Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Captură de Ecran Din 2023-01-29 La 08.44.51
Captură de Ecran Din 2023-01-29 La 08.44.51
SEMESTRUL I, ANUL I
GENER 2022-2023
ALĂ A
DREPT
ULUI
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
„Ubi societatis ibi ius" -> Acolo unde există o societate, există și legi.
În epoca primitivă, regulile de conduită care ghidau societatea erau niște reguli nescrise și
care de cele mai multe ori se transmiteau oral de la o generație la alta. Erau niște reguli care erau
înfrânate de reguli religioase, etice, întrucât regulile de conduită se transmiteau prin viu grai de la
o generație la alta. Concluzionăm că se caracterizau prin imperfecțiune (lipsă de precizie) și mai
ales prin arbitrariu, în sensul în care liderii comunității tribale, căutând să-și satisfacă propriile
interese, interpretau normele după bunul plac.
Normele de comportament care guvernau societatea primitivă cuprindeau sancțiuni
extrem de dure, aveau în vedere ideea de răzbunare, erau guvernate de legea talionului „dinte
pentru dinte, ochi pentru ochi și sânge pentru sânge”.
Caracterul extrem de dur și de sancționator al acelor prevederi legale era pe deplin
justificat, deoarece condițiile de trai din perioada respectivă erau extrem de dure.
La început, societatea umană era supusă ideii de matriarhat. Acea perioadă corespundea
stadiului nomad de dezvoltare a omenirii și era firesc să fie așa pentru că femeia ducea tot greul:
năștea, creștea copii, etc.
Societatea primitivă a evoluat și de la stadiul nomad de dezvoltare au apărut primele
așezări stabile, ocazie cu care s-a trecut la patriarhat, și nu doar atât, cu această ocazie au apărut
în formă incipientă și primele instituții cu caracter juridic (de exemplu: familia, proprietatea,
instituția sclaviei).
Tot pe acest fond, au apărut și primele relații comerciale, au apărut și meșteșugurile, a
apărut și diviziunea socială a muncii.
Pentru a proteja aceste instituții, oamenii aveau nevoie de legi, iar pentru a nu se crea un
fenomen haotic, anarhic, oamenii s-au străduit să întocmească niște legi clare și cu efecte
predictibile. S-a încercat trecerea de la obiceiul juridic la legea scrisă. Obiceiul juridic este o
normă bazată pe tradiții și se transmitea dintr-o generație în alta.
Dezideratul era ca regula de comportament să nu se mai bazeze doar pe morală, religie
tradiții, superstiții, ci să se bazeze pe o realitate socială izvorâtă din nevoile concrete ale
oamenilor, potrivit intereselor individuale și de grup. Motiv pentru care, oamenii au apreciat că
este în beneficiul acestora să aibă norme juridice scrise aduse la cunoștința destinatarilor, încât să
nu se mai poată invoca necunoașterea legii. Astfel, constatăm că primele legiuiri scrise au apărut
în orientul apropiat.
De exemplu, în Mesopotamia, în perioada antică, un teritoriu între Tigru și Eufrat, a fost
descoperit așa-numitul “Codul lui Hamurabi”. Acest cod a fost dăltuit în piatră. În piatră au
fost dăltuite 282 de legi. Acest cod este dăltuit într-o piatră de forma unei coloane și se găsește la
Muzeul Louvre din Paris. Denumirea de “cod” este improprie. Aceste 282 de legi se refereau la
diferite domenii ale vieții. (Găsim norme referitoare la reglementarea sclaviei, la protecția
simbriașilor, etc.).
Un alt instrument legislativ scris a fost Decalogul.
Din perspectiva dreptului modern, nici cele 10 porunci, nici decalogul nu se ridicau la
standardul stabilit de către ansamblul juridic modern.
Vom observa din perspectiva juristului cel puțin 2 lacune:
- Decalogul nu conținea sancțiuni
- Decalogul nu conținea norme de procedură, de drept material
Tot în perioada antică regăsim și alte dispoziții legale scrise, de exemplu în Egipt sau în
India. Mai remarcăm și contribuția deosebit de importantă în dezvoltarea dreptului, contribuție
provenită de la filozofii și juriștii Greciei Antice, dar în mod special ne vom opri la jurisconsulții
romani și la dreptul roman în general.
