenul de rugby – marcaje

Toate suprafețele trebuie să fie dreptunghiulare. Distanța de la linia de țintă
până la linia de balon mort nu va fi mai mică de 10 m. Câmpul de joc este suprafața
delimitată de liniile de țintă şi de margine. Comform regulamentului aceste linii nu fac
parte din câmpul de joc.
Suprafața de joc cuprinde câmpul de joc şi terenurile de țintă.
Incinta de joc cuprinde suprafața de joc şi un spațiu împrejurul acesteia lat de
cel puțin 5 m, numit zona perimetrului.
Terenul de țintă este suprafața cuprinsă între linia de țintă, liniile de margine de
țintă şi linia de balon mort.
De o parte şi de alta, în fiecare jumătate a terenului, există câte o linie care
delimitează la centru zone de 10 m, apoi zone de 22 m, față de linia de țintă de 22 m,
unde poate fi „pus”/,, culcat” balonul.
Liniile de margine, de margine de țintă şi de balon mort nu fac parte din
suprafața de joc.
„22”-ul este suprafața cuprinsă între linia de țintă şi linia de 22 m, incluzând linia
de 22 m şi excluzând linia de țintă.
Liniile întrerupte:
• liniile de 10 m ce se întind între liniile de margine şi sunt paralele cu linia de
centru aflându-se la 10 m de o parte şi de alta a acesteia;
• liniile de 5 m se întind între liniile de poziționare situate la 5 m de terenul de
țintă şi sunt paralele cu liniile de margine.
Liniile de poziționare:
97
 • şase linii de poziționare, fiecare cu lungimea de 1 m, la 5 m de liniile de țintă,
marcate la 5 m şi 15 m de la fiecare linie de margine şi câte una în fața
fiecărui stâlp de țintă;
• cinci linii, fiecare cu o lungime de 1 m, la 15 m față de liniile de margine care
intersectează liniile de 22 m, liniile de 10 m şi linia de centru;
• două linii fiecare cu o lungime de 1 m, la 15 m față de liniile de margine, care
încep şi se termină la liniile de poziționare situate la 5 m de terenul de țintă;
• o linie de 0,5 m care intersectează linia de centru la mijlocul ei.
9.1.4.c. Dimensiunile spațiului tehnic
În incinta de joc se vor amenaja două spații tehnice pe aceeaşi parte a
terenului, în afara câmpului de joc, de o parte şi de alta a liniei de centru; spațiile
tehnice trebuie marcate pe sol; linia spațiului tehnic cea mai apropiată de linia de
margine trebuie să fie paralelă cu aceasta; spațiile tehnice încep la minimum 5 metri
de linia de centru - acestea nu trebuie să depăşească 10 metri lungime şi 3 metri în
lățime - ele nu trebuie să fie plasate la mai puțin de 2 metri de linia de margine; acolo
unde este posibil, spațiile tehnice se vor afla în spatele panourilor publicitare, cu
acces uşor spre câmpul de joc.

9.1.5. Instalații şi echipamente utilizate în jocul de rugby

Stâlpii de țintă vor avea o înălțime minimă de 3,40 m, având între ei o distanță
de 5,60 m; ei vor fi protejați cu perne din burete sau alt material asemănător până la
înălțimea minimă de 2 m şi lățimea până la 40 cm. Bara transversală se află între cei
doi stâlpi de țintă, astfel încât marginea ei superioară să fie la 3 m deasupra
pământului.
Un număr de 14 steaguri (30/50 cm steagul propriu-zis; 1,20 m minimum deasupra
pământului suportul din lemn sau plastic) sunt amplasate după cum urmează: la
fiecare colț al terenului de țintă (la intersecția liniei de margine cu cea de țintă şi
respectiv cu cea de balon mort) şi la 2 m în afara liniilor de margine, în dreptul liniilor
de 22 m şi a celei de centru, pe fiecare parte a terenului.
Tabelă de marcaj.
Balonul trebuie sa fie oval (fig. nr. 33) şi să aibă patru fâşii din piele sau material
sintetic similar. Acestea pot fi tratate pentru a deveni rezistente la noroi şi pentru a fi
mai uşor de mânuit.

Fig. nr. 33 Balonul de rugby

Dimensiuni balonului sunt următoarele:

98
 • lungimea axei mari 280-300 mm;
• circumferința mare 740-770 mm;
• circumferința mică 580-620 mm;
Greutatea mingilor pentru a pute fi utilizate în competițiile oficiale trebuie să se
încadreze între următoarele limite: 400-440 gr.
Presiunea aerului din balon la începutul jocului este de 65,71-68,75 kilopascali,
sau 0,67-0,70 kg/cm la nivelul mării.
Dimensiunile şi greutatea baloanelor pot fi micşorate pentru jocurile între copii.
9.1.6. Reguli de joc
Un joc oficial de rugby va fi condus de un arbitru ajutat de doi arbitrii asistenți.
Fiecare echipă are 15 jucători pe teren şi 7 rezerve. Sunt 8 jucători în pachetul
de înaintare şi 7 jucători pe linia de trei sferturi.
Obiectivul jocului este de a câştiga puncte prin:
• purtarea şi culcarea mingii în terenul de țintă advers (eseu).
• trimiterea mingii cu piciorul printre buturile adverse. Buturile sunt formate din
doi stâlpi paraleli cu o bară ridicată perpendicular între ei.
Mingea se poate pasa numai înapoi cu mâna, sau şi înainte, dacă este lovită cu
piciorul.
Echipa adversă poate să recupereze mingea printr-un placaj. De obicei asta
înseamnă că unul sau mai mulți jucători din echipa opusă prind pe jucătorul aflat în
posesia mingii şi îl blochează la pământ.
Un meci durează 80 de minute (2 reprize x 40 minute) cu o pauză de 15 minute
între cele două reprize.
Regula ofsaidului - există două situații:
▪ la momentele fixe (grămada ordonată sau repunerea din margine);
▪ în joc deschis.
Ofsaidul la grămada ordonată: liniile imaginare care trec la ultimele picioare ale
jucătorilor din grămada ordonată sunt liniile de ofsaid. Niciun jucător advers nu are
voie să treacă peste aceste linii, ci trebuie să aștepte la linia ultimelor picioare ale
echipei proprii până când balonul iese din conturul grămezii.
Ofsaidul la margine: liniile imaginare care trec la 10 metri paralele cu
aliniamentul jucătorilor participanți la margine sunt liniile de ofsaid. Jucătorii
neparticipanți la margine trebuie să stea în spatele acestei linii până când marginea
se termină.
Ofsaidul în jocul deschis: orice jucător care se află înaintea coechipierului
purtător de balon se află în poziție de ofsaid. El trebuie să fie în spatele purtătorului
de balon pentru a reintra în joc. Dacă un jucător încearcă să joace un balon şutat de
un coechipier aflat în spatele său, se află în ofsaid şi este penalizat cu lovitură de
pedeapsă.
Regula ținutului la pământ: un jucător purtător de balon este obligat să elibereze
balonul dacă este placat şi ținut la pământ. În caz contrar, dacă încearcă să joace
balonul, este penalizat cu lovitură de pedeapsă.

99
 Cum se acordă punctele:
• Eseu: 5 puncte
• Transformarea eseului: 2 puncte
• Drop-gol (lovitură de picior căzută): 3 puncte
• Lovitura de pedeapsă: 3 puncte.

100
 Unitatea de învățare 10
Jocuri sportive
Cuprins
10.1. Terenul de volei
10.1.1. Noțiuni generale
10.1.2. Istoric
10.1.3. Istoria voleiului în Romania
10.1.4. Dimensionarea terenului de volei
10.1.4.a. Terenul de joc
10.1.4.b. Liniile terenului
10.1.5. Instalații şi echipamente utilizate la jocul de volei
10.1.5.a. Fileul
10.1.5.b. Stâlpii
10.1.5.c. Mingea
10.1.6. Corpul de arbitrii şi componența echipelor

10.1. Terenul de volei

10.1.1.Noțiuni generale
Voleiul este un sport în care două echipe, separate de un fileu înalt, trebuie să
treacă mingea pe deasupra acestuia, folosind doar mâinile, cu scopul de a face ca
mingea să atingă terenul advers. Fiecărei echipe îi sunt permise doar trei loviri pentru
a trimite mingea către terenul celeilalte echipe. Un punct se câştigă dacă mingea
atinge terenul advers sau dacă nu respectă regula celor trei atingeri.
Voleiul este un joc sportiv, care se dispută între două echipe aflate pe o
suprafață de joc împărțită printr-un fileu în două terenuri egale. Există diferite versiuni
ale acestui joc care, în funcție de împrejurări, oferă fiecăruia posibilitatea să se
bucure de diversitatea lui.
Scopul jocului este de a face mingea să cadă în terenul de joc advers,
trimițând-o pe deasupra fileului şi de a o împiedica să atingă solul propriului teren.
Fiecare echipă poate executa maxim trei loviri ale mingei (în plus față de contactul
blocajului) pentru a o retrimite spre terenul advers.
Mingea este pusă în joc printr-un serviciu: jucătorul la serviciu loveşte mingea
cu mâna pentru a o trimite pe deasupra fileului în terenul advers. Faza de joc
continuă până când mingea atinge solul în terenul de joc, este trimisă ân afara
acestuia sau până când o echipă nu o joacă regulamentar.
În jocul de volei, echipa care câştigă faza de joc primeşte un punct (sistemul cu
punct la fiecare fază de joc). Când echipa la primire câştigă faza, ea va câştiga un
101
punct şi dreptul de a servi iar jucătorii acestei echipe efectuează o rotație,
deplasându-se cu o poziție în sensul acelor de ceasornic.
O echipa de volei este alcătuită din 6 jucători. Se joacă 3 seturi câştigătoare din
5, fiecare set a câte 25 de puncte; în caz de egalitate 24 - 24 se continuă setul până
în momentul în care una din cele două echipe obține o diferență de 2 puncte (29 - 27,
31 – 29, etc). În cazul în care este nevoie de jucarea ultimului set pentru desemnarea
câştigătorului, acesta se joacă până la 15 (sau până la o diferență de două puncte).
10.1.2. Istoric
Jocul a fost inventat în anul 1895, de către un profesor de educație fizică,
Williams G. Morgan de la Colegiul Holyoke Massachusetts – SUA.
Primele reguli ale jocului asemănătoare cu cele ale tenisului se deosebeau mult
de regulile de acum. Ele au fost puse în aplicare în anul 1897 la inițiativa lui A.T.
Arians. Se refereau la dimensiunile terenului, a fileului, la minge, numărul de jucători,
etc. Aceste prime reguli simple şi puține la număr se schimbau pe măsură ce
experiența furniza noi elemente care trebuiau luate în seamă.
După înființarea FIVB, jocul de volei se dezvoltă atât prin răspândirea sa în tot
mai multe țări ale lumii, cât şi prin organizarea unor competiții continentale şi
mondiale. În anul 1948 se organizează la Roma primul Campionat European pentru
echipe masculine, iar în 1949 la Praga, primul Campionat Mondial masculin, iar în
paralel are loc şi primul Campionat European pentru echipe feminine.
Pe plan internațional FIVB a desfăşurat permanent o activitate susținută
stabilind regulile jocului şi modificările lor în funcție de dezvoltarea sa continuă,
criteriile de calificare şi participare a echipelor al marile competiții internaționale.
10.1.3. Istoria voleiului în Romania
În țara noastră voleiul a început să fie cunoscut şi practicat prin anii 1920-1921,
fiind introdus la fel ca şi în celelalte țări europene de către YMCA, o organizație a
tineretului creştin american. Printre primii care au jucat acest joc în România au fost
membrii misiunii militare americane şi militarii români de la “casele ostăşeşti”, urmați
în scurt timp de către elevii şcolilor din Bucureşti, Buzău, Focşani, Piatra-Neamț,
Galați.
În anul 1931 se înființează Federația Română de Baschet şi Volei care
organizează primul Campionat Național masculin la care participă 8 echipe. Până în
anul 1941 se mai organizează 10 campionate pentru echipe masculine şi feminine.
Primul regulament intern de volei apare în anul 1932.
Din anul 1949 începe organizarea regulată a Campionatului Național de seniori.
La prima ediție la care participă 20 de echipe, echipa campioană este Locomotiva-
CFR Bucureşti.
Federația de Volei se înființează în anul 1958.
Perioada anilor 1950-1980 este cea în care echipele de volei din România obțin
cele mai bune performanțe sportive pe plan internațional atât cu echipele de club cât
şi cu echipele naționale.

102
 După anul 1980, echipele naționale româneşti au intrat într-un con de umbră,
rezultatele obținute pe plan internațional fiind departe de cele ale deceniilor
anterioare.
10.1.4. Dimensionarea terenului de volei
Aria de joc include terenul de joc şi zona liberă. Ea trebuie să fie rectangulară şi
simetrică.
Spațiul de joc liber este spațiul situat deasupra ariei de joc care este lipsit de
orice obstacol. Spațiul de joc liber trebuie să aibă o înălțime de minimum 7m de la
suprafața de joc.
Pentru competițiile mondiale şi oficiale ale FIVB zona liberă trebuie să măsoare
minimum 5m de la liniile laterale şi minimum 8m de la liniile de fund. Spațiul de joc
liber trebuie să măsoare în înălțime minimum 12,5m de la suprafața de joc.
10.1.4.a. Terenul de joc
Terenul de joc este un dreptunghi cu dimensiunile 18x9 m, înconjurat de o zonă
liberă cu o lățime de minimum 3 m pe toate laturile.
Suprafața de joc trebuie să fie plană, orizontală şi uniformă. Ea nu trebuie să
prezinte vreun pericol de rănire pentru jucători. Este interzis să se joace pe suprafețe
alunecoase sau cu asperități.
Pentru competițiile mondiale şi oficiale ale FIVB, poate fi autorizată numai o
suprafață din lemn sau sintetică. Orice suprafață trebuie să fie în prealabil omologată
de FIVB. În sală, suprafața terenului de joc trebuie să aibă o culoare deschisă.

Fig. nr. 34 Terenul de joc

Pentru competițiile mondiale şi oficiale ale FIVB, liniile trebuie să aibă culoarea
albă. Culorile terenului de joc şi ale zonei libere trebuie să difere între ele.
10.1.4.b. Liniile terenului
Toate liniile au o lățime de 5 cm. Liniile trebuie să aibă o culoare deschisă şi
diferită de culoarea solului sau de a altor linii trasate.
Linii de delimitare. Două linii laterale şi două linii de fund delimitează terenul de
joc. Atât liniile laterale cât şi liniile de fund sunt trasate în interiorul dimensiunilor
terenului de joc.

103
 Linia de centru. Axa liniei de centru împarte terenul de joc în două terenuri
egale măsurând 9x9 m fiecare; totuşi se consideră că întreaga lățime a liniei aparține
celor două terenuri în mod egal. Linia de centru se întinde pe sub fileu între liniile
laterale.

Fig. nr. 35 Teren de volei – liniile terenului

Linia de atac. În fiecare teren, la 3 m față de axa liniei de centru se trasează o
linie care marchează zona de atac. Linia de atac face parte din zona de atac.
Pentru competițiile mondiale şi oficiale ale FIVB, linia de atac este prelungită
dincolo de liniile laterale cu cinci linii scurte de 15 cm lungime şi 5 cm lățime, trasate
la 20 cm una față de cealaltă, pe o lungime totală de 1,75m. “Linia de limitare a
acțiunii antrenorilor” (o linie întreruptă care se prelungeşte de la linia de atac până la
linia de fund a terenului, paralelă cu linia laterală şi la 1,75 m distanță de ea).

10.1.5. Instalații şi echipamente utilizate la jocul de volei

10.1.5.a. Fileul
Un fileu întins vertical este instalat deasupra axei liniei de centru. Marginea sa
superioară trebuie să fie plasată la înălțimea de 2,43 m pentru bărbați şi 2,24 m
pentru femei.
Înălțimea oficiala a fileului este măsurată la centrul terenului de joc. Înălțimea
celor două extremități ale fileului (deasupra liniilor laterale) nu trebuie să depăşească
cu mai mult de 2 cm înălțimea oficială şi trebuie să fie egală în ambele părți.

