Cuvinte duhovnicesti - Sfantul Simeon Noul Teolog

maginea.
1. Dumnezeu nu este nicăieri pentru cei ce văd trupeşte, fiindcă este nevăzut;
dar pentru cei ce înţeleg duhovniceşte este pretutindeni, fiindcă este prezent;
căci este în acelaşi timp în univers [tot] şi în afară de univers [tot], iar în acesta
din urmă este aproape de cei ce se tem de El [Ps 84, 10] şi departe de păcătoşi
este mântuirea Lui [Ps 118, 155].

2. Aducerea-aminte de Hristos luminează mintea şi alungă demonii, dar când

într-o inimă curată străluceşte lumina Sfintei Treimi, o desparte de lume şi-1
face pe cel ce se împărtăşeşte de ea să se umple încă de aici de slava viitoare
pe cât poate fi aceasta cuprinsă de un om aflat sub lucrarea harului dar
acoperit încă de vălul trupului [Evr 10, 20].

3.

Dacă după trecerea celor văzute nu mai e nimic altceva decât Dumnezeu
Singur, şi [numai El] este şi va fi, atunci negreşit cei ce se împărtăşesc din
belşug de harul Lui în lumea aceasta, chiar dacă sunt pe pământ, sunt deja uniţi
în cea mai mare parte cu veacul viitor, chiar dacă oarecum suspină împovăraţi
de umbra şi remorca [trupului].

4. Domnul îi fericeşte nu pe cei ce învaţă pur şi simplu [Mt 5, 19], ci pe cei ce

prin lucrarea poruncilor s-au învrednicit mai înainte să vadă, au contemplat
luminând şi fulgerând în ei înşişi lumina Duhului, iar prin Acesta cunosc în
vederea, cunoaşterea şi lucrarea Lui adevărată cele despre care vorbesc şi-i
învaţă pe alţii; prin urmare, trebuie, aşa cum s-a spus, ca aceia care întreprind
să-i înveţe pe alţii să fie mai întâi înălţaţi ei înşişi, ca nu cumva vorbind despre
cele pe cărei nu le cunosc, să-i piardă ducându-i în rătăcire atât pe cei ce|
ascultă de ei, cât şi pe ei înşişi.

5. Cine nu se teme de Dumnezeu acela nu crede că existai Dumnezeu fiindcă e

nebun [Ps 13, 1]; cine crede însă aceasta! acela se teme de El, iar temându-se
păzeşte poruncile Lui. [ Dar cine zice că se teme de Dumnezeu dar nu păzeşte
poruncile Lui, mincinos este [1 In 2, 4] şi frica lui Dumnezeu nu j este în el, căci
zice [Sfântul Grigorie]: „Acolo unde este frică, e şi paza poruncilor". Iar dacă nu
este în noi nici aceasta, nici paza poruncilor, atunci nu ne deosebim cu nimic de
păgâni şi necredincioşi.
1
6. Credinţa, frica de Dumnezeu şi paza poruncilor Lui oferă răsplătirile lor pe
măsura curăţirii; căci pe cât ne curăţim, pe atât suntem ridicaţi de la frica de
Dumnezeu la iubirea Lui şi trecem progresiv de la frică la iubirea lui Dumnezeu,
şi atunci îl auzim zicând: „Cine are poruncile Mele şi le păzeşte pe ele, acela e
cel ce Mă iubeşte pe Mine" [In 14, 21]. Şi aşa adăugăm lupte la lupte ca să ne
arătăm iubirea din fapte. Iar făcându-se aceasta, El însuşi ne iubeşte aşa cum a
făgăduit, iar iubindu-ne El ne iubeşte şi Tatăl Său, şi venind înainte Duhul Sfânt
şi pregătind casa, ne facem printr-o venire în comun a Ipostazelor sălaş al
Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt [In 14, 21-23].

7. Sălăşluirea în chip conştient şi simţit [gnostos kai eu-aisthetos] a Dumnezeirii

tri-ipostatice în cei desăvârşiţi nu este o împlinire a doririi lor, ci mai degrabă
un început şi o cauză a unei doriri încă şi mai mari şi mai puternice. Fiindcă ea
nu-l lasă pe cel ce a primit-o să stea liniştit, ci îl face să se ridice ca aprins şi ars
mereu de un foc spre flacăra unei dorinţe şi mai dumnezeieşti. Căci mintea,
neputând găsi o cuprindere şi un sfârşit a cea ce e dorit, nu poate da o măsură
nici doririi şi iubirii [pothos kai agape], ci, silindu-se să ajungă şi să cuprindă
acel sfârşit fără de sfârşit, poartă în ea dorirea mereu nesfârşită şi iubirea
mereu neîmplinită.