Constatăm că dreptul roman a pus cu adevărat bazele dreptului modern, a creat multe din
instituțiile pe care le folosim și le transpunem în viața de zi cu zi. Cel mai mare merit al
jurisconsulților moderni a fost acela că ei au fost primii care au împărțit normele de drept în
două, făcând diferența dintre dispozițiile cu caracter juridic dintr-o normă, și dispozițiile cu
caracter moral și religios dintr-o normă. Au desemnat aceste dispoziții cu denumirea de “ius”
și “fas”.
În antichitate, grecii antici au fost primii care au lansat ideea de “drepturile omului”,
specificând aceștia că drepturile omului sunt o componentă a dreptului divin și că ele sunt
imuabile și imprescriptibile deoarece provin de la Dumnezeu.
T.G.D
TGD 24.10.2022
FAMILIILE DE DREPT
Există mai multe valori sociale și mai multe caracteristici ale societății, toate influențând
dreptul într-un anumit fel, încât fenomenul juridic diferă de la o țară la alta, de la o epocă la alta,
dar mai ales de la o familie de drept/sistem la alta/altul.
Cele mai importante sisteme de drept sunt:
• Sistemul de drept germano-romanic
• Sistemul de drept anglo-saxon
• Sistemul de drept scandinav
• Sistemele de drept religioase și tradiționale
Sistemul de drept romano-germanic își are originile în vechiul drept roman, preluând
de la acesta nenumărate concepte, instituții, termene, noțiuni.
Principala trăsătură a acestui sistem de drept este caracterul scris. Cu siguranță,
societatea modernă caută ca toate domeniile ce compun societatea în ansamblul ei să fie cât mai
clare, cât mai precise, efectele să fie predictibile. Aceste deziderate pot fi atinse cu ajutorul
normei scrise. Legea precizează destinatarilor ei data la care intră în vigoare, data la care iese din
vigoare, iar înăuntrul ei regăsim de cele mai multe ori explicații cu privire la conceptele,
instituțiile pe care le regăsim în respectiva normă juridică.
Cel mai important act normativ modern care a influențat dreptul scris în general a fost
codul lui Napoleon. Această colecție de legi a fost elaborată de specialiști ai dreptului, sub
îndrumarea împăratului Napoleon. Codul elaborat sub tutela lui a influențat în mod decisiv
dreptul modern și a consacrat juridic trecerea de la epoca feudală la cea capitalistă. Cu ocazia
întocmirii acestui cod s-a consacrat și ocrotit legal dreptul de proprietate, s-au acordat
nenumărate drepturi la categorii sociale defavorizate, etc. Codul Napoleon a influențat dreptul
multor state contemporane care au adoptat la rândul lor coduri de legi de inspirație
napoleoneană.
Sistemul de drept romano-germanic, denumit și sistemul de drept scris, se aplică la ora
actuală în țări precum Franța, Italia, Spania, Germania, dar și în România. În acest sens se cuvine
să precizăm că, codurile de legi apărute în sec. XIX sunt de inspirație franceză.
Sistemul de drept scandinav se aplică în țările scandinave. Este un sistem de drept mixt
și bazat încă pe cutume și lege scrisă.
În epoca modernă a început un amplu proces de codificare a cutumelor cu intenția
evidentă de a fi transformate în legi scrise.
Prin „cutume” înțelegem „obiceiuri”.
Instituția avocatului poporului este de sorginte scandinavă.
TGD 31.10.2022
CARACTERISTICILE DREPTULUI
Întrucât dreptul este strâns legat de toate elementele care compun societatea, rezultă că
acesta are niște trăsături strâns legate de toate domeniile vieții sociale.
1. O primă caracteristică este aceea că dreptul reprezintă o categorie istorică
deoarece dreptul a fost, este, și va fi influențat de evoluția istorică a societății. Sens în care
reținem că instituțiile, funcțiile, valorile dreptului, etc. au corespuns la un moment dat unui
anumit tip de societate și implicit unui anumit tip de valori sociale.
2. O a doua trăsătură, caracterul profund normativ. Această caracteristică este
logică pentru că dreptul este prin esență creator de reguli, mai exact reguli juridice.
3. Dreptul are un ansamblu de concepte și instituții proprii, cum ar fi: raport
juridic, tribunal, faptă ilicită, ș.a.m.d.
4. Termenul de „lege” are o conotație specifică în drept, în sens de normă
juridică.
