Tema 3.

RISCURI Șl AMENINȚĂRI LA ADRESA SECURITĂȚII NAȚIONALE

Parcursul Republicii Moldova, ca și pentru majoritatea țărilor est-europene, spre o societate deschisă și
o economie competitivă, mai ales din perspectivele ei de democratizare, dezvoltare a pieței și de securitate,
s-a arătat a fi puternic dependentă de riscurile și amenințările de securitate. Fiind vulnerabile la schimbările
din exterior și incapabile să identifice pe plan intern prioritățile și resursele necesare pentru modernizarea
instituțiilor publice, multe dintre statele înființate după dezintegrarea URSS pot fi calificate ca fiind „state
slabe”179. Iar insecuritatea și instabilitatea au rămas printre cele mai importante obstacole din calea
stabilizării democratice a acestor state, ceea ce a dus la persistența unor efecte sociale deosebit de nefaste
pentru populație, pentru stat și societatea civilă în ansamblu. De aceea, pentru a determina mecanismele de
asigurare a securității naționale a unui actor, este necesar de evaluat, în primul rând, factorii de influență la
adresa securității naționale.
În același timp, structurarea amenințărilor și riscurilor permite de a evidenția diversificarea acestora în
condițiile procesului de globalizare. Pe de o parte, este vorba despre riscuri și amenințări care pot străbate
hotarele fără a submina regimurile existente în cadrul statelor. Pe de altă parte, caracterul și nivelul
amenințărilor determină direcții de activitate a statelor în soluționarea principalelor probleme de asigurare a
securității naționale.
[Link] structurii riscurilor și amenințărilor la adresa securității naționale: cadrul
teoretic
Încheierea războiului rece și intensificarea procesului de globalizare au oferit noi posibilități pentru
îmbunătățirea relațiilor internaționale, dar, totodată, au dat naștere indirect unui întreg complex de
amenințări la adresa securității. Dezvoltarea dinamică a economiei mondiale invocă corective și chiar
schimbări esențiale atât în viața și cultura popoarelor, cât și în relațiile comerciale, în sistemul de comunicații
și caracterul relațiilor generale dintre state. Astfel, aprecierea riscurilor și a amenințărilor este o chestiune de
cunoaștere și de experiență.
Cu referință la noțiunea de securitate națională, se evidențiază conceptele de amenințare și risc. Prin
risc se înțelege o primejdie (pericol), eventualitatea căreia ar putea fi mai mult sau mai puțin previzibilă. 180
În ceea ce privește pericolu1 181 , el este definit ca situație, stare, întâmplare etc., care (poate) pune în
primejdie viața, integritatea cuiva sau a ceva. O altă definiție prezintă riscul ca un ansamblu de stări
tensionale, active sau latente, perceptibile sau ascunse, cărora nu li s-au găsit soluții în măsură să determine
eliminarea cauzelor ce le-au generat și care, menținute între anumite limite, nu afectează securitatea
națională 182 Conform opiniilor unor sociologi, societatea actuală este o „societate a riscului” 183 . Ulrich
Beck consideră că trăim într-o etapă avansată a modernității, centrată în jurul conceptului de risc. Însă
modernitatea avansată nu generează doar riscuri, ci și eforturi colective de combatere a acestora.184
Sociologia definește riscul drept o expresie fie a nedeterminării structurale a realității (caracterul probabilist
obiectiv al evenimentelor), fie a incertitudinii, a insuficienței cunoștințelor noastre despre procesele
reale.185 . În același timp, psihologia socială accentuează latura subiectivă a riscului, definindu-l ca
„fenomen psihologic complex rezultând din raportul dintre probabilitatea reușitei și cea a eșecului unei
acțiuni îndreptate spre atingerea unui anumit obiectiv („câștig") cu semnificație individuală sau socială”.186
Riscurile ce afectează securitatea națională pot fi clasificate în funcție de domenii de activitate, entități
comunitare și religioase, arie geografică, timp, volum, importanță (interes, gravitate), probabilitate. În acest
context, putem menționa riscuri foarte grave, așa cum sunt accidentele în cadrul unei centrale nucleare într-
un stat, de exemplu, situația Centralei Nucleare de la Cernobâl, deoarece riscurile tehnologice, utilizarea
cărora nu constituie inițiative ostile, pot să se transforme în amenințări reale pentru statele vecine, dar și
pentru securitatea regională și globală. Catastrofa tehnogenă de la Cernobâl din 26 aprilie 1986 este
considerată cea mai dezastruoasă calamitate ecologică a Europei din istoria producerii energiei nucleare
(estimată la cel mai înalt nivel, al șaptelea), care a lăsat amprente nefaste asupra stării de sănătate a

1
oamenilor, a ambianței, generând și o nouă viziune referitoare la impactul factorului antropogen în univers
187.
Catastrofa nucleară de la Cernobâl a avut un impact direct asupra vieții fi zice și psihologice a
oamenilor care s-au confruntat/confruntă cu probleme de adaptare la noul mediu, unde poluarea radioactivă
continuă să perturbeze toate mediile de viață: aerul, apa, solul, biota etc. Această amenințare a devenit o
problemă ecologică globală și a determinat adoptarea a 5 convenții internaționale în domeniul
radioprotecției. În Republica Moldova funcționează Legea nr. 1440 din 24.12.1997 cu privire la
radioprotecție și securitatea nucleară, ajustată la standardele internaționale în acest domeniu, care prevede
protecția personalului, a populației, a bunurilor și a mediului înconjurător etc. 188 Printre riscurile potențiale
se situează problema drogurilor, dezvoltarea mafiei, proliferarea armelor de distrugere în masă, răspândirea
armelor clasice (odată cu liberalizarea economiilor, după destrămarea lagărului socialist s-a liberalizat și
piața de arme globală, ceea ce a generat o escaladare a comerțului ilegal cu substanțe interzise și pierderea
controlului asupra procesului de înarmare a unor state) etc.
În analiza unui risc, noțiunea de gravitate este mai importantă decât cea de probabilitate. Importanța
unui risc nu se apreciază numai în funcție de efectele sale instantanee sau de cele care pot fi previzibile la un
moment dat. Trebuie să se țină seama că un fapt aparent mărunt, de îndată ce începe să se deruleze, poate
dobândi o anumită primejdie prin cumularea altor fapte, precum și prin extensia propriilor efecte.
Mediul de securitate națională, de exemplu al Republicii Moldova, poate fi afectat, într-un sens sau
altul, fie doar de un singur risc .(este o situație ipotetică posibilă), fie de mai multe riscuri simultan. În acest
din urmă caz, riscurile se grupează, constituind factori de risc care sunt de o mare diversitate, sub aspectul
originii, naturii și probabilității lor de producere. De fapt, „factorii de risc constau în acele elemente, situații
sau condiții interne sau externe, care pot afecta, prin natura lor, securitatea țării, generând efecte contrare sau
de atingere a intereselor noastre fundamentale”189. Ca regulă, factorii de risc sunt menționați în strategiile
de securitate națională și în evaluările informative de interes național.
Pentru a evita o suprapunere de noțiuni în literatura de specialitate se apreciază că riscul și amenințarea
reprezintă denumirea limitelor laterale ale ecartului specific producerii unor acțiuni ce vizează securitatea
cuiva 190. Pe o scară a evoluției în timp, ordinea și intensitatea producerii este: pericol posibil (risc); pericol;
provocare (sfidare); amenințare. În cazul pericolului posibil, între părțile implicate nu există relații strânse de
determinare, ceea ce a impus ca, în limbaj diplomatic, să se vorbească despre riscuri și, mai nou, despre
factori de risc (cauze ale apariției pericolului posibil). Pericolul, provocarea (sfidarea) și amenințarea, în
mediul de securitate, constituie o formă de manifestare concretă a relațiilor existente, în mod real, la un
moment dat, între state, alianțe și coaliții de state, între diferite sociogrupuri din interiorul acestora. Spre
deosebire de pericol, provocarea (sfidarea) și amenințarea indică nu numai posibilitatea potențială, ci și
intenția manifestată de una dintre părți de a acționa împotriva intereselor oponentului, iar amenințarea
reprezintă nivelul cel mai înalt al escaladării relațiilor tensionate dintre subiecți.
În accepțiune anglofonă, amenințarea reprezintă o „expresie a intenției de a impune dezavantaje sau
atingeri unei persoane prin mijloace de coerciție sau constrângere”191 . O definiție apropiată de cea mai de
sus o oferă și dicționarele germane, care o prezintă drept „acțiunea de a pune pe cineva într-o situație
periculoasă, sau ceva care să pericliteze situația unei persoane” 192 În schimb, prin amenințare, în limba
rusă, se înțelege „o acțiune psihică asupra unei persoane în scopul de a o pune să îndeplinească cerințele
stabilite de altcineva”. 193 Atât Dicționarul Explicativ al Limbii Române, cât și Micul dicționar academic,
lucrări elaborate sub egida Academiei Române, definesc termenul amenințare drept „intenția de a face rău
cuiva (pentru a-l intimida sau pentru a obține ceva)”194.
În general, definițiile date în enciclopedii și dicționare de prestigiu reușesc să delimiteze conținutul sau
sfera noțiunii de amenințare supuse analizei și îi precizează înțelesul general. În orice domeniu special, dar
mai ales în domeniul apărării și securității, se operează cu noțiuni și se practică un limbaj care folosește o
terminologie specifică. În general, amenințarea semnifică o acțiune ostilă, cu scopul de a intimida. Ea poate
2
fi exercitată în mod direct de cel care amenință sau poate fi percepută ca atare de cel care se consideră
amenințat. O definiție generală, cuprinzătoare a amenințărilor la adresa securității și care a deschis calea spre
înțelegerea securității naționale dincolo de aspectul său militar, este dată de Richard Ullmann. Conform
acestei definiții, o amenințare la adresa securității este „o acțiune sau succesiune de evenimente care
amenință în mod grav să producă degradarea calității vieții cetățenilor unui stat, într-o perioadă relativ scurtă
de timp, sau constituie o amenințare de neignorat la adresa libertății de alegere a politicii unui guvern sau a
unei entități private, ori neguvernamentale din interiorul unui stat” 195 . Amenințările sunt și capabilitățile
cele mai imediat deținute de adversari, care pot fi folosite pentru a exploata vulnerabilități. 196 Astfel, există
distincții clare între aceste două concepte, unde mai apare și al treilea concept, cel de vulnerabilitate.
Dacă analizăm vulnerabilitatea din perspectiva tradițională de abordare a securității, atunci putem
deosebi trei niveluri de abordare, unde utilizarea unui sau altui nivel depinde de natura situației: fie de starea
de război, de situația de pace „aparentă” sau de obiectivele urmărite de perturbator. Vulnerabilitățile sunt
procese sau fenomene din viața internă, care diminuează capacitatea de reacție la riscurile existente ori
potențiale sau care favorizează apariția și dezvoltarea acestora. În condițiile actuale, prin vulnerabilitate se
pot explica mai nuanțat slăbiciunile societății de tranziție, aspectele ei criticabile, nevralgice. Ca și riscul,
vulnerabilitatea are o cotă de probabilitate, pentru că nu tot ce e vulnerabil poate deveni un pericol real.
Vulnerabilitatea, ca sursă de potențiale efecte nedorite asupra mediului de securitate național, zonal, regional
și mondial, este percepută diferit de la o țară la alta. Această percepție este determinată, în principal, de:
nivelul dezvoltării economice a statului respectiv; puterea sa militară (efective, armament modern — arme
inteligente, armă nucleară, sateliți de comunicații etc.); maniera în care sunt definite interesele sale
fundamentale; rolul asumat și statutul deținut de statul respectiv în zonă, regiune și lume. Toate acestea fac
tot mai dificilă disocierea într-un mediu globalizat în care vulnerabilitățile interne și cele externe pot fi
generate și se potențează reciproc. În primul rând, vulnerabilitățile diminuează capacitatea de reacție a țării
respective la riscurile existente sau potențiale. Apoi, ele se comportă ca și cum ar fi un catalizator al
manifestării active a unor riscuri și amenințări.
În acest context, putem menționa principalele vulnerabilități interne ale Republicii Moldova. În primul
rând, vom evidenția lipsa unui control din partea autorităților constituționale ale Republicii Moldova asupra
spațiului de est al țării și respectiv asupra segmentului transnistrean al frontierei de stat moldo-ucrainene în
contextul reglementării conflictului transnistrean. Această vulnerabilitate a statului potențează riscuri și
amenințări la adresa securității regionale prin lipsa controlului asupra producerii de echipament militar și
armament, aflat sub controlul regimului secesionist, creând condiții pentru crima organizată transfrontalieră
și trafic ilegal de arme, droguri și ființe umane. În același timp, dependența unilaterală a Republicii Moldova
de sistemele monopoliste străine în domeniul energetic este o vulnerabilitate majoră care se poate transforma
ușor într-o amenințare la adresa securității naționale. În al doilea rând, prelungirea perioadei de tranziție o
putem considera ca o vulnerabilitate a statului care continuă să producă efecte economice, financiare și
sociale nedorite și să aibă impact asupra reformelor structurale. În al treilea rând, este vorba de decalajele
economice din societate pe fundalul migrației, șomajului, îmbătrânirii populației, precum și al existenței
economiei subterane care pot provoca tensiuni în cadrul societății. De fapt, problemele de ordin economic și
social determină ritmul lent al reformelor. Aici putem menționa birocrația excesivă combinată cu fenomenul
corupției și cu un deficit de management în administrația de stat. În al patrulea rând, este vorba de
vulnerabilități caracteristice țărilor slab dezvoltate: întârzierea în dezvoltarea infrastructurii informaționale si
utilizarea nesatisfăcătoare a informațiilor ce vizează interesele naționale; utilizarea în sfera productivă a unor
tehnologii învechite care pot dăuna sănătății oamenilor și duce la catastrofe ecologice; emigrarea
specialiștilor de înaltă calificare și slăbirea potențialului de dezvoltare a țării.
Vulnerabilitățile se pot evalua mai ușor decât amenințările. Aceasta ca urmare a modului diferit de
percepere a celor două realități distincte. De regulă, amenințările sunt „acoperite” de către actorii politici cu
o încărcătura politico-ideologică care fie exagerează, fie minimalizează nivelul lor real, potrivit jocului
politic al momentului 197 Și mai mult, percepția de amenințare, dacă ea este asociată cu frica sau cu