8. Celui care a ajuns la acest capăt nu i se pare că a găsit în el însuşi un început

al doririi sau iubirii lui Dumnezeu, ci, neputând cuprinde plinătatea iubirii,
dispoziţia sa lăuntrică e ca a unuia care nu iubeşte pe Dumnezeu; de aceea
privindu-se pe sine însuşi drept cel din urmă dintre cei ce au frica lui
Dumnezeu, se socoteşte pe sine însuşi din suflet nevrednic chiar şi de
mântuirea împreună cu cei credincioşi.

9. „Toate sunt cu putinţă celui ce crede" [Mc 9, 23], căci „credinţa se socoteşte
în loc de dreptate" [Rm 4, 9]. „Pentru că Hristos e sfârşitul Legii" [Rm 10, 4],
credinţa în El îndreptează şi desăvârşeşte pe credincios, căci credinţa în Hristos
e socotită în locul faptelor Legii, iar atunci când e întărită şi arătată prin
poruncile Evangheliei, ea îi face pe credincioşi părtaşi ai vieţii veşnice care e în
însuşi Hristos.

10. Credinţa înseamnă a muri pentru Hristos şi pentru porunca Lui şi a crede că
această moarte dă viaţă, înseamnă a socoti sărăcia drept bogăţie, umilinţa şi
dispreţul drept o adevărată slavă şi o faimă, şi a crede că atunci când nu ai
nimic ai de fapt toate [2 Co 6, 9-10] sau, mai bine zis, că ai agonisit „bogăţia
neadulmecată a cunoaşterii lui Hristos" [Ef3,$], şi a privit drept lut sau fum

2
toate cele văzute.

11. Credinţa în Hristos înseamnă nu numai a dispreţui desfătările din această

viaţă, ci şi a răbda şi a suporta orice încercare ce vine peste noi cu
întristări, necazuri şi nenorociri, până ce va voi şi va veni să ne cerceteze
Dumnezeu. „Căci răbdând am răbdat pe Domnul şi a luat aminte spre mine"
[Ps 39, 1].

12. Cei care cinstesc întru ceva pe părinţii lor înaintea poruncii lui Dumnezeu,
aceia încă nu şi-au agonisit credinţa în Hristos; căci sunt negreşit judecaţi de
conştiinţa lor, în cazul în care au o conştiinţă vie a necredinţei lor, fiindcă
propriu credincioşilor e aceea de a nu călca în nimic nicidecum porunca
marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos [TU 2, 13].

13. Credinţa în Dumnezeu a născut pofta celor bune şi frica pedepselor; pofta
celor mai bune şi frica pedepselor a lucrat paza exactă a poruncilor; paza
exactă a poruncilor i-a învăţat pe oameni neputinţa lor; înţelegerea adevăratei
noastre neputinţe a născut aducerea-aminte de moarte; iar cine a agonisit-o pe
aceasta drept tovarăş de sălăşluire cu el, acela vă căuta cu osteneală cele ce
vor fi pentru el după ieşirea şi retragerea din această viaţă; iar cel ce se
sârguieşte să cunoască mereu cele viitoare, acela trebuie să se lipsească mai
întâi pe sine însuşi de cele prezente, căci cel ţinut până la sfârşit în acestea de
afecţiunea pătimaşă faţă de vreuna din ele, acela nu poate agonisi cunoaşterea
desăvârşită a acelora; şi chiar dacă printr-o economie oarecare a lui Dumnezeu
va gusta din aceasta, dacă nu va lăsa în grabă cele de care şi în care este ţinut
printr-o afecţiune pătimaşă şi nu va ajunge să ţină întreg de o asemenea
cunoaştere nemaiprimind să gândească de bunăvoie nimic altceva afară de
aceasta, atunci chiar şi [cunoaşterea] aceasta pe care i se pare că o are se va
lua de la el [Lc 19, 26].

14. Lepădarea de lume şi desăvârşita retragere din ea câştigă înstrăinarea de

toate materiile, obiceiurile, socotinţele şi persoanele din această viaţă, precum
şi tăgăduirea trupului ş| a voii proprii, aducând în scurtă vreme mare folos
celui ce se leapădă astfel în chip fierbinte.

15. Tu, cel ce fugi de lume, vezi ca la început să nu dan nicidecum mângâiere
sufletului tău dedându-te locuirilor în ea,| chiar dacă te-ar sili să faci aceasta
rudele şi prietenii. Căci demonii sunt cei care le sugerează acest lucru, ca să
stingă căl-| dura inimii tale; şi chiar dacă nu pot să împiedice în chip desăvârşit
intenţia ta, o vor face negreşit mai moale şi mai slabă.