METODELE CERCETĂRII DREPTULUI
Cuvântul „metodă” provine din lb. greacă de la „metodos”, desemnând ideea de „liniar”,
„direct”. Pentru că dreptul este un produs, el trebuie cercetat.
1. Cea mai des uzitată metodă o reprezintă metoda generalizării și abstractizării.
Această metodă este specifică teoriei generale a dreptului și presupune abordarea conceptelor,
instituțiilor, termenilor, printr-o manieră nespecifică vreunei ramuri de drept și doar la modul
general.
2. Metoda logică de cercetare rezultă din aceea că dreptul este o disciplină bazată
pe rațiune, și de aici rezultă că logica și deducțiile reprezintă metode propice de cercetare a
dreptului.
3. O a treia metodă ar fi metoda istorică de cercetare a dreptului. Cu ajutorul
acesteia, juristul poate să înțeleagă evoluția unor termeni juridici sau a unor instituții juridice și
să înțeleagă astfel necesitatea apariției lor și cursul evoluției lor.
4. Metoda comparativă – juristul analizează în oglindă unele concepte juridice
din sisteme diferite de drept sau din epoci diferite de drept. Atunci când se folosește această
metodă, cercetătorul trebuie să compare ceea ce este comparabil, căci altfel nu se vor atinge
rezultate concludente.
5. Metoda sociologică a dreptului realizează o abordare din perspectivă socială a
dreptului, scoțând în evidență nevoile sociale, juridice și realizările sociale juridice. Această
metodă de cercetare este specifică sociologiei juridice.
FUNCȚIILE DREPTULUI
Primele formațiuni statale într-o formă empirică ar fi apărut acum cca. 6000 de ani tot in
zona Mesopotamiei. Primele entități statale erau niște cetăți „stat” conduse de către lideri
autocrați ajutați în actul de guvernare de către rude sau diverși apropiați. Evident că, normele
juridice care aveau la început un caracter nescris erau interpretate de către liderii absoluți ai
cetăților „stat” după bunul plac. Lucrul acesta era foarte posibil pentru că normele juridice nu
erau scrise, ci doar transmise prin viu grai dintr-o generație în alta.
Conceptul de „stat” a fost definit diferit în funcție de evoluția istorică a societății.
Într-o primă abordare, în Grecia antică, prin intermediul filosofului Platon, se considera
că statul reprezintă o entitate care cuprinde întreaga populație a cetății, cu excepția sclavilor.
Statul conceput de către Platon se baza pe caste, iar casta conducătoare era reprezentată de
filosofi, pe locul 2 se aflau gardienii, militarii, iar pe locul 3 se aflau meseriașii și agricultorii. În
sec.XVII, Jean Montesquieu și-a imaginat că statul este o organizație alcătuită din puterea
judecătorească, puterea legislativă și puterea executivă.
Într-o altă accepțiune dată de filosoful german Imanuel Cant, prin „stat” înțelegem
orice grupare care se supune regulilor juridice.
Statul reprezintă o organizație politică condusă de niște persoane desemnate și alese de
către cetățeni pentru a conduce destinele societății, iar în cazul în care se constată nerespectarea
prevederilor legale, statul poate să apeleze la forța publică în vederea restabilirii ordinii de drept.
Există mai multe sensuri sau accepțiuni ale statului:
- Într-o primă abordare, avem sensul istorico-geografic. Din această perspectivă, prin
„stat” înțelegem populația care ocupă un anumit teritoriu. Membrii care compun
respectiva populație sunt legați între ei prin anumite legături specifice. Cea mai
importantă legătură este legătura de cetățenie, dar și tradiția, etnia.
- Dintr-o altă abordare, sensul politico-juridic. Statul este o organizație politică compusă
din legi, instituții, organisme, cu scopul de a conduce societatea.
Elementele statului:
1. Teritoriul – îl reprezintă suprafața existentă între frontierele de stat și care cuprinde
solul, apele interioare, subsolul, coloana de aer de deasupra și inclusiv marea teritorială
2. Populația – compusă din cetățeni și non-rezidenți, apatrizi, care au drepturi egale și
obligații corelative cu excepția drepturilor electorale.
3. Forța publică – reprezintă forța coercitivă exercitată de către stat prin organele abilitate
atunci când se constată încălcarea normei de drept. Trebuie precizat că forța coercitivă nu
reprezintă o forță absolută și cu caracter represiv. Ea are un rol bine definit, există în
societate și intervine doar atunci când este nevoie.
