SUBIECT

MOROMEȚII
VOLUMUL I – 1955
de Marin Preda (1922 – 1980)

PARTEA ÎNTÂI

I. „În Câmpia Dunării, cu câțiva ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfârșită
răbdare; viața se scurgea aici fără conflicte mari.
Era începutul verii.
Familia Moromete se întorsese mai devreme de la câmp. Cât ajunseseră acasă, Paraschiv, cel mai mare dintre copii, se dăduse
jos din căruță, lăsase pe alții să deshame și să dea jos uneltele, iar el întinsese pe prispă o haină veche și se culcase peste ea gemând. La
fel făcuse și al doilea fiu, Nilă, intrase în casă și după ce se aruncase într-un pat, începuse și el să geamă, dar mai tare ca fratele său, ca
și când ar fi fost bolnav. Al treilea băiat, Achim se furișase în grajdul cailor, se trântise în iesle să nu-l mai găsească nimeni, iar cele
două fete, Tita și Ilinca, plecaseră repede la gârlă să se scalde.
Rămas singur în mijlocul bătăturii, Moromete, tatăl, trăsese căruța sub umbra mare a celor doi salcâmi de lângă poarta grădinii
și apoi ieșise și el la drum cu țigara în gură. Părea de la sine înțeles că singură mama rămânea să aibă grijă ca ziua să se sfârșească bine.
Moromete stătea pe stănoaga podiștei și se uita peste drum. Stătea degeaba, nu se uita în mod deosebit, dar pe fața lui se vedea
că n-ar fi rău dacă s-ar ivi cineva… Oamenii însă aveau treabă prin curți, nu era acum timpul de ieșit în drum. Din mâna lui fumul
țigării se ridica drept în sus, fără grabă și fără scop.”
Din păcate pentru Ilie Moromete, vecinul care vine la vorbă este Bălosu, care-l
chestionează dacă îi vinde sau nu salcâmul despre care mai vorbiseră.
Moromete, ironic, îl întreabă despre Victor, fiul său, comis-voiajor, care nu ieșise
la sapă. Apoi îi spune că dacă plouă va face mult grâu.
Bălosu îl anunță că Jupuitu pornește a doua zi prin sat după „fonciire” (n.n.
impozit funciar, adică impozit pe care îl plătește cineva pentru un teren care se află în
proprietatea sa - DEX).
Moromete sare brusc spre poartă. Un cal scăpase din grajd și voia să iasă la drum.
Ilie îl trimite pe Niculae, un băiat de vreo doisprezece ani, să-și ajute mama.
„Avea capul gol și cămașa de pe el ferfeniță. Picioarele goale erau pline de zgârieturi vechi
cu urme de sânge închegat cu praf.”

II. Niculae intră în casă. Mama se chinuia să termine singură de gătit mâncarea. Îl trimite pe băiat să o prindă pe Bisisica.
Trebuiau să mulgă oile. Oborul era prea mic pentru cele douăzeci şi patru de oi. Niculae o prinde și o lovește peste bot. Zilnic târa
cârdul în goană peste izlaz și îl chinuia pe băiat, care alerga disperat după ea. E supărat că de două luni nu mai fusese la școală, pentru
că tatăl îl trimitea zilnic cu oile. O oaie îl calcă, pe o bubă de pe picior, cu copita. Copilul plânge și de durere și de supărare. Tatăl nu-i
cumpărase nici măcar Citirea și alți copii nu i-o dau.
Tatăl îi cere să tacă din gură, că nu-i ies mațele.
Catrina își ceartă soțul: „-Lovi-o-ar moartea de vorbă, de care nu te mai saturi, Ilie! Toată ziua stai de vorbă și beai la tutun și
mie îmi arde cămașa pe mine. Dacă alții n-au treabă și au chef de vorbă… Copilul acesta plânge aici și el stă la poartă și bea tutun.
Veniți de la deal și vă lungiți ca vitele … și eu să îndop singură o ceată de haidamaci…”
Paraschiv o privește cu multă ură, pe care o adunase de când a murit mama lui bună.

III. Tita și Ilinca, cele două fete ale lui Moromete au ajuns la gârlă să se scalde. A doua zi era duminică și era călușul, nu
puteau sta fără să se spele după o zi de muncă. În timp ce se spală aud zgomote. Se sperie. Două femei veniseră să pescuiască și se
îmbrăcaseră în pantaloni. Prinseseră aproape numai broaște. Ele le povestesc fetelor că, deși Polina e în vorbă cu Birică, se va căsători
cu Stan Cotelici, un șchiop și un urât. Deși are multă avere, parcă e un milog.
Ilinca nu are nici paisprezece ani. E îndrăgostită în secret de Birică, pentru că băiatul era vesel, cânta frumos și era prieten cu
frații ei, pe la care venea des seara.
Cele patru se întâlnesc cu Birică. Acesta i se plânge Titei că Polina n-a ieșit seara când a fluierat la poarta ei. Tita îi înțelege
supărarea, pentru că și ea era de aproape un an de zile în vorbă cu Victor Bălosu, fratele Polinei. Acesta nu-i arată prea mult că ține la
ea. Tita îi spune că se zvonește în sat despre nunta Polinei cu Stan Cotelici. Băiatul tace, se posomorăşte și se îndepărtează repede.

IV. Catrina îi cheamă la masă. Întreabă de fete și de Niculae și se sperie când îl vede pe Duțulache, câinele, cum fură brânza.
Calm, Moromete o sfătuiește să-i dea apă. Supărată, Catrina îi invită să mănânce câinele, că nu are brânză să le dea la masă.
Paraschiv e încântat că tatăl o ceartă pe Catrina. Vine rândul lui Paraschiv și al
fetelor să fie luați la rost de Ilie Moromete: „Dacă vă iau de păr și mătur bătătura
cu voi, vă scutesc de-o treabă mâine dimineață.”
Până la urmă, toți copiii se adună la masă: „Cât ieșeau din iarnă și până
aproape de sfântul Niculaie, Moromeții mâncau în tindă la o masă joasă și
rotundă, așezați în jurul ei pe niște scăunele cât palma. Fără să se știe când, copiii
se așezaseră cu vremea unul lângă altul, după fire și neam. Cei trei frați vitregi,
Paraschiv, Nilă și Achim, stăteau spre partea dinafară a tindei, ca și când ar fi fost
gata în orice clipă să se scoale de la masă și să plece afară. De cealaltă parte a
mesei, lângă vatră, jumătate întoarsă spre străchinile și oalele cu mâncare de pe
foc, stătea întotdeauna Catrina Moromete, mama vitregă a celor trei frați, iar
lângă ea îi avea pe ai ei, pe Niculae, pe Ilinca și pe Tita, copii făcuți cu
Moromete. Dar Catrina fusese și ea măritată înainte de a-l lua pe Moromete: bărbatul acesta îi murise în timpul războiului, dar nu pe
front, fiindcă nu împlinise încă anii ca să fie luat militar, ci acasă, de apă la plămâni; îi lăsase o fată (pe care Catrina o născu după
1
moartea lui) și când plecă din casa socrilor n-o luă cu ea, o lăsă bătrânului Năfliu, bâtului, cum îi spuneau cu toți, cu care însă Catrina
nu se avea bine.
Moromete stătea parcă deasupra tuturor. Locul lui era pragul celei de-a doua odăi, de pe care el stăpânea cu privirea pe fiecare.
Toți ceilalți stăteau umăr lângă umăr, înghesuiți, masa fiind prea mică. Moromete n-o mai schimbase de pe vremea primei lui căsătorii,
deși numărul copiilor crescuse. El ședea bine pe pragul lui, putea să se miște în voie și de altfel nimănui nu-i trecuse prin cap că ar fi
bine să se schimbe masa aceea joasă și plină de arsurile de la tigaie.
Paraschiv, Nilă și Achim nu erau din firea lor niște copii tăcuți, moi ori lipsiți de veselie. Totuși, ca totdeauna, ei se așezară la
masă absenți, uitându-se în gol, oftând, parcă ar fi trebuit nu să mănânce, ci să ridice pietre de moară. Moromete se așeză și el pe prag,
făcând în același timp câteva cruci repezi și închizând o clipă, evlavios, ochii. Niculae, care nu avea scaun, se așeză turcește pe
pământ.”
Mama le reproșează fiilor vitregi că nu au făcut un scaun și pentru Niculae. Are loc un schimb de replici dur între Catrina și
Achim, potolit de Ilie și Nilă.
Niculae își privește tatăl, care avea o frunte „largă, descoperită de golul părului căzut de o parte și de alta a creștetului.”
Prima dată mănâncă o „ciorbă verde și groasă de ierburi”. Niculae întreabă unde e brânza. Supărat că a mâncat-o Duțulache și
degeaba a suferit cu oile, iese din casă fără să mănânce. Tatăl se duce să-l împace, apoi îl aduce înapoi la masă. Mama aduce vorba de
școală și îi reproșează soțului că nu l-a lăsat măcar o lună. Ilinca e supărată pe pretențiile lui Niculae și ale mamei: „Ne găsi școala”.
Moromete e și el de acord: „Altă treabă n-avem noi acum! Ne apucăm să studiem.”
Moromete îi avertizează să-și păzească țoalele din casă, că vine Jupuitu (perceptorul) să ridice „fonciirea”. În continuare,
Catrina le dă să mănânce lapte.
Achim îl întreabă pe tată ce vor face, pentru că va pleca la București Cătănoiu. Achim calculează cât lapte ar putea vinde de la
cele douăzeci şi patru de oi ale lor, dacă ar pleca la București: două sute patruzeci de lei pe zi. Băiatul îi explică tatălui că ar putea face
bani buni ca să poată plăti banca, în toamnă.
Catrina le luă apărarea băieților, spunând că au și ei nevoie de bani ca să-și cumpere haine. Femeia amintește că „începe
secerea” peste o săptămână, două și pot face pâine.
Ilinca se opune spuselor mamei: „-Taci, mamă, din gură, zise Ilinca scoasă parcă din sărite. Să vii la deal și să muncești și să
vezi pe urmă cum e fără lapte…”
Niculae o lovește pe Ilinca. Tatăl îi amenință pe toți să tacă la masă. Toți se liniștesc. Tatăl pune două felii de mămăligă în
strachina cu lapte fiert. Niculae nu reușește să ia nimic în lingură. Supărat, prinde lingura Ilincăi într-a lui și o izbește afară, stropindu-i
pe toți cu lapte fierbinte. Tatăl îl lovește cu palma peste cap. Mama îi păstrează niște lapte mezinului.
În sat și în familia Moromete se așterne liniștea. Toți ascultă cântecul frumos al lui Birică.