3
îngrijorarea, subminează capacitatea rațională a diferitor actori sociopolitici și paralizează orice tentativă de
a formula politicile adecvate. Deocamdată, nu s-au descoperit instrumente de evaluare operativă și riguroasă
a provocărilor la adresa securității naționale, astfel încât să se poată disocia între cele apreciate ca „normale”
și cele ce vizează într-adevăr statul. Al doilea obstacol în evaluarea amenințării se situează în determinarea
gradului suficient al amenințării care riscă să lovească punctul vital al statului. Conform lui Barry Buzan,
„principalii factori care afectează intensitatea amenințărilor sunt specificul identității lor, proximitatea
geografică și spațială, probabilitatea că ea se manifestă, povara consecințelor sale și amplificarea sa
eventuală de circumstanțe istorice. 198
Cu cât amenințarea este mai specifică, cu atât țintele și sursele sale sunt mai clare. Totodată, după
distanța în timp, până la producerea probabilă a amenințării, se face distincție între amenințarea imediată și
cea de durată. Primul tip de amenințare înseamnă producerea efectelor sale într-un timp scurt, apropiat de
momentul acțiunii. De pildă, creșterea prețului la țiței poate fi considerată o amenințare imediată. În cel de al
doilea caz, amenințarea se produce după un timp mai îndelungat de la sesizarea sa de către cei cu
responsabilități în domeniu. De exemplu, problemele ecologice care în momentul de față nu sunt sesizate în
mediul științific de specialitate (construcția stației hidroelectrice de la Novodnestrovsk). În același timp, se
constată de către unii autori că amenințarea poate avea și o dimensiune istorică. Astfel, unele amenințări sunt
percepute ca fiind în rezonanță cu experiența istorică a unui stat, ceea ce îi sporește sensibilitatea la aceasta
(amplificare istorică). De exemplu, transmiterea Crimeii cu 30 de ani în urmă Ucrainei actualmente
generează amenințări asupra securității Ucrainei independente.
Se poate afirma că amenințările, vulnerabilitățile și riscurile la adresa mediului de securitate național
sunt percepute diferit de statele lumii, în raport cu puterea lor militară, nivelul de dezvoltare economică,
modul de definire a intereselor naționale fundamentale, calitatea de a fi sau a nu fi membru al unei alianțe
politico-militare recunoscute ca fiind puternică de către toate statele lumii sau de marea majoritate a
acestora, rolul asumat pe plan zonal, regional și/sau mondial și statutul înalt recunoscut de către celelalte
state ale lumii 199 . Iar depistarea la timp a amenințărilor și reacționarea adecvată200 la ele din partea
sistemului de asigurare a securității naționale au o importanță primordială pentru activitatea practică ce ține
atât de protecția intereselor naționale ale statului, cât și a intereselor vitale ale persoanei și societății.
Imposibilitatea asigurării securității generale presupune analiza amenințărilor specifice în contextul
procesului de globalizare. Experții ONU optează pentru o definiție a securității ce include două categorii de
riscuri, pericole și amenințări la adresa sa:
de tip „hard”, care sunt de natură externă, adică provin din afara frontierelor naționale (de exemplu,
terorismul internațional, conflictele intra- și interstatale, creșterea comerțului de arme convenționale, traficul
de droguri, utilizarea materialelor radioactive ce influențează mediul ecologic etc.) și sunt considerate, de
regulă, amenințări militare;
de tip „soft”, care se referă mai curând la problemele nemilitare ea amenințările ce sunt comune
statelor, solicitând răspunsuri cooperative (este vorba de: sărăcia extremă, incultură, șomaj, boli contagioase,
degradarea mediului, extremismul religios, violarea drepturilor omului etc.). Însă, ca efect generic al
globalizării, aceste amenințări pot varia foarte mult atât sub aspectul domeniului lor de intervenție, cât și al
ancorei lor geografice. De pildă, împotriva unor amenințări cum sunt bolile evitabile sau sărăcia, unii
indivizi pot obține un nivel de securitate foarte ridicat. Împotriva altora, mai ales acolo unde relația cauză-
efect este obscură (cancer, crimă, șomaj), măsurile de securitate pot fi, în cel mai bun caz, riscante. Datorită
limitării resurselor, trebuie să se ia decizii cu privire la alocarea lor în funcție de un mare număr de
amenințări posibile. Eforturile de a realiza securitatea pot deveni autodistrugătoare, chiar dacă, obiectiv
vorbind, par de succes atunci când efectul lor este de a incita conștiința amenințărilor până la un asemenea
nivel, încât insecuritatea resimțită devine chiar mai mare decât măsurile luate anterior. Un astfel de efect pot
avea eforturile orășenilor de a-și proteja locuințele împotriva spargerilor. Pe măsură ce se înmulțesc lacătele,
alarmele și grilele de fier, prezența lor zilnică amplifică dimensiunea amenințării, atrăgând atenția hoților