PUTEREA DE STAT
În trecut, puterea de stat, cel puțin în zorii societății umane, se exercita absolut discreționar
după bunul plac, astfel încât cel care era conducătorul statului apărea ca legiuitor, executant,
polițist și judecător în același timp. O asemenea situație de fapt ne conduce la gândul că în mâna
unui singur conducător se află puterea absolută. Acest lucru nu este normal și a fost pentru prima
dată sancționat în mod argumentat de către juristul francez Montesquieu. Teoria lui a fost în fapt
o replică la afirmația regelui francez Ludovic al XIV-lea, care, chestionat fiind de unul din
miniștrii săi pe aspecte de conducere a țării, a dat următoarea replică „Statul sunt eu”. Această
exprimare denotă specificul monarhiei absolute potrivit căruia întreaga putere de stat se găsește
în mâinile unui conducător autocrat cu un comportament totalitar. Astfel, Montesquieu apreciază
că într-un stat există 3 tipuri de puteri (legislativă, executivă și judecătorească) și fiecare dintre
acestea trebuie să fie condusă prin organe proprii și specifice. În caz contrar, statul va fi condus
în mod abuziv.
Rezultă că trăsăturile specifice puterii de stat ar trebui să fie:
• Puterea de stat exprimă voința generală a populației – generală și obligatorie
• Scopul puterii de stat exprimată prin voința generală este conducerea societății
• Puterea de stat trebuie să acționeze legal, atât sub aspect normativ, cât și sub aspect
instituțional
În concluzie, organele puterii de stat sunt 3: puterea legislativă (care are rolul de a legifera,
de a realiza cadrul normativ după care se administrează și se conduce societatea), organele
executive (care au ca scop administrarea societății) și organele judecătorești (care intervin de
cele mai multe ori atunci când există situații litigioase și trebuie aplicate dispozițiile legale pentru
închiderea conflictelor).
STAT DE DREPT ȘI SEPARAȚIA PUTERILOR ÎN STAT
Statul de drept este acel stat care este supus „domniei legii”. Termenul internațional
consacrat este „the rule of law”. În esență, statul de drept așează în vârful piramidei sociale
legea. Pentru că există state care, deși așează în vârful piramidei sociale legea, pun în aplicare
legi nedemocratice, nemorale, inechitabile, contrare drepturilor omului, toate acestea fiind
atributele normelor statului de drept.
Principalele trăsături ale statului de drept se referă la:
1. Autonomia dreptului - în sensul în care norma juridică și instituțiile juridice se
realizează în societate fără nicio ingerință din partea celorlalte puteri
2. Predictibilitatea și previzibilitatea legală – astfel încât fiecare subiect de drept, fiecare
individ să beneficieze de un comfort psihic în relația cu statul. Acest aspect este transpus
într-un cadru legislativ clar, precis și neexpus modificărilor nejustificate, neanunțate și
adesea mult prea rapide și radicale. România, și nu doar România, a fost sancționată de
Curtea Europeană a Drepturilor Omului și de instanțele naționale în unele situații în care
cadrul legislativ s-a schimbat prea repede și radical, încât destinatarii normei juridice nu
au putut să-și ajusteze comportamentul social într-un timp optim și benefic. Într-un stat
de drept există obligația de a se respecta autonomia individului, precum și drepturile
fundamentale ale cetățenilor.
Principiile statului de drept au fost consacrate pentru prima dată în anul 1215, când, pe
teritoriul Angliei, a apărut un document intitulat „magna carta libertatum”, încheiat între rege
și diverse pături sociale și unde s-a consacrat pentru prima dată ideea unui proces echitabil bazat
pe probe faptul că o persoană trebuia să fie considerată nevinovată până la epuizarea procesului.
Concepții juridice în legătură cu relația dintre stat și drept: Aceste concepții au fost
exprimate de către gânditori prin intermediul unor curente de gândire în cadrul unor școli de
drept. Cele mai importante sunt Școala Dreptului Natural și Școala Istorică a Dreptului.
Teoria dreptului natural a apărut pentru prima dată în antichitate și lansa ideea că mai
presus de dreptul pozitiv se află dreptul natural, un drept imprescriptibil de origine divină. În
concepția ius naturaliștilor absoluți, statul nu are proprietate, nu are legi, nu are guvernare, iar
jurisconsultul roman Celsius a lansat sub adagiul „ius est ars boni et ecvi” ideea că morala este
mai presus de drept.