V. Birică avea douăzeci şi patru de ani și era în vorbă cu Polina de prin iarnă, la un clic, la curățat porumb, când se juca
inelușul. Deși nu era așa obiceiul, fata a ieșit la poartă din prima seară când Birică a fluierat. Băiatul a înțeles „mai târziu că ea ținea la
el mai de mult”, nu voia să spună de când, era limpede că nu din seara aceea cu inelușul, ci mult mai dinainte. Polina ține la el, chiar
dacă are mulți frați și fiecăruia nu-i revine decât un pogon de pământ.
Birică ajunge în dreptul casei Polinei și fluieră. În locul fetei, iese Bălosu, care îl jignește pe băiat, îl apucă de gulerul cămășii
și îl îmbrâncește. Victor, fratele tinerei, „voiajorul”, iese și el cu o măciucă în mână. Birică se supără foarte tare și pleacă de la casa
fetei.

VI. Moromete îl ia deoparte pe Nilă și îi cere părerea despre plecarea lui Achim cu oile la București. Pomenește și de botul ca
de zăvod al lui Paraschiv. Acesta nu se însoară, deși a făcut deja armata. Nu plătiseră fonciirea pentru că au cumpărat oile și au făcut
căruța, cu un an în urmă. Până la toamnă mai erau trei luni de zile;
Moromete își face calculele. Dacă Achim i-ar trimite măcar patru mii de
lei, ar reuși să achite din datoriile acelui an.

VII. Fetele se duc la culcare. Catrina îl cheamă pe Niculae să mănânce

laptele pe care i-l oprise. Auzind discuția dintre Nilă și tată, Niculae e
atât de fericit că scapă de oi, încât sare în spatele lui Ilie.
Înainte de a adormi, lui Niculae nu-i vine să creadă că scapă de Bisisica,
de trezitul cu noaptea-n cap, de apa rece a gârlei, care-i chinuia picioarele
umflate, de cotoarele verzi și răsfirate de cicoare, în care se împiedica în
fiecare dimineață, de piatra colțuroasă învelită în ierburi de care se lovea
deseori și cădea leșinat. Este fericit că scapă de băieții de la izlaz, care
uneori îl chinuiau. Învățase să se lupte și să se bată cu ciomagul, fiind
obligat să se apere.

VIII. Achim și Paraschiv renunță să se mai ducă la fetele la care umblau și îl așteaptă pe Nilă, să vadă ce a discutat cu tatăl.
Apoi trec pe la ga Maria.
Aceasta stătea într-o curte mică, fără garduri. Căsuța ei era învelită cu paie, „un bordei asemănător cu un coteț mai mare de
păsări. La un ochi de geam, pâlpâia o lampă chioară. Maria Moromete era sora mai mare a tatălui. Avea vreo cincizeci de ani și nu avea
nici copii, nici bărbat”. „Ca să scape de ea, Moromete îi cumpărase undeva un loc de casă și îi făcuse acest bordei.”
„Maria Moromete îl învinuia pe fratele ei că nu s-a putut mărita, ca să-și facă un rost. Spunea că n-a ajutat-o, că i-a furat
pământul din spatele casei, că la împărțitul celor trei pogoane moștenite, Moromete a ales pământul cel mai bun pe care se putea pune
vie și că a gonit-o din casa părintească ca un hoț. De fapt, ea ar fi vrut ca fratele ei să nu se fi însurat a doua oară, s-o fi ținut-o pe ea în
casă, să-i crească ea pe cei trei, Paraschiv, Nilă și Achim, și să fi trăit așa liniștit până la bătrânețe. Încât după ce fratele se însură a doua
oară și îi cumpără și-i făcu acest bordei, Maria Moromete se înfurie și începu să ceară dreptul ei de moștenire asupra casei părintești și
mai ales asupra locului din spatele casei. Fiindcă pe jumătate din acel loc se afla casa părintească și gospodăria și pentru că trecuseră
aproape cincisprezece ani fără ca gospodăria să fie împărțită, moștenirea în cazul casei și locului trecea de drept celui care o folosea.
Maria Moromete nu știuse și nici acum nu știa acest lucru. Nici Moromete nu știa și chiar dacă ar fi știut tot n-ar fi avut ce face cu el.”

2
 „De fapt, măritișul ei nefericit din tinerețe o înrăise; făcuse un copil care îi murise după doi ani de trai rău și după moartea
copilului bărbatul o alungase.” Trăia acum singură în bordeiul ei și n-o ducea prea rău, la treierat își băga grâul în mașină o dată cu al
lui Motomete, iar la secere la fel, veneau cei trei nepoți, Paraschiv, Nilă și Achim și o ajutau. În schimb, ea le făcea flanele și ciorapi.
În sat i se spunea Guica și nu avea nume bun; se temeau de ea pentru că ea cunoștea păcatele tuturor și avea limba ascuțită.
Toată ziua lucra la ciorapi, așezată pe un scăunel în fața bordeiului și oprea trecătorii de pe drum, pe care îi întreba fel de fel de
nimicuri. „Unii ocoleau, dădeau prin altă parte.”
„Porecla de Guica i-o dăduse un mocan, n-a mai vrut să oprească”:
„<Leică, nu mai guici așa, că nu ți-am spart casa, a spus iar mocanul cu vocea lui moale de muntean. Ce guici așa, leică? Vai,
vai! Cum mai guică! Ca o purcea!> A mai adăugat mocanul nedumerit și vorba a fost prinsă de vecini. Maria Moromete se înfuria rău
când i se spunea Guica.”
Planul băieților era să plece întâi Achim cu oile la București, iar după o săptămână să vină și Nilă și Achim, furând caii.
Nilă nu prea este de acord cu planul. Avea „o frunte mare, lată, cu carne groasă peste ea”. La acuzația că este un prost, un
plăvan pentru că de munca lui profită frații și mama vitregă, Nilă pleacă supărat de la mătușa, lăsându-i pe ceilalți doi frați să
comploteze în continuare.

IX. Pe la miezul nopții începe să plouă liniștit. Moromete se trezește după terminarea ploii și se gândește cum să-și achite
datoriile. Avuseseră datorie la bancă „pentru plata loturilor primite la reforma agrară de după război”. „Statul, văzând că țăranii tot n-au
cu ce plăti, n-a mai avut încotro și a trebuit să șteargă datoriile“, prin legea conversiunii.
Moromeții s-au împrumutat peste doi ani din nou, ca să cumpere doi cai și douăzeci şi patru de oi. În fiecare toamnă trebuiau
să plătească rata la bancă.
Catrina născuse cu zece ani în urmă un copil mort. De atunci avea vise rele. O vecină o învață să meargă sâmbătă spre
duminică la cimitir, să-și jelească morții și să dea de pomană. Să plece acasă, să dea mâncare copiilor și apoi să se ducă la biserică.
Astfel își găsi Catrina liniștea. Deși „îi crescuse cu trudă” pe cei trei fii vitregi, aceștia o urau. Guica, Parizianu, Bălosu și Victor îi
învățaseră pe cei trei frați că mama vitregă este vinovată că ei trăiesc greu.
În timpul foametei de după război, Moromete a vândut un pogon din lotul Catrinei (opt pogoane primite ca văduvă de război),
spunându-i că în schimbul acestui pogon vândut va trece casa și pe numele ei. Mamei îi pare rău că dăduse pogonul, pentru că Victor
Bălosu îi cerea Titei trei pogoane ca să se căsătorească.
Moromete glumește cu soția sa și nu vrea să-i facă acte pe casă și ei.