4
asupra prezenței bunurilor de valoare și ducând prin aceasta la o netă pierdere a liniștii proprietarilor de
locuințe fortificate.
În ceea ce privește amenințările de tip soft, în literatura de specialitate actuală se uzitează destul de des
conceptul de amenințare asimetrică. El semnifică „amenințarea reieșită din posibilitatea de a întrebuința
mijloace sau metode diferite pentru a lovi sau neutraliza punctele forte ale unui adversar, exploatând
slăbiciunile sale în scopul de a obține un rezultat disproporționat”201.
În același timp, amenințările la adresa securității naționale, ca treaptă superioară a insecurității, pot fi
clasificate din punct de vedere al:
 provenienței: interne, externe, combinate;
 perioadei de manifestare: pe timp de pace, în perioadele de criză, în timpul războiului;
 duratei: permanente, temporare;
 acțiunilor adverse: directe, indirecte;
 efectelor produse (urmărite): imediate, pe termen mediu, pe termen lung.
Pentru a elabora o politică eficientă de reducere a vulnerabilităților, trebuie să ținem seama de anumite
riscuri, pentru simplul motiv că nu se cunosc esența și efectele lor. Este important de a se lua în vedere toate
riscurile cu care societatea se poate confrunta la un moment dat. Nu se poate stabili un concept strategic de
combatere a acestora, atât timp cât unele sau altele dintre ele sunt ignorate. De exemplu, în condițiile
întrepătrunderii profunde a situației interne din țară cu procesele din spațiul regional și global, Republica
Moldova se confruntă cu mai multe riscuri și amenințări la adresa securității sale naționale, care influențează
negativ capacitatea statului de a reacționa la acestea:
 principalele riscuri și amenințări sunt condiționate de conflictul din partea de est a țării, unde
prezența ilegală a forțelor armate străine pe teritoriul țării, precum și sprijinul politic și economic acordat din
exterior regimului separatist, reprezintă o amenințare continuă la adresa suveranității, integrității teritoriale și
securității naționale a Republicii Moldova;
 amenințări de origine economică;
 evoluțiile negative ale mediului regional și internațional, precum și crizele internaționale. Aici putem
menționa și instabilitatea din spațiul CSI, cu care Moldova continuă să mențină legături economice și de
desfacere a produselor sale;
 amenințări cu privire la expansiunea rețelelor teroriste la nivel global și pericolul proliferării armelor
chimice, biologice, radioactive și nucleare, inclusiv obținerea acestora de către actorii nonstatali;
 amenințări care derivă din activitatea umană (exploziile, incendiile la întreprinderi) și din calamitățile
naturale (cutremurele, inundațiile, alunecările de teren) etc.
Acestea prezintă condițiile care determină interdependența amenințărilor, riscurilor și vulnerabilităților
la adresa securității naționale atât a Republicii Moldova, cât și în cazul altor state.
Astfel, riscul se concretizează atunci când apare o destabilizare, când pericolul găsește punctul slab sau
starea de inferioritate a celui amenințat202 . De cele mai multe ori, de-a lungul secolelor, avantajul scontat
era de ordin teritorial. Actualmente balanța se înclină tot mai mult în favoarea unui câștig pe plan economic,
politic, cultural etc. Acest lucru este explicat prin faptul că în condițiile procesului de globalizare aria
geografică nu mai are o așa mare importanță, însă, de fapt, lupta cea adevărată se dă la fel pentru spațiu,
chiar dacă el se exprimă mai mult în parametri economici, politici de influență, culturali sau morali.
Gama surselor insecurității unui stat cuprinde forme diverse de manifestare, între care, adesea, este
dificil de făcut o clară distincție. Dacă riscurile și pericolele conțin un angajament mai redus al actorului
internațional pe plan acțional și volitiv, amenințările și agresiunile presupun conturarea unei pregnante
voințe politice de punere în mișcare a mijloacelor prin care se urmărește satisfacerea propriilor interese în
detrimentul intereselor de securitate ale altui stat. Riscurile, și uneori pericolele, atrag din partea subiectului
ce ar putea fi afectat o oarecare doză de asumare în limitele unui spațiu critic care, odată depășit, poate
5
atrage intrarea în nivelul amenințării sau chiar agresiunii203 . Agresiunea este acțiunea prin care sunt
vătămate valorile fundamentale ce exprimă starea de securitate a unei țări (integritate teritorială, suveranitate
națională, ordinea constituțională etc.).
Termenul de agresiune militară, potrivit textului „Definiției agresiunii armate” adoptat de Comitetul
special al ONU la 15 aprilie 1974 și însușit de Adunarea Generală, semnifică „folosirea forței armate de
către un stat împotriva suveranității, integrității teritoriale sau independenței politice a unui stat sau în orice
mod incompatibil cu Carta ONU”204 . Statul care a recurs primul la forța armată, în contradicție cu Carta
ONU, este calificat drept agresor. În conflictele militare actuale scopul a rămas același — impunerea voinței
asupra adversarului, dar s-au schimbat condițiile în care se desfășoară, doctrinele, strategiile și metodele.
Rațiuni de ordin politic, economic, cultural, religios și de altă natură nu mai permit ridicarea luptei armate la
nivelul violenței extreme și, de aceea, s-au găsit forme mai subtile de acțiune în toate domeniile de activitate.
Astfel, atunci când se încalcă interesele fundamentale ale unei entități, indiferent de mijloacele folosite,
putem vorbi de o agresiune. După locul de unde se generează agresiunile, acestea pot fi clasificate în
agresiuni externe, agresiuni interne și agresiuni combinate.
Evoluțiile înregistrate pe toate planurile după cel de-al Doilea Război Mondial, experiența revoluțiilor
anticomuniste de după 1989 și a conflictelor militare din ultimii ani duc la concluzia că s-au produs
schimbări substanțiale în privința înțelegerii conceptului de agresiune. Aceasta nu mai vizează în mod
explicit aspecte strict militare, violarea teritoriului național al adversarului, invadarea sa neapărat militară și
instituirea unui regim de ocupație. Formele neconvenționale ale agresiunii, tot mai intens studiate și
experimentate depășesc percepția tradițională a noțiunii. Cu toate acestea, deși riscul unei agresiuni armate
deschise a fost considerabil diminuat, statele continuă să-și întărească forța militară, recurgând la mijloace
preponderent calitative în detrimentul celor cantitative. Calea factorilor de risc spre stadiul de pericol,
amenințare sau agresiune armată poate fi străbătută, uneori destul de rapid, în împrejurări ce pot fi, de
exemplu pentru Republica Moldova, mai mult sau mai puțin favorizate de:
 evoluția situației geopolitice a țării;
 separatism; problemele teritoriale existente și posibila acutizare, în orice moment, a conflictului
transnistrean;
 crearea și fortificarea unor grupări paramilitare în hotarele republicii care, chiar în cazul inexistenței
unor intenții agresive din partea acestora, pot prezenta un potențial pericol militar;
 amestecul în treburile interne ale țării, inclusiv atentatele (chiar mai mult interne decât externe) la
unitatea statului, la integritatea teritorială și chiar la însăși existența ei ca stat.
În contextul diminuării radicale a amenințărilor militare în forma lor pură pentru majoritatea națiunilor
europene, în Republica Moldova continuă discuțiile cu privire la amenințarea din partea separatismului
politic și teritorial, care, de fapt, este considerat obstacolul principal pentru procesul consolidării statale și a
reintegrării societății moldovenești. Este evident că prezența pe malul stâng al Nistrului a trupelor ruse
împotriva voinței autorităților constituționale, dar și contrar unor importante decizii internaționale
(Declarația Summitului OSCE de la Istanbul, 1999), reprezintă, cum am menționat anterior, o amenințare
reală la adresa securității naționale a Republicii Moldova. La fel și Concepția securității naționale a
Republicii Moldova, adoptată la 22 mai 2008, apreciază ca o amenințare gravă la adresa securității naționale
„prezența în Transnistria a formațiunilor militarizate anticonstituționale”.205 Totuși să nu uităm că
Concepția dată, în pofida numeroaselor neajunsuri și limite, identifică și alte tipuri de amenințări la adresa
securității naționale a Republicii Moldova:
 riscurile apariției unor tensiuni interetnice;
 amenințarea terorismului internațional;
 amenințările de origine economică;
 amenințările de origine socială;
 amenințările din domeniul tehnologiilor informaționale;

6
  amenințările care derivă din activitatea umană, factorii tehnogeni și calamitățile naturale;
 amenințarea crimei organizate și a corupției.
A face față acestor amenințări este la fel de important ca și în cazul conflictului transnistrean. În
condițiile actuale de dependență economică sau energetică, diminuarea unor amenințări poate duce la
soluționarea altora; de exemplu, creșterea economică, dezvoltarea socială, stabilitatea politică pot contribui
la măsurile de soluționare a conflictului transnistrean.
Astfel, diversitatea riscurilor și amenințărilor vizând securitatea națională a statelor justifică o
încercare de clasificare a lor. Unii analiști utilizează drept criteriu natura acestora și, din această perspectivă,
se pot distinge următoarele categorii: riscuri și amenințări nonmilitare, agresiuni atipice implicând forța
armată; agresiune armată, riscuri nucleare și ecologice.206 Alți teoreticieni, abordând această problemă din
perspectiva dimensiunilor securității naționale, consideră că posibilele riscuri și amenințări pot fi de natură:
militară207, politică, economică, socială, ecologică, culturală etc.208 . Dificultatea de evaluare a acestora
este determinată și de faptul că securitatea națională, cum s-a menționat anterior, cuprinde două dimensiuni:
externă și internă. De asemenea și conceptele menționate sunt determinate de factori interni și externi. De
exemplu, amenințările pot surveni și de la mișcări susținute intern (războaie de secesiune, rebeliuni). Pe plan
extern mai există amenințări direcționate contra ideilor sau amenințări ca tentativă de deprivare a unor state
de resurse naturale vitale pentru economie, sau ca tentative de cenzurare a resurselor energetice și dereglare
a prețurilor, care pot produce mari pierderi statului. Acestea pot lua și forma unor pretenții teritoriale,
incursiuni armate sau control asupra unor zone strategice.
Ca urmare, susținem că implicațiile riscurilor și amenințărilor sunt diferite pentru state, în mare parte
pentru că impactul și efectele pe care diverse amenințări le urmăresc sunt destul de inegale. Riscurile soft, de
exemplu, sunt considerate a fi tot mai importante pentru securitatea regională, aceasta fiind determinată de
faptul că nicio țară nu este capabilă să asigure de una singură soluții pentru problemele complexe cu care se
confruntă. Iar amenințările convenționale hard ar putea să aibă consecințe directe, mai ales dacă acestea
implică mijloace militare. Astăzi însă efectele unor asemenea acțiuni pot fi și indirecte. De exemplu, atacul
asupra unei infrastructuri deosebit de importante poate produce efecte în lanț pentru alte infrastructuri
economice ale unei țări, provocând prăbușirea sau scoaterea din uz (sisteme naționale energetice) sau
distrugerea unor elemente vitale pentru funcționarea unei comunități naționale moderne.
Astfel, riscurile și amenințările identificate asupra securității naționale reprezintă în sine un atentat la
adresa intereselor din toate sferele vitale ale statului, care pot fi ascunse în afara și în interiorul statului. Iar
clasificarea lor ne permite să analizăm securitatea națională ținând cont de probleme aparte sau specifice
unui sau altui stat.

2. Tipologia riscurilor și amenințărilor la adresa securității naționale

Totalitatea riscurilor, pericolelor și amenințărilor la adresa securității naționale a unui stat, înregistrate
până la această etapă, sunt prea ample, de aceea este uneori dificil a defini noțiunea de securitate. De aceea
atragem atenția asupra faptului că evaluarea amenințărilor ce se exercită sau se pot exercita asupra securității
unui stat, conform categorisirilor analizate anterior, nu se pot produce după un tipar, ci îmbracă forme
complexe. Analizându-le pe cele care se manifestă la această dată și/sau pot evolua în viitorul apropiat, în
mod direct sau indirect, putem spune că sunt de natură internă, externă sau combinată. Aceste amenințări au
devenit, de exemplu, pentru Republica Moldova „cronice", fiind consecințe ale vulnerabilității interne a
statului și a lipsei instituțiilor politice bine articulate într-un context național. Cu toate acestea, amenințările
externe rămân și ele o sursă de preocupare, căci securitatea sau lipsa ei sunt definite în relație cu
vulnerabilitățile externe și interne care amenință sau slăbește capacitatea de asigurare a securității naționale a
unui stat. În acest context, autorul Mohamed Azoob, analizând securitatea din perspectiva țărilor din lumea a
treia, susține că, deși orice criză internă a unui stat poate fi considerată un potențial factor de destabilizare a

