UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE ISTORIE, RELAŢII INTERNAŢIONALE, ŞTIINŢE

POLITICE ŞI ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

SPECIALIZAREA: ISTORIE

FORMĂ DE ÎNVĂŢĂMÂNT: IF

Diplomatica

PROFESOR COORDONATOR , STUDENT,

Prof.Univ.Dr. Boiţ Marcel

ORADEA

2016

1
 Diplomatica este știința specială a istoriei care studiază apariția, forma și tradiția grafică
şi conţinutul actelor juridice oficiale, publice sau private, diplome. Folosind metode proprii de
investigare a actelor și înscrisurilor, umărind modalitățile de elaborare și cu ajutorul criticii
diplomatice, diplomatica analizează conținutul actelor, verifică conținutul lor și scoate în
evidență elemente care pot ajuta cercetarea istorică.

Diplomatica a apărut în secolul al XVII-lea, deşi primele reguli precise cu privire la

verificarea autenticităţii actelor au fost stabilite de papa Inocenţiu al III-lea (1198-1216). La baza
diplomaticii ca ştiinţă s-au aflat lucrările lui Jean de Mabillon şi Daniel van Papenbroeck
(sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui următor). Diplomatica se află în strânsă
legătură cu paleografia, cronologia şi sigilografia.

Pentru a realiza critica documentelor, diplomatistul sau istoricul au nevoie de cunoştinţe

generale şi de cunoştinţe speciale. De aceea, sau conturat două puncte de vedere în ceea ce
priveşte sarcina diplomaticii: una, care se ocupă de studierea documentului în sine, adică analiza
formală şi de conţinut (diplomatica generală) şi alta care studiază mediul în care a fost creat şi
s-a păstrat documentul (diplomatica specială).

Ştiinţa diplomaticii şi-a conturat o terminologie proprie care stă în legătură cu actul
diplomatic, clasificând categoriile lui, variantele terminilogice în funcţie de limbă şi diplomatic
din care provin.

Actul diplomatic este un text de sine stătător, care exprimă un fapt, o relaţie de natură
juridică,elaborat în scopul de a fi mărturia faptului juridic care constituie obiectul actului.
Documentele aparţin categoriei de izvoare istorice scrise, denumite vestigii sau relicve istorice,
care nu au avut atunci când au fost scrise în mod special informarea urmaşilor.

Diplomatica se ocupă cu textele scrise care s-au creat în jurul actelor juridice: rapoarte
diplomatice,mandatum-uri, acte administrative, tratate internaţionale, protocoale, corespondenţe
oficiale, socoteli, etc.

Diplomatica clasifica documentele după mai multe criterii:

-după provenienţă: acte publice şi acte privat
-după scop: probatorii şi dispositive
-după forma de exprimare: formă subiectivă şi formă obiectivă
-după cuprins: privilegii, donaţii,testament, vânzări, etc.
-după formele sub care sau transmis: concept, originale şi copii.

Conceptul sau ciorna este forma iniţială a oricărui document, premergătoare

originalului. S-au păstrat puţine concepte , deoarece ele aveau un caracter efemer, fiind distruse
după scrierea originalului.

2
 Originalul este forma finală, completă a documentului, care respectă formularul
diplomatic şi conţine semnele de validare: sigilii, iscălituri sau amprente digitale.â

În literatura de specialitate mai avem discutată şi problema duplicatelor, documente

identice ca formă cu originalele, dar deosebite de acestea prin data posterioară a emiterii şi stilul
puţin modificat, şi a neooriginalelor, documente care înlocuiesc pe cele pierdute, deteriorate.

Copia este un alt mod sub care se pot transmite actele, ea constituie reproducerea manual
sau mecanică a unui document şi poate să fie de mai multe feluri.

La crearea oricărui document participă de regulă două părţi: emitentul, persoana sau
instituţia care emite actul, îl concepe şi îl eliberează, şi destinatarul, cel care primeşte actul.

Cancelaria este o instituţie cu funcţie bine stabilită, pe lângă autoritatea statală pe care o
deserveşte. Pentru a-şi îndeplini atribuţiile ce le aveau instituţiile statului, acestea sunt nevoite să
poarte corespondenţă între ele, să transmită şi săprimească informări, să emită acte dispozitive şi
probatorii în cadrul competenţelor ce le aveau. Pentru îndeplinirea acestei laturi a activităţii
diferitelor instituţii, se organizează cancelariile acestora, mai întâi cancelaria statului, ale
instituţiilor centrale de stat, apoi ale organelor locale şi ale altor comunităţi. Importante au fost
cancelariile locurilor de adeverire, apoi cancelariile mitropolitane, episcopale şi mănăstireşti,
după cum şi unele documente care conţin informaţii referitoare la tările române, emise de
cancelaria papală sau ale unor patriarhii ortodoxe din afară.