X. Moromete „era cu zece ani mai mare decât Catrina contingent 911 (făcuse războiul) și acum avea acea vârstă între tinerețe
și bătrânețe când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva.”
Moromete începe să-și dea seama că nu trebuie să ignore nemulțumirile lui Paraschiv, Achim și Nilă. După anii grei prin care
trecuseră gospodăriile țărănești (1929-1933) a venit un an prosper, când toată lumea făcea comerț cu cereale la munte.
Fiii i-au spus că Tudor Bălosu a fost la munte și a câștigat bine. Sunt supărați că tatăl îşi pierde timpul cu prietenul lui,
Cocoșilă, cu care discută politică sau îl ascultă pe Niculae citind povești. Replica „Ești prost” pe care i-o tot spunea Cocoșilă lui
Moromete, se datorează faptului că Ilie l-a făcut prost pe prietenul lui când au venit țărăniștii la putere. Aceștia au fost foarte lacomi.
Cocoșilă îi simpatiza. După patru ani, când liberalii, pe care îi aprecia Moromete, au venit din nou la putere, au mărit impozitul funciar
și au introdus taxe de barieră la piețele de schimb. De atunci, Cocoșilă îl urmărea pe Ilie cu acest „Ești prost!”
În rarele cazuri, când nu înjura prea mult, Cocoșilă era un om deștept, în stare să glumească inteligent. Copiii lui Ilie nu
apreciau deloc aceste discuții, cărora nu le găseau rostul: așa că Moromete pleacă la munte. Câștigă ceva, dar nu suficient, după părerea
celor trei băieți. De aceea se mai duce și a doua oară. La întoarcere, le povestește aventurile trăite: „descopereau toți, Cocoșilă, mama,
fetele – până și cei trei – că tatăl lor avea ciudatul dar de a vedea lucrurile care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau.”
Moromete, care trăise momentul 1907 (când, alături de tatăl lui dăduse foc conacului lui Guma) era fericit că era proprietar și
ideea de a face comerț i se părea inutilă.
Deși Bălosu insistă să meargă mai departe, ca să dea porumbul cu şaptezeci de lei, Ilie se lasă convins de o mocancă văduvă
(„o femeie tânără de tot, cu fața albă, cu părul galben și cu niște ochi mari, albaștri, frumoși” să-l vândă cu şaizeci şi trei de lei. Bălosu
se supără pe el și pleacă mai departe.

XI. Când au aflat că Bălosu a dat porumbul cu şaptezeci de lei, băieții s-au supărat pe Ilie, acuzându-l că a omorât caii și căruța
de pomană și că și-a bătut joc de munca lor.
Tatăl încearcă să le dea o lecție. Îi lasă să plece singuri la munte. Aceștia cumpără porumb cu cincizeci de lei și pornesc la
munte. „Saturat de afluxul de cereale de la câmpie, muntele scăzuse între timp prețul și cei trei abia izbutiră să scoată cheltuiala
drumului.”
Se mai liniștesc puțin băieții, dar, văzând că Bălosu se îmbogățește, încep să murmure din nou. Sunt invidioși pe faptul că
„fetele erau vrednice și vioaie, țeseau în război, împleteau, arătau vesele, spre deosebire de Parschiv și Achim, care parcă erau bolnavi.”
Băieții vin cu propunerea de a pleca Achim cu oile la București. Până la urmă, Catrina este de acord și Moromete se hotărăște
să facă așa cum vor cei trei.

XII. „Moromete avea uneori obiceiul – semn de bătrânețe sau poate nevoia de a se convinge că și cele mai întortocheate
gânduri pot căpăta glas – de a se retrage pe undeva prin grădină sau prin spatele casei și de a vorbi singur.”
„Cineva îl întrebase odată în glumă de ce vorbește singur și Moromete îi răspunse serios că asta e din pricină că n-are cu cine
discuta, cu sensul că nimeni nu merită să-i asculte gândurile.”
După ce verifică umezeala din pământ și calculează cam cât grâu va reuși să recolteze, se gândeşte cam cu cât ar putea să-l
vândă. Descoperă că, după ce își va achita datoriile, nu îi va mai rămâne nimic.
Se duse să-l trezească pe Nilă: „Pe cer, luna răsărise după ploaie și fiindcă nici dimineață și nici noapte nu era, semăna cu un
soare mort, ciuntit și rece.”
Din cimitir se aud bocetele unei mame care-și plângea fiul. Moromete îi explică lui Nilă că „până răsare soarele” trebuie să taie
salcâmul uriaș, stufos și înalt care umbrea întreaga vâlcea a grădinii.

3
 „Toată lumea cunoștea acest salcâm. Copiii se urcau în el în fiece primăvară și-i mâncau florile, iar în timpul iernii jucau mija,
alegându-l ca loc de întâlnire. Toamna viroaga se umplea cu apă, iar în timpul iernii îngheța. Când erau mici, Paraschiv, Nilă și Achim
curățau șanțul de zăpadă și gloduri și netezeau cea mai lungă gheață de prin împrejurimi. Lunecușul pornea de undeva din susul grădinii
și se oprea la rădăcina copacului. În fiecare iarnă era aici o hărmălaie nemaipomenită. Ajungând la capătul ghețușului, vrând-nevrând,
copiii îmbrățișau tulpina salcâmului, lipindu-și obrajii înfierbântați de scoarța lui
neagră și zgrunțuroasă. Primăvara, coroana uriașă a salcâmului atrăgea roiuri sălbatice
de albine și Achim se cățăra ambițios în vârful lui să le prindă.”
„Salcâmul tăiat străjuia însă prin înălțimea și coroana lui stufoasă toată partea
aceea a satului; acum totul se făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuși, arătau
bicisnici.”
„Se pare că nimeni nu înțelegea că hotărându-se în sfârșit plecarea lui Achim
la București însemna că trebuie să li se facă celor trei pe plac până la capăt, să nu se
mai atingă nimeni de oi și cum altceva n-aveau ce vinde, salcâmul trebuia tăiat. Mai
ciudat era că nici cei trei în cauză nu înțelegeau: încât răspunsul lui Moromete că a
tăiat salcâmul ca <să se mire proștii> nu era o batjocură întâmplătoare la adresa fiilor.
Niște ciori, învățate să se rotească și să se așeze deasupra a ceva înalt, acum că acel ceva nu mai era, dădeau târcoale prin
preajmă și croncăneau urât, parcă a pustiu, din ciocurile lor negre.”

XIII. Tudor Bălosu îl invită pe Moromete să bea aldămașul. „Salcâmul era dintr-
aceia care se foloseau pentru fundamentul caselor și se găseau cam greu.”
„Casa lui Tudor Bălosu avea trei odăi mari, spre deosebire de a Moromeților, care
avea două.” Victor intră în odaie: „Era un flăcău nu prea voinic, dar se purta ca și când ar fi
fost.” „Victor Bălosu fusese câtva timp voiajorul firmei de la care cumpărase mașina de
cusut și învățase să folosească cu gravitate cuvintele puțin cunoscute.”
Înainte să-i plătească salcâmul, Bălosu îl întreabă de ce nu vinde locul din spatele
casei. Moromete află de la Bălosu că după cincisprezece ani „moștenirea neîmpărțită
rămâne ăluia care e în ea”, deci nu-i mai aparține Guicăi.
Nilă se pregăteşte să plece la premilitară. Paraschiv, de douăzeci şi patru de ani,
râde de lemnul vopsit care imita o armă.
Niculae pleacă cu oile, Achim ia caii, Ilinca strânge așternuturile de pe prispă și
Tita mătură ograda. Ilie pleacă la fierărie, să ascută secerile.

XIV. Învățătorul Toderici, ofițer în rezervă, era comandantul subcentrului premilitar din Siliștea-Gumești.

XV. Paraschiv se repede până la Guica să anunțe că Moromete a tăiat salcâmul. Aceasta a venit în grabă și a țipat, certându-se
cu Bălosu, Ilinca și Tita.

XVI. Birică se trezește dimineață și pleacă la izlaz cu caii. Se întâlnește cu Achim, care intenționează să-şi lase caii să pască pe
moșia Marichii, în ovăz.

XVII. Din vestita moșie a lui Guma din 1924, după reformă, a rămas doar moșia văduvei, cucoana Marica, de vreo patru sute
de pogoane. Moșia era dată în arendă. Oamenii care luau pământ în parte se înțelegeau cu un maior, soțul fetei mai mari a bătrânei, care
venea din când în când prin sat și căruia nu-i păsa de cumnată-sa și de bătrâna soacră; le lăsa doar cât să nu moară de foame.”
Maiorul avea trei paznici pentru magazii, casă și câmp. Unul dintre ei avea o pușcă cu sare. Pe cel pe care îl prindea pe moșia
Maricăi îl bătea și mergea cu șeful de post în curtea omului.
„Achim mâncase odată bătaie de la acest pândar, dar de mult, când era mai mic și se ducea la școală.”
Achim lasă caii pe moșia Maricăi. Vine între timp și Niculae cu oile. Când apare pândarul, Achim fuge și Niculae mănâncă
bătaie. Achim sare în ajutorul fratelui mai mic și îl bate crunt pe pândar. Îi sparge cornul și-i strică pușca.