7
securității acelui stat, va depinde de contextul spațial și temporal dacă o anumită situație va fi considerată o
amenințare sau nu.209 De exemplu, problema dispariției unei resurse strategice, cum ar fi petrolul sau apa,
poate fi vitală pentru o țară și poate fi considerată o problemă de securitate, pe când în alt stat această
problemă nu face parte din amenințări la adresa securității naționale. Iar în condițiile globalizării se pune
accentul pe aspectul economic și pe importanța resurselor economice în relațiile dintre state. Este vorba, în
primul rând, de o amenințare la adresa securității în cazul unui stat în curs de dezvoltare. Pe de altă parte,
conflictul cu privire la resursele strategice poate fi transformat în amenințare asupra securității economice a
unui stat. Pe termen lung, securitatea unui stat, inclusiv a Republicii Moldova, depinde de capacitățile sale
economice care îi permit să protejeze interesele țării. De aceea vom prezenta principalele amenințări și
riscuri la adresa securității naționale in funcție de domeniul de activitate (dimensiuni ale securității) prin
implicarea factorilor interni și externi de influență.
În literatura de specialitate, uneori, când se vorbește de riscuri și amenințări la adresa securității
naționale, se face referință la „state slabe sau puternice”210 sau la „state mici și mari 211 Barry Buzan
consideră că „distincția dintre state slabe și state puternice este esențială pentru orice analiză a securității
naționale”212 . State puternice - state slabe (weak and strong states) se are în vedere nivelul coeziunii
sociopolitice; puteri slabe - puteri puternice (weak and strong powers) se referă la capacitatea economică și
militară. Puteri slabe ca Austria, Olanda, Norvegia sunt, toate, state puternice. Puteri importante ca Brazilia,
Pakistan, Indonezia sunt considerate state slabe. Supraputerile, de altădată, URSS și China, astăzi, sunt
calificate state slabe reieșind din indicii social-politici.
În general, statele slabe sunt considerate ca sursă de insecuritate. In primul rând, există state slabe ca
urmare a unei relații de dependență de o mare putere (de exemplu, situația statelor din America Latină,
dependente, cele mai multe, de Statele Unite, sau statele membre ale CSI — dependente de Federația Rusă).
În al doilea rând, există state slabe, îndeosebi în Lumea a Treia și în spațiul postsovietic, în care elementele
fundamentale ale statalității (populație, identitate, teritoriu, structură instituțională) sunt insuficient sau
precar definite. În al treilea rând, există state slabe într-un număr de țări care, chiar dacă au realizat o
anumită formă de coeziune internă (de obicei prin regimuri politice autoritare), se manifestă pe plan
internațional ca puternice surse de instabilitate și insecuritate (Coreea de Nord, Libia, Cuba). Ceea ce este
comun statelor slabe, din oricare categorie menționată mai sus, este nivelul relativ ridicat de riscuri interne,
care oricând se pot transforma în amenințări la adresa guvernării, întrucât „statele slabe sau nu au, sau nu au
reușit să realizeze un consens politic și societal de suficientă stabilitate pentru a elimina utilizarea pe scară
largă a forței ca element major și de continuitate în viața politică a națiunii. 213
Când statul este puternic, securitatea națională se referă, îndeosebi, la protecția față de interferențele
externe, deoarece se consideră că în interiorul statului instituțiile funcționează optim, teritoriul este bine
definit, mecanismele de transfer al puterii nu pun în pericol stabilitatea politică. Când statul este slab,
asigurarea securității se referă atât la amenințările externe, cât interne.
De fapt, analiza riscurilor și amenințărilor la adresa securității naționale din perspectiva „statului slab
sau puternic” face parte dintr-un cadru mai larg de discuții, și anume securitatea „statului mic sau mare”.
Adepți ai clasificării statelor mici prin prisma puterii sunt reprezentanții realismului, care pot influența
deciziile altor state”. Puterea este intrinsec asociată posedării resurselor umane, naturale, militare,
teritoriului, potențialului economic, stabilității politice, coeziunii naționale etc. Dacă anterior statul mic era
delimitat doar pe criterii geografice (teritoriu, populație, dotare cu resurse naturale etc.), astăzi dezvoltarea
tehnologică, sistemul educațional și creșterea economică sunt cei mai importanți indicatori ai puterii unui
stat, deși foarte important mai rămâne factorul militar.214 Comparația Suediei cu Japonia este relevantă în
această privință. Deși ambele țări diferă considerabil ca teritoriu (Suedia — 450 000 km2 , Japonia - 372 200
km2), Japonia este unanim recunoscută a fi o mare putere, în timp ce Suedia este considerată a fi un stat mic.
În același timp, ambele state au un potențial economic foarte mare și ambele sunt în stare să-și asigure
securitatea, deși o abordează în mod diferit. Prin urmare, pentru securitatea unui stat mic contează nu atât
dimensiunea geografică, cât amplasarea geografică. Această comparație mai scoate în evidență un aspect
8
important, și anume acela că un stat mic nu este în mod obligatoriu și un stat slab, deși în realitate,
majoritatea statelor mici, inclusiv Republica Moldova, sunt state slabe și foarte slabe215
Astfel, în analiza naturii riscurilor și amenințărilor la adresa securității naționale este important
caracterul satului — mare sau mic și puternic sau slab. Pentru noi relevante sunt opiniile care tind să domine
gândirea despre securitatea statelor mici. În primul rând, perspectiva statelor mici este analizată ținându-se
cont de supraviețuirea lor, care depinde de ceea ce poate să facă acest stat singur pentru a-și asigura
securitatea. Din acest punct de vedere, este vorba de perspectiva internă a statului, unde acțiunile proprii ale
statelor mici pot avea un impact considerabil asupra destinului lor final. Supraviețuirea pe termen lung
depinde de calitatea diplomației statului, de găsirea unei politici corecte, a cursului celui mai înțelept, a
abordării celei mai „deștepte”216. De aici reiese și faptul că, deși Republica Moldova este un stat mic,
aceasta nu este o justificare a implicațiilor externe la adresa securității naționale. În acest cadru de analiză,
reducerea riscurilor și amenințărilor de ordin intern este mai importantă.
În al doilea rând, există opinia că securitatea statului mic este determinată de factorii externi. În acest
sens, politicile puterilor mari sunt considerate ca fiind determinante pentru destinul statelor mici (anterior noi
am numit acest fapt ca dependență). În același timp, este incontestabil faptul exercitării presiunilor din partea
marilor puteri asupra statelor aflate în zona de interes geopolitic/geostrategic, care se află la hotarele acestor
entități în „zona tampon”217 În continuare merită atenție perspectiva geopolitică a statelor mici218, căci
pentru Republica Moldova este vitală alegerea vectorului de dezvoltare. Evoluția situației geopolitice a
Republicii Moldova depinde de creșterea sau descreșterea riscurilor la adresa securității naționale, deși, în
contextul procesului de globalizare, geopolitica este deseori condamnată la inactualitate, unde globalismul ar
trebui să însemne depășirea puseurilor geopolitice.219 Totuși, considerăm că influența spațiului geopolitic
asupra stării de securitate a Republicii Moldova este o problemă complexă și importantă ca pentru orice alt
stat. Pentru Moldova procesul alegerii vectorului geopolitic este foarte dificil în toate domeniile, însă calea
istorică de dezvoltare a Moldovei ca stat european este legată de integrarea europeană. În noua arhitectură a
Europei, locul Republicii Moldova este determinat de amplasarea sa, aflându-se la confluența a trei regiuni
politico-geografice: Europa Centrală, Europa de Sud-Est și Europa de Est. După destrămarea Uniunii
Sovietice, Republica Moldova nu a întrerupt relațiile cu fostele republici sovietice din motive economice,
pentru a păstra piețele externe de desfacere și a se asigura cu resurse energetice și materie primă. Astfel,
opțiunea de integrare a Republicii Moldova cu țările Uniunii Europene sau cu Federația Rusă este influențată
de orientările și interesele geopolitice ale acestor actori, cât și de dependența Republicii Moldova de sursele
energetice externe.
Abordarea problemei integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană presupune aflarea
răspunsurilor la mai multe întrebări. Totuși, atragem atenția asupra faptului că așa probleme precum
stabilitatea politică internă, politicile energetice și comerciale, problema transnistreană au devenit mult mai
dependente de comportamentul Rusiei și Ucrainei. În același timp, partenerii occidentali ai Republicii
Moldova, care pot influența comportamentul acestor țări, se văd tot mai mult nevoiți să răspundă unor noi
sfidări în regiuni ale lumii de un interes mult mai mare pentru ei. Aceasta este determinată și de rolul
Ucrainei ca actor economic regional pe teritoriul căruia se află căi energetice spre Europa, în timp ce
teritoriul Republicii Moldova traversează numai o conductă de gaz.
În același timp, în Republica Moldova nu se dezvoltă nici perspectiva de integrare în structurile
euroatlantice pentru asigurarea securității naționale, deși mecanismele, acordurile și tratatele multiple
semnate în cadrul CSI nu sunt eficiente pentru colaborarea regională în domeniul securității. Însă integrarea
țării noastre în structurile europene depinde și de rolul ce îi este atribuit de Europa în contextul de fortificare
a securității europene. Astăzi a devenit tradițională fraza că Republica Moldova este un stat important în
contextul securității și stabilității în Europa” sau că este „un focar de instabilitate regională. 220 Pe parcursul
ultimilor ani, situația din regiunea transnistreană, controlată de forțele separatiste proruse, a devenit o
provocare la adresa intereselor de securitate și a valorilor democratice ale comunității euroatlantice lărgite.
Faptul aderării României, stat vecin, ca membru cu drepturi depline la Alianța Nord-Atlantică, precum și
9
declarațiile anterioare ale Ucrainei privind aderarea sa la NATO, păreau să fi schimbat formatul geopoliticii
regionale. Nu putem trece cu vederea specificul de securitate politică și militară ce decurg din amplasarea
geografică a Ucrainei. Fiind o putere regională, Ucraina poate contribui la schimbări în cadrul sistemului
european de securitate, în caz de un eventual conflict dintre aceasta și Rusia. În măsură egală și eventuala
integrare regională a Ucrainei și Rusiei pot duce la o destabilizare a situației pe continentul european, iar
potențialul acestui stat poate, în oarecare măsură, să schimbe balanța de putere ce s-a creat între NATO și
Rusia.
Rolul Ucrainei în cadrul securității regionale este destul de important. Orientarea geostrategică a
Ucrainei n-a fost constantă, iar evenimentele ce au avut loc în Ucraina ne spun că noi nu putem conta pe
sprijinul Ucrainei în integrarea în UE sau în aderarea la NATO ori chiar în rezolvarea conflictului
transnistrean. Problemele legate de proprietățile Republicii Moldova pe teritoriul Ucrainei, delimitarea
hotarelor, terminalul de la Giurgiulești, porțiunea de la Palanca, dar mai ales cele legate de impedimentele
pentru tranzitul prin teritoriul țării vecine a mărfurilor moldovenești exportate în spațiul CSI au demonstrat
că Ucraina este un partener nesigur. De asemenea și interesele geopolitice ale Moldovei și Ucrainei nu au
același suport și aceleași posibilități vizavi de continuarea promovării reformei și asigurarea securității
naționale sau contracararea riscurilor la adresa acesteia.
Pentru abordarea securității naționale a Republicii Moldova sub aspect geopolitic este necesar de
analizat și evenimentele care s-au produs în ultimii 18 ani în relațiile dintre centrele mari de putere în
contextul politicii mondiale. Acțiunile precum declararea de război terorismului internațional, trasarea liniei
de demarcație intre Europa de Vest și Europa de Est, recunoașterea independenței regiunii Kosovo,
conflictul armat dintre Rusia și Georgia ce s-a soldat cu recunoașterea de către prima a independenței Osetiei
de Sud și Abhaziei, susținerea de către SUA a politicii de integrare în UE și NATO a Georgiei și Ucrainei,
confruntarea latentă dintre SUA și Rusia sunt cele mai remarcabile și semnificative atât pentru întregul
sistem al relațiilor internaționale, cât și pentru Republica Moldova. Actualmente SUA se confruntă cu
diverse probleme ca: criza financiară, imaginea negativă a SUA peste hotare, războiul din Irak și cel din
Afganistan etc. Miza soluționării acestor probleme este de a-și păstra statutul de supraputere. Politica
imprevizibilă a Federației Ruse, eventualul „OPEC al gazelor naturale", instaurarea unei dominații a Iranului
în Orientul Mijlociu drept urmare a retragerii forțelor militare din Irak, inerția periculoasă a actualei crize
financiare pot limita spațiul de manevră al SUA. În această situație, Europa de Est ar putea deveni o zonă a
disputei dintre UE și Federația Rusă, mai ales dacă SUA va accepta formarea unei lumi multipolare cu mai
mulți actori regionali influenți. Sub această incidență, cu siguranță, va cădea și Republica Moldova, care va
deveni și mai vulnerabilă la acțiunile întreprinse de Federația Rusă în zona sa de interes prioritar (cu ajutorul
diferendului transnistrean) 221 .
Însă, indiferent de situațiile prefigurate mai sus, atunci când vorbim despre securitatea statelor mici și
slabe, este cert că la etapa actuală se mențin la un nivel înalt riscurile și pericolele de natură internă, care le
potențează alarmant pe cele externe. Pericolele și amenințările la adresa securității naționale a Republicii
Moldova constituie, în majoritatea lor, consecințe directe sau indirecte ale destrămării URSS, însă apreciem
că tabloul surselor de insecuritate se supune unei dinamici proprii, în care rolul esențial revine includerii
Moldovei în una din schemele de securitate viabile în contextul procesului de integrare europeană. Astfel,
între factorii externi și cei interni există o strânsă interacțiune și interdependență, puternic accentuate în
condițiile globalizării. În cazul statelor slabe, cum este Republica Moldova, sunt trei principii de bază care
pot reduce amenințările de securitate: democrația, buna guvernare și supremația legii.