Fig. nr. 36 Fileul de volei

104
 Structura fileului. Fileul măsoară 1 m pe lățime şi 9,50 m până la 10 m în
lungime (cu 25 până la 50 cm pe fiecare parte laterală). El este alcătuit din ochiuri
pătrate cu latura de 10 cm, confecționate din sfoară de culoare neagră.
La marginea sa superioară este cusută pe toată lungimea sa o bandă din pânză
albă, răsfrântă pe fiecare parte a fileului pe o lățime de 7 cm. Fiecare capăt al benzii
are o gaură prin care trece o sfoară pentru prinderea acesteia de stâlpi şi menținerea
întinsă a marginii superioare a fileului.
Prin interiorul benzii trece un cablu flexibil pentru prinderea fileului de stâlpi şi
menținerea marginii sale superioare întinsă.
La partea inferioară a fileului este o altă bandă orizontală, de 5 cm lățime,
similară cu banda superioară, prin care trece o sfoară. Această sfoară leagă fileul de
stâlpi şi menține întinsă partea sa inferioară.
Fileul are înalțimi diferite la fete față de băieți. La fete înălțimea fileu lui este de
2,24 m la senioare şi juniore. Iar la băieți are 2,43 m seniori şi juniori.
Benzile laterale. Deasupra fiecărei linii laterale sunt fixate vertical pe fileu două
benzi albe. Ele măsoară 5 cm pe lățime, 1 m în lungime şi sunt considerate ca
făcând parte din fileu.
Antenele. Antena este o tijă flexibilă care măsoară 1,80 m în lungime şi 10 mm
în diametru. Ea este confecționată din fibră de sticlă sau dintr-un alt material similar.
La marginea exterioară a fiecarei benzi laterale este prinsă câte o antenă.
Antenele sunt plasate în opoziție de o parte şi alta a fileului.
Partea superioară a antenei depăşeşte fileul cu 80 cm şi este marcată cu benzi
de 10 cm vopsite în culori contrastante, de preferință alb şi roşu.
Antenele sunt considerate ca făcând parte din fileu şi delimitează lateral spațiul
de trecere.
10.1.5.b. Stâlpii
Stâlpii de susținere a fileului sunt plasați la o distanță de la 0,50 m până la cel
mult 1,00 m de fiecare linie laterală. Ei au o înălțime de 2,55 m şi este de preferat să
fie reglabili.
Pentru toate competițiile mondiale şi oficiale ale FIVB, stâlpii de susținere a
fileului sunt plasați la o distanță de 1,00 m depărtare de liniile laterale.
Stâlpii trebuie să fie rotunzi şi netezi şi să fie fixați la sol. Fixarea stâlpilor cu
ajutorul cablurilor este interzisă. Amenajările care prezintă un pericol sau care
incomodează trebuie să fie eliminate.
10.1.5.c. Mingea
Mingea trebuie să fie sferică, având o anvelopă flexibilă de piele sau piele
sintetică iar în interior trebuie prevăzută cu o cameră din cauciuc sau alt material
similar.
Mingea poate fi confecționată într-o singură culoare deschisă sau dintr-o
combinație de culori.
Materialul de piele sintetică şi combinația de culori a mingilor folosite în
competițiile oficiale trebuie să fie conform standardelor FIVB.

105
 Circumferința sa trebuie să fie cuprinsă între 65 şi 67 cm, iar greutatea între 260
şi 280 g.
Presiunea interioară trebuie să fie de la 0,300 până la 0,325 kg/cm2 (294,3
până la 318,82 mbar sau hPa) (4,26 până la 4,61 psi).
Toate mingile utilizate într-un meci trebuie să aibă acelaşi caracteristici cu
privire la circumferință, greutate, presiune, model, culoare etc.

10.1.6. Corpul de arbitrii şi componența echipelor

Corpul de arbitraj pentru un meci este compus din următorii oficiali:
• primul arbitru (principal – de scaun),
• al doilea arbitru (secund – de fileu),
• scorer,
• patru (doi) asistenți de linie.
Componența echipelor. O echipă poate fi compusă din maximum 12 jucători, un
antrenor, un antrenor secund, un preparator fizic (maseur) şi un medic.
Pentru competițiile mondiale şi oficiale ale FIVB, medicul trebuie să fie acreditat
în prealabil de FIVB.
Unul dintre jucători (altul decat libero-ul) este căpitanul echipei şi el trebuie să
fie identificat ca atare pe foaia de arbitraj.
Numai jucătorii înregistrați pe foaia de arbitraj pot să pătrundă pe teren şi să
participe la meci. După ce căpitanul şi antrenorul au semnat foaia de arbitraj,
componența echipei nu mai poate fi modificată.

106
 Unitatea de învățare 11
Jocuri sportive
Cuprins
11.1. Judo şi artele marțiale
11.1.1. Istoria Judo-ului 107
11.1.2. Istoria judo-ului în Romania
11.1.3. Suprafața de competiție
11.1.4. Instalații şi echipamente folosite în judo
11.1.5. Arbitri şi oficiali
11.1.6 Durata luptei
11.2 Bazinul de natație
11.2.1. Înotul sportiv
11.2.1.a. Scurt istoric
11.2.1.b. Înotul sportiv în România
11.2.1.c. Procedee (stiluri) de înot sportiv
11.2.1.d. Competiții
11.2.2. Instalații şi echipamente necesare practicării înotului sportiv

11.1. Judo şi artele marțiale

11.1.1. Istoria Judo-ului
Originea artelor marțiale japoneze este foarte vagă şi lucrurile cunoscute astăzi
sunt mai mult legendă decât adevăr. Totuşi, sistemul artelor marțiale takenouchi-ryu
fondat în 1532 este considerat începutul formelor de jujutsu japonez.
Pentru a supraviețui în timpul Restaurației Meiji, Budo s-a modificat, devenind o
unealtă de a cultiva individul şi a îl face o persoană mai bună pentru binele tuturor.
Ca rezultat, budo şi-a găsit loc în educația fizică şi sport. Sportul oferea lucrul în
echipă care era benefic pentru toți şi de asemenea dezvolta individul. Era o educație
fizică completă şi nu doar un joc. Dr. Jigoro Kano este acreditat pentru
supraviețuirea jujutsu în timpul Restaurației Meiji. El a preluat jujutsu şi l-a adaptat
nevoilor vremii.
Noua sa metodologie a fost numită judo.
În 1882, Dr. Jigoro Kano (Părintele Judo-ului) a făcut un studiu referitor la aceste
tehnici străvechi de autoapărare şi pe cele mai bune le-a înglobat într-un sport
cunoscut sub numele de Kodokan Judo. În 1910, judo a fost recunoscut ca un sport
107
care putea fi practicat în siguranță şi în 1911 a fost adoptat ca fiind parte a sistemului
de educație japonez. În acelaşi an, au luat ființă: Departamentul de Instructori de
Judo Kodokan, Asociația Centurilor Negre Kodokan şi Asociația Japoneză de
Atletică. Începând cu a cincea olimpiadă, desfăşurată la Stockholm, Kano a început
să participe la toate Jocurile Olimpice şi întâlnirile Comitetelor Olimpice Internaționale
şi a devenit o personalitate în sportul de pretutindeni.
11.1.2. Istoria judo-ului în Romania
Judo-ul a fost introdus în Romania prin 1928, de profesorul japonez Heishichi
Ishiguro, unul dintre numeroşii instructori formați de Jigoro Kano.
Timp de un an, Ishiguro a predat judo-ul la ONEF (Oficiul Național de Educație
Fizică) din Bucureşti. Apoi, cursul a fost continuat în cadrul ANEF. În perioada 1929-
1933 profesor pentru educație fizică la catedra de sport era căpitanul Emilian Teacă.
De numele acestui căpitan se leagă, de fapt, începuturile judo-ului din țara noastră.
În ziua de 21 mai 1968 a avut loc Adunarea Generală şi s-a constituit Federația
Română de Judo, a fost aleasă conducerea Federației şi Biroului Federal: Secretar
Responsabil, prof. Anton Muraru, omul care avea să se afle la timona FRJ până în
1989. Din Biroul Federal făceau parte, printre alții, generalul Paul Marinescu
(Preşedinte), Alexandru Siperco şi Titus Deac (Vicepreşedinți) Mihai Botez, Florian
Frazzei, Ioan Avram şi antrenorii lotului reprezentativ, ing. Liviu Urma şi Ovidiu
Bucur.

11.1.3. Suprafața de competiție

Suprafața de competiție trebuie să fie de minim 14m x 14m şi trebuie să fie
acoperită cu tatami sau alt material similar acceptabil.
Suprafața de competiție trebuie să fie împărțită în două zone.
Suprafața interioară se va numi suprafața de luptă şi trebuie să fie de cel puțin
8m x 8m şi de maxim 10m x 10m.
Suprafața exterioară celei de luptă se va numi suprafață de siguranță şi trebuie
să fie de cel puțin 3 metri lățime.
Suprafața de luptă trebuie să aibă o culoare diferită față de cea de siguranță şi
trebuie să fie un contrast suficient între cele două pentru a nu creea confuzii în
situațiile la marginea suprafeței de luptă. Culorile recomandate sunt cele aprobate de
FIJ.
Dacă două sau mai multe suprafețe de competiție alăturate sunt folosite, este
necesară utilizarea unei suprafețe comune de siguranță de minimum 4 metri.
Un spațiu liber de minimum 50 cm trebuie menținut în jurul suprafeței de
competiție.
Pentru Jocurile Olimpice, Campionatele Mondiale şi Masters suprafața de
competiție trebuie să fie de 10m x 10m cu o suprafața de siguranță de minim 4 metri.
Aceasta este o recomandare şi pentru Campionatele Continentale.

108
 Tatami. În general măsoară 1m x 2m sau 1m x 1m şi sunt făcute din spumă
presată. Trebuie să fie tare sub picior şi să aibă proprietatea de a absorbi şocul în
timpul Ukemi şi trebuie să nu fie nici prea alunecos, nici prea rugos.
Elementele care formează suprafața de competiție trebuie să fie aliniate, fără
spații între ele, oferind o suprafață netedă, fixată astfel încât să nu se deplaseze.
Platforma. Platforma este facultativă şi trebuie să fie confecționată din lemn
rezistent, elastic şi măsurând aproximativ 18m x 18m şi nu mai mult de 1 metru
înălțime (în general 50 cm sau mai puțin). (Dacă se utilizează platforma, este
recomandat ca suprafața de siguranță să fie lată de 4 metri împrejurul suprafeței de
competiție).
3.11.4. Instalații şi echipamente folosite în judo
Tabelele. Pentru fiecare suprafață de competiție trebuie să fie două tabele care
indică scorul orizontal, amplasate în afara suprafeței de competiție, astfel încât să
poată fi uşor observate de arbitrii, membrii Comisiei, oficiali şi spectatori.
Tabelele trebuie prevăzute cu un dispozitiv care indică penalizările primite de
sportivi.
Ori de câte ori se folosesc tabelele electronice, trebuie să existe şi tabele
manuale de rezervă.
Cronometrele. Trebuie să existe cronometre după cum urmează, pentru:
• durata luptei - 1 unul,
• osaekomi - 2 două,
• de rezervă - 1 unul.
Ori de câte ori se folosesc cronometre electronice, cronometrele manuale
trebuie folosite în paralel pentru control.
Steagurile. Cronometrorii vor utiliza stegulețele după cum urmează, pentru:
• galben oprirea luptei,
• verde timpul de fixare.
Nu este necesară folosirea stegulețelor galbene şi verzi dacă se foloseşte un
cronometru electronic cu dispozitiv de afişaj al timpului de luptă şi de fixare. Totuşi
aceste stegulețe trebuie să existe în rezervă.
Semnalul sonor de timp. Trebuie să existe un clopot sau un dispozitiv sonor
echivalent care să indice arbitrului sfârşitul timpului alocat pentru luptă.
Judogi alb şi albastru. Combatanții vor purta judogi alb sau albastru. (Primul
sportiv strigat va purta judogi alb, iar al doilea va purta judogi albastru.)
3.11.4. Arbitri şi oficiali
În general, meciul va fi condus de trei arbitrii, neutri față de cei doi sportivi care
se luptă.
Meciul va fi condus de către un arbitru de saltea şi doi arbitrii care stau la masă
şi care îl vor asista sub supravegherea Comisiei de Arbitrii.
Un sistem de rotație, între arbitrii, va fi implementat pentru a asigura
neutralitatea.

109
 Arbitrii sunt asistați de mânuitorii de tabele, cronometrori şi înregistratori de
scor.
Uniforma arbitrului va fi conformă cu codul de îmbrăcăminte al organizatorilor.
3.11.5. Durata luptei
Durata luptei şi formula de desfăşurare a competiției vor fi stabilite prin
regulamentul turneului.
Pentru toate turneele desfăşurate sub egida FIJ timpul şi durata luptei, precum
şi timpul de odihnă dintre meciuri vor fi stabilite prin SOR (Regulamentul de
Organizare).
Aceste reguli constituie un ghid şi pentru desfăşurarea Campionatelor Naționale
şi a celorlalte Turnee Oficiale:
• Seniori Masculin/Echipe - 5 minute timp real de luptă;
• Seniori Feminin/Echipe - 4 minute timp real de luptă;
• Juniori U 21 Masculin şi Feminin/Echipe - 4 minute timp real de luptă,
• Cadeți U18 Masculin şi Feminin/Echipe - 4 minute timp real de luptă.
Orice combatant are dreptul la 10 minute de odihnă între meciuri.
Arbitrul trebuie să fie informat asupra duratei luptei înainte de a intra pe
suprafața de competiție.
Vârsta minimă necesară pentru a putea participa în competițiile oficiale FIJ este
de 15 ani, conform SOR.
12.1 Bazinul de natație
12.2.1. Înotul sportiv
Înotul sportiv, competițional, sau de performanță, este un sport nautic ce constă
în parcurgerea anumitor distanțe în timp cât mai scurt într-un procedeu sportiv de
înot, în bazine de înot special amenajate.
Activitatea competițională, este reglementată şi se desfăşoară sub tutela FINA
(Fédération Internationale de Natation). Înotul de performanță este practicat atât de
amatori cât şi de sportivi profesionişti şi este prezent la toate edițiile Jocurilor
Olimpice Moderne.
11.2..1.a. Scurt istoric
Înotul sportiv de performanță începe să se răspândească aproximativ din anii
1800.
• 1837 - înotul sportiv îşi face apariția în Anglia, „patria înotului modern”. Este
anul în care la Londra apare primul club de înot „Național Swimming
Association” fondat de John Strachan. Brasul reprezintă procedeul de bază
atât pentru probele de sprint cât şi pentru probele de distanță. În Londra
existau la acea dată 8 bazine de înot.
• 1840 - înotul a fost introdus în instituțiile de învățământ.
• 1858 - în Australia a avut loc primul Campionat Mondial de înot în cursa de
100 yarzi.
• 1869 - se constituie prima federație de înot şi se organizează primele
campionate naționale ale Angliei.
110
 • 1874 - se înființează în Anglia prima federație națională de natație şi apare un
regulament de înot. Probele de concurs sunt: 1 milă, 100 yarzi şi 500 yarzi.
• 1875 - căpitanul de marină Matthew Webb este primul om care traversează
înot Canalul Mânecii.
• 1877 - se organizează primele campionate naționale ale S.U.A..
• 1878 - se înregistrează primul record mondial, James Moore în proba de 100
yarzi liber.
• 1889 - s-au desfăşurat la Viena primele Campionate Europene care au inclus
două probe: de 60 m şi 1500 m, ambele câştigate de austrieci.
• 1896 - la prima ediție a Jocurilor Olimpice moderne de la Atena, se include în
program şi înotul, fiind pe locul doi ca număr de probe, după atletism;
întrecerile de înot s-au desfăşurat în portul Pireu. Tot în acel an, pe 3 martie s-
a înființat Asociația Înotătorilor Amatori – „Amateur Swimming Association”.
• 1908 - se înființează Federația Internațională de Natație pentru Amatori
(F.I.N.A.), organism care reglementează desfăşurarea competițiilor de înot
sportiv (stabileşte un regulament internațional de înot şi regulile de stabilire a
recordurilor).
• 1927 - se fondează „Liga Europeană de Natație” (L.E.N.), care organizează
competiții de înot la nivel zonal.
• 1932 - Johnny Weissmuller înoată pentru prima dată sub 1 minut în proba de
100 m.
• 1973 - Prima ediție a Campionatelor Mondiale de înot a avut loc în anul 1973
la Belgrad.
12.1.1.b. Înotul sportiv în România
Evoluția înotului sportiv în România a fost legată de construcția bazinelor de
înot.
În anul 1880 s-a construit primul bazin în Bucureşti, al Societății Tirul, de
dimensiuni mici, 30/15 m, care avea şi şcoală de înot.
Primul concurs s-a desfăşurat în anul 1888 în cadrul serbării anuale a societății
Tirul, concurs de înot dotat cu premii. În 1899 la Timişoara se înființează o secție de
înot în cadrul clubului atletic.
Ulterior au apărut centre de înot la Timişoara, Arad, Lugoj, Constanța.
În anul 1912, activitatea sportivă de înot se organizează în „Comisiunea de
natație” şi are loc prima ediție a concursului de fond pe Dunăre, între Măcin şi
Ghecet, pe o lungime de 13 km.
După primul război mondial înotul începe să se răspândească. Dezvoltarea
este mai rapidă în Ardeal şi Banat (Oradea, Cluj, Tg. Mureş, Arad, Timişoara).
Întrecerile s-au desfăşurat pe distanțe variate, 30, 60, 90, 300 m, în bazine de
dimensiuni mici.
În anul 1922 apare un regulament la mai multe probe de concurs, iar în
Bucureşti ia ființă Clubul Nautic Bucureştean (CNB), ce cuprindea un număr de 123
de membri.
111
 Primul campionat național al României are loc în anul 1924 la Târgu Mureș,
într-un bazin de 50 m lungime.
În Bucureşti în 1923, apare Clubul Nautic Floreasca, iar la Băile Felix se
organizează Concursul Național de Înot ce cuprinde probe pe categorii de vârste.
În anul1925 la Campionatele Europene de Natație de la Budapesta, România este
reprezentată de 12 înotători din Oradea, Arad, Cluj şi Tg. Mureş.
O dată cu construirea unor noi bazine la Cluj, Galați, Craiova, Brăila, numărul
competițiilor a luat amploare. Tot atunci vor lua naştere şi primele asociații sportive
cu secții de înot din Bucureşti.
Evenimentul deosebit al anului 1929 a fost darea în folosință a bazinului Kiseleff
(azi ştrandul Tineretului) din Bucureşti. Prima competiție la care participă şi femeile
este legată de inaugurarea acestui bazin.
În 21 decembrie 1930, se constituie Federația Română de Înot sau Federația
Română de Natație, care se afiliază la UFSR (Uniunea Federațiilor de Sport din
România) în 1933. În 1940, Federația Română de Sporturi Nautice (FRSN) se uneşte
cu Federația Română de Înot (FRI) formând Federația Română de Sporturi pe Apă
(FRSA).
În anul 1933 erau afiliate la federație 46 de cluburi, iar în 1938, 59 de cluburi cu
aproximativ 3800 de înotători. Primul curs de instructori de înot s-a desfăşurat în anul
1936.
Din 1945, Campionatele Naționale s-au ținut anual, organizându-se 67 de ediții,
majoritatea desfăşurate în Bucureşti.
În această perioadă dintre cele mai importante evenimente sunt participarea
primului înotător român la jocurile olimpice de la Helsinki din anul 1952 (Iosif Novak)
şi Al. Popescu primul finalist român la o competiție oficială, Melbourne 1956.
Prima participare într-o finală olimpică, a vut loc la Moscova în 1980.
11.2.1.c. Procedee (stiluri) de înot sportiv
Înotul sportiv se practică sub forma a patru procedee sau stiluri de bază:
• craul sau liber,
• spate sau craul pe spate,
• bras,
• fluture sau delfin.
Craul - stilul craul sau liber (engleză: to crawl – a se târâ) apare ca procedeu
sportiv la sfârșitul secolului al XIX-lea în anul 1844 la Londra. Apariția tehnicii de înot
craul este legată şi de numele lui Harry Wickham din insula Rubiana (insulele
Solomon din oceanul Pacific), şi fratele acestuia, Alik în vârstă de 12 ani care în anul
1893 o demonstrează la Sydney. Johnny Weissmuller este cel care a perfecționat
tehnica craulului, el reuşind pentru prima dată să înoate sub un minut pe distanța de
100 m.
Procedeul craul se înoată la feminin şi masculin în competiții în probele
olimpice: 50 m; 100 m; 200 m; 400 m şi 800 m, la masculin se adugă proba de 1500