XVIII. „Fierăria lui Iocan era așezată la o răspântie de uliți.” Părinții lui Iocan erau țigani lăutari, dar fiul lor, Iocan, era urât și
nu avea voce. De aceea, tatăl îl dă la o școală de meserii. Deschide de tânăr un atelier de fierărie și începe să lucreze. Un an nu are ce
munci, pentru că oamenii nu aveau încredere decât în fierarii bătrâni. În al doilea an face foarte ieftin o căruță. Era frumoasă, ca o
trăsură. De atunci comenzile curg. El s-a dezvoltat, s-a însurat și a făcut un atelier de cinci ori mai mare. După cinci ani își cumpără o
mașină de treierat și își face o casă nouă. Se îngroșase de două ori cât era înainte.
Făcuse patru copii și îi ținea desculți. Însă când le venea timpul de școală îi
îmbrăca frumos „cu haine ca la oraș și cu încălțăminte bună”. „Ceea ce nu știau
însă oamenii era că rareori la masa lui lipseau puiul fript cu usturoi și pâinea albă
și proaspătă ca untul.” Începu să facă politică și trecu prin mai multe partide.
„Adunările cele mai zgomotoase aveau loc pe poiana fierăriei mai ales
duminica dimineața, dar dacă de la ele lipseau Moromete și Cocoșilă, nu erau prea
reușite.” Moromete era abonat la MIȘCAREA, Iocan la CURENTUL, iar Cocoșilă
primea DIMINEAȚA.
Până să ajungă la fierărie, Moromete vorbește cu oamenii ieșiți la porți.
Dumitru lui Nae este unul din prietenii lui, al cărui glas „se auzea de la un
kilometru chiar și când șoptea”. Se îndreaptă amândoi spre fierărie. Dar, înainte, Moromete merge și se rade.

XIX. După ce aproape toată lumea a venit, Moromete începe să citească ziarul. Fiind întrerupt, Ilie constată: „adică
ocupațiunea ta mintală, Cocoșilă, e la alte prostii!” Ilie acceptă comentariile ascultătorilor: „E și ăsta un punct de vedere!”

4
 XX. Pe lângă adunarea din poiană trece și Victor Bălosu. Dumitru lui Nae îl întreabă pe Moromete „cum e cu facultățile alea”.
Toți știau că prietenul lui Ilie îi ura pe Tudor și Victor Bălosu. Aceștia cumpăraseră jumătate de pogon de vie de la Dumitru lui Nae, la
un preț foarte mic, profitând de faptul că acesta avea nevoie urgentă de bani.
Din Vasilescu modelează dintr-un bulgăre mare de pământ galben și moale chipul lui Moromete.

XXI. Țugurlan intervine în discuția furtunoasă din poiana lui Iocan. După ce se ceartă cu Dumitru lui Nae și cu Cocoșilă,
părăsește poiana. Iocan pune capul lui Moromete pe poliță, deasupra ușii fierăriei. Ilinca vine în poiană şi-l cheamă pe Moromete
acasă, pentru că venise Jupuitu cu „fonciirea”.

XXII. Țugurlan se supărase că țăranii nu au insistat cu cincisprezece ani în urmă să se împartă și restul moșiei boierului. Un
sfert din sat nu avea loturi, printre care și el. Întors acasă, Țugurlan își ia la rost soția. Află că fiul lui e la școală duminică, pentru că
repetă pentru piesa de teatru pe care școala o prezintă la sfârșitul anului.
Țugurlan avea o soră care semăna foarte mult cu el. Era măritată în celălalt capăt al satului, cu Grigore Armeanca, tot fără
pământ și el, acum ajutor de mecanic la moara și presa de ulei a lui Aristide.
Țugurlan se însurase de tânăr și în timp de treisprezece ani făcuse şapte copii. Aceștia nu treceau de un an sau un an jumătate.
Doar doi au trecut peste vârsta nefastă: unul de opt și altul de cinci ani. Cel de cinci ani a murit de friguri. Cel de opt ani se face mare.
Acum „avea treisprezece ani și arăta voinic și sănătos ca unul de şaisprezece ani. Era în clasa a patra primară și învăța bine.
Într-un an, la Paști, Cotelicioaia, vecina lui din fundul grădinii îi dă de pomană o strachină de lapte covăsit, un colac mare, o
lumânare, o colivă și un ou roșu. Îi cere înapoi strachina goală. Țugurlan i-o toarnă în cap şi îi reproșează că nu i-a împrumutat lemn
pentru sicriu cu doi ani înainte, când i-a murit un copil. Soția îl anunță că Armeanca, cumnatul lui l-a rugat să treacă pe la moară.

XXIII. Reîntors acasă, Moromete găsește doi oameni care îl așteaptă pe prispa casei. Nici nu îi bagă în seamă. Îi aruncă
Catrinei secerile. Strigă la Paraschiv să ia furca și s-o bage în șopron.
„Moromete mai rămase câteva clipe cu spatele întors spre cei doi de pe prispă, apoi
deodată se răsuci pe călcâie și strigă:
- N-am!”
„Se uită urât la omul care îl însoțea pe agent. I se adresă supărat și poruncitor.
- Dă-mi, mă, o țigară!
Omul își scoase repede tabachera și i-o întinse.
- Fonciirea pământului, lot Moromete, trei mii de lei. Lot Catrina Moromete, rest
de plătit 2863 de lei.”
Când Moromete spune că nu are cu ce plăti, Jupuitu intră în casă și ia „țoalele” fetelor
(țesături). Tita îi smulge maldărul din brațe, îl aruncă în mijlocul casei, sare pragul și trage
zăvorul de la ușă. Jupuitu hotărăște să ia altceva din gospodărie: căruța. Ironic, Moromete îl întreabă pe agent dacă o va putea duce.
Jupuitu se răzgândește și vrea să-i ia caii. Deși grajdul era gol, Paraschiv le spune că nu-i pot lua, pentru că sunt ai lui, nu ai tatii.
De şase ani, de când Jupuitu e agent, Moromete tot joacă această comedie și nu plătește tot impozitul pe pământ. De
şaptesprezece ani primise Moromete lotul, de când se terminase războiul, în 1920. Aveau în total paisprezece pogoane. Când poștașul
aduce ziarul, Jupuitu se înfurie și mai tare.
„Adevărul era că în privința abonamentului Moromete plătise o dată un pol pentru o lună și <Mișcarea> îi venea de atunci, de
aproape doi ani, pe gratis.”

XXIV. Moromete, după plecarea lui Jupuitu, iese la stănoagă. Îi spune lui Bălosu că l-a păcălit pe agentul de urmărire. Îi
explică faptul că a luat o mie două sute de lei pentru salcâm și nu i-a dat lui Jupuitu decât o mie de lei, două sute i-au rămas. Bălosu îl
întreabă iar de locul din spatele casei, pe care voia să-i facă o casă lui Victor. Moromete îi spune că nu e al lui, ci al Guicăi.
Catrina se întoarce de la biserică și-i reproșează soțului că nu merge şi el:
„- Toată ziua stai la drum și bei tutun și la sfânta biserică nu vrei să mai vii! Ilie, în fundul iadului ai să ajungi!”
De la vecin se aude mașina de cusut. „Când avea mult de lucru, Aristița lucra și duminica.”

XXV. Tudor Bălosu și Victor au hotărât că vor pune mâna până la urmă pe locul din spatele casei lui Moromete și că o să i-o
plătească vecinului.
Apoi pleacă la Boțoghină să-i cumpere pământul. Vasile Boțoghină avea doi copii: Vatică (de treisprezece ani) și Irina (de zece
ani, în clasa a treia primară). Era căsătorit din dragoste cu Anghelina, care nu-i adusese ca zestre decât casa în care stăteau.
Avea nevoie de douăzeci de mii de lei. Tudor Bălosu nu vrea să dea şapte mii de lei pe pogon, cât e prețul pământului.
Rămâne să se întâlnească mai târziu, ca să mai discute.

XXVI. Anghelina și Boțoghină se ceartă, soția nefiind de acord să vândă pământul, pentru că nu le va mai rămâne nimic
copiilor. Anghelina îi reproșează că pleca iernile la munte, să vândă cereale, umbla pe drumuri nemâncat și nedormit. Îl ceartă că a
plătit toate impozitele pe pământ, nu ca Moromete, care le tot amâna. Nu e de acord să vândă trei din cele şase pogoane pe care le au.
Boțoghină, enervat, își loveşte nevasta peste cap, cu toată puterea, ca s-o facă să tacă.
Irina se întoarce acasă și anunță călușarii, care s-au oprit la Iocan și joacă acolo.