3
16. Când te vei găsi viteaz şi nemângâiat faţă de toate celei plăcute ale acestei
vieţi, atunci demonii întorcându-ţi rudele, chipurile, spre compătimire, le fac să
plângă şi să se tânguiel pentru tine înaintea feţei tale. Vei şti că acest lucru e
adevărat! când vei rămâne neschimbat şi în această momeală şi atunci îi vei
vedea dintr-odată aprinzându-se de furie şi ură împotriva ta, întorcându-ţi
spatele ca unui duşman şi nemaivrând să te vadă.

17. Văzând necazul făcut rudelor, fraţilor şi prietenilor tăi din pricina ta, râde
de demonul care a uneltit ca aceste lucruri să se facă în chip felurit împotriva
ta; depărtează-te cu frică şi sarguinţă multă şi roagă cu stăruinţă pe Dumnezeu
să te facă să ajungi mai repede la limanul unui bun părinte [duhovnicesc] în
care El însuşi va odihni sufletul tău ostenit şi împovărat [Mt 11, 28]; căci marea
vieţii acesteia are multe lucruri care aduc primejdii şi pierzania de pe urmă.

18. Cine vrea să urască lumea trebuie să aibă din adâncurile sufletului său
iubire faţă de Dumnezeu şi aducere-aminte necontenită de El; căci nimic
altceva nu ne face, cum fac acestea, să lăsăm cu bucurie toate şi să le
întoarcem spatele ca unor gunoaie [Flp 3,8].

19. Nu voi deloc să rămâi legat de lume din motive întemeiate sau, mai bine
zis, neîntemeiate; ci atunci când ai fost chemat, ascultă în scurt timp; căci de
nimic altceva nu se bucură Dumnezeu ca de repeziciunea noastră, fiindcă mai
bună e ascultarea în scurt timp unită cu sărăcia decât zăbava unită cu mulţime
de bani.

20. Dacă lumea şi toate cele din lume vor trece, iar Singur Dumnezeu e veşnic
şi nemuritor, bucuraţi-vă câţi aţi lăsat pentru El cele stricăcioase; iar
stricăcioase sunt nu numai bogăţia şi banii, stricăciune e şi toată plăcerea şi
desfătarea păcatului, şi numai poruncile lui Dumnezeu sunt lumină şi viaţă şi
sunt numite de toţi aşa.

21. Frate, dacă ai primit flacăra şi alergând ai ajuns într-o chinovie sau lângă un
părinte duhovnicesc, chiar dacă vei fi îndemnat de el sau de fraţii care se
nevoiesc în asceză împreună cu tine ca de dragul odihnei să te foloseşti de băi,
mâncăruri sau alte îngrijiri trupeşti, să nu primeşti aceasta, ci fii mereu gata
spre postire, spre pătimirea celor rele, spre o înfrânare împinsă la culme.
Pentru ca, dacă vei fi îndemnat de părintele tău în Domnul să te împărtăşeşti
de o mângâiere, să te afli ascultător aceluia şi nefăcându-ţi din alegere liberă
vo ia proprie nici măcar în aceasta; iar dacă nu, rabdă cu bucurie cele pe care ai

4
vrut să le faci de bunăvoie folosindu-te sufleteşte. Căci păzind aceasta, vei fi
mereu pentru toţi ca unul care posteşte, se înfrânează şi şi-a lepădat în toate
voia pro-prie; şi nu numai aceasta, ci vei păzi nestinsă şi flacăra care este în
sufletul tău şi care te sileşte să dispreţuieşti toate.

22. Când demonii vor face toate cele ale lor şi nu vor putea să ne abată sau să
ne împiedice din scopul nostru potrivit lui Dumnezeu, atunci se furişează în cei
ce faţărnicesc ipocrit evlavia şi încearcă să-i împiedice pe cei ce luptă prin unii
ca aceştia. Mişcaţi, chipurile, de iubire şi compătimire, aceştia îi îndeamnă mai
întâi să facă loc unor odihne trupeşti, ca nu cumva, zic ei, trupul să ajungă
neputincios şi să cadă în lâncezeală [akedia]. După care, chemându-i la întâlniri
nefolositoare, îi fac să-şi mănânce zilele în acestea. Iar dacă, ascultând de ei,
cineva dintre cei sârguincioşi s-a asemănat lor, atunci îi întorc spatele şi râd de
pierzania lui, iar dacă nu se supune cuvintelor lor, ci se păzeşte pe sine însuşi
străin de toate, adunat în mintea sa şi lipsit de îndrăzneală, atunci se pun în
mişcare spre invidie şi fac şi lucrează toate până ce îl vor alunga chiar şi din
mănăstire; căci atunci când nu i se dă cinste slava deşartă nu suportă să vadă
înaintea ei smerenia lăudată.