2.1. Riscuri și amenințări de natură economică

Dacă analizăm natura riscurilor și amenințărilor la adresa securității naționale a Republicii Moldova,
putem retrospectiv să evidențiem faptul că, devenind un stat independent, în 1991, țara s-a confruntat de la

10
bun început cu mai mu te provoc r e or n geopolitic, economic, politic, social etc.) la adresa securității sale
naționale. Aceste provocări se refereau la trei grupuri ale factorilor de risc.
 În primul rând, era vorba de pericolul constituirii sau renașterii unor structuri cu caracter
suprimatoriu-imperial și rămânerea spațiului nostru în afara sistemelor universale de colaborare și securitate.
Se avea în vedere existența unui mediu regional, nu întru totul favorabil pentru republică, marcat de o
conjunctură economică foarte deprimată și de o zonă de instabilitate politică. Pe de altă parte, Republica
Moldova a rămas plasată nemijlocit în spațiul de interes al Federației Ruse.
 În al doilea rând, există pericolul menținerii și reactivării unor tensiuni cu caracter separatist ce pot
genera conflicte. În cazul Republicii Moldova este vorba, în special, de conflictul din partea stângă a
Nistrului.
 În al treilea rând, sunt tensiunile sociale interne ca urmare a dificultăților tranziției economice.
Tranziția Moldovei spre economia de piață, în comparație cu alte țări, a fost una de durată, caracterizată de
perioade de crize și instabilitate222 .
Prin urmare, decalajele economice dintre Republica Moldova și țările Europei Centrale și CSI s-au
aprofundat223 . În acest context putem menționa și povara mentalității moștenite din epoca sovietică. Toate
acestea, precum și alți factori analizați în cadrul acestui capitol, au determinat vulnerabilitatea extremă a
Republicii Moldova în ceea ce privește securitatea economică.
Astfel, este evident că factorul economic se califică ca fiind decisiv pentru securitatea națională și
dezvoltarea durabilă a unui stat. În mare parte, stabilizarea și creșterea economiei unei țări poate satisface
interesele cetățenilor, societății și statului, poate soluționa problemele referitoare la deficiența resurselor
necesare stabilizării situației, astfel rezolvând probleme legate de securitatea națională. În același timp,
dimensiunile securității nu pot fi realizate, în măsură totală, fără asigurarea securității economice. Această
interdependență este determinată de faptul că securitatea, în contextul procesului de globalizare, presupune
„protecția necesităților evidente, fiziologice, social-economice, spirituale și situaționale în resurse,
tehnologii, informații și idealuri morale, necesare pentru activitatea vitală și dezvoltarea populației.
Înainte de a determina principalele riscuri și amenințări economice la adresa securității naționale vom
menționa faptul că vulnerabilitatea economică, reprezentând sursa potențialelor pericole în domeniul
economic, acționează ca un veritabil catalizator al manifestării riscurilor și amenințărilor economice și nu
numai. Referindu-ne la vulnerabilitățile economice externe putem menționa faptul că ele se datorează:
acțiunii conjugate și întrepătrunderii unor procese economice care pot crea condiții favorabile pentru apariția
unor riscuri la adresa mediului de securitate național (criza energetică, limitarea accesului la sursele de
materii prime, blocada economică etc.); accentuării interdependențelor multiple între state; globalizării și
liberalizării schimburilor de orice fel de la cele comerciale la cele informaționale.
Expertul autohton V. Prohnițchi, în realizarea diagnozei asupra securității economice a Republicii
Moldova, identifică trei principale vulnerabilități la adresa securității economice a țării:
1) potențialul intelectual și tehnologic diminuat225
2) dependența de sursele energetice externe;
3) dependența financiară de creditorii externi.226
Printre vulnerabilitățile interne ce se impun a fi în atenția celor cu responsabilități în domeniile
elaborării și implementării modalităților de prevenire a acestora putem menționa: accentuarea fenomenelor
de corupție și de administrare deficitară a resurselor economice și financiare publice; reacțiile ineficiente ale
instituțiilor statului în fața acutizării fenomenelor de criminalitate economică; menținerea unor disparități de
dezvoltare economică între regiunile țării; emigrarea specialiștilor din domenii de profil. Astfel, pentru
Republica Moldova, precum și pentru alte țări, mai importante sunt vulnerabilitățile economice din situația
internă, deoarece perpetuarea și conjugarea lor pot afecta mediul de securitate național, prin generarea de
efecte interdependente, difuze și multidirecționale.

11
 Potrivit literaturii de specialitate, riscurile economice pot fi interne și externe. Autorul Traian Pigui,
printre riscurile economice interne, le menționează pe cele derivate din:
1) managementul macroeconomic (ineficiența politicii economice; politica economică descurajantă
pentru investitorii strategici străini; absența unor programe concrete pe termen scurt, mediu și lung;
disparități economice în plan teritorial și departamental; eludarea corelațiilor în dezvoltarea economică în/
din anumite sectoare și accentuarea disparităților structurale; neracordarea la procesele economice și sociale
ce caracterizează trecerea la societatea informațională; aplicarea unor politici de creditare neadecvate și
ineficiente; devalorizarea monedei naționale; limitarea accesului la tehnologia modernă, materii prime;
politici economice exclusiviste; tendințele de sufocare a economiei naționale de către companiile
multinaționale; apariția și dezvoltarea economiei subterane etc.);
2) conjunctura economică (efectele nefaste ale propagării recesiunii economice din țările dezvoltate;
cererea scăzută de produse ale economiei naționale pe piața continentală și mondială; interesul redus al unor
investitori străini pentru anumite sectoare ale economiei naționale; accesul limitat pe piața internațională de
capital, materii prime etc.; neracordarea economiei la cerințele pieței etc.; 3) politica financiară și comercială
(dezechilibrul balanței comerciale; politica de export bazată pe concentrarea acesteia pe piețe conjuncturale;
acceptarea derulării unor operațiuni de comerț exterior în condiții păgubitoare; transferarea frauduloasă peste
graniță a unei însemnate părți din avuția națională; creșterea datoriei externe; subevaluarea monedei
naționale; lipsa de fluiditate a pieței interne; rata înaltă a inflației) 227 .
De fapt, într-o economie de piață, situația normală a participanților este una de risc și nesiguranță,
generată de competiția care asigură progresul și prosperitatea națională. Cu toate imperfecțiunile sale, piața
este deocamdată cel mai eficient mecanism prin care se obține în mod sigur creșterea productivității,
producției, distribuției și consumului. Pentru realizarea acestora, piața elimină actorii ineficienți. În felul
acesta nesiguranța generată de jocul pieței este terenul fertil al unui pachet substanțial de amenințări
economice. Ele pot îmbrăca diferite forme, din care cele mai multe dintre ele nu pot fi considerate
amenințări la adresa securității naționale. În cadrul studiului „Riscuri și amenințări la adresa securității.
Identificarea, elaborarea și evaluarea soluțiilor de rezolvare nonconflictuală a diferendelor interetnice” sunt
prezentate următoarele riscuri economice la adresa securității naționale:
Interne Externe
- Subminarea unor ramuri ale economiei - Blocarea creditelor externe;
naționale; - Blocarea accesului la sursele de materii
- Activități ilegale în domeniul economiei prime deficitare pentru economia națională;
(evaziuni vamale, fiscale, economia tenebră); - Blocarea accesului la tehnologii moderne;
- Nesiguranța proprietății; -Diminuarea piețelor de desfacere;
- Devalorizarea monedei naționale; - Globalizarea economică pe un fond național
- Slăbirea sistemului bancar; incapabil de adaptare;
- Neîncrederea populației în sistemul - Regionalizarea tendențioasă;
bancar; - Neintegrarea economică în Uniunea
- Creșterea datoriei publice; Europeană 228;
- Politici economice nerealiste și neadecvate - Contrabanda, traficul ilegal de mărfuri etc.
împrejurărilor, exigențelor momentului și
specificului statului respectiv etc.