XXVII. „Birică se îmbracă de horă și se duse să-l întâlnească pe Nilă al lui Moromete.”
Birică era cel mai mare dintre copii. Se stabilise la ei „în familie că decât să iasă
toți în lume și să se facă de râs că sunt rău îmbrăcați, mai bine să iasă unul, bine îmbrăcat,
iar ceilalți să stea și să nu se ducă nicăieri.” Surorile îi călcau hainele, îi periau ghetele.
Mai avea un frate și încă doi gemeni.
Familia e supărată pe el, pentru că nu vor ca oamenii să creadă că Birică umblă
după Polina pentru averea ei. Părinții îl ceartă că a vorbit urât în seara anterioară, la poarta
Polinei. Costumul negru și cravata îi stăteau bine flăcăului.

5
 XXVIII. Birică se duce la Nilă. O roagă pe Tita să meargă la Polina, s-o cheme. Fata nu vrea să se umilească în fața lui Victor
și o trimite pe sora ei, Ilinca. Călușarii veniseră în curte la Bălosu, unde lumea nu mai încăpea. Copiii erau cățărați pe garduri și
urmăreau „mutul”. Victor comandă șefului călușarilor să joace călușul întreg. Doar „la Aristide și la câțiva din sat se juca în întregime
acest joc rar.” Costică Giugudel are rolul „mutului” în dansul călușarilor. „Călușul ținea trei zile, de Rusalii, și istovea cumplit pe
călușari, căci era un joc cu atât mai frumos cu cât ritmul său ajungea mai încordat și mai intens.” Era singurul joc care avea rigoarea lui
veche.”
Polina, fata de douăzeci de ani a lui Bălosu vine sub dudul lui Moromete să se întâlnească cu Birică. Supărat, acesta îi dă o
palmă. Apoi fata îi povesteşte ce se întâmplase acasă la ea.

XXX. Tudor Bălosu hotărâse să o mărite pe Polina cu Stan Cotelici. Acesta avea douăzeci de pogoane de pământ. Bălosu voia
să-și mărite fata fără zestre.
O femeie din sat vine seara să o anunțe pe Aristița că Birică a furat-o pe Polina. Înfuriați, Victor și Tudor Bălosu și vreo două
rude ale acestora au pornit spre casa lui Birică, cu ciomegele în mâini: Birică și Polina erau la Dumitru lui Nae și beau vin.
A doua zi, cei doi vin acasă la Birică și toată familia îi primește cu bucurie.

PARTEA A DOUA
I. În ziua când Achim se pregătește să plece la București, „de dimineață căzu o ploaie scurtă și furtunoasă”. Niculae, „mai
galben ca ceara” (după bătaia cu pândarul l-au prins iarăși frigurile) e fericit că Achim pleacă cu al lui Cătănoiu la București, cu oile.
Poate, în sfârșit, să meargă și el la școală. Mama constată „asemănarea dintre copil și tată”, dintre Niculae și Moromete. Peste o
săptămână începea „secerea”.
Mama observă că Niculae „nu-și ura frații vitregi…” Îl trimite pe ascuns la școală, ca să nu-l pună Moromete la alte treburi.
Nu mult după plecarea lui Achim, șeful secției de jandarmi și pândarul cu capul bandajat sosiră la Moromete acasă. Ilie îl ceartă pe
pândar că trage cu pușca cu sare în copiii oamenilor. Îi spune apoi jandarmului să nu-l mai caute degeaba pe Achim, că a plecat la
București.

II. Moromete se sfătuiește cu mama și fetele și hotărăște să ia bani împrumut de la Aristide, ca să plătească cei patru mii de lei
pentru „fonciire”, că Jupuitu vine iar peste o săptămână.

III. Moromete merge la Aristide să ceară bani împrumut. Casa primarului era așezată în centrul satului, unde se încrucișau
toate drumurile comunale și județene. Până la București erau optzeci de kilometri și şaizeci până la Dunăre. Gara era la patru kilometri
de sat. „Clădirea cea mai impunătoare a comunei era o bancă ce fusese clădită în 1931, dar care dăduse faliment după legea
conversiunii” (n.n. schimbare a condițiilor unui împrumut / aici, ștergerea datoriilor). O foloseau acum la adunările consiliului comunal,
ale comitetului bisericesc, în timpul campaniilor electorale. Uneori, Aristide le da aprobarea tinerilor pentru baluri și serate.
Urma casa parohului, apoi conacul fostei moșii, cu numeroase dependințe. Acum conacul era închiriat de maior stației de
agronomie și montă.
Aproape locuia ruda lui Moromete, Parizianul, „Guica al doilea mai prost”, cum îi spunea Catrina. Mama lui Parizianul era
soră cu prima nevastă a lui Moromete. Pe vremuri a însoțit-o pe cucoana Marica la Paris, ca servitoare. La câteva luni după ce se
întorsese de acolo născuse, nemăritată fiind, un băiat pe care Moromete îl poreclise „Parizianul”.
Aristide îi oferise pământ și bani, ca să-i vândă casa și locul care stăteau înfipte ca un cui în coasta gospodăriei lui. Nu a putut
să-l convingă.
Aristide avea și o cârciumă „care era așezată cu obloanele spre centru”.
Pe șosea urmau o fântână cu piatră, școala primară, o uliță care ducea spre prima biserică, primăria comunei, casa notarului,
casa directorului școlii primare, învățătorul Toderici, apoi casa celui de al doilea paroh al comunei. Urma magazinul comercial și casa
unui vechi negustor al comunei. Acesta era centrul sau „Devale”.
În partea estică a comunei se afla moara lui Aristide și presa de ulei.
Moromete îl caută pe Aristide la primărie. Îl convinge pe primar să-l împrumute cu patru mii de lei. Își aduce aminte de
experiențele neplăcute pe care le-a avut când a fost consilier comunal.

IV. Paraschiv se duce în vizită la Guica, să-l pârască pe Nilă că nu vrea să fugă de acasă înainte de seceră, ca să nu se facă de
râs în sat. Până la urmă, Nilă se lasă convins să fugă cu cei doi cai.

V. Birică și Polina pleacă spre casa lui Bălosu, după ce familia băiatului a anunțat-o pe fată că tatăl ei răspândește vorbe urâte
prin sat.

VI. Aristița o trimite pe fetița ei de zece ani, Rafira, să-i ducă niște lucruri fiicei mai mari, Polina. Fetița îi spune însă tatălui.
Acesta o amenință pe soție cu bătaia. Polina își ia soțul și se duce acasă la tatăl ei, cu gând de împăcare. În schimb, Tudor Bălosu e
pornit pe ceartă. Polina își cere drepturile, dar tatăl și fratele ei sar la bătaie. Polina e hotărâtă, încât familia nu o mai recunoaște pe fata
supusă și tăcută dinainte de măritiș.

VII. Sunt refuzați de tatăl Polinei (care nu era de acord ca tinerii să se mute la ei până vor fi în stare să-și facă singuri casa lor).
Polina și Birică hotărăsc să-și ridice totuși o casă, ca să nu rămână pe capul familiei flăcăului, care era foarte săracă.

VIII. La trei - patru zile de la încercarea de împăcare a Polinei cu tatăl ei, Birică își roagă familia să-l ajute la construirea casei.
Hotărăşte să vândă jumătate de pogon pentru a face rost de bani. Se duce la văgăuni, însoțit de Polina, ca să aducă pământ pentru
cărămizi.

6
 IX. Tot în iunie, când înfloresc salcâmii „și când până la seceriș nu mai era decât sărbătoarea sfinților Petru și Pavel”, Țugurlan
află că în sat se vorbește că el s-ar fi certat cu Cocoșilă în poiana fierăriei lui Iocan.
Prima dată când Țugurlan și-a dat seama că agresivitatea lui îi deranjează pe cei din jur a fost când băiatul lui s-a tăiat la
picioare în niște cioburi de sticlă pe care colegul său Toderici Artur, băiatul directorului, i le-a pus sub bancă. Învățătorul, care nu se
avea bine cu directorul, îl pedepsise pe Toderici Artur și acesta, ca să se răzbune, îl pândise pe colegul său Țugurlan și cu ajutorul altor
copii îl pusese jos și îi băgase pământ în suflet.”
Tatăl i-a cerut fiului să se ducă să-i spargă capul celui care i-a băgat pământ în gură, altfel îl omoară cu bătaia. Copilul cere
sfatul mamei, care îl înțelege. De atunci, băiatul a început să se ferească de părintele său.
După discuția din poiana lui Iocan, Țugurlan e mirat de faptul că Moromete nu s-a supărat pe el și nu i-a răspuns la înjurături.
Mărin, fiul lui Țugurlan, era coleg de clasă cu Niculae. Soția îl trimite să împrumute niște mălai de la cineva, pentru că nu mai aveau
nimic în hambar. Țugurlan se gândește să meargă la Moromete.