23. Cel plin de slavă deşartă se sufocă atunci când îl vede pe cel ce are smerită-
cugetare vărsând lacrimi şi folosindu-se de două ori de aici, căci prin ele acesta
II face pe Dumnezeu să-i dea mila Sa, iar pe oameni îi atrage fără voie spre
laudă.

24. Din clipa în care te~ai predat pe tine însuţi întreg părintelui tău
duhovnicesc, să ştii că eşti străin faţă de toate cele ce te poartă în afară, adică
de lucrurile şi averile omeneşti. Fără el să nu vrei să făptuieşti sau să faci ceva
în privinţa lor, dar nu-i cere să-ţi lase vreun lucru mic sau mare, dacă nu-ţi va
porunci el însuşi după socotinţa lui sau ţi-l va da el însuşi cu mâna lui.

25. Fără părintele tău după Dumnezeu să nu dai vreo milostenie din banii pe
care i-ai adus [în mănăstire], dar nu voi nici ca prin mijlocirea ta cineva să
primească din ei de la acela. Căci e mai bine să fii şi să se audă despre tine că
eşti sărac şi străin, decât că risipeşti bani şi dai săracilor atunci când eşti
începător; fiindcă a pune toate în voia părintelui duhovnicesc ca în mâna lui
Dumnezeu e un lucru propriu unei credinţe sincere.

26. Nu cere să bei apă, chiar dacă s-ar întâmpla să arzi, până când nu te va
îndemna părintele tău duhovnicesc mişcat fiind spre aceasta dinăuntrul său.
Strânge-te şi sileşte-te întru toate înduplecându-ţi gândul şi zicând: „Dacă vrea

5
Dumnezeu"; şi dacă eşti vrednic să bei, El va descoperi negreşit părintelui tău
duhovnicesc şi el îţi va spune: „Bea!", şi atunci vei bea cu conştiinţa curată,
chiar dacă nu va fi la vremea potrivită.

27. Cel ce şi-a agonisit experienţa folosului duhovnicesc şi a dobândit o

credinţă nefalsificată, punându-l înainte martor al adevărului pe Dumnezeu,
zice: „Mi-am pus în mine însumi gândul să nu cer vreodată părintelui meu
duhovnicesc nici să mănânc, nici să beau, nici să gust orice altceva până când
Dumnezeu nu-i va da de ştire şi el îmi va porunci mie; şi făcând aşa nu m-am
abătut niciodată de la scopul meu."

28. Cine şi-a agonisit o credinţă limpede în părintele său potrivit lui Dumnezeu,
atunci când îl vede, socoteşte că vede pe Hristos; şi atunci când este împreună
cu el sau îi urmează, crede cu tărie că este împreună cu Hristos şi urmează Lui.
Unul ca acesta nu va mai dori să vorbească vreodată cu altcineva şi nu va
prefera ceva din lucrurile din lume peste aducerea-aminte şi iubirea de El. Căci
ce este mai bun şi mai de folos în viaţa prezentă şi cea viitoare decât a fi
împreună cu Hristos? Sau ce e mai frumos şi mai dulce decât vederea Lui? Iar
dacă se învredniceşte şi de convorbirea cu El, atunci din aceasta va scoate
negreşit viaţa veşnică.

29. Cine iubeşte dintr-o dispoziţie interioară pe cei care-l bârfesc,

nedreptăţesc, urăsc şi lipsesc şi se roagă pentru ei, acela vine în puţin timp la
un progres mare. Fiindcă atunci când acest lucru e făcut în simţirea inimii,
cufundă mintea într-un abis al smereniei şi în izvoare de lacrimi, în care se
inundă cele trei părţi ale sufletului3; el ridică mintea spre cerul nepătimirii şi o
face văzătoare, iar prin gustul bunătăţii de acolo o face să socotească ca nişte
gunoaie [Flp 3, 8] toate cele ale vieţii prezente şi să nu se apropie cu plăcere ori
adeseori nici chiar de hrană şi băutură.