112
m; ştafete: 4x50 m; 4x100 m şi 4x200 m, ultimul schimb în ştafetele de 4x100 m mixt,
precum şi ultimul procedeu în probele individuale de 200 m mixt şi 400 m mixt.
Este procedeul cu cea mai mare utilizare pentru înotul utilitar (salvare de la
înec, aplicații militare), curse de mare fond, triatlon, traversări de cursuri de apă etc.
Pentru înotul de agrement, este unul din cele mai utilizate, mai ales datorită vitezelor
pe care le poate dezvolta.
Spate - Procedeul spate sau craul pe spate a fost folosit în urmă cu câteva
secole. Acest procedeu era destul de des utilizat de către înotători, dar aceştia
foloseau o tehnică similară brasului, cu corpul în poziția pe spate (bras-spate). Ca
procedeu de înot utilitar este utilizat şi în prezent.
Stilul spate a fost introdus în cadrul întrecerilor de înot din programul jocurilor
olimpice din 1912, de la Stockholm, de către americanul Harry Hebner care a
practicat o tehnică nouă, derivată din stilul craul. În 1912 stilul spate a fost
recunoscut ca probă competitivă.
Probele în procedeul spate sunt cele clasice, 100 m şi 200 m, la acestea se
adaugă cursele din probele de mixt individual sau ştafetă mixt.
Bras - Acest procedeu a fost utilizat de către înotători de foarte multă vreme,
deoarece are o mare valoare aplicativă. Un papirus egiptean, datând din anul 3400
î.Hr., prezintă un desen al procedeului bras.
În prima carte de înot Înotătorul sau un dialog despre arta înotului, scrisă de
Nicolaus Wynmann în anul 1538, este descris procedeul bras, care timp de sute de
ani a constituit singura metodă de învățare a înotului.
Francezul Melchisédech Thévenot în anul 1696 în cartea sa The Art of
Swimming (Arta înotului) descrie acest procedeu foarte similar brasului modern.
Ca probă de concurs brasul a fost prezent pentru prima dată în programul
jocurilor olimpice de la Paris din anul 1900, când a fost programată o probă de înot
sub apă pe distanța de 60 m, probă care a fost ulterior abandonată.
La jocurile olimpice şi competiții naționale şi internaționale procedeul bras se
înoată în probele de 100 şi 200 m; este al treilea procedeu în probele de mixt
individual şi al doilea schimb la ştafeta de 4x100 m mixt. La campionatele mondiale
se înoată şi în proba de 50 m şi ştafeta de 4x50 m mixt, respectiv 100 m mixt
individual.
Este un procedeu foarte utilizat pentru înotul de agrement şi deosebit de util
pentru înotul în scopuri utilitare sau militar.
Delfin (fluture) - Procedeul delfin sau fluture este cel mai nou dintre procedeele
sportive de înot. Se numește fluture sau delfin datorită mişcărilor fluturate,
ondulatorii, ale întregului corp, mişcări asemănătoare loviturilor de coadă ale
delfinului.
Inventatorul procedeului este considerat înotătorul german Erich Rademacher
în anul 1926, care înotând bras cu picioarele, executa mişcările de fluture din brațe
înainte de întoarceri şi la sosire.
În programul jocurilor olimpice procedeul fluture se înoată în probele de 100 m
200 m; este primul procedeu în probele de 200 m şi 400 m mixt individual şi al treilea
113
schimb la ştafeta de 4x100 m mixt. În programul campionatelor mondiale se înoată şi
în probele de 50 m şi ştafeta de 4x50 m mixt.
11.2.1.d. Competiții
Există un total oficial de 17 probe, în concursuri organizându-se pentru fiecare
câte un concurs feminin şi unul masculin. La Jocurile Olimpice de vară, se
concurează în doar 13 din cele 17 probe, iar întrecerile olimpice au loc în aşa zisele
bazinele olimpice, care au lungimea de exact 50 m.
Probele competiționale clasice (olimpice) se organizează în cele patru procedee
de înot:
• liber: 50, 100, 200, 400, 800, 1500 m;
• spate: 50, 100, 200 m;
• fluture: 50, 100, 200 m;
• bras: 50, 100, 200 m;
• probe individuale mixte: 200 şi 400 m.
Probe de ştafetă:
• 4 x 100 m liber; 4 x 200 m liber;
• 4 x 100 m mixt.
Competițiile de înot, altele decât cele olimpice, organizează întreceri în bazin
scurt, de 25 m.
În programul Jocurilor Olimpice, înotul figurează ca probă de concurs la alte
două ramuri sportive, pentatlon modern (înot liber 200 m) şi triatlon (înot 1500 m).
11.2.2. Instalații şi echipamente necesare practicării înotului sportiv
Bazin de înot acoperit de dimensiuni olimpice, pentru înot competițional pot fi
exterioare (descoperite), folosite în anotimpurile călduroase, sau acoperite, aceastea
având posibilitatea de utilizare atâ vara cât şi iarna.
Recordurile mondiale, europene şi naționale se pot stabili numai în bazine
construite în conformitate cu regulamentele internaționale de înot. În anul 2009
F.I.N.A. a aprobat reguli pentru 10 culoare în competițiile de înot.
Bazinele olimpice au lungimea de 50 m, lățime de 21 m, adâncimea apei pe
toată lungimea distanței trebuie să fie de minimum 1,80 m. Bazinul de înot olimpic
este tipul de bazin folosit la Jocurile Olimpice. Mai este denumit şi „bazin lung” de
înot. Bazinele de înot „scurte”, numite şi bazine semi-olimpice au lungimea de 25m.
Cele 8 culoare sunt instalate pe partea cea mai lungă a bazinului, având o
lățime între ele de 2,5 m. Pe o distanță de 5 m de la fiecare capăt al bazinului,
culoarea plutitoarelor trebuie să fie albă sau roşie, distinctă de restul lungimii.
Culoarul de mijloc favorit (4) este marcat de culoarea galbenă. Uneori, 2 culoare, nr.
4 şi 5, sunt marcate favorite, în culoarea galben.
Fundul bazinului este marcat de benzi de culoare închisă, trasate în centrul
fiecărui culoar. Lățimea lor este de 20-30 cm şi se termină cu 2 m înainte de capătul
bazinului.
Bloc-startul are o înălțime minimă de 50-70 cm de la suprafața apei. Acestea
trebuie să fie cu suprafațe antiderapante, având montate de o parte şi de alta mânere
114
pentru startul în procedeul de înot spate, plasate la o înălțime de 30-60 cm de la
suprafața apei. Fiecare bloc-start este numerotat pe toate părțile, pentru a fi vizibil de
către arbitri. Bloc-startul nr. 1 este numerotat în partea dreaptă a liniei de plecare,
privind cu fața spre bazin.
Echipamentul electronic trebuie montat pentru fiecare culoar în parte, cu 30 cm
deasupra apei şi sub suprafața apei cu 60 cm.
Temperatura apei în bazinele din aer liber trebuie să aibă 22-25°C, iar în
bazinele acoperite, 27-28°C.
Echipamentul de înot competițional al înotătorilor este alcătuit din ochelari de
înot, cască şi costum.
Ochelarii de înot sunt folosiți pentru protejarea ochilor de clorul din apă, cât şi
pentru o mai bună vizibilitate sub apă.
Casca este purtată deoarece reduce rezistența la înaintare. Este confecționată
din latex, silicon, spandex sau lycra.
Costumul de înot competitional trebuie să fie uşor, să se potrivească în mod
corespunzător pe corp şi să asigure o rezistență mică în apă.
Un numărul foarte mare de recorduri mondiale s-au stabilit într-un timp foarte
scurt, ca urmare introducerii în ultimele decenii a echipamentului “hight tehnology”.
Polimeri şi aliaje metalice, cum ar fi fibrele de carbon, nylon, fibre sintetice
poliuretanice (elastan), sunt exemple de materiale utilizate pe scară largă în prezent
la fabricarea costumelor de înot. În anul 2008 poliuretanul a apărut prima dată cu
utilizarea unui nou costum de înot.

115
 Unitatea de învățare 12
ÎNTREȚINEREA BAZELOR SPORTIVE

Cuprins

12.1. Noțiuni introductive

12.2. Reguli generale de întreținerea bazelor sportive şi a terenurilor de sport

12.3. Caracteristicile operațiilor de întreținere

12.4. Exploatarea rațională – factor important, care contribuie la întreținerea bazelor

12.5. Întreținerea terenurilor gazonate

12.6. Întreținerea terenurilor de zgură

12.1. Noțiuni introductive

Prin natura activităților desfăşurate şi prin natura agenților externi bazele
sportive suferă o acțiune continuă de uzură şi degradare care după o perioadă
devine importantă. Pentru contracararea efectelor negative este necesar ca bazele
sportive să fie întreținute prin operații corespunzătoare. Ca urmare, întreținerea
bazelor sportive reprezintă o activitate necesară, obligatorie şi importantă pentru
activitatea sportivă contribuind la menținerea bazelor în condiții optime.
În ceea ce priveşte întreținerea bazei sportive există două forme:
a. întreținerea de păstrare – este încercarea de a menține un timp cât mai
îndelungat folosirea instalațiilor la o capacitate de funcționare, în care
cheltuielile de întreținere şi menținere să fie mai mici decât beneficiile;
b. întreținerea de ameliorare – presupune folosirea unor componente calitativ
superioare, dar care ale căror costuri înseamnă o amortizare în timp a
cheltuielilor sau există variante ca ameliorarea instalațiilor, a dotărilor să se
facă prin: folosirea în comun de către proprietar şi beneficiar a unor datorii
făcute fie în comun fie numai de beneficiarii de serviciu.
Orcare ar fi modalitatea de întreținere trebuie luat în calcul raportul dintre
costuri şi beneficii. Nu trebuie uitate nici măsurile de evitare a unor situații de
disfuncționalitate, de aceea operațiile odată planificate din timp şi pe baza unei liste
de priorități cu termene bine definite, vor evita întreruperile în folosirea bazei sportive.
Lucrările de întreținere se pot efectua fie cu personalul clubului sau bazei care
are o anumită experiență în domeniu sau de către firme specializate, dar datorită
costurilor ridicate cerute de către acestea şi a unor surse de finanțare se apelează tot
la personalul auxiliar.
116
 12.2. Reguli generale de întreținerea bazelor sportive şi a terenurilor de
sport
Pentru ca acțiunea de întreținere a unei baze sportive să aibe succes, operațiile
care se execută trebuie să respecte o serie de reguli:
• planificarea judicioasă a tuturor lucrărilor necesare întreținerii bazei sportive,
ținând cont de activitatea sportivă principală;
• repararea la timp a orcărei degradări survenite, evitând agravarea şi
cheltuielile suplimentare;
• aprovizionarea din timp cu materiale necesare diverselor reparații şi
depozitarea acestora în apropierea bazei sportive, procurarea uneltelor
necesare lucrărilor de întreținere şi păstrarea acestora în condiții optime;
• respectarea ordinii în succesiunea operațiilor de întreținere;
• întocmirea din timp a documentației tehnice şi obținerea avizelor necesare
pentru lucrări de întreținere mai complexe;
• executarea operațiilor de întreținere de către personal calificat, orce abatere
ducând la cheltuieli nejustificate.
12.3. Caracteristicile operațiilor de întreținere
Întreținerea unei baze sportive se compune dintr-o serie de operații care depind
de specificul bazei respective, în primul rând, dar există operații care sunt comune
tuturor bazelor sportive.
Întreținerea bazelor sportive are următoarele obiective:
• menținerea condițiilor de funcționare optimă a bazei;
• respectarea condițiilor de igienă;
• prevenirea şi evitarea accidentelor;
• menținerea unui aspect cât mai estetic al bazei.
Pentru asigurarea unei funcționări optime a bazelor sportive este necesar să se
remedieze defecțiunile şi degradările survenite în timp util.
Operațiile de întreținere trebuie să urmărească:
• calitatea terenului (terenurilor) şi a instalațiilor;
• stratificația;
• pantele;
• marcajele;
• instalațiile auxiliare necesare bunei funcționări, etc.
Prin operațiile de întreținere se urmăreşte şi asigurarea condițiilor necesare de
igienă, prin menținerea curățeniei, îndepărtarea surselor de infecție, asigurarea unei
bune aerisiri, asigurarea iluminatului optim, etc.
În scopul evitării şi prevenirii accidentelor se refac semnalele avertizoare,
marcajele, se repară elementele deteriorate, etc. Operația de întreținere depinde de:
specificul bazei sportive, mărimea şi importanța acesteia şi de factorii climatici
(precipitații, curenți de aer, temperatură, anotimp, etc.).
117
 În întreținerea bazelor sportive se întâlnesc următoarele tipuri de operații:
• permanente – care se efectuează zi de zi;
• sezoniere – legate de o anumită perioadă de timp;
• ocazionale – determinate de organizarea unui concurs sportiv.
Operațiile permanente de întreținere sunt: stropitul terenurilor gazonate şi a
celor de zgură, spălarea pardoselilor sălilor de sport, curățarea şi igenizarea
vestiarelor şi grupurilor sanitare, tunderea gazonului, etc.
Operațiile sezoniere de întreținere constau în: controale privind starea bazelor
şi stabilirea măsurilor privind conservarea acestora.
Operațiile ocazionale de întreținere au loc înaintea unui concurs şi se realizează
prin verificarea şi împrospătarea marcajelor, verificarea instalațiilor anexe, etc. După
terminarea concursului trebuie refăcute suprafața pistelor, terenurilor, adunarea şi
depozitarea materialelor sportive şi efectuarea curățeniei generale.
12.4. Exploatarea rațională – factor important, care contribuie la
întreținerea bazelor sportive
Factori de conducere din cadrul asociațiilor şi cluburilor sportive au sarcina de a
planifica o exploatare rațională a bazelor sportive – o exploatare prea intensă, fără o
întreținere corespunzătoare, poate aduce mari prejudicii, cum ar fi:
• solicitarea în mod excesiv a bazei sportive, grăbind astfel procesul de
degradare;
• nu există suficient timp pentru efectuarea operațiilor de întreținere curente,
ceea ce conduce la avansarea degradării.
Cu cât baza sportivă este mai importantă şi mai mare, cu atât operațiile de
întreținere sunt mai numeroase.
O exploatare rațională care vine în sprijinul întreținerii bazelor sportive trebuie
să țină cont de câteva reguli:
• bazele sportive vor fi utilizate numai în scopul pentru care au fost create;
• se va face o programare judicioasă a antrenamentelor şi competițiilor sportive
în incinta bazei;
• dacă este posibil, antrenamentele se vor face pe terenurile auxiliare pentru
menajarea terenului principal;
• când este cazul, accesul publicului în incinta bazei sportive se va face în
spațiul special destinat (tribune, bănci, gradene, etc.), existând o demarcație
între zona publicului şi terenul sportiv, realizată prin garduri şi grilaje.
12.5. Întreținerea terenurilor gazonate
Pentru menținerea calităților necesare terenurilor cu gazon trebuie luate o serie
de măsuri de întreținere.
Pentru ca suprafața gazonată să fie rezistentă, aceasta (gazonul, iarba) trebuie
să crească deasă, să fie compactă, cu rădăcini bine înfipte în pământ.
Plantarea gazonului se face în două moduri, fie prin însămânțare, fie cu
ajutorul rulourilor de gazon.