X. Moromete „dărâmase poarta și își făcea una nouă”. „Plătise cu banii de la Aristide partea de <fonciire> pe care i-o cerea
Jupuitu și amânase jumătate din ea până spre toamnă”. Cu restul banilor cumpără lemne ca să-și schimbe poarta și gardul: „o poartă sau
un gard le pui o dată la zece ani, dacă nu chiar la mai mulți”. Paraschiv și Niculae își ajută tatăl.
Țugurlan îi salută pe cei prezenți în curtea lui Moromete: Dumitru lui Nae și Cocoșilă. Ei discută despre Traian Pisică. Acesta
tocmai îi vânduse două pogoane de pământ lui Tudor Bălosu. Mai avea doar două, pe care le păstra pentru tutun. Mai veniră vreo câțiva
vecini de-ai lui Moromete, care se așezară pe iarbă și ascultau curioși. Traian Pisică avea treisprezece copii, dintre care două perechi de
gemeni. Moromete îl vizitase într-o dimineață. Asistă la trezirea tuturor copiilor: cel mic, Sfârfâlică sare pe corpurile adormite ale
fraților săi. Când mama își duce un deget în ureche, Ciuca, o fetiță de vreo şase ani începe să „urle ca din gură de șarpe”. Se face
imediat liniște. În afară de doi copii mai mici și de fete, toți fumează acasă la Pisică.
În noaptea aceea, Nilă și Paraschiv se înțeleseseră să fugă la București.

XI. Fără să-și dea seama, Țugurlan simte nevoia să se împace cu oamenii. La cererea lui Țugurlan, Moromete îi dă un sac de
grâu, că porumb nu avea. Toată lumea se miră de purtarea împăciuitoare a lui Țugurlan. Acesta are patruzeci de ani.
Acasă îl așteaptă Grigore Armeanca, cumnatul lui, care îl căutase duminica trecută. I se plânge că Tache, fiul lui Aristide, vrea
să-l dea afară de la moară. Era mecanic. O parte din moară era făcută pe pământul lui. Fiul lui Aristide, Tache, termină școala de
meserii și vrea să fie el mecanic. Năstase, fratele cel mare al lui Aristide, care este coproprietar, are ideea să fure grâu și floarea-
soarelui din cele trei sate care macină la ei.„Furtul se stabilizase cam la un kilogram din şaptezeci şi cinci și aducea într-un an de zile
câteva vagoane de grâu și floarea-soarelui”.Armeanca ar vrea să-i dezvăluie cumnatului său, Țugurlan, hoțiile făcute la moară, dar ezită.

XII. Paraschiv și Nilă pleacă spre București într-o noapte cu un cer încărcat cu stele.
„În aceeași seară, Vasile Boțoghină se pregătise și el de plecare.” Irina îi povesteşte ce făcuse ea pentru serbarea școlară de a
doua zi: învățase o poezie. A doua zi dimineață, Boțoghină, împreună cu Vatică, băiatul său, pornesc spre spitalul din UDUP. Băiatul
urmează să se întoarcă singur, având doar el grijă de căruță și de cai. Anghelina începe să plângă, rugându-şi soțul să nu moară „p-
acolo”.

XIII. La prânz, Boțoghină și băiatul ajung la UDUP. Spre seară îi vine rândul să-l vadă doctorul. Când doctorul află că are la el
douăzeci de mii de lei, îl trimite la munte, într-un sanatoriu.

XIV. A doua zi dimineață, Guica își ia ciorapul și plecă la Moromete, ca să fie de față când toți vor descoperi că Nilă și
Paraschiv „au fugit cu caii la București”.
Trecuseră două săptămâni de la plecarea lui Achim la București, cu oile. Era zi de sărbătoare: Sfinții Petru și Pavel (29 iunie).
A doua zi toată lumea avea să iasă la secerat grâul. Tita mătura curtea, iar Niculae plângea, pentru că Ilinca nu voia să-i dea flori pentru
coroniță. Catrina se pregătește să meargă la biserică. Niculae o roagă pe ea să intervină pe lângă Ilinca să-i dea flori pentru coroniță.
Învățătorul îi ceruse să învețe o poezie. Dăduse examenul cu o săptămână în urmă și învățătorul îl pusese să-și facă o coroniță. I-a spus
să-și invite și părinții la serbare. Deși Ilinca e mai mare decât Niculae doar cu un an, se poartă cu el „ca și când ar fi fost cu cinci”.
Îi dă căpățânosului florile, până la urmă. Niculae îi cere tatălui pălăria lui, ca să poată merge la serbare. Tatăl îl trimite să se
spele pe picioare și îi dă cureaua de piele.
Când Nilă și Achim intră în curte, Guica sare supărată, iar apoi pleacă acasă, așteptând ca băieții să treacă pe la ea.
XV.
Guica se plânge de nerecunoștința lui Moromete, a nepoților și a celorlalți săteni. Nici nu vrea să asculte explicațiile lui
Paraschiv.
XVI.
Învățătorul Teodorescu este întâmpinat cu simpatie și respect de către elevi. În schimb, în cancelarie, directorul Toderici îi face
reproșuri, pentru că voia să-l lase repetent pe fiul lui, care învăța foarte prost. Învățătorul îi spune directorului că de trei ani i-a trecut
băiatul de rușine. Acesta e un „copil rău, obraznic”.
Ceilalți învățători și preoții insistă pe lângă Teodorescu să-l treacă pe băiatul directorului, ca acesta să nu se facă de râs.
XVII.
Cocoșilă îl convinge pe Moromete să meargă la școală, că e serbare. Îi promite că-i face cinste cu o țuică, la Aristide.
La serbare, în primul rând, pe scaune, se așezaseră fruntașii comunei: notarul, agentul O.A.N., perceptorul, Jupuitu (agentul
fiscal), inginerul agronom, un student și două eleve de liceu, „abia veniți în vacanță”.
„În spatele acestora, în primele bănci, se așezaseră Crâșmac, Tudor Bălosu și administratorul moșiei Marica, Cristescu”. La
școală erau înscriși patru sute cincizeci de elevi, dar frecventau cursurile mai puțini, pentru că oamenii își trimiteau copiii la treabă.
Directorul îi mulțumește învățătorului Teodorescu pentru că i-a trecut copilul. Își cere scuze pentru modul în care s-a comportat față de
el.
XVIII.

7
 Învățătorul Teodorescu ține un discurs în care îi îndeamnă pe
oameni să-și trimită copiii la școală, prezentându-le câteva școli de
meserii care primeau copiii gratuit, le ofereau o calificare și șansa unei
vieți mai ușoare decât a părinților lor.
Premiul întâi la fete îl primește Irina Boțoghină și premiul întâi
la băieți Niculae. Acesta nu reușește să-și recite poezia, pentru că îl
apucă frigurile. Moromete îl ia încetișor și-l duce spre casă. La
jumătatea drumului, Niculae nu se mai poate ține pe picioare. Moromete
ridică sfios coronița și cărțile din praf și-și ia băiatul în brațe: „Ce era cu
Niculae ăsta? De unde mai răsărise și el cu povestea asta a lui cu școala?
Și ce voia la urma urmei?” Ilinca e mirată că „țestosul” a luat premiul
întâi.