30. Credinţă limpede arată acela care venerează ca sfânt până şi locul în care
stă călăuzitorul şi părintele lui, cel care ia cu căldură şi praful de pe picioarele
lui şi-l revarsă peste capul său şi-l strânge la inima lui ca pe un leac al patimilor
lui şi o curăţire a păcatelor lui, cel care nu îndrăzneşte nici măcar să se apropie
de el sau chiar să se atingă de vreuna din» cămăşile sau hainele lui fără
porunca aceluia, iar atunci cândi pune mâna pe ceva din cele ale sale, o face cu
frică şi respect socotindu-se nevrednic pe sine însuşi nu numai de vederea şif
slujirea lui, ci şi de petrecerea în chilia lui.

31. Mulţi se leapădă de viaţa aceasta şi de lucrurile din viaţă, dar puţini şi de

6
voile lor; despre aceştia bine spune cuvântul dumnezeiesc: „Mulţi chemaţi,
puţini aleşi" [Mt 22, 14].

32. Când şezi la masă cu toată frăţia şi toate ţi se înfăţişează ochilor cu mintea
ca o umbră şi nu simţi dulceaţa mâncării, ci ai sufletul lovit de uimire şi plin de
lacrimi, cunoaşte atunci că harul lui Dumnezeu îţi arată acestea pentru multa
ta smerenie venită din frică, pentru ca, văzând făpturile lui Dumnezeu şi
învăţându-te inconsistenţa celor simţite [sensibile], să-ţi altoieşti frica pe
iubirea celor gândite cu mintea [inteligibile]. Aceasta e cunoaşterea
duhovnicească despre care auzi spunându-se că e la mijloc între frică şi iubire
şi-l face pe om să treacă pe nesimţite şi fără primejdie de la una la alta.

33. Nu e cu putinţă să agonisească cineva iubirea desăvârşită faţă de

Dumnezeu, şi care nu poate fi desfiinţată, altfel decât pe măsura cunoaşterii
duhovniceşti, iar aceasta creşte câte puţin în sufletul care se osteneşte
făptuind în fiecare zi. Aceasta ştiind-o, Apostolul zicea: „Căci Făcătorul Se vede
proporţional plecând de la măreţia şi frumuseţea creaturilor" [Rm 1,20; Sol 3,
5].

34. Mărimea cerului, lăţimea pământului şi proporţiile tuturor celorlalte lucruri

nimeni nu le poate învăţa în chip vrednic prin ochii simţiţi; căci cum vor putea
înţelege ochii trupului cele ce întrec şi mintea şi gândirea? De-abia mintea
curăţită de gânduri şi eliberată de prejudecăţi, luminată de mila şi harul lui
Dumnezeu, va putea avea, pe măsura luminării, şi contemplarea celor ce sunt.

35. Aşa cum noaptea vedem cu ochii simţiţi numai locul acela unde aprindem
opaiţul ca să avem lumină, tot restul lumii fiind pentru noi în noapte, tot aşa şi
pentru cei ce umblă în noaptea păcatelor Stăpânul Cel Bun Se face o mică
lumină, deşi e Dumnezeu necuprins de toate, cruţând slăbiciunea noastră. Şi
atunci omul, ridicându-şi dintr-o dată privirea şi văzând firea celor ce sunt aşa
cum n-a văzut-o niciodată, e lovit de uimire şi varsă fără durere lacrimi
spontane, prin care se curăţă şi se botează cu al doilea botez, cu botezul acela
despre care Domnul spune în Evanghelii: „De nu se va naşte cineva din apă şi
din Duh, nu va intra în împărăţia cerurilor" [In 3, 5] şi iarăşi: „De nu se va naşte
cineva de sus" [In 3, 7], făcând prin expresia „de sus" aluzie la naşterea de la
Duhul.

36. Primul Botez are apa care prefigurează lacrimile, are mirul care însemnează
mai înainte Mirul gândit cu mintea [spiritual] al Duhului. Dar al doilea [botez, al
lacrimilor] nu mai e o prefigurare a adevărului, ci este însuşi adevărul.

7
37. Trebuie să ne abţinem nu numai de la faptele rele, ci ascetul trebuie să se
sârguiască să fie liber şi de gândurile şi înţelesurile contrare şi să petreacă
pururea în cugetări duhovniceşti, ca aşa să rămână fără griji dinspre lucrurile
vieţii.

38. Aşa cum cel ce şi-a dezbrăcat tot trupul, dacă are ochii acoperiţi de un văl şi
nu vrea să-l ia şi să-l scuture de pe ei, nu poate să vadă lumina plecând numai
de la goliciunea restului trupului, tot aşa şi cel ce a dispreţuit toate celelalte
lucruri şi avuţii şi s-a eliberat de patimile lor, dacă nu-şi va elibera ochiul
sufletului şi de cugetele vieţii acesteia.

Sfantul Simeon Noul Teolog

Articol preluat din cartea „Imne, Epistole, Capitole”, Editura Deisis