118
 Însămânțarea sau semănatul este cel mai ieftin mod de a planta gazon, dar
necesită mai mult timp pentru creştere. De la prima zi de însămânțare gazonul
trebuie udat zilnic până când iarba creşte cel puțin 1 cm.
Rulourile de gazon reprezintă o metoda mai costisitoare, dar avantajul este că
oferă un gazon ca la carte, dar care va avea nevoie în continuare de atenția celor
care fac lucrările de întreținere.
Lucrările de întreținere ce se fac după semănatul gazonului sunt:
• tăvălugirea care stă la baza unei răsăriri uniforme.
• distrugerea crustei se excută cu o grapă foarte uşoară sau cu un tăvălug uşor
învelit cu sârmă ghimpată, cu viteza de deplasare mare şi irigarea suprafeței
cu cantități mici de apă.
Lucrările de întreținere ce se fac după răsărire gazonului constau în:
• completarea golurilor - manual sau mecanic.
• fertilizarea – moderată, cu 30-40 kg azot la hectar (10 g azotat de amoniu/m2).
• după fertilizare este bine să urmeze irigarea care să umecteze solul până la10
cm.
• combaterea buruienilor - mecanică şi chimică. Combaterea mecanică se face
prin: plivit şi cosit. Plivitul se poate realiza prin smulgere sau cu oticul când
numărul de buruieni este redus. Cositul (respectiv tunderea) ajută în foarte
mare măsură la combaterea buruienilor întrucât acestea nu sunt lăsate să
formeze semințe şi nici să acumuleze substanțe de rezervă, ca atare se
epuizează şi dispar. Cosirile repetate elimină din primul an settaria care odată
cu instalarea unui gazon compact nu mai găseşte condiții de încolțire. Cosirile
repetate şi plivitul pot elimina în totalitate şi aceste specii în circa doi ani.
Combaterea mecanică a buruienilor este necesară dar de multe ori nu este
suficientă.
Combaterea chimică – foarte facilă pentru buruienile dicotiledonate, ce se
combat foarte uşor prin erbicidare. Erbicidele ce se aplică gazonului sunt
aceleaşi ca la cerealele păioase. Alegerea erbicidului se face în funcție de
buruienile dominante. La o instalare bună a gazonului, erbicidarea este
necesară numai în anul I. Nu se recomandă erbicidarea la un număr mic de
buruieni, care pot fi îndepărtate uşor prin plivit.
• tunderea gazonului este una dintre cele mai importante lucrări de întreținere a
gazonului pentru menținerea unui gazon dens şi uniform - rol estetic. Prin
tundere se diminuează capacitatea de fotosinteză a plantelor.
Tunderea la întâmplare, neregulată, produce un gazon neuniform, favorabil
dezvoltării bolilor şi de asemenea permite instalarea unor buruieni.
Tunderea la înălțime moderată permite:
✓ menținerea turgescenței țesuturilor;
✓ menținerea fineții frunzelor;
✓ menținerea densității optime a covorului vegetal;
✓ un aspect estetic corespunzător;

119
 ✓ în urma unei tăieri corespunzătoare, în primele 3-4 zile de la tundere
continuă dezvoltarea vechilor frunze după care pornesc în vegetație noi
frunze.
Înălțimea de tăiere depinde de modul de folosire a gazonului:
✓ pentru hipodrom înălțimea optimă de tăiere este de 8-10 cm;
✓ pentru terenul de golf este de 3-6 mm;
✓ pentru terenul de fotbal/rugby înălțimea maximă este de 4 cm.
Înălțimea şi densitatea mare a gazonului au ca efect limitarea circulației
aerului şi crearea de condiții dezvoltării bolilor criptogamice.
La stabilirea înălțimii de tăiere trebuie să se țină seama şi de factorii
externi. Primăvara şi toamna tăierile pot fi mai scurte (3-4 cm) şi ceva mai
înalte, vara (4-5 cm) pentru a limita evapotranspirația.
O altă problemă este aceea a frecvenței de tăiere, care nu poate fi
independentă de înălțimea de tăiere. Frecvența de tăiere este determinată de:
✓ viteza de creştere a frunzelor, care în condiții excelente poate ajunge la 1,5
cm / zi;
✓ condițiile de mediu (temperatură, fertilizare, irigare);
✓ înălțimea de tăiere;
✓ modul de utilizare a gazonului;
✓ tipul de maşină de tuns folosită;
✓ gazonul terenului de sport (fotbal /rugby) trebuie tuns o dată la săptămână,
cu o zi înainte de desfăşurarea unei partide.
Pentru întreținerea gazonului se folosesc şi există o gamă numeroasă de
maşini de tuns. Elementul activ este reprezentat de lame elicoidale, disc, cuțit
sau fir. Cu cât numărul de elemente active este mai mare cu atât tunsoarea
este mai uniformă. Maşinile de tuns şi de adunat resturile asigură o bună
întreținere a gazonului.
• fertilizarea este una din cele mai importante operații pentru întreținerea
gazonului, operațiune de care depinde calitatea solului, compoziția gazonului,
desimea plantelor, frecvența tunsului. Fertilizarea are drept scop susținerea
nevoilor în elemente nutritive ale ierburilor gazonului.
În funcție de destinația gazonului, se recomandă următoarele modalități de
fertilizare:
✓ pentru terenul de golf de 4-5 ori pe an;
✓ pentru ternul de fotbal / rugby de 3 ori pe an.
Cantitățile ce se aplică trebuie să compenseze elementele nutritive
eliminate prin tundere. O rețetă universală pentru fertilizare nu se poate da
întrucât un rol esențial îl joacă şi solul pe care s-a amplasat gazonul,
fertilizarea de bază, frecvența şi înălțimea tunsorii şi evident de câte ori este
folosit terenul pentru desfăşurarea competițiilor sportive.
Aplicarea îngrăşămintelor se face manual sau mecanic.
• irigarea sau udarea este o operație indispensabilă pentru buna reuşită a
gazonului. Cantitatea de apă aplicată trebuie să fie optimă, fără exces sau
120
 deficit. Exigențele care se cer în privința irigării sunt legate de frecvența şi
momentul irigării, norma de irigare, calitatea apei şi sistemul de irigare, dar şi
asigurarea unei irigări cât mai uniforme. Nu trebuie neglijat solul şi capacitatea
acestuia de a reține apa. Frecvența irigării mai depinde şi de condițiile de
climă. Norma de irigare şi frecvența udărilor depind de sol, temperatură,
precipitații, înălțimea şi frecvența de tundere.
Se recomandă ca irigarea să se efectueze seara şi noaptea, când
evaporarea este aproape nulă. Ideală este irigarea de dimineață când plantele
încep să asimileze şi când necesitatea de apă este maximă.
Cea mai bună metodă de irigare este prin aspersiune. Reglarea
aspersoarelor trebuie făcută în aşa fel încât irigarea să fie cât mai uniformă
pentru a asigura uniformitate gazonului.
Înaintea activităților sportive este obligatorie verificarea gazonului, a
instalațiilor anexe, precum şi a marcajului.
În afara măsurilor de întreținere zilnice şi a celor periodice, pe un teren
gazonat sunt necesare şi o serie de operații de întreținere sezonieră. Astfel
după topirea zăpezii se face un control general al gazonului şi se remediază
eventualele degradări din timpul iernii şi se trece peste gazon cu un tăvălug
uşor.
Este interzisă utilizarea terenului când gazonul este îmbibat cu apă,
deoarece unde rămân urme, iarba se distruge.
Folosite mai intens din cauza lipsei terenurilor auxiliare, pentru a se evita
degradarea anumitor zone, se recomandă folosirea acestora la antrenamente
pe zone diferite.
12.6. Întreținerea terenurilor de zgură
Terenurile de tenis pe zgură sunt foarte apreciate în special de jucătorii
profesionişti pentru viteza pe care o generează. Zgura este obținută din argilă
sortată la diferite granulații. Zgura roşie de garnulație 7-15, care se foloseşte ca bază
pentru pietrişul margăritar din fundație, zgura roşie granulație 3-7 folosită ca strat de
mijloc peste zgura de granulație 7-15, şi zgura roşie de granulație 0-3, care este
suprafața de joc şi se aplică peste zgura de granulație 3-7. Zgura roşie se mai
foloseşte şi la pistele de atletism. Construcția unui teren de tenis pe zgură este o
investiție destul de costisitoare, la fel şi întreținerea lui.
Zgura este singura suprafață de tenis naturală şi una dintre cele mai vechi. Spre
deosebire de terenurile de iarbă naturală - întâlnite în special în Australia şi Marea
Britanie - cele de zgură sunt folosite ca şi suprafețe de club peste tot în lume, fiind
apreciate de majoritatea jucătorilor de elită.
Terenurile de zgură sunt considerate mai încete datorită structurii libere a
suprafeței, care încetinesc mingea şi o face să sară mai sus. Acest lucru le oferă
jucătorilor mai mult timp pentru a ajunge la minge şi a o lovi.
Construcția unui teren de zgură este relativ scumpă. Pentru a oferi
caracteristicile de joc este nevoie de întreținere continuă (udare, adăugare de zgură,

121
fixarea liniilor de plastic sau reaplicarea marcajelor). Pe de altă parte un teren de
zgură bine întreținut este o investiție pe viață.
Suprafețele de zgură se pretează atât spațiilor interioare cât şi în aer liber, atât
pentru amatori cât şi pentru profesionişti. Jocul pe aceste suprafețe este foarte plăcut
deoarece oferă posibilități de alunecare şi confort sub picior.
Operațiile permanente de întreținere, a unui teren de zgură, constau în:
• împrospătarea suprafeței cu praf de zgură (când este cazul);
• greblarea suprafeței;
• netezirea suprafeței;
• măturarea suprafeței;
• tăvălugirea suprafeței;
• stropirea suprafeței;
• marcarea suprafeței.
Prin folosirea intensă suprafața pistei şi terenurilor de zgură capătă o crustă,
care împiedică desfăşurarea activității în condiții optime, ce trebuie îndepărtată prin
greblare, cu o greblă cu dinți metalici, care se trece pe întreaga suprafață fărămițând
circa 2 cm în adâncime. Această operație redă elasticitatea terenului sau pistei
acoperite cu zgură.
După greblare se trece la netezirea uniformă a suprafeței cu zgură, cu ajutorul
dreptarului de lemn.
Urmează măturarea suprafeței de zgură, ce se realizează cu o mătură specială,
operațiune ce se realizează sistematic pe toată suprafața acoprită cu zgură, prin mai
multe treceri.
Stropirea suprafețelor cu zgură trebuie făcută zilnic pentru a avea o stare
optimă de umiditate a zgurii oprind astfel degradarea stratului de la suprafață.
Suprafața de zgură se stropeşte cu furtunul cu apă sub presiune, fără a uda prea
mult acelaşi loc, furtunul trebuie să fie ținut sub un anumit unghi, astfel încât jetul de
apă să nu distrugă stratul de zgură – este indicat ca operațiunea de stropire să fie
executată cu cel puțin 30 minute înaintea unui antrenament sau joc şi nu se va folosi
când suprafața este umedă.
După operațiunea de stropire, suprafața de zgură se tăvălugeşte după care se
trece peste ea cu o mătură specială.
Operația de tăvălugire şi măturare trebuie făcută în permanență, atât înaintea
cât şi după terminarea fiecărui antrenament.
Este recomandabil ca la 5 ani suprafețele de zgură să fie din nou stratificate,
deoarece zgura în timp se macină şi se transformă în praf.
Instalațiile anexe ale terenurilor de zgură, garduri, ştachete, stâlpi metalici,
panouri, coşuri, tabele de marcaj, împrejmuiri de plasă, trebuie revizuite periodic şi
vopsite pentru a fi ferite de rugină.

122
 Unitatea de învățare 13
ADMINISTRAREA BAZELOR SPORTIVE

Cuprins

13.1. Noțiuni introductive

13.2. Obiective în administrarea bazelor sportive

13.3. Mangementul organizațiilor sportive

13.4. Responsabilitățile managerului bazei sportive

13.1. Noțiuni introductive

Acest capitol îşi propune să abordeze practic o serie de aspecte legate de
administrarea bazelor sportive, astfel încât să crească gradul de utilizare a acestora,
eficiența lor dar şi posibilitățile existente de a le rentabiliza.
Activitatea sportivă se desfăşoară într-un anumit spațiu care trebuie gestionat şi
utilizat la maxim.
Problemele care se pun sunt legate de formele de administrare, de costuri şi
resurse, dar şi diverse proceduri de abordare în relația cu primăriile şi conducerea
cluburilor sportive. Învățământul fiind în permanentă restructurare, asistăm la
transformarea instituțiilor care se ocupă cu sportul şi de aceea este necesar să se
cunoască ceea ce se doreşte, de unde se pleacă, care sunt căile de urmat, direcțiile
şi pârghiile de acționare, dar mai ales este necesar să cunoaştem finalitățile.