Astfel de surse de risc afectează grav securitatea economică a statului și influențează în mare măsură și
celelalte surse de risc din domeniul politic, social, cultural, informațional și militar.
În mare parte sursele de risc sunt greu de sesizat. Manifestarea lor este ascunsă și, adesea, periculoasă.
Și chiar dacă identificarea lor nu ar pune probleme deosebite, manifestarea lor îmbracă toată gama de
acțiuni, de la cele directe la cele cu efect întârziat. Spre exemplu, privatizarea trebuie să aibă efecte pozitive
în dinamizarea economiei și prevenirea riscurilor majore de natură economică. În realitate, modul cum s-a
12
efectuat, în loc să ducă la creșteri economice, a dus la situații confuze, la fraude și distrugeri care au afectat
grav situația economică a țării.229
Amenințarea economică, la nivel strategic, este un risc devenit realitate, adică un risc ce trece din
starea latentă de pericol potențial într-o stare activă, când acționează efectiv asupra obiectului său de
manifestare. Altfel spus, amenințarea economică este pericolul real specific sectorului de activitate
economică. Autorul Traian Pigui distinge două tipuri de amenințări economice, și anume: specifice și difuze.
Amenințările economice specifice au o țintă și o sursă clare. Cu alte cuvinte, ele se pot descoperi în timp util
și, prin urmare, se pot iniția măsuri adecvate și flexibile de prevenire și contracarare. De exemplu, o
amenințare economică din partea unui stat vecin este evidențiată prin: creșterea taxelor vamale la importul
tuturor produselor statului vecin sau numai la unele produse (carne, produse din carne, oțel etc.); taxe
suplimentare, la trecerea frontierei, doar pentru cetățenii statului vizat etc. Amenințările economice difuze
apar în decursul proceselor economice și financiare, mai puțin din partea unui actor statal sau nonstatal
anume, sau politice. Astfel, creșterea prețurilor la petrol, scăderea ratingului unor țări, condiționările politice
ale acordării unor împrumuturi de către organizațiile financiare internaționale și regionale, migrația
populației dinspre țările sărace către cele bogate etc. Sunt efecte ale unor procese mai largi, frecvent
identificate drept amenințări de natură economică.
Totodată, se poate afirma că amenințările economice, la fel ca vulnerabilitățile și riscurile la adresa
mediului de securitate național, cum am mai menționat, sunt percepute diferit de statele lumii. Pentru
Republica Moldova, amenințările economice interne sunt deosebit de importante, dar nu sunt de neglijat nici
amenințările economice externe. Aceasta mai ales în condițiile în care, practic, între toate statele lumii există
„un război economic" care nu ține seama de apartenența sau nu la o alianță politico-militară. De fapt,
globalizarea a accentuat dependența economică a fiecărui stat de ceilalți actori economico-financiari statali și
nonstatali. De aici, o acerbă luptă între acești actori pentru promovarea și apărarea intereselor lor de natură
economică și financiară.230
Gravitatea conținutului amenințărilor de natură economică și momentul când acestea devin factori
perturbatori ai securității naționale nu pot fi stabilite decât de factorii de decizie politică. De exemplu, relația
de dependență a capacității militare de cea economică decurge din legile și principiile luptei armate. Din
această perspectivă, în situația în care materiile prime strategice depind de import, amenințarea securității
aprovizionării poate fi clasificată drept o problemă a securității naționale a statului implicat. Puterea politică
este dependentă de baza economică a statului și influențează sistemul de relații cu ceilalți parteneri. Declinul
economic se poate datora atât unor cauze interne precum incompetența managerială, cât și unor cauze
externe precum apariția unor noi puteri economice rivale, în cazul unor mari puteri. Prin implicațiile politice
și militare, expansiunea economică relativă a unei puteri rivale poate fi percepută ca o amenințare la adresa
securității naționale. Paul Kennedy considera: „creșterea cheltuielilor militare pentru a contracara puterea în
curs de apariție a unui rival n-ar face decât să mărească viteza cu care ar avea loc propriul declin
economic”231.
O altă preocupare pentru securitatea națională o prezintă amenințările economice ale stabilității interne
în condițiile în care statele urmăresc strategii economice bazate pe maximizarea bogăției printr-un comerț
extins. Aceste politici, în timp, duc la niveluri înalte ale dependenței de comerț, pentru a susține structurile
sociale create special pe baza prosperității generale. Unele țări se specializează pe vânzarea de materii prime
și sunt dependente de această activitate, altele devin centre industriale și depind atât de aprovizionarea cu
materii prime, cât și de piețele de desfacere. Amenințările pot apărea din monopolul asupra unor resurse,
situație care poate afecta securitatea națională. De aceea tot mai mulți sunt de acord cu faptul că războaiele
viitorului nu vor mai fi motivate atât de ideologii sau de conflicte identitare, ci mai degrabă de accesul la
resurse. Epuizarea resurselor de către națiunile sărace, în condițiile menținerii unor ritmuri ridicate de
creștere demografică și a unor creșteri economice modeste, va determina mari fluxuri migratoare,
generatoare de noi surse de tensiuni și stări conflictuale, de pericole mari la adresa stabilității și păcii la nivel
global.
13
 Riscurile de natură economică, devenite amenințări prin politici inadecvate, pot duce la conflicte nu
numai de natură economică, dar pot fi considerate ca un atac la adresa securității în condițiile în care
acțiunea externă conștient dirijată generează pierderi materiale, presiuni asupra diferitor instituții și chiar
prejudicii substanțiale asupra sănătății și longevității populației statului țintă. Iar problemele sărăciei și
subdezvoltării, ale marilor discrepanțe economice și sociale la scară planetară domină dezbaterile la nivel
național și internațional. Abordarea problemelor sociale la scară globală ține de drepturile și libertățile
cetățenești, de valorile democrației. Există o legătură directă între democrație și dezvoltarea economică și
socială a unei națiuni. Nu poate exista o democrație dezvoltată într-o țară săracă. Decalajele de dezvoltare nu
sunt numai între Nord și Sud, între țările bogate și cele sărace. Asemenea dihotomii au apărut chiar și în
cadrul aceluiași stat.
În această ordine de idei, putem remarca corelația vădită dintre vulnerabilitate, risc, amenințare. De
aceea este evident că nu toate vulnerabilitățile economice devin riscuri de aceeași natură, ci doar acelea care
sunt neglijate de către cei în a căror responsabilitate de supraveghere și control intră sectorul economic. În
plus, vulnerabilitățile economice neglijate se pot amplifica, transformându-se în riscuri, dacă nu se adoptă în
mod oportun modalități de prevenire și acțiune adecvate și flexibile. La rândul lor, riscurile, în anumite
condiții, trec din starea latentă în cea activă, devenind amenințări la adresa mediului de securitate național.
De exemplu, țările care nu posedă resurse energetice sunt vulnerabile față de cele care le au. Dar această
vulnerabilitate nu devine risc decât atunci când țara sau țările deținătoare de resurse energetice intră în vreun
conflict cu statul sau statele care au nevoie de acces la respectivele resurse. La rândul său, acest risc se
transformă într-o amenințare economică reală atunci când se face apel în mod concret la diferite modalități
de a restrânge accesul unui stat sau al mai multora la resursele energetice. Însă trebuie de atras atenția asupra
faptului că nu toate vulnerabilitățile economice devin riscuri și nici toate riscurile nu se transformă automat
în amenințări economice la adresa securității naționale, ci doar acelea care au condiții favorabile de acțiune.
Gestionarea vulnerabilităților, riscurilor și amenințărilor economice se face în funcție de: interesul celor
cărora le este afectată securitatea; posibilitățile economice, financiare, militare, informaționale etc. ale celor
implicați; puterea economică, financiară, militară etc. a celor pe care i-ar avantaja o modificare
semnificativă a mediului de securitate. Acțiunile de asigurare a securității economice trebuie să țină cont de
trei principale elemente:
1) independența economică;
2) durabilitatea și stabilitatea economiei naționale;
3) capacitatea de autodezvoltare și progres.
De aceea dimensiunea economică a securității este esențială, indiferent de sistemele politice și sociale,
și asigură totdeauna consistență și putere entităților politice și sociale naționale și internaționale.

2.2. Riscuri și amenințări de natură politică

Dacă ne referim la riscurile și amenințările din domeniul politic, atunci ele sunt considerate cele mai
variabile. Factorul politic este cel mai incert și determină definirea intereselor naționale. Iar indiferența față
de interesele naționale și față de securitatea acestora condiționează fragilitatea și vulnerabilitatea întregului
organism statal. Pe de altă parte, importanța evaluării amenințărilor politice este determinată de faptul că
mass-media și lucrările de specialitate prezintă cu lux de amănunte și uneori analizează sursele de
instabilitate de natură politică existente în lume. Însă nu toate dezbaterile de caz sau comentariile reprezintă
amenințări reale. „Dacă vulnerabilitățile unui sistem de securitate, fie el național sau internațional, sunt
destul de concrete, amenințările sunt mult mai greu de identificat și definit în contextul politicii naționale și
internaționale actuale. Aceasta este consecința raportului subiectiv/obiectiv dintre indivizi”.232
Referindu-se strict la securitatea politică, Barry Buzan (1991) arată că „amenințările politice sunt
îndreptate către stabilitatea organizațională a statului. Scopul lor poate varia de la presiuni asupra guvernului

14
pentru adoptarea unei anume politici, până la răsturnarea guvernului, incitarea la secesionism și
dezorganizarea sistemului politic al statului, astfel încât să fie slăbit înainte de un atac militar. Ideea de stat,
în particular expresia identității naționale a acestuia și ideologia de susținere, precum și instituțiile care o
întruchipează sunt în mod obișnuit țintele amenințărilor politice. De vreme ce statul este în mod esențial o
entitate politică, amenințările politice sunt cel puțin la fel de temute precum cele militare. Cu atât mai
adevărat cu cât statul este mai slab”233 În acest cadru revenim la abordarea securității naționale din
perspectiva stat slab și stat puternic. Merită de menționat faptul că ceea ce este comun statelor slabe este
nivelul relativ ridicat de riscuri interne, care oricând se pot transforma în amenințări la adresa guvernării,
precum și la adresa securității internaționale, întrucât „statele slabe sau nu au, sau nu au reușit să realizeze un
consens politic și societal de suficientă stabilitate pentru a elimina utilizarea pe scară largă a forței ca
element major și de continuitate în viața politică a națiunii.
Astfel, reieșind din faptul că securitatea politică se referă la amenințările la adresa legitimității sau a
recunoașterii, fie a unităților politice, fie a patternurilor fundamentale (structuri politice, procese de
instituționalizare) dintre unități, putem vorbi de amenințări față de:
 legitimitatea internă a unității politice, care se referă în primul rând la ideologii și la alte idei
constitutive sau teme care definesc statul;
 legitimitatea externă, recunoașterea internațională.
Dacă să abordăm securitatea politică într-un cadru mai larg, atunci putem evidenția următoarele riscuri
și amenințări235:
Interne Externe
- Instabilitate politică; - Tendințe revizioniste, revendicări teritoriale
- Proliferarea extremismului; din partea unor forțe (guverne, grupări
- Criza de autoritate a instituțiilor puterii; politice, grupuri de interes etc.) din zona
- Lipsa, insuficiența sau neaplicarea corectă a respectivă de interes strategic;
legislației democratice; - Presiuni externe în problema minorităților;
- Politici de secesiune teritorială236• - Reinstalarea sferelor de influentă;
- Nedefinirea clară a interesului național; - Deteriorarea imaginii țării respective;
- Proliferarea intereselor de grup. - Regrupări geopolitice, altele decât cele
impuse de organizații regionale.