La început cancelariile erau reprezentate doar de câte o persoană, bună cunoscătoare de

carte şi introdusă în probleme politico-juridice şi administrative, care redacta şi scria actele pe
care le emitea instituţia respectivă. Lărgirea activitătii scrise, a atribuţiilor instituţiilor statului, a
sferei actelor diplomatico-juridice, a solicitat o activitate sporită a cancelariilor. Astfel pe lângă
cancelar, apare funcţia de notar-secretar şi secretar, şi apar diecii, scribii, care vor presta doar
activitate de scriere, conceperea conţinutului actelor rămânand în sarcina şefului cancelariei sau
notarilor. În locurile cunoscute din Transilvania şi Banat: Alba Iulia, Oradea, Cenad, Sibiu,
Sîniob-Bihor, Igriş-Banat conducătorul cancelariei era lectorul, care conducea şi şcoala
capitulară ce funcţiona acolo, fiind ajutat de notar şi dieci.

Personalul cancelariilor instituţiilor politico-administrative ale statului au sporit în epoca

modernă, realizându-se o specializare tot maiu strânsă a acestuia, a materiei în care îşi desfăşura
activitatea.

Emiterea actelor diplomatice se realizează pe parcursul anumitor faze:

a) In faza pregătitoare se exprimă verbal sau scris dorinţa viitorului destinatar de a i se
elibera un instrument care să constituie valoare probatorie pentru un fapt, o relaţie juridică.
Instituţia în faţa căreia s-a exprimat cererea ia mai întâi act de dorinţa solicitantului şi trece la
informarea în materie.
b) Intr-o a doua fază era formulată dorinţa emitentului de a se elibera actul juridic in

3
cauză, solicitat. În urma cercetării întreprinse constata că cererea era justificată şi că există
situaţia asupra căreia se va elibera actul. Se trecea astfel la redactarea, în cancelarie, a actului, la
conceperea lui, sau emitentul dicta el însuşi conţinutul actului.
c) Urma transcrierea conţinutului, operaţie ce cădea în sarcina diecilor, a scribilor de
cancelarie, care erau specialişti ai scrisului. Actul primeşte acum forma exterioară consacrată.
d)În ultima fază de încheiere a emiterii documentului, se făcea o verificare finală a
conţinutului şi formei lui şi se realiza întărirea actului prin aplicarea semnăturii şi a sigiliului.
Din cele spuse mai sus rezultă că la emiterea unui act se respectau reguli precise care
reflectau, de fapt, raporturile existente între emitent şi destinatar şi ierarhia existentă în
cancelaria emitentului. Originalul documentului putea avea unele care, fie că nu au fost
observate de emitent, fie că au fost admise de acesta, considerând că ele nu sunt de natură să
modifice actul sau să+i infirme legalitatea. Critica diplomatică depisteză de regulă aceste scăpări,
dar încadrează piesele respective în categoria actelor care îşi menţin autenticitatea.

Caracteristicile interne ale actelor:

a) Mai întâi este problema limbii în care au fost scrise documentele: latină, greacă, slavă,
apoi în diferite limbi utilizate în scrierea evului mediu şi a epocii moderne. În al doilea rând sunt
aspectele interne ale fiecărei limbi în care a fost redactat actul: fonetica, lexicul, morfologia,
sintaxa şi ortografia. Acestea pot prezenta prezenta deosebiri de la o epocă la alta sau în diferite
teritorii.
b)În ce priveşte stilul în care este redactat actul, mai întâi reţinem tendinţa de
uniformizare, de tipizare a lui. Nu lipseşte stilul retoric şi pompos în preambulul actelor,
repetiţiile şi îndeosebi perioadele lungi. Cuvintele sunt dintre cele căutate şi stilul este ceva mai
liber în anumite părţi din contextul actelor, unde se nareză împrejurările emiterii lor. Actele nu
sunt lipsite de confuzii şi greşeli de limbă, gramaticale, datorită intensităţii muncii din cancelarie
sau a pregătirii modeste a scribului.
c)Structura internă a actelor s-a conturat şi dezvoltat treptat, ajungându-se la formule
diplomatice tipizate. Ele erau împărţite în trei părţi principale: protocolul iniţial, textul şi
protocolul final.

În protocolul iniţial, cu care se deschide actul, se găseşte maiîntâi o invocaţie verbală sau
grafică, apoi intitulaţia care cuprinde formula devoţiunii, numele ,titlul şi calitatea emitentului;
inscripţia sau adresa, care cuprinde numele şi titlul destinatarului; salutaţia, care este o uzanţă
diplomatică ce respectă raporturile dintre emitent şi destinatar şi arenga cu justificări de ordin
juridic, moral, religios, în privinţa necesităţii emiterii actului.