13.2. Obiective în administrarea bazelor sportive

Sportul se impune prin alte argumente față de cele cunoscute, prin dezvoltarea
unor noi nivele de practicare decât cele tradiționale, respectiv menținerea unei
pregătiri fizice corespunzătoare, determinarea unui alt mod de relație cu mediul
natural în ideea de protejare a sănătății.
În perioada actuală se observă un transfer de proceduri în practicarea sportului
din baze sportive special amenajate spre mediul natural, o legătură mai strânsă cu
turismul şi timpul liber ceea ce înseamnă un alt mod de a privi sportul sub aspectul
calității şi cererii pieții.
În prezent se urmăreşte creşterea nivelurilor de dotare a bazelor sportive,
deoarece cu cât dispunem de mai multe instalații şi echipamente cu atât cresc
posibilitățile de diversificare a ofertei serviciilor către consumator. Un număr sporit de
instalații înseamnă mai mult sport, dacă aceasta funcționează corespunzător, dar

123
poate să existe şi reversul, adică mai multă risipă dacă nu există un mod eficient de
exploatare.
Instalațiile auxiliare sau secundare cuprind vestiarele, duşurile, grupurile
sanitare, cabinetul medical, magazii sau spații destinate depozitării materialelor
sportive. Toate cele menționate mai sus trebuie să existe într-o minimă dotare a unei
baze sportive care să ofere servicii de calitate.
Cererea de activități sportive este într-o continuă modificare şi este
permanentă. Acest lucru trebuie să atragă soluții în organizarea şi conducerea
activităților sportive, iar diversificarea ofertei să se facă în funcție de cererea reală.
Modificările care apar se raportează la apariția de noi sporturi (sporturi extreme)
care determină un alt comportament sportiv şi un alt mod de abordare a problemei.
În ceea ce priveşte criza economică putem spune că determină schimbări
instituționale punând sub semnul întrebării anumiți parametrii care până mai ieri
păreau veşnici şi deci comportamente şi obiceiuri pe care le considerăm normale şi
unanim acceptate se modifică sub ochii noştri.
În societate se transformă serviciile, consumul de bunuri de cultură, iar cererea
de servicii în sport poate să rămână ca ieri. Criza economică şi schimbările
instituționale au determinat creşterea costurilor privind forța de muncă, materiile
prime, combustibilii, dar şi costuri ridicate ale tehnologiilor, toate acestea cu mare
impact asupra administrării bazelor şi instalațiilor sportive.
Modificările şi mecanismul permanent al transformărilor social demografice
modifică structura societății cu o tendință certă de creştere a ponderii vârstei a treia
în practicarea sportului. Apare un nou raport între oraş şi sat ca o consecință a
mecanismelor distribuției teritoriale.
Deficitul public la nivelul administrației locale şi al instituțiilor de învățământ
determină în majoritatea cazurilor reducerea posturilor, serviciilor şi indentificarea
unor soluții noi pentru a satisface cerințele comunității locale.
Reducere costurilor este posibilă în două feluri:
a. eliminarea din ofertă a serviciului respectiv sau
b. adoptarea, restructurarea şi eficientizarea serviciului respectiv.
Instalațiile sportive existente pe bazele sportive sau de agrement, datorită
dificultăților cu care se confruntă gestionării acestora, fac cu greu față problemelor
financiare existente în acest moment, ceea ce crează dificultăți asupra serviciilor
oferite.
Datorită acestui fapt în ziua de astăzi gestionarea unei baze sportive devine din
ce în ce mai greu de realizat în special datorită unei diferențe majore între venituri şi
cheltuieli, dar şi a serviciilor oferite care nu se ridică întotdeauna la nivelul cererii. În
ziua de astăzi uneori este mai uşor să construieşti o nouă bază decât să gestionezi
una, care nici printre cele două modalități prezentate anterior nu mai poate fi
rentabilizată.
Baza care nu mai poate oferi alte servicii sau care nu se adaptează noilor
cerințe şi nici nu mai poate fi modificată va deveni nerentabilă. Un exemplu în acest
sens îl oferă bazele sportive existente în cartierele diferitelor municipii, sau bazele
124
sportive care au aparținut primăriilor din mediul rural şi care astăzi datorită
dificultăților financiare cu care se confruntă acestea, dar uneori şi din nepăsarea
factorilor de răspundere au ajuns într-un stadiu avansat de degradare.
Având în vedere aceste aspecte se cere cu insistență găsirea de noi soluții în
vederea gestionării cu mijloace proprii a instalațiilor şi bazelor existente, deoarece
sectorul bazelor sportive în acest moment nu reprezintă un punct de atracție al
investitorilor. În cele ce urmează vom încerca găsirea de explicații, interpretări,
precum şi surse de finanțare la nivelul local şi implicarea comunității în rezolvarea
problemelor instalațiilor şi a bazelor sportive.
13.3. Mangementul organizațiilor sportive
Întreaga gestionare şi întreținerea unei baze sportive revine asociației sportive
care o administrează. În cadrul unei asociații sportive apar o serie de factori interni,
dar şi externi care pot perturba activitatea normală a acesteia.
O modalitate de urmărire a creşterii eficienței organizației sportive este
capacitatea acesteia de a se adapta la cerințele mediului extern. O altă modalitate de
creştere a eficienței o reprezintă accentul pus pe relațiile dintre elementele
componente ale sistemului. Această idee exprimă esența concepției sistemice,
potrivit căreia „suma elementelor unui întreg este mai mult decât întregul, datorită
efectului de sinergie produs de relațiile dintre elementele întregului.”3
O altă cale de creştere a eficienței organizației sportive o reprezintă structura
organizației. O structura corespunzătoare poate să favorizeze obținerea unor efecte
pozitive cu un plus de eficiență. Aşa se explică de ce organizațiile din acelaşi
domeniu, aproximativ cu aceeaşi dotare obțin rezultate diferite. Diferența se
datorează şi unor structuri diferite ale organizațiilor. Aşadar prin eficacitate putem
înțelege îndeplinirea obiectivelor şi sarcinilor previzionate, ceea ce constituie de fapt
elementul decisiv în afirmarea organizației sportive.
Solicitarea curentă este o componentă a managementului unei baze sportive de
care trebuie ținut seama. Pe o bază sportivă care deserveşte o asociație sau un club
sportiv se va ține seama de gradul de solicitare venit din partea acestei organizații,
având în vedere şi alte solicitări venite din partea celor interesați să desfăşoare o
activitate sportivă indiferent de ramura sportivă sau de nivelul de pregătire.
Solicitarea maximă a bazei sportive nu trebuie făcută numai pe baza solicitării
curente, ci în cazul unor dificultăți financiare care pot apărea, trebuie să se găsească
soluții în vederea diversificării ofertei de servicii şi atragerea unui număr cât mai mare
de posibili clienți.
Calitatea serviciilor oferite de către cei care gestionează o bază sportivă trebuie
să fie obiectivul principal al unui management de calitate. În acest sens se vor avea
în vedere următoarele aspecte: instalațiile care vor fi puse la dispoziția clienților,
personalul de specialitate existent, asistența medicală permanentă, toate acestea
ducând în final la un rezultat pozitiv sau din contră la o regândire a componentelor în
vederea rentabilizării sportive să revină mai multor factori de decizie.
3
Burduş Eugen: 2007, Fundamentele managementului organizaţiei, Editura Economică, Bucureşti, p.21
125
 În cazul unor baze sportive cheltuielile pot fi reduse sau chiar eliminate. De
aceea nu se poate stabili o regulă sau o formulă general valabilă sau acceptabilă
pentru mai multe baze sportive, fiecare având specificul şi posibilitățile sau
dificultățile ei în gestionare.
Necesitatea înființării de centre zonale, naționale, de formare a unui personal
calificat trebuie să fie o prioritate a celor care răspund de acest sector, de activitate la
nivel ministerial, pentru că nu se mai poate lăsa la voia întâmplării o activitate de a
cărei gestionare poate să depindă viitorul sportului din țara noastră.
Posibilitatea ca o bază sportivă, care se află într-o gestiune sau administrare
oarecare, să fie făcută rentabilă şi transformată într-o posibilă sursă de venituri, nu
trebuie privită ca o muncă care dă bătăi de cap ci ca o provocare la capătul căreia
satisfacțiile să fie şi de o parte şi de alta a celor care oferă sau primesc servicii
sportive.
Managementul organizațiilor sportive este un domeniu de cercetare cu caracter
interdisciplinar, de graniță. În esență este ştiința şi arta de a conduce eficient, de a
optimiza valorificarea tuturor resurselor în vederea obținerii succesului.
Managementul este ştiință pentru că are domeniu de referință, are principii proprii,
operează cu metode şi tehnici specifice pentru atingerea unor obiective ale
organizațiilor sportive; este artă pentru că pune în valoare cea mai importantă
resursă, singura cu caracter creator, care este omul. Se impune aşadar şi la noi în
țară modalitatea de conducere, de administrare şi
de performare a organizațiilor sportive, sau pentru a folosi o expresie uzuală şi
definitorie – managementul organizațiilor sportive.
13.4. Responsabilitățile managerului bazei sportive
Întreaga responsabilitate pentru gestionarea şi administrarea bazelor sportive
poate să cadă în sarcina:
• unui administrator, chiar al unității respective;
• unuia sau mai multor membrii ai bazei sportive, în acest caz managementul
bazei sportive trebuind să precizeze clar responsabilitățile şi termenele de
realizare a acestora.
Managerul sau administratorul bazei sportive este cel care trebuie să răspundă
şi să facă față cât mai eficient „problemelor” care pot apărea oricând în procesul de
utilizare a bazei şi instalațiilor ce o compun.
Cel care conduce managementul sau administrarea bazei sportive are
următoarele atribuții principale:
• organizează, conduce şi gestionează activitățile, conform reglementărilor din
vigoare;
• organizează competițiile sportive şi pune la dispoziție către cluburi şi asociații
sportive a infrastructurii disponibile, concomitent cu asigurarea serviciilor
complementare de deservire şi comerț producătoare de venituri, organizarea
de spectacole, închirierea spațiilor disponibile pentru organizarea de
evenimente;
126
 • concepe şi conduce strategii şi politici de conducere şi dezvoltare;
• aprobă planul anual al achizițiilor publice, conform atribuțiilor legale ce-i revin,
cu avizul compartimentelor de muncă;
• acordă audiențe persoanelor interesate;
• asigură inventarierea generală anuală a patrimoniului;
• întocmeşte proiectul bugetului de venituri şi cheltuieli propriu;
• coordonează defalcarea programului de activități şi bugetul aferent pe
trimestre pentru fiecare activitate în parte şi stabileşte măsurile necesare
îndeplinirii acestora, transmițându-le ca sarcini conducătorilor de
departamente;
• stabileşte sarcinile necesare asigurării integrității bunurilor materiale
administrate, inclusiv în domeniul prevenirii şi stingerii incendiilor, controlează
modul în care acestea sunt îndeplinite şi ia măsurile ce se impun potrivit legii,
împotriva personalului subordonat aflat în culpă;
• întocmeşte şi prezintă Consiliului de Administrație spre aprobare, propuneri
fundamentate privind nivelul chiriilor, a tarifelor şi taxelor pentru serviciile şi
imobilele aflate în administrare.
Pe lângă atribuțiunile principalele, managerul bazei sportive trebuie să ducă la
îndeplinire întreținerea şi dezvoltarea bunurilor avute în administrare şi asigurarea
accesului utilizatorilor persoanelor fizice şi juridice la serviciile prestate.
Lucrările de întreținere se execută periodic în scopul menținerii în stare normală
de funcționare a ansamblului de construcții, instalații şi dotări aferente imobilelor.
Pentru realizarea atribuțiilor, managerul sau administratorul bazei sportive - prin
departamentul tehnic şi auxiliar - exercită următoarele activități:
• asigură aprovizionarea cu bunurile necesare desfăşurării activității;
• asigură contractarea de servicii şi lucrări, în condițiile legii;
• organizează recepția şi gestionarea în magazii a bunurilor aprovizionate,
precum şi eliberarea acestora pentru consum pe bază de bonuri întocmite şi
semnate de persoanele împuternicite în acest scop;
• asigură evidența operativă a mişcării stocurilor, predă zilnic la contabilitate
documentele de recepție şi de consum, participă la inventarierea anuală a
stocurilor;
• răspunde de respectarea normelor de securitate şi sănătate în muncă, de
prevenirea situațiilor de urgență, de apărare împotriva incendiilor şi de
protecție civilă;
• asigură şi urmăreşte respectarea clauzelor în contractele încheiate cu
beneficiarii serviciilor;
• întocmeşte, păstrează şi actualizează, periodic, situația activelor fixe, cu toate
bunurile din inventar;
• asigură, pe baza unui proiect de propuneri întocmit anual, materialele
consumabile şi pentru igienizare, necesare desfăşurării în bune condiții a
activităților în spațiile de desfăşurarea a activităților;
127
• verifică şi centralizează, anual, solicitările pentru dotările cu instalații şi
aparatură necesare imobilelor, lista lucrărilor şi a materialelor necesare pentru
întreținere şi reparații curente sau capitale;
• răspunde de integritatea şi securitatea bunurilor materiale şi de folosință
îndelungată aflate în subordinea sectorului pe care îl coordonează şi participă
la inventarierea patrimoniului;
• asigură urmărirea derulării contractelor de prestări servicii şi pentru asigurarea
utilităților (energie electrică, apă-canal, gaz, telefon, pază etc.), face propuneri
pentru modificarea, reînnoirea sau prelungirea acestora;
• asigură elaborarea şi punerea în aplicare a politicilor de resurse umane şi a
procedurilor de lucru;
• participă la intervenții în caz de forță majoră, calamități;
• exercită şi alte sarcini stabilite de conducerea Consiliului de Administrație,
pentru domeniul său de activitate.

128
 Unitatea de învățare 14
Administrarea bazelor sportive
Cuprins
14.1. Etapele administrării şi gestionării bazelor sportive
14.2. Gestionarea bazelor sportive
14.3Costuri de gestionare şi asigurarea unui management de calitate a bazei
spor
14.4 Gestionarea pe bază de convenție între asociațiile sportive şi instituțiile
private

14.1. Etapele administrării şi gestionării bazelor sportive

Administrarea este activitatea sau acțiunea de a conduce sau de a gospodări

baza sportivă.
Gestionarea reprezintă răspunderea păstrării bunurilor încredințate dar şi
mânuirea fondurilor acesteia.
Funcționarea unei baze sportive implică o serie de elemente, în primul rând prin
apariția cererii şi ofertei de servicii sportive. Administrarea şi gestionarea bazei
sportive implică diverse activități şi competențe.
Activitățile principale care alcătuiesc gestionarea bazei sportive sunt:
• desfăşurarea zilnică a antrenamentelor echipelor de performanță;
• întreținerea zilnică a bazei sportive şi igenizarea acesteia;
• existența asistenței medicale;
• managementul bazei sportive – adică efectuarea acțiunilor de promovare, de
imagine, de stabilire a unor relații cu clienții existenți sau cu potențialii clienți în
vederea stimulării cererii de servicii.
În cazul bazelor sportive de dimensiuni mici şi medii activitățile desfăşurate au
tendința de a se regăsi în sarcinile şi atribuțiile unei singure persoane, respectiv
administratorul bazei respective.

14.2. Gestionarea bazelor sportive

În conformitate cu regulamentul Asociaților Sportive se va avea în vedere faptul

că Adunarea Generală este cea care decide asupra problemelor care privesc
organizarea întregii activități, precum şi utilizarea judicioasă a bazei materiale şi
financiare a asociației. În atribuțiile Adunării Generale intră şi aprobarea proiectului
privind bugetul de venituri şi cheltuieli.
Consiliul de conducere al asociației aprobă planul managerial al acesteia şi
asigură îndeplinirea sarcinilor cuprinse în acestea, acordând tot sprijinul organizatoric
şi material pentru buna desfăşurare a activității.
129
 Pe lângă sursele proprii de finanțare, managerul împreună cu Consiliul de
Administrație vor prevedea în planul managerial al asociației şi alte surse de
finanțare a activităților sportive. Aceste fonduri băneşti pot proveni din:
• cotizația membrilor asociației;
• sumele care provin din prestări servicii;
• donații, suvenții sau sponsorizări de la persoane fizice sau juridice, române
sau străine;
• reclamă sportivă;
• concursuri şi tombole sau alte venituri în conformitate cu legile în vigoare.
Fondurile prevăzute pentru activitatea sportivă pot fi utilizate de către asociația
sportivă pentru procurarea materialelor sportive necesarea activității sportive,
întreținerea şi repararea acestora, precum şi pentru amenajarea şi întreținerea bazei
sportive.
Având în vedere cele menționate mai sus conducerea asociației sportive trebuie
să se preocupe permanent de starea bazei sportive, dar şi de utilizarea acesteia în
aşa fel încât baza sportivă să fie utilizată la maxim de către sportivi, dar şi de cei care
doresc să practice o formă organizată de activități sportive.
Partea de reparații a instalațiilor sportive va fi rezolvată de către administratorul
bazei sportive împreună cu personalul de serviciu. În privința administrării şi
gestionării bazei sportive aceasta revine în totalitate managerului (administratorului)
şi conducerii bazei sportive.