Sursele principale ale acestor riscuri se manifestă la fel și în aceiași parametri deoarece ele au la bază
interesele contradictorii, subiectivismul, lupta pentru putere și lipsa unei moralități în viața politică. 237
Situația complexă a trecerii de la o economie centralizată la o economie de piață, de la un regim politic
autoritar la unul democratic este un factor favorizant al proliferării acestor surse. Dacă să ne referim în acest
cadru de abordare al Republicii Moldova, atunci putem evidenția faptul că sfera politică a țării este
interdependentă cu nivelul de dezvoltare economică a țării. Într-o țară cu o economie dezvoltată, cetățeanul
nu este economic dependent de stat într-o măsură atât de decisivă: există un segment larg de cetățeni cu
venituri mai mult sau mai puțin bune care le permite o existență decentă. Atunci când există acest segment
de cetățeni, el este implicat mai mult în activitatea și problemele comunității la nivel local, regional și
național. Aceasta este baza societății civile puternice. Cetățeanul sărac nu-și poate permite să rupă din timpul
său liber pentru a face niște activități de voluntariat care vin să rezolve unele probleme ale comunității, căci
gândul lui permanent este la subzistență. Deși există dreptul de a participa la alegeri, pasivitatea electoratului
și absenteismul politic este un lucru caracteristic pentru Republica Moldova, deoarece nu există mecanisme
eficiente de relații dintre cetățeni și stat. Societatea civilă este la etapa embrionară, unde pasivitatea este
determinată de lipsa tradiției democratice și de nivelul scăzut de trai (majoritatea ONG-urilor activează
datorită stimulentelor financiare din exterior, care dezvoltă societatea civilă din țară).

15
 Amintim că securitatea reprezintă, la modul general, faptul de a fi la adăpost de orice pericol, în același
timp ea este raportată și la existența unui sentiment de încredere și de liniște pe care îl dă cuiva absența
oricărui pericol. În această ordine de idei, cetățenii Republicii Moldova manifestă un nivel scăzut de
încredere în instituțiile statale. Astfel, rezultatele cercetărilor sociologice, în cadrul proiectului Barometrul
Opiniei Publice, ne demonstrează că atitudinea cetățenilor față de stat rămâne neschimbată pe parcursul
anilor 1998 — 2013. Conform BOP, în mai 2012 nivelul de interes al populației țării pentru politică a scăzut
față de perioada similară a anului precedent — de la 34% în mai 2011 la 28% în 2012. 238. Interesul față de
viața politică este mai pronunțat la bărbați, locuitorii mediului urban, persoanele cu nivel înalt de studii. În
aprilie 2013, în contextul crizei politice din țară, doar aproximativ 24% din cei chestionați manifestă „foarte
mult”(7%) și „mult”(17%) interes față de politłcă239, respectiv determinând nivelul de încredere a
populației față de instituțiile puterii statului — guvern, parlament, președinție, justiție, armată, poliție. Dacă
analizăm diferențele indicilor de încredere putem observa că față de primărie (43%) acești indici sunt mai
mari decât în cazul celor față de guvern (15%) și parlament (12%), iar indicii de încredere față de armată
sunt de 42% și 27% față de poliție240. Partidele politice din Republica Moldova sunt instituțiile care au cel
mai scăzut nivel de credibilitate (8%) în rândul populației.
Această situație influențează negativ participarea populației la alegeri și împiedică funcționarea
sistemului politic democrat din țară. In acest context, menționăm că cea mai mare încredere (77%) cetățenii
republicii o au față de instituția bisericii, care în fosta URSS era scoasă în afara vieții sociale și politice. Iar
în perioada de tranziție, caracterizată de incertitudine, de neîncredere în instituțiile statale, în asigurarea
socială din partea statului, cetățenii găsesc susținere spirituală în alte instituții nonstatale, cum ar fi biserica.
Gradul de încredere față de institutele statului determină nivelul de realizare a programelor interne,
asigurând stabilitatea politică în țară. Susținerea din partea populației a instituțiilor statului determină gradul
de democratizare a țării. Considerăm că insecuritatea individuală și instabilitatea instituțiilor deposedează
exercițiul puterii politice de încredere și speranță, elemente care dau stabilitate oricărui regim politic, în mod
tradițional. Această scurtă prezentare a indicilor de încredere a populației în structurile de stat cere de a
aborda amenințările politice într-un cadru mai restrâns.
Dacă să abordăm securitatea politică într-un sens mai restrâns, atunci amenințările politice pot avea
caracter ideologic sau național și pot fi intenționale și structurale.241 Din categoria amenințărilor
intenționale se disting 242:
 generate de natura regimului politic (dictatorial, fundamentalist);
 nerecunoașterea diplomatică a statului respectiv;
 intervențiile politice specifice din partea unui stat în afacerile interne ale altui stat;
 propaganda ostilă;
 sprijinul multilateral acordat unor grupări politice antistatale;
 crearea de grupări interne, ostile statului național;
 suspendarea sau excluderea din diferite organisme de securitate;
 influențarea elaborării unor recomandări și rezoluții ale unor organisme internaționale defavorabile
pentru statul vizat.
Autorul Grigore Alexandrescu, în analiza amenințărilor structurale, susține că ele derivă din evoluția
sistemului social global în care anumite entități pot deveni anacronice în ansamblul relațiilor bilaterale. Ele
apar atunci când principiile organizatoare a două state se contrazic între ele, într-un context în care nu-și pot
ignora existența reciprocă. Mai nou, amenințările structurale pot avea la bază unele incompatibilități dintre
diferite structuri supranaționale și statele din compunerea acestora. Integrarea în anumite structuri de
securitate comportă riscuri de genul:
 transferul de prerogative naționale către structura integratoare, situație care poate fi percepută ca o
pierdere de suveranitate;
 impunerea unui sistem de norme comune, nu întotdeauna compatibil cu cel specific național;

16
  crearea instituțiilor ce vor avea în atribuții colaborarea cu organismele supranaționale, care
funcționează după norme nearmonizate cu legislația statelor pe teritoriul cărora ființează.
De asemenea, este important faptul că autorul atrage atenția asupra amenințările de ordin structural
care apar la nivelul relațiilor dintre state. Aceste amenințări pot viza:
- suveranitatea asupra unor teritorii;
- subordonarea unor partide organizate pe criterii etnice de pe teritoriul altor state;
- extrateritorialitatea legislativă.
Ca și în cazul altor tipuri de amenințări, gama amenințărilor de natură politică se completează
permanent cu noi forme și tehnici. Contracararea acestora este o activitate neîntreruptă, unde preponderentă
este stabilitatea politică. Nu există indici stric determinați ai unei situații de stabilitate politică, însă este
acceptat faptul că participarea politică competitivă și legiferată, sistemele deschise de recrutare a aparatului
executiv și independența puterilor din stat reduc substanțial punctele vulnerabile asupra cărora se pot
direcționa amenințările. În felul acesta, statul devine credibil, fapt ce atrage interesul și investițiile străine, ca
sursă de dezvoltare economică.

2.3. Riscuri și amenințări de natură socială și societală

Amintim faptul că, reieșind din analiza efectuată asupra dimensiunilor securității, exista o certă
dificultate în a delimita ce este social de ceea ce este societal. Termenul de securitate socială se refera la
securitatea financiară, locativă, a locului de muncă, familială etc., specifică indivizilor, și se studiază în
corelație cu securitatea economică. Cel deal doilea termen, securitatea societală, se referă la securitatea
identității, culturii și religiei înțelese ca procese între indivizi și grupuri. Iar aspectul amenințărilor societale
și obiectivele acestora se apropie de cele politice, căci în istoria omenirii amenințările externe de natură
socială au degenerat până la atacuri la adresa identității naționale. Însă riscurile și amenințările sociale,
precum și cele societale se produc pe fondul nemulțumirilor sociale de orice natură. Nerezolvarea sau
tergiversarea soluționări conflictelor de muncă, a conflictelor interetnice sau interconfesionale constituie tot
atâtea surse de amenințare la adresa securității naționale. În condițiile în care securitatea societală depinde de
capacitatea statelor de susținere a structurilor tradiționale de limbă, cultură, identitate etnică și religioasă,
amenințările acestor valori provin, în cea mai mare parte, din exteriorul statului, putând fi folosite și căi
interioare.
În literatura de specialitate putem întâlni următoarele riscuri si amenințări sociale:
Interne Externe
- Degradarea condiției socioprofesionale a - Emigrația cetățenilor;
cetățenilor; - Destabilizarea demografică a unei anumite
- Șomajul; regiuni;
- Exodul de creiere; - Globalizarea sărăciei (multiplicarea polilor
- Degradarea stării de sănătate; de sărăcie);
- Migrația internă; - Folosirea teritoriului național pentru
- Perturbațiile demografice (îmbătrânirea refugierea unor mari grupuri etnice venite în
populației, scăderea ratei natalității și mod ilegal din zonele de conflict.
creșterea celei a mortalității, scăderea ratei
populației active etc.);
- Sărăcirea (procentul din populație ce trăiește
sub pragul de sărăcie);
- Diminuarea sau erodarea valorilor morale în
societate și înlocuirea lor cu mentalitatea de
consumator material.

17
 Nivelul moral și spiritual al populației în mare măsură depinde de nivelul de trai244 al acesteia, iar
sărăcia este considerată una din principalele amenințări sociale. Astfel, dacă se face o analiză a distribuirii
veniturilor, de exemplu, în cazul Republicii Moldova, se constată problema împărțirii în cadrul societății în
foarte săraci și foarte bogați, este vorba de trăsături specifice modelului latinoamerican. Această polarizare
se datorează dispariției clasei de mijloc, care în țările avansate prezintă stabilitate politică și consens social și
ca rezultat - o societate cu valori democratice. În Republica Moldova nemulțumirea față de nivelul de trai,
migrațiile în masă au adus pe cale legală la guvernare partide de orientare comunistă. Deși se susține că are
loc o scădere a nivelului sărăciei în țară, totuși putem vorbi de o scădere a potențialului de cumpărare și
aceea de cauza veniturilor remise de cetățenii moldoveni care muncesc peste hotarele țării. Inegalitatea in
distribuirea veniturilor în țară influențează mobilitățile sociale care în straturile inferioare sunt destul de
limitate, ceea ce contribuie la moștenirea sărăciei din generație în generație. Copiii din familii asigurate,
inclusiv cei ai căror părinți au studii, de regulă, obțin succese mai mari. În viziunea lui A. Giddens, pentru
țările sărace sunt necesare niște strategii noi și nu numai un salt cibernetic. 246 Doar sărăcia și
subdezvoltarea este rezultatul politicii inconsecvente macroeconomice și al politicii din domeniul industrial,
distribuirea ineficace a veniturilor care, într-o oarecare măsură, se evidențiază în contextul procesului de
globalizare. Totuși există tentative de a îmbunătăți situația atât la nivel social, cât și la nivel de guvernare.
În evaluarea riscurilor și amenințărilor sociale este importantă calcularea variabilelor calității vieții247,
deoarece aceasta influențează în aprecierea de către populație a direcției țării. Termenul calitatea vieții redă
aspectele vieții omului cu indicatorii principali care determină nivelul satisfacerii. Este vorba de faptul în ce
măsură oamenii au posibilitatea să obțină ceea ce își doresc (de exemplu, profesia dorită, produse de calitate
înaltă sau cum apreciază securitatea personală etc.). Pe parcursul mai multor investigații se observă, de
asemenea, faptul că cu cât devin mai stabile așa procese sociale cum ar fi angajarea în câmpul muncii,
condițiile adecvate de muncă, remunerarea adecvată a muncii etc., cu atât oamenii au dispoziție mai bună și
au încredere că situația se va schimba în bine în timpul apropiat.
Lista riscurilor și amenințărilor sociale poate fi completată datorită existenței următorilor factori
sociali: lipsa accesului la muncă; munca copiilor; munca la negru; accesul inegal la hrană; existența unor boli
grave; accesul diferit și diferențiat la asistență medicală; poluarea apei, aerului și a solului; violența fizică;
violența domestică; abuzul asupra copiilor; lipsa demnității umane; consumul de droguri; probleme de
gender; atingeri aduse sistemului de valori; discriminare; opresiune; lipsa libertății de expresie; tortură;
represiune și, nu în ultimul rând, violarea drepturilor omului.
În general, riscurile și amenințările de natură socială sunt cauzate, în primul rând, de modernizarea
economică și socială din societățile postindustriale, unde demografia constituie unul dintre cei mai
importanți factori cu efect asupra securității naționale, ce poate fi analizat atât prin prisma paradigmei
dinamicii populației, cât și prin abordarea clasică, aceea a capitalului uman. Cele mai afectate categorii
sociale sunt femeile, tinerii și cei aflați în afara sau la marginea pieței muncii.
La nivel mondial, se manifestă câteva tendințe ale căror potențiale efecte asupra securității naționale,
regionale și globale sunt semnificative: scăderea ratei fertilității în țările în curs de dezvoltare, urbanizarea
rapidă și masivă și, nu în ultimul rând, fluxurile migraționiste. 248
În eliminarea riscurilor și amenințărilor, politica de securitate în domeniul social, de regulă, ține cont
de următoarele obiective:
1) combaterea sărăciei;
2) consolidarea dialogului și a securității sociale;
3) alinierea la normele europene în domeniul ocupării forței de muncă;
4) reforma pensiilor;
5) perfecționarea sistemului de asistență socială;