PARTEA A TREIA
I.
Pe o căldură dogoritoare, oamenii se îndreaptă spre ogoare și satele rămân
pustii.
„Omul se scoală, trezește copiii, înhamă caii și umbă de acolo până acolo prin
curte. Nu este nimic de făcut, plecarea în prima zi de secere pare să fie un lucru
obișnuit, totuși căruța și caii înhămați așteaptă în bătătură de mult timp, omul și
copiii sunt gata; secerile și bota cu apă sunt puse în căruță; mâncarea gătită de cu
seară asemenea; nu se știe însă pentru ce căruța stă timp atât de îndelungat în mijlocul
bătăturii. Omul se învârtește pe loc, se uită prin grădină, străbate curtea, intră în
casă și strigă la femeie fără rost, întrebând-o dacă a pus mâncarea în căruță; muierea se supără și-i răspunde că a pus-o demult, dar
bărbatul nu aude, nu ascultă, iese afară cu un aer grav, foarte grăbit și foarte îngrijorat. Se pare că s-a întâmplat ceva, a fost uitat cine
știe ce lucru. Omul se apropie de căruță, se uită la secerile vârâte între scoarțele loitrei (n.n. loitră - fiecare dintre cele două părți laterale
ale căruței, constând dintr-un fel de scară, care în partea de jos se sprijină de dric, iar în partea de sus se prinde de leuci. Sursa: DEX
'09 (2009) - http://dexonline.ro), le numără, scoate și-i pipăie zimții, o bagă la loc și începe apoi să caute sub cergă; dă totul la o parte și
se uită la oalele cu fiertură de buruieni, la mămăliga încă aburindă; le acoperă repede, nemulțumit parcă de faptul că totul e în ordine și
trece la cai.”
Copiii de cinci - şase ani sunt luați și ei la seceră, cu toată opoziția mamelor. Apoi, secerișul începe.
II.
În timp ce copiii lucrau, Moromete se duce să stea de vorbă cu vecinii, luându-și câteva țigări.
III.
Moromete e mulțumit de faptul că în acel an „recolta avea să fie deosebit de bogată”.
Ilie nu are răbdare să se așeze toată lumea la masă și gustă din fasolea care pare rece. Paraschiv face la fel ca tatăl lui, dar el
scoate un răcnet puternic. Tatăl îi dă repede apă, aparent mirându-se că fasolea e fierbinte.
Moromete își aduce aminte cum, cu cincisprezece ani în urmă,
în anul foametei, vecinul lor, Voicu, vânduse trei pogoane de pământ,
iar el unul. Când mama strânge masa, Niculae stă pe capul ei ca să-l
convingă pe tată să-l lase la școală. Plănuise ca după opt ani să devină
învățător. Toți frații îl ironizează, însă tatăl pare că îi dă speranțe.
IV.
Vatică învățase să secere la zece ani. Irina, care avea atunci
şapte ani, păzea caii. Acum Vatică avea paisprezece ani și Irina
unsprezece. El a preluat treburile tatălui, aşa că o învață pe sora lui să
secere.
V.
Polina îl convinge pe Birică să meargă să secere pe
pământurile tatălui ei.
Cu grâul secerat, ea
speră să-și poată face
casă.
VI.
Bălosu o trimite pe Rafira acasă, să-l anunțe pe Victor
că Polina și soțul ei caută ceartă. Victor îl lovește primul pe
Birică. Acesta se apără și îl pune la pământ pe fratele
soției. Apoi, cei doi soți încep să secere liniștiți lanurile pe
care fata le consideră de drept ale ei.
VII.
Aristide scoate pe izlaz mașinile de treierat pe la
jumătatea lunii iulie. Țugurlan e în toane bune, nu se ceartă cu
nimeni și se oferă să dea mecanicilor mâncare la prânz.
Discută liniștit cu Moromete. Acesta îl înțelege pe Țugurlan. E cumplit ca să muncești două pogoane și jumătate din recoltă să i-o dai
moșierului.

8
VIII.
A doua zi pe la prânz, Ion al lui Miai și Țugurlan se duc la moară, ca să macine grâu ca să facă pâine. Țugurlan îl lasă pe Ion al
lui Miai la rând și el se duce să-și viziteze cumnatul. Află că acesta a fost dat afară și că a primit o mie de lei pentru terenul lui, pe care
se construise moara.
Ion al lui Miai vine, strigând că l-au bătut cei din familia lui Aristide. Țugurlan merge să facă dreptate. Deși oamenii îi spun că
de mult timp se fură la moară, el nu crede. Nu știa nici că averea lui Aristide și a feciorilor săi era de două ori mai mare decât moșia
maiorului.
Aristide avea o sută de hectare de pământ, douăzeci de hectare de pădure și vie, trei mașini de treierat, o moară cu valțuri, o
fabrică de ulei în sat și în Tătărăști, o moară aproape gata și o presă de ulei.
Lui Țugurlan i se pare incorect faptul că Tache, fiul lui Aristide, l-a bătut pe Ion al lui Miai.
IX.
Țugurlan îl întreabă pe Tache de ce l-a lovit pe prietenul lui. În loc de răspuns, Tache îl lovește cu pumnul din nou, încât Ion al
lui Miai se prăbușește. Apoi se repede și asupra lui
Țugurlan, care îl întrebase de ce Ion al lui Miai spunea
despre el că e hoț. Însă Țugurlan îl lovește și îl doboară.
Fratele lui Aristide reușește să fugă și să-l anunțe pe
primar. Acesta cheamă jandarmii. Șeful de post îi prinde
pe Ion și pe Țugurlan și îi duce la secție. Primește câteva
palme de la jandarm, dar apoi Țugurlan îl pune la pământ
și-i ia pușca, apoi pleacă acasă.
X.
Jandarmul vine singur la Țugurlan. Îl trimite pe
Mărin să cumpere două sticle de vin de la Crâșmac.
Țăranul îi dă înapoi pușca șefului de post.
Aristide sunase la pretorul plășii ca să intervină
la legiunea de jandarmi. Șeful de post revine, îl ia și îl
trimite cu escortă pe Țugurlan.
XI.
Moromete află că Țugurlan a fost condamnat la
doi ani de închisoare.
Seara, Niculae nu poate dormi, se gândeşte la „dorințele lui arzătoare”.
„Din ziua aceea, de la seceriș, când plânsese pe miriște, fiindcă frații își bătuseră joc de el, înțelesese că într-adevăr tatăl său nu
era un tată din aceia pe care un copil, ca să i se împlinească dorința, trebuie să-l sâcâie mereu cu același lucru. Tatăl său era un om care
gândea și gândirea lui era limpede, n-avea nevoie să se înghesuie în ea. Nu cu rugăminți putea să-l facă să-l dea la școală, ci cu
argumente… Și din ziua aceea începuse să le caute.”.
Niculae conștientizează faptul că frații și surorile lui nu apreciau deloc școala. „Tatăl său prețuia cartea, dar nici el într-atâta
încât să înțeleagă că pentru cineva ea putea însemna totul.”
Catrina merge la biserică și vorbeşte cu preotul despre Niculae. Acesta promite că o să vină să vorbească cu Ilie, ca să-l lase
la școală pe băiat. Niculae merge și el la învățător.
XII.
Moromete e îngrijorat. Pentru că se făcuse atât de mult grâu, se vindea ieftin: douăzeci de lei dubla. În anii trecuți fusese
treizeci, patruzeci de lei.
Scămosu îi povesteşte ceva despre Achim, care îl pune pe gânduri. Trecuseră două luni și acesta nu trimisese nimic acasă.
Scămosu se întâlnise la Obor cu el. Era îmbrăcat ca la oraș, cu pantofi, cu cravată la gât. Era însoțit de o fată din sat, Nina de pe la
Balaci. Era rujată, dată cu ojă și îmbrăcată cu rochie.
Paraschiv încearcă să alunge bănuielile lui Ilie. Făcuseră cinci sute de duble de porumb. Hotărâră să fugă după Sfânta Maria
Mică (opt septembrie) și să plece înainte de culesul porumbului, după ce vor lua o parte din banii obținuți din vânzarea grâului.
XIII.
Moromete își face socotelile, calculându-și datoriile: patru mii împrumutul de la Aristide, cinci mii banca și două mii fonciirea
(în total, unsprezece mii de lei).
Duminică după-amiaza, preotul și învățătorul vin la Ilie să-l convingă ca să-l dea pe Niculae mai departe la școală. Se pare că
intervenția celor doi dă rezultate, pentru că Moromete începe să se gândească serios la asta.
Așteptând vânzarea grâului, Paraschiv și Nilă îngrașă caii. Sunt hotărâți să fugă și cu banii de la vânzarea grâului.
XV.
Anghelina primește, pe la începutul lui august, o scrisoare de la soțul ei, din care află că era bine și abia aștepta să se întoarcă
acasă.
Soția lui Țugurlan primește și ea peste o săptămână vești de la soțul ei. Acesta voia să-l viziteze la București, joia, când e
program de vizită, însoțită de cumnatul ei.
Tudor Bălosu intentează proces de furt și Birică Ion este citat să se prezinte pe doi septembrie la judecătorie, ca inculpat.
Bălosu are patruzeci de pogoane de pământ. Polinei i s-ar fi cuvenit de drept opt pogoane, dar ei măsuraseră doar cinci.
Procesul era peste două săptămâni. Polina lucrează la casă. Cu grâul secerat de pe pământul lui Bălosu au făcut rost de
materiale de construcție. Cei doi tineri au hotărât să vadă ce se va întâmpla la proces.
XVI.
Ilie îl ia pe Niculae și pleacă să vândă grâu pentru școala băiatului. Prețul scăzuse la jumătate față de anul anterior. Pleacă la
Pitești cu şaptezeci de duble de grâu. Moromete hotărăște să urce spre munte, pentru că în Pitești nu mai cumpăra nimeni grâu.
Mergând împreună cu căruța, Nicolae își privește mai atent tatăl.
„Tatăl său semăna uneori cu Ștefan cel Mare (fără pletele acestuia), iar alteori, când purta căciulă și era supărat, aducea puțin
cu Matei Basarab.”