14.3. Costuri de gestionare şi asigurarea unui management de calitate a

bazei sportive

În administrarea şi gestionarea unei baze sportive sunt implicați: persoane,

activități desfăşurate, echipamente, mijloace financiare, etc.
Toate aceste aspecte se repercutează asupra folosirii sau din contră a
nefolosirii eficiente a bazei sportive respective. Calitatea serviciilor asigurate cât şi
funcționarea instalațiilor trebuie în aşa fel realizate încât să producă profit. Orce
componentă a gestiuni are costul său existând cheltuieli de organizare a activităților,
costuri de funcționare, de întreținere, etc.
În organizarea activităților sunt cuprinse:
• toate activitățile sportive care se pot realiza pe baza sportivă, incluzând aici
activitățile didactice, cele extracurriculare cât şi serviciile oferite diferitelor
persoane;
• toți beneficiarii care desfăşoară o activitate sportivă într-o formă organizată;
• toate persoanele care activează în domeniul sportiv.
Activitățile se deosebesc prin conținutul lor: ore de educație fizică,
antrenamente, ore de întreținere sau de recreere. Toate aceste tipuri de activități
necesită cerințe diferite de organizare şi dotare pentru a face față cerințelor venite din
130
partea solicitanților de servicii. Cei care beneficiază de aceste servicii fac parte din
două categorii distincte:
a. cei care sunt membrii ai unor cluburi sau asociații şi practică în mod regulat o
activitate sportivă;
b. cei neorganizați care desfăşoară sau nu cu regularitate o activitate sportivă.
Profesorii de educație fizică, antrenorii, instructorii care asigură buna
desfăşurare a activităților sportive fac parte din personalul de specialitate. Lor li se
mai adaugă şi administratorii sau managerii bazei sportive, eventual sponsorii
permanenți.
O problemă care trebuie avută în vedere se referă la stabilirea unui program de
folosire a bazei sportive în funcție de cerințele instituției în subordinea căreia se află
baza sportivă cât şi a beneficiarilor de servicii. O planificare a orelor, a numărului de
zile în care baza sportivă se află la dispoziția şcolilor şi a solicitanților, perioada din
cursul unui an în care sunt prevăzute activități sunt probleme la care trebuie să se
găsească un numitor comun din partea factorului de decizie (conducerea şcolii,
profesorii din catedra de educație fizică, antrenori, etc.) şi subiecții care solicită un
anumit tip de serviciu pe acea bază sportivă.
Cheltuielile de gestionare a unei baze sportive sunt influențate de calitatea şi
cantitatea serviciilor oferite beneficiarilor, iar o rentabilitate bună se poate obține
atunci când spațiile destinate activităților sportive sunt folosite la maximum, chiar şi în
perioada de vacanțe şi concedii.

14.4. Gestionarea pe bază de convenție între asociațiile sportive şi

instituțiile private

Dorința de a realiza un management de calitate este indispensabilă, însă nu şi

suficientă dacă nu este însoțită de profesionalism, competență tehnică, suport
operativ, dar şi o dotare corespunzătoare, de aceea între administratorul sau
managerul (gestionarul) bazei sportive şi o instituție privată se poate încheia o
convenție de administrare prin care se stabilesc modalitățile de utilizare şi gestionare.
Administrarea şi gestionarea bazei sportive fără o diversificare a produselor şi
serviciilor, fără o calitate superioară a acestora şi fără o dotare corespunzătoare va
avea de făcut față unor probleme financiare care nu pot fi acoperite din surse
bugetare.
Prin această formă de convenție se poate ajunge la asigurarea unor servicii de
calitate atât pentru gestionar cât şi pentru solicitanți. Această relație nouă trebuie să
se bazeze pe transparență, pe o nouă calitate a serviciilor sportive, pe o relație
favorabilă între costuri şi beneficii.
Gestionarea pe bază de convenție trebuie să reglementeze următoarele:
• utilizarea bazei sportive, adică stabilirea activităților care se vor desfăşura,
categoriile de beneficiari şi pozițiile pe care le vor ocupa;

131
 • cheltuielile şi veniturile, se vor stabili condițiile economice de repartizare a
cheltuielilor şi veniturilor. Instituțiile private se obligă să preia direct o parte din
cheltuielile de întreținere, de reparații curente, de dotare a spațiilor existente şi
eventual de extindere a bazei sportive;
• responsabilitățile se stabilesc pentru fiecare în parte, dar şi modul de realizare
a acestora;
• termenele convenției se referă la durata, termenele de plată precum şi
celelalte probleme care privesc raporturile dintre părți;
• penalizările care pot fi aplicate în cazul în care unele angajamente nu sunt
respectate de către una din părți care au semnat convenția;
• clauzele speciale, prin acestea se stabilesc interdicții de subânchiriere,
modalitățile de anulare a convenției, precum şi altele.
Toate reglementările prezentate mai sus sunt puncte care nu ar trebui să
lipsească în momentul încheierii unei convenții, dar trebuie înțeles că fiecare act de
asemenea natură îşi are particularitățile specifice legate de caracteristicile bazei
sportive, poziția ei față de centru, față de mijloacele de transport, servicile solicitate,
etc.
Transparența în astfel de convenții este un criteriu fundamental, condiție
esențială pentru garantarea corectitudinii procedurale şi administrative. Unitatea
privată poate încheia o astfel de convenție doar în cazul în care îndeplineşte
condițiile de competitivitate şi transparență, în caz contrar putându-se renunța la
aceasta. În cazul în care toate condițiile sunt îndeplinite cele două părți sunt
considerate egale atât în drepturi cât şi în obligații sau îndatoriri.
Uneori pot fi cazuri în care solicitările de spații, servicii sau de preluare a unor
probleme de gestionare să fie făcută de mai mulți ofertanți. În asemenea cazuri
trebuie organizată o licitație de proiecte. Prin această licitație de proiecte sunt
prezentate propuneri de ordin financiar, dar şi posibilitățile de dezvoltare şi
îmbunătățire a calităților serviciilor.
Astfel de convenții prezintă o serie de avantaje printre care preluarea de către
beneficiar a unor probleme financiare, grija față de materialele din dotarea bazei
sportive datorită simțului proprietății din partea semnatarilor convenției, creşterea
calităților serviciilor prin dotarea bazei sportive cu materiale de calitate sau dorința de
amortizare rapidă a investițiilor prin organizarea unor servicii suplimentare cum ar fi
chioşcuri cu alimentație şi răcoritoare, puncte de comercializare a materialelor
sportive sau închirierea de diferite materiale şi echipamente sportive.

132
 ANEXE
Anexa nr. 1 - Măsuri privind protecția fizică a elevilor şi prevenirea
accidentelor în activitățile de educație fizică şi sport

Documente ce reglementează condițiile de participare a elevilor şi

studenților la lecțiile de educație fizică şi alte activități sportive din punct de
vedere medical
1. Legea educației fizice şi sportului, Titlul VIII: controlul şi asistența
medicală în domeniul educației fizice şi sportului prevede la:
Art. 54. – controlul şi asistența medicală în activități de educație fizică şi sport
sunt obligatorii.
Art. 55. – (1) practicarea exercițiilor fizice în forme organizate se realizează
numai cu aviz medical.
(2) pentru a participa la antrenamente şi competiții sportivii legitimați trebuie să
efectueze controlul medical periodic şi ori de câte ori este nevoie la unitățile de
medicină sportivă.
(3) participarea sportivilor legitimați la antrenamente şi/sau înscrierea lor la
competițiile sportive sunt condiționate de existența avizului medical favorabil, eliberat
numai de unitățile de medicină sportivă.
Art. 56. – Ministerul Educației Cercetarii si Inovarii, în colaborare cu Ministerul
Sănătății elaborează normele privind acordarea avizului medical necesar elevilor şi
studenților în vederea participării la lecțiile de educație fizică.
A. – Obligațiile conducerilor unităților şcolare:
1. Conducerile unităților şi instituțiilor de învățământ răspund de organizarea şi
îndeplinirea tuturor măsurilor legate de protecția elevilor din Adresa M.E.C.
37.970/02.10.2001.
2. Documentele medicale care atestă scutirea de efort fizic sunt avizate de
director care dispune intrarea elevilor în acest program special de evaluare.
Documentele se păstrează la secretariatul şcolii.
3. În planul unității şcolare de protecție a muncii să se prevadă măsuri speciale
pentru educație fizică cu termene şi responsabilități precise.
4. La începutul fiecărui an şcolar conducerile de şcoli şi comisiile PM din
învățământul preuniversitar vor inspecta şi vor lua toate măsurile ca baza sportivă a
şcolii să respecte toate normele igienico-sanitare şi de protecție muncii astfel:
• igiena sălilor de sport, anexelor, instalațiilor sanitare şi electrice se vor face cel
puțin anual, prin zugrăvire, vopsire, şi reparații curente sau capitale;
• pardoseala sălii de sport nu se recomandă a fi lăcuită sau ceruită şi zilnic
trebuie curățată;
• iluminatul sălilor de sport natural şi artificial, precum şi încălzirea trebuie să fie
corespunzătoare, la fel şi posibilitățile de aerisire;
• în sălile şi în curțile interioare ferestrele vor fi protejate cu plase speciale;

133
 • becurile sau tuburile din sistemul de iluminare vor fi protejate cu plase;
• tablourile şi alte utilaje electrice vor fi instalate în afara sălilor, protejate şi
încuiate;
• prizele din sala de sport vor fi protejate şi dotate cu siguranțe fuzibile;
• stâlpii panourilor/fileului de baschet/volei, porțile de handbal, fotbal vor avea
fixarea în beton şi nu în contragreutăți.
5. Măsurile de protecție a muncii trebuie completate permanent în funcție de
locurile de muncă unde elevii îşi desfăşoară activitatea şi de condițiile tehnico
materiale existente într-o anumită perioadă de timp (exploatarea bazine de înot, piste
pentru schi, sanie, pistă pentru obstacole, portic gimnastică, etc.).
6. Vor întocmi proces verbal de control al bazelor sportive.
B. – Obligațiile profesorilor de educație fizică:
1. Cadrele didactice (titulari, suplinitori) care predau în specialitate, au obligația
să solicite la începutul anului şcolar (15 septembrie) fiecărui copil sau elev avizul
medical cu specificația clinic sănătos-apt pentru educație fizică şi sport în anul şcolar
…… / …… .
2. Fiecare cadru didactic (titular, suplinitor), care predă în specialitate, are
obligația să păstreze şi să prezinte la solicitarea superiorilor, avizele medicale ale
tuturor copiilor şi elevilor.
3. În cazul copiilor şi elevilor pe ale căror certificate medicale se menționează
restricții pentru tipuri de efort, sau de activități fizice, cadrele didactice (titulari,
suplinitori) care predau în specialitate, au obligația instruirii şi evaluării diferențiate a
acestora, în conformitate cu prevederile programelor şi documentelor şcolare.
4. Pentru elevii scutiți medical pe un semestru, media anuală se consideră
media obținută în semestrul în care a participat la lecțiile de educație fizică.
5. Pentru elevii scutiți medical pe un an şcolar, semestrial sau alte perioade,
aceştia au obligativitatea de a fi prezenți şi a asista la lecția de educație fizică, ei fiind
scutiți doar de efort, nu şi de frecvență. Vor fi organizate activități sportive adaptate şi
elevilor scutiți medical.
6. Scutirile medicale de orele de educație fizică nu pot fi eliberate retroactiv ele
fiind valabile din ziua acordării lor (cu excepția adeverințelor medicale de motivare
pentru perioadele când un elev/student este absent de la toate obiectele de
învățământ din cauză de boală).
7. În timpul procesului instructiv şi al activităților sportive, profesorii şi antrenorii
sunt obligați să poarte îmbrăcăminte sportivă, să manifeste o ținută morală demnă în
relațiile cu elevii săi, cu adversarii şi arbitrii, cu spectatorii. Să nu incite la violență, să
aplaneze conflictele şi să accepte în mod sportiv rezultatele întrecerii.
8. Profesorii şi elevii vor controla înaintea începerii orelor cât şi pe parcursul
acestora, corecta funcționare a instalațiilor şi aparatelor folosite.
9. Profesorii de educație fizică vor permite prezența elevilor la lecții numai în
echipament corespunzător şi curat, adecvat lecției de educație fizică (şort, maieu,
tricou, trening şi încălțăminte adecvată, fără bijuterii, ceasuri, inele, cercei mari,

134
lănțişoare, cu unghiile de lungime normală şi îngrijite). Nu vor permite mestecatul de
gumă şi fumatul pe baza sportivă.
10. Pentru lucrul la aparate (capră, cal, ladă), sărituri şi acrobatică, se vor
asigura saltele necesare precum şi asistența şi sprijinul profesorului sau
responsabilului de grupă. Prin rotație, toți elevii trebuie să primească diferite
responsabilități.
11. Exercițiile şi probele de aruncări, în special cu obiecte dure, sau exercițiile
cu îngreuieri, se vor efectua sub stricta supraveghere a profesorului şi NPM speciale.
12. Se va evita lucrul la aparatele deteriorate, care se mişcă. Lăzile de
gimnastică ale căror cutii se deplasează, capră sau cal de gimnastică, cu un picior
mai scurt, trambulinele sau saltelele rupte, cadre metalice care nu sunt fixate, etc.
13. Se va evita ancorarea unor aparate ca: inele, frânghii, scări marinăreşti, etc.
de grinzile plafonului sau suporturi care au o altă destinație.
14. Se vor elimina din săli şi de pe terenuri instalațiile care nu sunt necesare
orelor sau cele defecte (pe aparatele/instalațiile defecte fixe se va afişa plăcuța
“aparat defect”/“instalație defectă”).
15. Nu se va lucra pe terenuri denivelate, suprafețe lucioase sau cu iarbă
neîngrijită.
16. Profesorul este obligat să aibă la dispoziție o trusă de prim ajutor şi
materiale sanitare necesare.
17. În timpul lucrului cu mai multe mingi, mai ales dacă concomitent se execută
şi sărituri, se vor lua masuri de oprire a acelora care se rostogolesc prin sală pentru a
evita accidentele prin călcarea lor.
18. Manevrarea aparatelor folosite la oră se va face sub supravegherea
profesorului sau a unor elevi foarte bine instruiți.
19. Instruirea elevilor privind protecția fizică individuală şi colectivă pentru
activitatea sportivă în afara şcolii.
20. Profesorii sunt obligați să aducă la cunoştința conducerii unității şcolare prin
referat, neregulile ivite în folosirea bazei sportive, necesarul de materiale sportive şi
să informeze prompt asupra pericolului producerii unor accidente sau chiar
accidente.
21. Să aibă o bună conlucrare cu medicul şcolii în general şi în special pe
problemele elevilor cu recomandări medicale.
22. Profesorii de educație fizică au obligația de a prelucra măsurile generale de
protecție a muncii în prima lecție din anul şcolar (Anexa 2) şi a întocmi un proces
verbal cu semnăturile elevilor (Anexa 3) şi specific pentru fiecare lecție în parte. Se
va indica elevilor şi necesitatea respectării NPM şi în competițiile autoorganizate în
afara şcolii.
23. Să dea relațiile solicitate de organele de control şi de cercetare în domeniul
protecției muncii.
24. Să afişeze măsurile de protecție a muncii în locuri vizibile (intrări pe bazele
sportive, vestiare, colțul metodic, aviziere, etc.).
C. – Obligațiile elevilor:
135
 1. Toți copiii şi elevii din învățământul preuniversitar, pentru a putea participa la
activitățile de educație fizică şi sport, sunt obligați să prezinte avizul medical.
2. Avizul medical se eliberează copiilor şi elevilor în conformitate cu prevederile
art. 17. (g). din Contractul- Cadru publicat in M.O. nr.885 / 29.12.2008, care face
urmatoarele precizari: „eliberarea actelor medicale solicitate de autoritatile care prin
activitatea lor au dreptul sa cunoasca starea de sanatate a asiguratilor” sunt servicii
care nu sunt decontate de fond, contravaloarea acestora fiind suportata de asigurat;
Legea 145/24.07.1997 prin care se acordau gratuit a fost abrogata in prezent fiind in
vigoare Legea 95/14.04.2006
3. Avizul medical se prezintă sub formă de certificat medical care poartă
semnătura, parafa medicului şi ştampila rotundă a unității medicale.
4. Copiii şi elevii, pe al căror certificat medical se menționează clinic sănătos –
apt pentru activitățile de educație fizică şi sport, pot participa activ la aceste activități.
5. Copiii şi elevii, cu interdicții totale față de orice efort şi orice activitate fizică,
sunt obligați să fie prezenți la orele de educație fizică, profesorul repartizându-le
efectuarea unor teme cu caracter teoretic şi organizatoric din domeniu, ei fiind scutiți
doar de efort, nu şi de frecvență.
6. Scutirile medicale de orele de educație fizică nu pot fi eliberate retroactiv, ele
fiind valabile din ziua acordării lor (cu excepția adeverințelor medicale de motivare
pentru perioadele când un elev/student este absent de la toate obiectele de
învățământ din cauză de boală).
7. Să-şi însuşească şi să respecte normele de protecție a muncii şi măsurile de
aplicare a acestora.
8. Să desfăşoare activitatea în aşa fel încât să nu expună la pericol de
accidentare sau îmbolnăvire profesională atât propria persoană cât şi pe celelalte
persoane participante la procesul de muncă.
9. Să informeze conducătorul locului de muncă de orice defecțiune tehnică sau
altă situație care constituie un pericol de accidentare sau îmbolnăvire profesională.
10. Să aducă la cunoştința conducătorului locului de muncă accidentele de
muncă suferite de propria persoană şi de alte persoane participante la procesul de
muncă.
11. Să oprească lucrul la apariția unui pericol iminent de producere a unui
accident şi să îl informeze de îndată pe conducătorul locului de muncă.
12. Să utilizeze echipamentul individual de protecție din dotare, corespunzător
scopului pentru care a fost acordat.
13. Să dea relațiile solicitate de organele de control şi de cercetare în domeniul
protecției muncii.
14. Vor manifesta respect față de condițiile materiale avute la dispoziție, față de
profesori, colegi şi față de sine şi interes în procesul instructiv prin prezență,
activitatea şi disciplină; vor respecta colegii, adversarul şi rezultatul întrecerii.
15. Prezența elevilor la lecții numai în echipament corespunzător şi curat,
adecvat lecției de educație fizică (şort, maieu, tricou, trening şi încălțăminte adecvată,