Două sunt ideile fundamentale ale Școlii Dreptului Natural:
1. există pe lume o ordine divină mai presus de rațiunea umană
2. dreptul natural este imprescriptibil și mai presus de dreptul pozitiv, care este creația
oamenilor.
Anumite principii de drept sunt o proiecție a unor valori etice și morale, cum ar fi buna-
credință și respectul față de bunele moravuri. Buna-credință este de esența fenomenului juridic în
ansamblul său și a oricărei legi.
Art. 1, art. 2 C.PENAL Principiul legalității – nicio persoană nu poate fi sancționată penal
pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârșită. Nu se poate
aplica o pedeapsă, ori nu se poate lua o măsură educativă, sau o măsură de siguranță dacă aceasta
nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârșită.
Dreptul și morala sunt 2 sisteme care interacționează și, ca exemple, art.203 C. Penal care
se referă la infracțiuni privind obligația de asistență a celor aflați în primejdie (lăsarea fără
ajutor a unei persoane aflate în dificultate): “Hărţuirea unei persoane prin ameninţare sau
constrângere, în scopul de a obţine satisfacţii de natură sexuală, de către o persoană care
abuzează de autoritatea sau influenţa pe care i-o conferă funcţia îndeplinită la locul de muncă
se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.”; art.376 C. Penal:
“Încheierea unei noi căsătorii de către o persoană căsătorită se pedepseşte cu închisoare de la
3 luni la 2 ani sau cu amendă.”.
1. Ipoteza este primul element al normei juridice și care ne arată condițiile efective în care
se aplică regula de drept. Ipotezele se clasifică în:
- Determinate – ne arată cu precizie, cu exactitate condițiile în care se aplică dispoziția
legală (art.676 C.Civil: partajul bunurilor comune se va face în natură, proporțional
cu cota parte a fiecărui proprietar)
- Relativ-determinate – împrejurările de aplicare a dispoziției sunt lăsate la aprecierea
organului care aplică legea (art.1351 C.Civil: dacă legea nu prevede altfel, sau părțile
nu previn contrariul, răspunderea e înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de
forță majoră sau de caz fortuit)
*forță majoră = orice eveniment extern imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil
*caz fortuit = un eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel
care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs
Ipotezele mai pot fi clasificate și în:
- Simple – atunci când există prevăzut în normă o singură condiție de aplicare a
dispoziției
- Multiple – când există împreună mai multe condiții care fac dispoziția aplicabilă
2. Dispoziția = conduita prescrisă de legiuitor pentru destinatarii prevederii legale înlăuntrul
normei de drept
a) Prin dispoziție, legiuitorul poate să ordone subiectului de drept o anumită
conduită (art.1350 C.Civil: orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe
care le-a contractat).
b) Dispoziția prin care legiuitorul îi impune subiectului de drept să se abțină de
la un anumit tip de conduită (art.335 C.Penal: conducerea pe drumurile
publice a unui autovehicul ori a unui tramvai de către o persoană care nu
posedă permis de conducere se pedepsește cu închisoare de la 1 la 4 ani).
c) Dispoziții prin care legiuitorul lasă la alegerea subiectului de drept un anumit
tip de comportament (art.24 C.Civil: Orice persoană, chiar fără a justifica un
interes, poate, în condiţiile legii, să consulte registrele publice privitoare la un
drept, act, fapt sau o anumită situaţie juridică şi să obţină extrase sau copii
certificate de pe acestea)
Clasificarea dispozițiilor:
- Determinate: stabilesc cu precizie conduita părților (art.11 C.Civil: nu se poate deroga
prin convenții sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică
și bunele moravuri)
- Relativ-determinate: legiuitorul lasă variante sau limite de urmat pentru destinatarul
regulii de drept (art.840 C.Civil: beneficiarul fructelor este îndreptățit la venitul net
rezultat din administrarea bunurilor, începând cu data prevăzută în actul constitutiv,
sau, în lipsa unei asemenea date, de la momentul începerii administrării, ori după caz
al decesului testatorului)
3. Sancțiunea = ultimul element din structura logico-juridică a regulii de drept. Sancțiunea
nu intervine decât atunci când conduita prescrisă prin dispoziția normei de drept a fost
încălcată. Scopul pentru care autorul faptei ilicite este sancționat îl reprezintă restabilirea
ordinii de drept. Sancțiunea mai are și rolul de coerciție și de descurajare a făptuitorilor.