Textul reprezintă conţinutul propriuzis al actului şi se deschide printr-un preambul, în

care se fac unele consideraţii de ordin general asupra conţinutului. Urma notificaţia prin care era
adus la cunoştinţă celor interesaţi obiectul actului şi intervenţia sau petiţia. Partea mai întinsă a
actului era expoziţia, care expune împrejurările emiterii lui,partea mai liberă a actului. În
dispoziţie este exprimată voinţa şi hotărârea emitentului, porunca lui,mai precis obiectul însuşi al
actului, această formulă fiind urmată de sancţiune în vederea respectării şi executării dispoziţiei.

4
Aici erau date una sau mai multe clauze dintre cele cunoscute: injonctivă, prohibitivă,
derogativă, rezervativă, obligativă, renunţiativă, etc. Textul se încheia cu aşa numita coroboraţie
prin care se enunţau modalităţile de întărire ale actului.

Ultima parte este aşa numitul protocol final, care cuprinde data,aprecaţia, uneori urmată
de o urare finală şi, în sfârşit semnele de validare, adică subscripţia şi întărirea actului de către
emitent prin aplicarea pecetei.

Analiza diplomatică asupra actelor este făcută cu scopul stabilirii autenticităţii sau
falşităţii lor. Acestui argument diplomatic îi sunt alăturate şi alte argumente precum: paleografic,
sigilografic, cronologic, toate probând calitatea şi originea actelor.

Argumentul diplomatic face o analiză asupra actelor trecând în vedere cauza emiterii
actului, instituţia care l-a emis şi până la dată şi semnături, dar şi dacă acesta urmeză
formularului diplomatic din acea epocă în care a fost scris. Argumentul diplomatic ocupă un loc
important în stabilirea autenticităţii documentelor.

Diplomatica noastră, în comparaţie cu cea apuseană, întrgistrează puţine documente false.

Falsurile au existat dintotdeauna şi vor exista şi astăzi. La fel de veche este şi acţiunea de
depistare a lor. Suspectăm autenticitatea unui document atunci când observăm nepotrivirea dintre
cuprinsul lui şi cadrul istoric în care a fost aşezat sau nepotrivirea dintre particularităţile interne
şi externe ale lui. Şi la noi cercetarea autenticităţii documentelor s-a făcut încă de la inceputul
cancelariilor domneşti. Cu toate că falsificatorii erau aspru pedepsiţi, se găsesc documente
contrafăcute în toate perioadele istorice. Documentele găsite false se distrugeau, se stricau sau se
spărgeau în Cancelarie.

Printre motivele care au dus la crearea de falsuri, la loc de cinste au fost motivele
patriotice, pentru mărirea neamului. La noi sunt celebre falsurile patriotice ale lui B.P. Hasdeu:
Diploma bârlădeană din 1134 şi Hrisovul lui Iurg Koriatovici din 1374. Motivul genealogic a
dus de asemenea la crearea de falsuri, prin care se încerca să se demonstreze vechimea unor
familii, descendenţa dintr-o familie vestită. Un fals de acest gen este Izvodul lui Clănău, Izvodul
lui Huru. Izvodul este un fel de cronică a Moldovei între două date ipotetice 274-1274, adică
1000 de ani din istoria Moldovei, ceea ce ar însemna că prin el s-a încercat să se umple un gol
documentar în istoriografia poporului român, fiind socotit ca un fals patriotic. Un fals genealogic
a creat chiar şi Dimitrie Cantemir, cu scopul de a dovedi vechimea şi nobleţea familiei sale, pe
care l-a păstrat în lucrarea Descriptio Moldaviae. Din categoria documentelor socotite false de la
noi mai amintim: Corespondenţa lui Ştefan cel Mare cu Dorotei, arhiepiscopul de Ohrida din
1456-1457, privilegiile acordate de Iancu de Hunedoara unor mănăstiri oltene, hrisoavele
oraşelor Piteşti şi Târgovişte, create după 1825.

Falsurile atât cele vechi cât şi cele recente pot avea şi o oarecare valoare istorică: arată
pentru cine s-au făcut, în ce scop, de cine, tehnica realizării, dar şi prevederile legii în privinţa
plastografilor şi a creaţiilor lor.

5
Bibliografie:
1) „Dicționar al științelor speciale ale istoriei“, București, 1982.
2) Florentina Nitu, Istorie si Stiinte auxiliare curs 2005.
3) Nicolae ERDOIU, Introducere în ştiintele auxiliare ale istoriei, Cluj-Napoca 1992.
4) Dumitru Marcel Ciucă,Ştiinţele auxiliare ale istoriei,Bucureşti 2012.