136
fără bijuterii, ceasuri, inele, cercei mari, lănțişoare, cu unghiile de lungime normală şi
îngrijite). Nu se permite mestecatul de gumă şi fumatul pe baza sportivă.
16. Elevii sunt obligați să respecte NPM şi în activitățile autoorganizate în afara
unităților şcolare (întreceri de cartier, excursii, jocuri de cabană, munte, mare).
17. Vor începe activitatea de educație fizică în mod organizat, numai în
prezența şi supravegherea profesorului.
18. În pauză, elevii nu vor întreprinde nici o activitate sportivă, vor folosi
vestiarul pentru echipare sau dezechipare, consultă NPM, şi aşteaptă sosirea
profesorului.
19. Este strict interzisă intrarea elevilor pe baza sportivă sau sala de sport în
absența profesorului.
20. Elevii momentan bolnavi (răciți, dureri de dinți, temperatură, etc.), sau
parțial inapți pentru activitatea fizică vor anunța profesorul şi nu vor executa
exercițiile care le-ar putea provoca accidente sau agrava starea de sănătate.
21. Elevii au obligația ca, în timpul orelor, să execute numai exercițiile indicate
de profesor, să folosească materialele sportive (în special mingiile) numai pentru
jocul respectiv, să respecte regulile stabilite în desfăşurarea jocurilor, să primească şi
să accepte responsabilități.
22. Elevii au obligația să anunțe profesorul dacă, în timpul desfăşurării orelor,
apar defecțiuni în corecta funcționare a instalațiilor şi aparatelor folosite sau orice altă
neregulă.
23. Este interzisă participarea la orele de educație fizică sau la alte activități
sportive a elevilor aflați sub influența alcoolului sau drogurilor.
24. Elevii sunt obligați să păstreze ordinea şi curățenie pe baza sportivă, sala
de sport, în vestiare şi folosirea civilizată a grupurilor sanitare, să respecte personalul
de întreținere al şcolii.
25. Este interzisă intervenția elevilor la comutatoare, prize şi tablouri electrice,
becuri, neoane, calorifere şi instalațiile de apă, etc.
26. Prejudiciile create sub orice formă vor fi suportate de cel din cauză sau
dacă nu este depistat de toți cei prezenți la locul întâmplării.
27. Elevii de serviciu la vestiar sau clasă (acolo unde nu există sistem de
siguranță prin chei, lacăte, yale, etc.) sunt obligați să nu părăsească postul pe timpul
desfăşurării lecției, să ia în păstrare momentan bunurile de valoare ale colegilor
(bani, telefoane mobile, inele, alte bunuri), să anunțe profesorul de prezența oricărei
persoane străine la vestiar şi alte nereguli constatate. Răspunde de eventualele
lipsuri din vestiarul pe care l-a luat în primire la începutul lecției.
28. Elevii au obligația să semneze prezentele măsuri într-un proces verbal de
luare la cunoştință şi să le consulte periodic.

137
 Anexa nr. 2 - Măsuri şi acțiuni de preîntâmpinare a accidentelor (altele
decât cele medicale)
1. Măsuri şi acțiuni metodico-organizatorice (tratarea lecției în ordinea verigilor
şi respectarea obiectivelor) după cum urmează:
- V1: echipament obligatoriu, starea de sănătate a elevilor (atenție la elevii care
sunt în perioada postconvalescentă – operatorie sau traumatică – sau momentan
bolnavi) sau starea psihică a elevilor la lecție (trăiri interioare şi emoții negative,
situație şcolară, familială, etc.).
- V2 - V3: creşterea treptată a efortului (respectarea dinamicii efortului şi
urmărirea semnelor exterioare efortului: coloritul pielii, transpirație abundentă, uscatul
buzelor, respirație greoaie, gradul de coordonare a mişcărilor este scăzut, atenția şi
precizia scad – ele necesită efort suplimentar de voință, etc.), densitatea motrică a
lecției în jur de 60-65%.
- V7: revenirea treptată a organismului după efort.
- evitarea acelor exerciții ce pot produce accidente (ex.: cine culege mai repede
mingia din centrul cercului).
- norme de protecție a muncii speciale pentru fiecare temă când este nevoie.
- crearea unei stări de comunicare, chiar amicală, între profesor şi elevi.
- nepermiterea aşa-ziselor “glume copilăreşti” (piedici, împingeri, glume
nepermise de colegi şi folosirea exercițiului fizic ca măsură punitivă).
2. Acțiuni privind întreținerea bazei didactico-materiale.
Cauze care conduc, de regulă, la deteriorarea aparatelor şi instalațiilor sportive
în general:
• vicii ascunse din fabricație sau după reparații capitale,
• “îmbătrânirea” lor fizică (sunt aparate cu o vechime de peste 30 de ani),
• transportul şi manipularea necorespunzătoare,
• depozitarea în condiții improprii (umezeală, ploaie, soare),
• folosirea unor materiale necorespunzătoare la reparațiile lor,
• folosirea în alte scopuri a aparatelor şi instalațiilor față de cel destinat (ex.:
folosirea cutiilor de la lada de gimnastică pentru porți minifotbal, depăşirea
rezistenței lor fizice la diferite solicitări, tracțiuni pe cadrul de susținere al
panoului, etc.).
Unele măsuri ce trebuie luate pentru prelungirea funcționalității lor în bune
condiții:
• îndepărtarea tuturor cauzelor ce duc la deteriorarea lor fizică,
• repararea imediată a defectului constatat (dacă este posibil),
• învățarea elevilor corecta manipulare şi folosire a aparatelor,
• aducerea în timp util a personalului de întreținere,
• vopsirea sau lăcuirea lor periodică,
• la depozitarea lor să fie protejate de huse sau alte materiale (e bine ca
aparatul depozitat să fie în bună stare de funcționare pentru a nu avea grija lui

138
 şi îndepărtarea riscului de a fi folosit de altcineva fără a-i cunoaşte starea
fizică).
Cum constatăm defecțiunile?
• vizual: trebuie format reflexul ca la sosirea pe baza sportivă profesorul să
treacă în revistă dacă instalațiile şi aparatele sunt la locul lor şi îşi mențin
forma cunoscută,
• auditiv: atenție când un zgomot nu este normal,
• acțiuni de probă: înainte de folosire i se testează rezistența sau buna
funcționare,
• sesizări: din partea elevilor, părinților, etc.
Dacă aparatul se deteriorează în timpul lecției:
• se repară imediat dacă este posibil (la catedra de educație fizică trebuie să
existe o “trusă de întreținere” de unde să nu lipsească ciocan, cleşte, patent,
pânză de bomfaier, cuie, sârmă, diferite chei, etc.),
• dacă nu se poate repara se iau următoarele măsuri:
✓ se îndepărtează aparatul din sală;
✓ se pune într-o poziție nefirească lui, pentru a atrage atenția;
✓ se semnalează defectul aparatului prin scris sau atârnarea unei plăcuțe
(APARAT DEFECT);
✓ orice altă măsură de avertizare.
Câteva indicii care conduc la depistarea, în primă fază, a defecțiunilor la unele
instalații, aparate, materiale sportive (mingi) şi suprafețe de joc strict necesare în
lecția de educație fizică:
Panouri baschet:
• controlul permanent al stabilității suprafeței panoului, al scândurii sau
plexiglasului ce trebuie strânse în permanență în şuruburi (atenție la prima
crăpătura a plexiglasului),
• unde coşurile nu sunt elastice (cu arc) materialul folosit este foarte casant
(când se rup trebuie sudate dar nu şi răcite imediat cu apă),
• control periodic al tiranților, plăcilor de rezistență sau pereților (se observă
crăparea acestora),
• la prinderea inelului pentru montare, se începe cu şurubul de sus şi piulița sa
pentru a se lucra mai uşor celelalte trei (demontarea invers), pentru a folosi
forța gravitațională,
• când panourile sunt pe un stâlp sau doi, primul semnal de atenționare este
pierderea verticalității lor;
Porți de handbal, fotbal:
• stâlpii porților fără asperități şi aşchii iar cârligele de fixare a plaselor să nu
prezinte risc de accidentare a portarului,
• ancorarea în partea laterală jos şi de cel puțin două ori la cadrul din spate, în
beton la cca. 35-40 cm.,

139
• pe terenuri multifuncționale porțile de handbal pot fi fixate şi prin introducerea
într-un locaş mai larg cu adâncimea de cca. 30-40 cm.,
• când cadrele porților nu au “contra-force”, primul semnal de atenționare este
că nu mai sunt perpendiculare pe sol;
Lada de gimnastică:
• suprafața ei (capacul) să fie dreaptă, capitonată şi fără gabarit în afară,
• atenție la cuiele cu care se prind cutiile şi la asperitățile scândurilor prin
aşchiere,
• pivoții pentru fixarea cutiilor controlați periodic;
Capră, cal:
• picioarele să fie egale şi toate să aibă talpă nealunecoasă,
• cuiele de fixare a înălțimii să nu iasă la trepidații,
• piciorul mobil cu şurub sigur,
• suprafața de sprijin să fie tare, fără asperități, să nu fie ruptă, şi atenție la
“locaşurile” rămase prin scoaterea inelelor de la cal (trebuie înfundate ca sa nu
intre degetul);
Trambulina:
• să nu alunece pe podea la bătaie,
• şipcile bine prinse în cadrul metalic, în şuruburi, ca suprafața de bătaie să
rămână în totalitate plată,
• folosirea ei la gabarite corespunzătoare, prin reglarea elasticității;
Saltele de gimnastică:
• nu foarte moi dar nici foarte dure,
• aceeaşi elasticitate pe toate suprafața (se mai folosesc saltele formate din
două jumătăți diferite),
• suprafața de lucru (husă) să nu aibă cute sau cusături care să deranjeze,
• acoperirea integrală a buretelui de către husă şi strângerea şiretului de
închidere,
• patru mânere de transport bine cusute de husă;
Scara fixă:
• bine fixată în pereți, de preferat în tiranți care străbat peretele (atenție la
crăpăturile din zid),
• din cauza căldurii lemnul se usucă iar şipcile ies din locaş (în acest caz este
bine ca înainte de montarea lor în pereți să se folosească doi tiranți cu piulițe
la capete, puşi imediat sub şipci la 1/3 şi 2/3 din distanță);
Banca de gimnastică:
• suprafața orizontală să fie lucioasă, fără asperități, aşchii lemn şi cuie (cuiele
se bat mai mult şi se umplu cu nit din lemn),
• să aibă trei picioare egale prevăzute cu talpă de cauciuc pentru protecția
podelei,
• să aibă prevăzută, în siguranță, sistemul de agățare pe scara fixă pentru
crearea planului înclinat;
140
 Frânghie, scara marinărească:
• să aibă acelaşi diametru pe toată lungimea (important pentru rezistența sa),
• să nu fie agățată decât în sistem special, prinsă în grindă, în formă de melc;
Pista de alergări:
• suficient de lungă pentru a asigura spațiul de oprire,
• lată, fără gropi, crăpături (dacă este de ciment) sau denivelări (cauzate de
rădăcini de pomi),
• bine măturată şi obligatoriu culoarele trasate ca elevii să nu schimbe direcția
de alergare (există tendința de a lua “fața” partenerului);
Groapa de sărituri:
• marginile numai din scândură, fără aşchii sau rupturi, iar țăruşii de prindere a
scândurilor (ce formează cadrul limită) să fie în afara suprafeței de sărit (se
evită bordurile de ciment, cărămizi, țevi),
• nisipul să fie afânat (săpat şi greblat) înainte de fiecare folosire pentru a
scoate la iveală eventualele cioburi, fiare, etc., având în vedere că vin copii
mici şi se joacă acolo,
• pragul să fie bine prins în pistă, să aibă suprafața dreaptă,
• spațiul de siguranță (față de gardul şcolii de exemplu) să aibă minim 1 metru,
• pista de elan cu suprafață dreaptă, şi de preferat fără iarbă (pentru a nu
aluneca);
Mingiile de joc:
• să aibă formă perfect sferică şi să fie folosite numai la jocul respectiv,
• suprafața mingiei să fie plăcută la palpare, pentru o priză bună sau lovire
(atenție la mingiile medicinale şi de oină),
• să aibă dimensiuni regulamentare: presiune normală a aerului, circumferință şi
greutate (se vor verifica aşa cum fac arbitrii la începutul unei partide);
Podeaua sălii:
• trebuie să fie plată şi fără asperități,
• atenție la parchetul sărit sau nefixat (se umple spațiul cu ciment),
• suprafața să nu fie lăcuită şi să nu se folosească udă,
• e posibil să iasă, ca urmare a trepidațiilor cuiele din parchet ce pot constitui un
pericol;
Suprafețe de joc:
• plate, fără gropi, cu marcaje vizibile,
• spațiul de siguranță suficient față de orice obstacol fix (clădiri, copaci, garduri,
ziduri, etc.),
• obstacolele trebuie semnalizate şi luate măsuri de protejate a elevilor.
Concluzii: dacă aparatele şi instalațiile nu sunt sigure, nu le folosi! Nu
improviza! Nu risca!
Exploatarea corectă a aparatelor şi instalațiilor, starea bună a suprafețelor de
joc, a materialelor şi echipamentului sportiv (adecvat locului şi anotimpului, pe

141
măsură şi curat) sunt motive temeinice de rezolvare în bune condiții a obiectivelor şi
sarcinilor educației fizice fără riscuri de accidente.

142
 Anexa nr. 3
Şcoala .......................................................................
Județul.................................
Prof. ..........................................................................
Anul școlar ..........................