Sancțiunea juridică are mai multe trăsături:
- Caracter material – sancțiunea nu este doar psihologică, ci și fizică (manus militaris)
- Cadru organizat
- Cadru tehnic
După gradul de determinare, există
a) Sancțiuni absolut-determinate, din perspectiva mărimii, a întinderii
b) Sancțiuni relativ-determinate – le întâlnim în dreptul public, legiuitorul îngăduie
organului competent să aplice o pedeapsă, care să fie cuprinsă între minimul și maximul
stabilit prin norma juridică; judecătorul atunci când va stabili pedeapsa se va ghida după
anumite criterii
c) Sancțiuni alternative – le găsim de obicei atunci când există posibilitatea de a alege între
o pedeapsă sau alta
d) Sancțiuni cumulative – când instanța penală poate să aplice o pedeapsă principală
constând în pedeapsa închisorii sau o pedeapsă accesorie constând în interzicerea unor
drepturi
Structura externă a normei juridice: forma în care este redactată și exprimată norma juridică,
în sensul că se cere de la legiuitor ca acesta să întocmească norme clare, concise, folosind o
exprimare inteligibilă corespunzătoare omului mediu și dirigent.
Norma juridică se împarte la rândul ei în capitole, cărți, titluri, paragrafe, etc.
Clasificarea normei juridice și criterii de clasificare
1. În funcție de obiectul de reglementare:
o Norme de drept constituțional
o Norme de drept penal
o Norme de drept civil
2. După sursa de proveniență:
o Legi
o Decrete
o Ordonanță de guvern
o Hotărâre de guvern
3. După sfera de acțiune:
o Norme generale – acele norme care se aplică tuturor relațiilor sociale, tuturor
ramurilor de drept – norme juridice de drept constituțional
o Norme speciale – norme juridice de drept civil, norme juridice de drept penal
▪ Norme de drept civil care reglementează raporturile de familie;
▪ Norme juridice civile care reglementează succesiunile;
▪ Norme juridice civile care reglementează raporturile contractuale.
o Norme juridice cu caracter derogatoriu: art.272 C.Civil
4. După criteriul conduitei părților:
o Norme imperative – norme de la care nu se poate deroga sub nicio formă și
care pot fi onerative (stabilirea în sarcina subiectului de drept a unei anumite
obligații) și prohibitive
o Norme permisive – pot fi supletive (subiectele de drept au posibilitatea de a
folosi o anumită libertate legală sau nu – exemplu: după divorț, foștii soți pot
să folosească sau nu același nume), de stimulare (se poate acorda unui anumit
subiect de drept o primă, o decorație) și de recomandare (legiuitorul
recomandă subiectelor de drept un anumit tip de comportament)
Izvoarele dreptului
Izvoarele formale ale dreptului reprezintă acele forme de exprimare prin care în sarcina
subiectelor de drept se stabilește o anumită conduită; prin cunoașterea izvoarelor de drept
indivizii își cunosc drepturile și obligațiile.
Izvoarele dreptului pot fi împărțite după cum urmează:
1. Izvoare scrise – legea și jurisprudența / izvoare nescrise – cutuma
2. Izvoare directe – legea / izvoare indirecte – jurisprudența
3. Izvoare oficiale – legea și jurisprudența / izvoare neoficiale – cutuma sau doctrina
Rolul și însemnătatea izvoarelor de drept au fost și sunt diferite în funcție de epocă sau de
sistemul de drept. Dacă ne raportăm la chestiunile temporare vom observa că atât legea, cutuma
cât și jurisprudența au reprezentat la un moment dat cele mai importante izvoare de drept. În
acest sens vom observa că în zorii civilizației umane, cutumele (obiceiurile juridice) erau acele
obiceiuri prin care oamenii își regrelementau raporturile juridice dintre ei. Un moment de
cotitură în istoria umanității îl constituie dreptul roman, care era influențat de jurisprudență, iar
hotărârile judecătorești pronunțate reprezentau adevărate compendii juridice. Cu timpul, lucrurile
s-au schimbat, rigorile societății moderne au crescut, astfel încât în dreptul romano-germanic, cel
mai important izvor de drept a ajuns să fie legea.