9
 Cei doi poposesc chiar la femeia despre care povestise Ilie cu doi ani înainte, când fusese la munte cu Tudor Bălosu. Vând
grâul cu douăzeci şi şase de lei dubla.
Niculae vede și el prima dată Piteștiul, a cărui aglomerație îl uimeşte pe copil. După un timp de când se întoarce, Niculae își
anunță tatăl că peste trei zile este examenul de admitere de la Câmpulung.
Tatăl mai încarcă o căruță, pe care o vinde în drumul spre Câmpulung (oraș de munte), cu același preț.
În pod îi mai rămâne jumătate de grâu. Fetele nu mai spun nimic, mulțumite că le rămân lor câte trei pogoane ca să se mărite.
Paraschiv și Nilă nu spun nici ei nimic.
XVII.
Cât e plecat Moromete, Paraschiv e nepoliticos cu mama și-și spune cu voce tare gândurile răutăcioase. Catrina își dă seama că
băieții o vor da afară dacă moare Moromete.
Aristița îi povestește Catrinei că soțul ei a dat-o în judecată pe Polina. În acea zi are loc procesul. Se amână. Judecătorul le dă
termen să se împace. În noaptea aceea, Polina pune foc la un colț al casei lui Bălosu. Catrina se gândește că, totuși, fiii vitregi nu ar fi în
stare să facă așa ceva, chiar dacă o urăsc.
XVIII.
Niculae reușeşte la examenul de admitere printre primii din câteva sute de candidați. Peste două săptămâni urmează să înceapă
școala. Jupuitu vine la Moromete și-l somează să achite și restul „fonciirei”. Ilie pleacă la primărie. Aristide e supărat pentru că
Moromete nu a venit la cele două întâlniri. Îi spune că în trei - patru zile are nevoie de bani și că trebuie să i-i dea înapoi.
XIX.
Moromete îi cere lui Paraschiv adresa lui Achim (suburbana Colentina, strada Nufărului). Îi trimite o telegramă, ca să-i ceară
toți banii pe care îi are. Paraschiv își consideră tatăl nepriceput în afaceri și pe frații vitregi consumatori.
A cincea zi, mai devreme cu două luni decât în anul anterior, Moromete primește înștiințarea că are de restituit băncii
împrumutul de cinci mii de lei, plus dobânda. În caz contrar, banca va confisca pământul, cu care familia garantase împrumutul.
Paraschiv e fericit de necazurile familiei. După plecarea lor, Guica urmează să spună în sat că băieții „au fost <goniți> de tatăl
lor din pricina mamei vitrege și a copiilor acesteia, care vor să pună mâna pe averea tatălui”.
XX.
Moromete îi trimite lui Achim o nouă telegramă, în care îi cere să se întoarcă acasă urgent, altfel se duce dupa el.
Prin sat umblă funcționarii primăriei cu jandarmul și sechestrează bunuri din case, pe care le scot la vânzare.
Disperat, Moromete merge la Scămosu să împrumute bani pentru o săptămână. Scămosu e cât pe ce să-i dea. Dar, când aude că
îi va plăti datoria cu banii de pe oi, nu mai vrea. Îi spune că știe de la Cătănoiu că băieții sunt vorbiți să fugă de acasă, iar Achim nu se
mai întoarce cu oile. Moromete își dă seama că e adevărat, pentru că Achim plecase de trei luni.
XXI.
Moromete plătește „fonciirea” cu banii strânși pentru școala lui Niculae. Moromete e negru de supărare și nu vrea să vorbească
cu nimeni.
XXII.
Mama și fetele pregătesc prânzul. Paraschiv și Nilă se întorc de la câmp. Moromete le spune că Achim i-a trimis patru mii de
lei, bani pe care i-a dat lui Aristide, ca să-și plătească datoria. Îi păcăleşte că Achim a trimis banii prin Scămosu. Paraschiv reacționează
violent. Tatăl își dă seama că vorbele lui Scămosu sunt adevărate.
XXIII.
Moromete pleacă de acasă cu capul în pământ. Cu greu răspunde la salut. Merge mult, până la lotul său de pământ. Pe întuneric
se întoarce acasă. Se întreabăe cu ce a greșit și de ce copiii vor să-l trădeze.
XXIV.
Paraschiv pleacă la Guica. O anunță că vor fugi a doua zi dimineața și o roagă să le pregătească mâncarea de drum. Seara, se
duce la Manda lui Bodârlache, fata cu care a vrut să se însoare. Aceasta avea nouăsprezece ani. Tatăl ei are multe pogoane de pământ,
dar nu e un om prea deștept. Paraschiv o minte pe fată că a stabilit cu familia lui data nunții: de duminică într-o săptămână. Fata, însă,
nu se apropie prea mult de flăcău.
XXV.
Paraschiv se întoarce dimineața acasă, supărat „de noaptea pierdută în zadar sub șopronul lui Bodârlache”. Îi trezeşte pe toți
din casă și își schimbă hainele ude, certându-se cu Tita.
XXVI.
Paraschiv a stat doi ani în armată. Totuși nu se obișnuise cu faptul că tatăl scula pe toată lumea dis-de-dimineață.
La îndemnul tatălui de a se trezi, Paraschiv se opune. Trântește ușa și sparge un geam. Apoi strică balamalele de la ladă.
Răstoarnă maldărul de covoare de deasupra. Tita apără hotărâtă lada, iar fratele o lovește de mai multe ori.
Paraschiv ia în picioare niște ciorapi de damă. Moromete o loveşte și el pe Tita peste obraji. Apoi o izbeşte pe Catrina cu
pumnul în cap de trei ori. Își aprinde o țigară și îi roagă pe cei doi băieți să îl ajute să repare coșarul. Cei doi îl refuză nepoliticos.
XXII.
Moromete iese din casă. Tita continuă să plângă, dar așază covoarele la loc și aprinde focul în vatră. Ilie îi roagă iar pe băieți
să meargă la moară, să macine. Pentru că ei nu răspund, Moromete ia parul de pus porumbul în brazdă și intră în casă. Tatăl îl lovește
întâi pe Paraschiv, apoi pe Nilă. Catrina îl oprește. Ilie le cere să plece dacă nu le place în casa lui.
„- Atâta timp cât mă vedeți că trăiesc, ori faceți cum zic eu, ori, dacă nu, să plecați. Am muncit și am trudit și am luat
pământul de la ciocoi ca să trăiți voi mai bine! De ani de zile mă zbat să nu vând din el, să plătesc fonciirea fără să vând, să vă rămâie
vouă întreg, orbilor și sălbaticilor la minte! Și am plătit mereu, n-am vândut nici o brazdă și acum săriți la mine și la ăștia, că v-am furat
munca voastră! Pământul rămas întreg, Paraschive, smintitule, acolo e munca voastră! Bolnavule după avere! Ai vrut să te însori cu a
lui Bodârlache că avea pământ mult și te-ai făcut de râs. O să-ți mănânce capul averea, să ții minte de la mine!”

10
 „Ce v-am făcut vouă și ce nu v-am dat, Paraschive și Nilă? Nu s-a muncit
și nu s-a împărțit aici în casă tot ce-am avut? De unde să vă dau eu mai mult dacă
atâta e? Vreți să mă jupuiți pe mine de piele? An de an am dat din colț în colț când
intra percitorul în casă. An de an m-am dat peste cap să nu vând din pământ! Am
trăit cu toții desculți și dezbrăcați, nimeni n-a avut mai mult! Ce vreți voi de la
mine, nenorociților? Să ies la drumul mare și să jefuiesc? Să iau vita omului din
bătătură și să mă țin de procese ca alții? Asta vreți voi?”
Apoi Moromete pleacă.
XXVIII.
„Moromete se întoarse târziu, la miezul nopții.” Când a revenit, era
murdar de noroi. Fetele îi aduseră „apă caldă să se spele și omul dormi buștean”
până a doua zi aproape de prânz.
Când se trezeşte, află că Paraschiv și cu Nilă „fugiseră încă de ieri seară,
spărseseră, în lipsa lui, iarăși lada, luaseră toți banii pe care-i găsiseră, aruncaseră
cele mai bune covoare pe spinările cailor și plecaseră, amenințând că asta încă nu e
totul. Moromete nu păru surprins de știrea plecării cât de felul cum cei doi fugiseră; nu-i venea să creadă.”
„În aceeași zi Moromete își făcu socoteala datoriilor și spre seară bătu la poarta lui Tudor Bălosu cu care se înțelese să-i vândă
o parte din pământul familiei. Tudor Bălosu nu are totuși satisfacția pe care și-o dorise: Moromete arăta ca și atunci când vânduse
salcâmul, îndepărtat și nepăsător.
Cu banii luați Moromete își cumpără doi cai, plăti fonciirea, rata anuală la bancă, datoria lui Aristide și taxele de internat ale lui
Niculae, rămânând ca necunoscută soluția acestor probleme pentru viitor: din nou rata la bancă, din nou fonciirea, din nou Niculae.
Dar cu toată aparenta sa nepăsare, Moromete nu mai fu văzut stând ceasuri întregi pe prispă sau la drum pe stănoagă. Nici nu
mai fu auzit răspunzând cu multe cuvinte la salut. Nu mai fu auzit povestind. Din Moromete cunoscut de ceilalți rămase doar capul lui
de humă arsă, făcut odată de Din Vasilescu și care acum privea însingurat de pe polița fierăriei lui Iocan la adunările care încă mai
aveau loc în poiană.
…Lipsite însă de omul lor, aceste adunări aveau să-și piardă și ele curând orice interes. Trei ani mai târziu, izbucnea cel de-al
Doilea Război Mondial. Timpul nu mai avea răbdare.”

11