PROCES-VERBAL
privind prelucrarea normelor de protecția muncii la orele de educație fizică şi activități
sportive

Încheiat între prof. .............................................. şi elevii clasei

..............................................., cu ocazia prelucrării şi luării la cunoştință a „Regulilor
de protecți a muncii şi de prevenire a accidentelor la orele de educație fizică şi
activități sportive”.
În conformitate cu:
Legea nr. 319 din 2006 privind protecția şi securitatea muncii;
Legea nr. 69/2000, legea educatiei fizice si sportului, cu modificările şi
completările ulterioare – art. 54, art.55;
Normele tehnice privind controlul medical al sportivilor publicate în Monitorul
Oficial nr. 327 / 14.05.2003, elevii îşi vor desfăşura activitatea de educație fizică şi
sportivă organizată, respectând OBLIGATORIU următoarele reguli:
• Prezentarea la începutul anului şcolar a avizului medical “CLINIC SANATOS”
– apt pentru activitățile de educație fizică şi sport;
• Elevii inapți medical vor prezenta profesorului la începutul cursurilor adeverința
medicală pentru luarea în evidență; ei vor fi obligatoriu prezenți la ore (cu
încălțări adecvate pentru sală) şi pot lucra, în funcție de afecțiuni, în mod
individualizat, sau li se repartizează efectuarea unor teme cu caracter teoretic
şi/sau organizatoric (înregistrarea rezultatelor la probe, arbitraj, transportul
unor materiale sportive etc);
• Scutirile medicale de educație fizică nu pot fi eliberate retroactiv, ele fiind
valabile din ziua acordării lor;
• Elevii inapți ocazional vor anunța profesorul care va decide modalitatea de
rezolvare a situației;
• Participarea la lecții şi competiții sportive se face numai în echipament
corespunzător, adaptat condițiilor de vreme şi locului (în sală numai cu
încălțări foarte curate);
• Elevul va informa profesorul dacă în timpul lecției suferă accidente sau se află
în dificultate să continue efortul;
• Elevii vor lucra numai exercițiile indicate de profesor, vor respecta cu strictețe
comenzile şi indicațiile acestuia, astfel încât să se autoprotejeze şi să nu pună
în pericol pe ceilalți colegi;

143
• Elevii vor fi atenți la modul de deplasare în timpul exersării (vor păstra distanța
dintre ei şi vor avea şireturile permanent legate);
• Se interzice purtarea unor accesorii (ceas, brățări, inele, cercei mari,
lănțişoare), unghii mari şi neîngrijite, mestecatul de gumă, folosirea telefonului
mobil, jocurilor electronice, aparatelor foto sau camere video;
• Este strict interzis: fotografierea, filmarea, înregistrarea activității fără acordul
profesorului;
• Vor aduce la cunoştința cadrului didactic dacă observă că instalațiile,
aparatele şi materialele sportive nu prezintă siguranță şi pot produce
accidente;
• Este interzisă participarea la ore /activități sportive sub influența alcoolului /
drogurilor etc;
• Pentru exercițiile de gimnastică şi atletism (aruncări) elevii vor respecta cu
strictețe lucrul numai la comandă ;
• Agățarea şi balansarea la porțile de jocuri sportive / panouri de baschet sunt
strict interzise; încărcătura cu greutăți la aparatele de forță se face numai cu
consultarea cadrului didactic;
• Este interzisă intervenția elevilor la comutatoare, prize, tablouri electrice,
calorifere şi instalațiilor de apă;
• Fără consimțământul cadrului didactic elevii nu vor părăsi niciodată spațiul de
lucru;
• După eforturi prelungite sau intense elevii nu au voie să bea apă rece; le este
permisă rehidratarea în timpul orei cu apă plată/ ceai/ sucuri naturale pregătite
de acasă;
• În cazul deplasării la alte baze sportive, se respectă strict programul comun şi
regulile de circulație;
• Se interzice învoirea de la ore pentru rezolvare unor probleme personale
(excepții pentru cazuri bine motivate);
• Elevii vor manifesta grijă pentru păstrarea curățeniei în sala de sport şi pe
baza sportivă;
• Elevii vor proteja mobilierul din vestiare, nu vor deteriora aparatele, instalațiile
sportive şi mingile; stricăciunile se recuperează de la cel în cauză sau, dacă
nu este depistat, de la toți elevii clasei;
• Expectorarea fluidelor (suiparea) este interzisă cu desăvârşire în sală / bază
sportivă;
• Elevul este obligat să cunoască configurația sălii şi să ştie să se orienteze
spre uşile de evacuare în situații deosebite (incedii/cutrenumre);
• Igiena personală în timpul orei şi imediat după treminarea acesteia este o
măsură elementară de educație şi dă sănătate şi trebuie rezolvată de fiecare
elev (trusă personală: prospo, săpun, deodorant);
• Elevii au obligația să consulte avizierul sportiv;

144
 • Fiecare elev are obligativitatea să efectueze periodic controlul medical şi să
comunice profesorului rezultatul.

ÎN CAZ DE NERESPECTARE A REGULILOR, ELEVII POT FI SANCȚIONAȚI

CONFORM PREVEDERILOR DIN REGULAMENTUL ŞCOLAR.
NERESPECTAREA NORMELOR DE PROTECȚIE A MUNCII MENȚIONATE ÎN
ACEST PROCES-VERBAL, ABSOLVĂ DE RĂSPUNDERE ŞI ACUZAȚIE
PROFESORUL, SINGURUL RESPONSABIL FIIND ELEVUL/ELEVII !!!
Notă: La prezentul proces-verbal, se anexează listele nominale pe clase cu
semnăturile de luare la cunoştință.

145
 TABEL NOMINAL

Cuprinzând elevii clasei___________ care au luat la cunoștință de „Regulile

de protecție a muncii şi de prevenire a accidentelor la orele de educație fizică şi
activități sportive”.
Prelucrat în fața clasei la data de ________________

Nr. NUMELE ȘI SITUAȚIA SEMNĂTURA

crt. PRENUMELE MEDICALĂ
ELEVULUI

Profesor:

146
 Anexa nr. 4 - Drepturile şi obligațiile elevilor care efectuează orele şi
activitățile sportive în incinta bazei
sportive....................................................................
Cunoaşterea, însuşirea şi respectarea regulamentului de ordine interioară al
bazei sportive este obligatorie pentru toate persoanele care frecventează terenul de
sport.
Pe lângã drepturile şi obligațiile prevãzute în Regulamentul de Organizare şi
Funcționare a Unitãți de Învãțãmânt Preuniversitar (Universitar) – Şcoala
............................................., elevii au drepturi şi obligații specifice activitãții sportive.
În cazul deteriorarii echipamentului sportiv sau al altui bun al bazei sportive,
elevul (elevii) în cauză acoperă toate cheltuielile materiale pentru înlăturarea
deteriorărilor produse de către el (ei), echipamentului sportiv sau bunului, şi
reparațiile deteriorate complexului.
Elevul (elevii) îşi asumă răspunderea pentru încălcarea ordinii publice în incinta
bazei sportive. În scopul securitatii elevilor, este interzis, în mod categoric, de a purta
cu sine arme albe, de foc sau cu gaze. Distribuirea şi folosirea băuturilor alcoolice,
narcoticelor şi fumatul în incinta bazei sportive este strict interzisă în mod categoric.
Accesul este interzis în incinta bazei sportive a:
• elevilor cu aspect respingător sau în haine murdare;
• elevilor însoțiți de animale;
• elevilor cu boli infecțioase;
• elevilor care nu dețin echipament adecvat intrării pe un teren de sport;
• elevilor sub influența alcoolului sau drogurilor;
• elevilor fără încuvințarea şi sub supravegherea profesorului de educație fizică
sau a altui reprezentant al şcolii.
Este interzisă filmarea şi fotografierea fără o convenție specială cu administrația
bazei sportive şi a profesorului de Educație Fizică.
În incinta bazei sportive este interzis:
• consumul băuturilor alcoolice, mâncare sau răcoritoare ;
• folosirea unui limbaj obscen, necuviincios, gesturi indecente, violente, cât și un
comportament care să prejudicieze integritatea corporală a colegilor cât şi a
terților spectatori;
• consumul de droguri, substanțe psihotrope sau a altor substanțe interzise;
• nerespectarea în mod repetat a observațiilor personalului de supraveghere;
• conturbarea celorlalți colegi (elevi) prin sărituri, țipete și zgomote nejustificate,
jocuri care pot produce accidente sau răniri.
Obligațiile elevilor:
• toți copiii şi elevii din învățământul preuniversitar, pentru a putea participa la
activitățile de educație fizică şi sport, sunt obligați să prezinte avizul medical.
• copiii şi elevii, pe al căror certificat medical se menționează clinic sănătos –
apt pentru activitățile de educație fizică şi sport, pot participa activ la aceste
activități.
147
• să-şi însuşească şi să respecte normele de protecție a muncii şi măsurile de
aplicare a acestora.
• să desfăşoare activitatea în aşa fel încât să nu expună la pericol de
accidentare sau îmbolnăvire profesională atât propria persoană cât şi pe
celelalte persoane participante la procesul de educație.
• să informeze profesorul de orice defecțiune tehnică sau altă situație care
constituie un pericol de accidentare sau îmbolnăvire profesională.
• prezența elevilor la lecții numai în echipament corespunzător şi curat, adecvat
lecției de educație fizică (şort, maieu, tricou, trening şi încălțăminte adecvată,
fără bijuterii, ceasuri, inele, cercei mari, lănțişoare, cu unghiile de lungime
normală şi îngrijite). Nu se permite mestecatul de gumă şi fumatul pe baza
sportivă.
• vor începe ora de educație fizică (alte activități sau manifestații sportive) în
mod organizat, numai în prezența şi sub supravegherea profesorului de
educație fizică sau a altui reprezentant al şcolii.
• este strict interzisă intrarea elevilor pe baza sportivă în absența profesorului.
• elevii au obligația ca, în timpul orelor, să execute numai exercițiile indicate de
profesor, să folosească materialele sportive (în special mingiile) numai pentru
jocul respectiv, să respecte regulile stabilite în desfăşurarea jocurilor, să
primească şi să accepte responsabilități.
• elevii au obligația să anunțe profesorul dacă, în timpul desfăşurării orelor, apar
defecțiuni în corecta funcționare a instalațiilor şi aparatelor folosite sau orice
altă neregulă.
• să nu se agațe (atârne, balansare, etc.) de barele porților de handbal şi pe
inelele coşurilor de baschet.
• elevii sunt obligați să păstreze ordinea şi curățenie pe baza sportivă, sala de
sport, în vestiare şi folosirea civilizată a grupurilor sanitare, să respecte
personalul de întreținere al şcolii.
• este interzisă intervenția elevilor la comutatoare, prize şi tablouri electrice,
becuri, neoane şi instalațiile de apă, etc.
Elevul (elevii) poate fi sancționat în urmatoarele condiții:
• nerespectarea prezentului regulament;
• se interzice purtarea unor accesorii (ceas, brățări, inele, cercei mari,
lănțişoare), unghii mari şi neîngrijite, mestecatul de gumă, folosirea telefonului
mobil, jocurilor electronice, aparatelor foto sau camere video;
• expectorarea fluidelor (suiparea) este interzisă cu desăvârşire în conplexul
sportiv;
• folosirea unui limbaj obscen, necuviincios, gesturi indecente, violente, cât si un
comportament care să prejudicieze integritatea altor colegi;
• igienă personală precară;
• nerespectarea în mod repetat a observațiilor profesorului sau a persoanei de
supraveghere;
148
• săvârşirea de infracțiuni (conf. punctelor 4, 5, 6, 7, 8 ale prezentului
regulament);
• consumul de droguri, alcool şi a substanțelor interzise ;
• nerespectarea regulilor de igiena a bazei sportive;
• nerespectarea unei conduite decente cu cu ceilalți colegi (elevi);
• sã cunoascã şi sã manifeste atitudinea de fair-play;
• sã cunoascã, sã îşi însuşeascã şi sã respecte normele de protecția muncii şi
igienico-sanitare ale activitãții specifice;
• afecțiunile de sănătate ascunse, nedeclarate, exonerează profesorul de orice
responsabilitate.

149
 BIBLIOGRAFIE:

1. Achim, C.: Jocuri de mişcare şi ştafete, Ed. Univ. “Lucian Blaga” din Sibiu,
Sibiu, 2011.
2. Achim, C.: Volei – bazele tehnicii şi tacticii, Ed. Univ. “Lucian Blaga” din Sibiu,
Sibiu, 2011.
3. Alexei, M.: Atletism tehnica probelor, Ed. Presa Universitară Clujană, Cluj
Napoca, 2005.
4. Ardeleanu, T.: Atletism în condiții naturale şi improvizate, Ed. C.N.E.F.S. ,
Bucureşti, 1970.
5. Barbu, C., Stoica, M.: Atletism – metodica predării exercițiilor de atletism în
lecția de educație fizică, Ed. Printech, Bucureşti, 2000.
6. Benedek, F.: Amenajarea, administrarea şi întreținerea bazelor sportive, Ed.
Univ. „Ştefan cel Mare” din Suceava, Suceava, 2008.
7. Burduş, E.: Fundamentele managementului organizației, Ed. Economică,
Bucureşti, 2007.
8. Costescu, C.: Manual de baseball, Ed. Universității din București, Bucureşti,
2009.
9. Epuran, M.: Metodologia cercetării activitățiilor corporale, Ed. FEST, Bucureşti,
2005.
10. Ivan, C. : Aruncarea suliței. Bazele teoretico-metodice ale antrenamentului
sportiv - modele operaționale, Ed. Ars Academica, Bucureşti, 2002.
11. Jivan, I.: Îndrumar metodic de înot, Ed. IEFS, Bucureşti, 1990.
12. Kirițescu, C.: Palestrica, Ed. IEFS, Bucureşti, 1964.
13. Manoileanu, D. : Rugby – Mică enciclopedie, Ed. Sport-Turism,
Bucureşti,1982.
14. Maroti, Şt.: Bazele managementului în sport, Ed. Univ. din Oradea, Oradea,
2004.
15. Monea, Gh.; Monea, D.; Zamora, E.: Amenajări baze sportive, Ed. Napoca
Star, Cluj Napoca, 2005.
16. Monea, Gh.; Monea, D.; Zamora, E.: Terenuri şi instalații pentru sport şi
agrement, Ed. Napoca Star, Cluj Napoca, 2007.
17. Monea,Gh.: Amenajarea şi administrarea bazelor sportive, Ed. Mido Print, Cluj
Napoca, 2010.
18. Motroc, I.: Fotbal, de la teorie la practică, Ed. Rodos, Bucureşti, 1994.
19. Muraru, A. : Judo, Ed. Sport Turism, Bucureşti, 1988.
20. Nagy, A.; Sabau, I.: Atletism-aruncări, Ed. Stadion, Bucuresti, 1971.
21. Postolache, N.: Fascinația oinei jocul românilor de pretutindeni, Ed. Profexim,
București, 2009.
22. Sanislav, M.: Metodologia cercetării activitățiilor corporale, Ed. Univ.’’Lucian
Blaga’’ din Sibiu, Sibiu, 2002.
23. Sanislav, M.: Managementul organizațiilor sportive, Ed. Univ. “Lucian Blaga”
din Sibiu, Sibiu, 2006.
150
24. Stanescu I., Barbu C., Stoica M.: Atletism - Metodica predarii, A.N.E.F.S.,
Bucuresti, 1993.
25. Turcu, M. D.: Judo în imagini şi cuvinte, Ed. Alma Mater, Sibiu, 1996.
26. Turcu, M. D.: Managementul structurilor şi activităților sportive, Ed. Univ.
“Lucian Blaga” din Sibiu, Sibiu, 2011.
27. Voia, R.: Tenis - mică enciclopedie, Ed. Sport-Turism, Bucureşti,1979.
28. *** Administrarea şi gestionarea bazelor sportive - Buletin informativ nr. 495-
498/1997, (M.T.S.).
29. *** Bazele sportive - de la construire la exploatare - Buletin informativ nr. 502-
503/1997, (M.T.S.).
30. *** Managementul bazelor sportive - Buletin informativ nr. 532-535/2000,
(M.T.S.).
31. *** Enciclopedia E.F.S. din România, vol. 3: Legislație. Structuri
organizatorice. Realizări originale teoretice şi aplicative. Mass-media. Baza
materială., Ed. Aramis Print, Bucureşti, 2002.
32. *** FRA: Atletism – Aruncări, Ed. CCPCS, Bucureşti, 1993.
33. *** Centrul de Cercetare pentru Probleme de Sport (CCPS), Evaluarea în
managementul sportului, Bucureşti, 1998.
34. *** Legea nr. 69/2000, Legea educației fizice şi sportului, consolidată 2009.
35. *** Legea 96/2014 pentru completarea Legii educației fizice şi sportului nr.
69/2000.

151
Bibliografie web:
www.badminton.ro
www.fra.ro
www.fram.ro
www.frbaschet.ro
www.frr.ro
www.frf.ro
www.frjudo.ro
www.romgym.ro
www.tenisdecamp.ro
www.frvolei.ro

152