LEGEA - reprezintă acel izvor de drept oficial, direct și scris, elaborat de către autoritățile de
stat și cu ajutorul căreia se stabilesc conduite de urmat și se reglementează raporturile dintre
subiectele de drept cu scopul de a produce efecte juridice.
Trăsăturile legii:
- Legea este scrisă
- Legea reprezintă o creație a organelor statale
- Legea este un izvor de drept precis, impersonal, cu caracter general
- Legea conține un moment de intrare în vigoare (de obicei la 3 zile de la data publicării în
monitorul oficial) și un moment de ieșire din vigoare
- Legea prescrie un comportament de urmat de la care nu se poate deroga
- În ipoteza încălcării normei juridice se aplică sancțiuni proporționale cu fapta comisă
Prin lege nu înțelegem doar noțiunea de lege ca și creație a parlamentului (căci numai
parlamentul poate emite legi) ci înțelegem la modul general și HG, OUG, decret etc.
CUTUMA - reprezintă cel mai vechi izvor de drept oficial, nescris, care devine izvor de drept
printr-o îndelungată aplicare și dovada unui comportament unitar al subiectelor de drept în
legatură cu obiceiul juridic respectiv.
De aici rezultă și elementele cutumei anume:
- Elementul material – conduita de urmat
- Elementul psihologic – convingerea subiectelor de drept că acea cutumă are valoare
obligatorie deci reprezintă un izvor de drept
La ora actuală, cutuma nu mai reprezintă un izvor de drept atât de răspândit pentru că este un
izvor de drept care nu mai corespunde cerințelor societății umane actuale, este destul de imprecis
si interpretabil.
Din perspectivă istorică, cutuma a jucat un rol esențial în dreptul internațional public, a stat la
baza dreptului diplomatic și consular și la baza dreptului mării. În 1958 a început marea
codificare a dreptului mării în sensul în care majoritatea normelor cutumiare au fost adunate și
așezate în norme juridice scrise. Acest prim moment s-a realizat în baza convenției de la Geneva
din 1958, iar marea codificare a dreptului mării s-a finalizat în 1982 prin convenția de la
Montego Bay.
Marea dificultate pe care ar ridica-o cutuma din perspectiva ei constă în aceea că ea trebuie
să fie demonstrată din perspectiva existenței cât și din perspectiva aplicării ei uniforme și a
existenței unui număr suficient de mare de cazuri care să inducă opinia rezonabilă că, conduita
din interiorul cutumei a fost însușită de către subiectele de drept.
REALIZAREA DREPTULUI
Realizarea dreptului reprezinta esența (viața) dreptului. Practic, dacă dreptul nu se
realizează, el este într-o stare latentă, el există, dar nu se aplică și atunci concluzionăm că
realizarea dreptului se petrece din 2 unghiuri diferite și din direcții diferite care se intersectează.
Cu alte cuvinte, realizarea dreptului se petrece fie din perspectiva subiectelor de drept, fie din
perspectiva instituțiilor statale potrivit competențelor.
I. Realizarea dreptului din perspectiva subiectelor de drept
Fiecare persoană fizică/juridică își urmărește valorificarea propriilor interese într-o societate.
Valorificarea intereselor de către subiectele de drept nu constituie nimic ilicit sau imoral câtă
vreme acest demers se efectuează cu respectarea normelor de drept, deci fără a leza drepturile și
libertățile celorlalți. Astfel, revine obligația subiectelor de drept de a-și adapta conduita potrivit
normelor prescrise.
Realizarea dreptului de către indivizi se face:
- Prin respectarea normelor imperative și prohibitive
- Executarea propriilor drepturi cu respectarea drepturilor și libertăților celorlalți
3. Metoda sistematică de interpretare a normei juridice – este acea metodă prin care norma
de drept este așezată ramurii aparținătoare domeniului astfel încât reușim să interpretăm
norma în funcție de contextul general aplicabil.
4. Metoda istorică de interpretare a normei de drept – așează ipoteza în contextul istoric
reușind a analiza care a fost contextul istoric care a determinat elaborarea respectivului
act normativ.
5. Metoda teleologică – acea metodă apropiată de metoda istorică pentru că îl ajută pe
interpret să înțeleagă și care a fost scopul urmărit de legiuitor.