18
 6) îmbunătățirea stării de sănătate a populației;
7) asigurarea protecției copilului, ca prioritate națională, și reglementarea sistemului de adopții;
8) sprijinirea și întărirea familiei, ca entitate socială fundamentală;
9) prevenirea și combaterea marginalizării sociale;
10) dezvoltarea civismului, a solidarității sociale și a dialogului intercultural. 249
Dacă să vorbim la nivel strict societal, atunci riscurile și amenințările societale deseori se reduc la
conflictele de natură etnico-religioasă. Analiza multidimensională a unor astfel de confruntări a dus la
elaborarea de către comunitatea internațională a unor strategii și tactici pentru rezolvarea conflictelor
emergente sau în curs de desfășurare. În felul acesta se caută ca sursele de tensiune și implicit amenințările
de natură societală la adresa securității naționale cu implicații directe asupra celei internaționale să se reducă
semnificativ. Anume în acest context se observă corelația dintre securitate și religie. Este vorba de faptul că
unii indivizi, grupuri și comunități sociale recurg la religiile care prin constituția lor sunt apte de a forma
conștiințe dogmatice, inocula fanatismul, provocând fundamentalismul conservator, agresiv și revoluționar,
precum fenomenul integrismului.250
Deși multă vreme factorul religios nu a fost considerat adevărata problemă a securității naționale, la
momentul în care s-a constatat că avea potențial de a inflama o stare de tensiune sau conflict între state,
modul de abordare a acestui factor a fost reconsiderat- l . Asta pentru că factorul religios, alături de cel etnic,
capătă o importanță majoră în analiza de securitate, în sensul că indivizii sau grupurile religioase sau etnice
pot deveni o problemă de securitate națională, comportamentul acestora degenerând spre acțiuni teroriste,
separatiste, revoluționare etc. În acest sens, o preocupare prezintă existența a mai multor tradiții religioase în
anumite zone de frontieră, care provoacă mișcări de populații cu transformări ale hărții religioase. Astfel, în
India de Nord-Est, la hotarul cu Bangladesh, autoritățile indiene au construit o barieră care acoperă aproape
o treime din această frontieră — mai mult de 4800 km. În afara subcontinentului indian, puțini oameni
cunosc acest fapt, pentru că este vorba de zonele rar vizitate de turiști. Scopul barierei este de a descuraja
trecerile clandestine ale militanților extremiști; zona cunoaște un număr mare de grupări insurgente și
imigranți din Bangladesh, care vin în număr mare pentru a încerca să găsească o viață mai bună. Dar în
spatele acestei explicații se ascunde teama responsabililor de securitatea indiană față de creșterea rapidă a
populației musulmane din India de Nord-Est (inclusiv Assam), cu consecințe pe termen mai lung pentru
echilibrul politic.
În acest cadru, vom menționa condițiile suficient necesare pentru transformarea religiei în factor de
generare a conflictelor armate, care pot fi: existența într-un spațiu a unor puternice discriminări religioase;
combinarea discriminărilor religioase cu cele etnico-culturale și politice și cu decalajele economico-sociale;
prozelitismul religios agresiv și violent; fundamentalismul religios, cu precădere islamic etc.
Factorii care stimulează și agravează conflictele religioase: polaritatea sistemului politic (cristalizarea
și funcționarea unei puteri centrale omnipotente și exclusiviste); instituții politico-administrative slabe,
ineficiente, corupte, nefuncționale; gradul slab de materializare a coerenței social-economice (decalaje
sociale periculoase, grefate pe tribalism, regionalism, antagonisme etnoculturale și religioase).
Cele mai cunoscute forme de conflict: acțiuni paramilitare inclusiv de tip gherilă sau „intifada"; acțiuni
de tip terorist (intern și internațional); război etno-religios clasic (Bosnia și Herțegovina); acțiuni combinate
(gherilă, terorism, război etno-religios clasic).
Dacă privim din perspectiva transnațională, printre problemele ce țin de factorul religios și securitatea
națională se evidențiază faptul că în Europa, precum și în lume, un pericol cu posibilități enorme de
extindere transfrontalieră provine din partea curentelor religioase, care sunt asociate cu sectarismu125.
Sectele au implicații, ce nu trebuie de neglijat, asupra securității, reprezentând o gravă problemă socială,
deoarece pun în discuție valorile și tradiția familială, siguranța individului și a statului. În același timp,
egocentrismul unor secte cu origini teologice și ritualice, divizarea societății în „puri” și „satanici” constituie
riscuri la adresa coerenței sociale și reprezintă uneori adevărate grupuri de presiune ce provoacă o anarhie

19
internă constantă. Acest tip de curent religios constituie un fenomen care, prin escaladarea extremă a unor
aspecte doctrinare, violează valorile și instituțiile societății, afectează echilibrul social, iar uneori se
antrenează în războaie de gherilă contra autorităților. Trăsătura comună a sectelor, indiferent de baza lor
axiologică, este în mișcarea anticultică, aceasta fiind un risc dezintegrator la adresa sistemului social global
prin obiectivele propovăduite: atacarea cultului familiei, practici sexuale bizare, exploatarea de către
„profeți” a unor mase umane, evaziune de taxe, intrigi politice etc. 253
Unele dintre cele mai mari tragedii provocate de secte au avut ca substrat tocmai interpretarea
tendențioasă a textului Apocalipsei. Este cazul sectei „Templul Poporului”, care s-a remarcat prin
sinuciderea în masă, la 29 noiembrie 1978, a cca 1000 dintre adepți; al sectei „Davidienilor” din Statele
Unite ale Americii (1993) și al sectei „Ordinului Templului Solar” (1994 și 1995), atacul cu gaz sarin254 al
sectei „AUM” în metroul din Tokio (1995) și suicidul colectiv de la „Heaven's Gate” din Los Angeles
(1995). Un alt exemplu este gruparea hindusă „Ananda Marga” (Calea Fericirii), care își selecționează
adepții, în special, din rândul tinerilor din casele de copii. Acestora li se aplică procedee devenite deja
tradiționale de „spălare a creierului", pentru a fi transformați în soldați ai mișcării în cauză.

2.4. Amenințări militare

Amenințările de natură militară nu mai ocupă, în mod tradițional, poziția centrală în securitatea
națională. Acțiunea militară pune în pericol toate componentele statului: baza fizică (teritoriul) poate fi
ocupată (parțial sau total) sau afectată ca ecosistem, structura instituțională poate fi dezmembrată, ideea de
stat poate fi subminată. 255 Realizări semnificative din domeniul politic, industrial, cultural, obținute prin
eforturile mai multor generații, pot fi anulate prin utilizarea forței.
În acest cadru, amintim situația Suediei, care in timpul războiului rece s-a aflat în permanență în fața
unei astfel de amenințări: vulnerabilă, datorită așezării sale geografice, lungimii mari a țărmurilor la Marea
Baltică, putea deveni obiectul unei agresiuni militare sovietice.
Suedia a reușit să evite transformările acestei vulnerabilități în amenințare printr-o politică de
consolidare pe plan intern (pentru reducerea riscului) și o politică de securitate neutră, prin promovarea unei
mișcări de pace la nivel mondial, concomitent cu întărirea forței sale militare. Țara a jucat ambele variante
de securitate: o politică internațională de inspirație liberală (neutralitate, mișcare pentru pace) și o strategie
de securitate națională de tip realist (forță militară semnificativă). Astfel că, în perioada atât de dificilă a
confruntării Est-Vest, securitatea Suediei a fost obținută prin neutralitate strategică, politică de pace pe plan
extern și forță militară puternică pe plan intern.
Deși pe fondul reducerii semnificative a amenințărilor de ordin militar după 1990 are loc o redefinire a
securității militare, totuși cea mai mare parte a statelor rămân, în continuare, expuse amenințărilor de ordin
militar. De aceea statele caută sa-și asigure securitatea națională prin aderarea la anumite structuri de
securitate. În cazul statelor din aria euroatlantică, un conflict militar, sub forma unei agresiuni militare, este
improbabil. Securitatea militară a țărilor membre ale NATO, deși nu este garantată în mod absolut, este
totuși asigurată prin intermediul mecanismelor Alianței Nord-Atlantice.
Revenind la percepția militară a amenințărilor la adresa securității unui stat, situația este ușor de
înțeles, deoarece acțiunea de forță este o putere ce determină pierderi ireparabile atât pentru baza
organizațională a statelor vizate, cât și pentru existența populației acestora. Folosirea forței rupe relațiile
pașnice dintre actorii internaționali și pune capăt recunoașterii diplomatice. Competitivitatea obișnuită în
sectoarele politic, economic și social este înlocuită de competiția militară cu finalități dramatice. Efectul
multiplu, distructiv și de cele mai multe ori ireparabil al consecințelor amenințărilor militare se află în
centrul preocupărilor specialiștilor în securitate256

20
 Disproporția de potențial militar existentă este de natură să neliniștească unele state sau grupări de
state importante. Canalizarea acumulărilor militare către rezolvarea problemelor istorice dintre state explică
accentul disproporționat pus pe componenta militară a securității, chiar și în perioada actuală, în care
amenințările din alte sectoare prezintă pericole mai mari și mai apropiate.
Sectorul militar are o dinamică independentă de dezvoltare, chiar și în statele în care controlul civil
asupra armatei este eficient. Întrucât capacitatea militară este încă o realitate a cărei existență este
determinantă atât de susținerea și promovarea intereselor statelor în mediul internațional, cât și de
fortificarea securității naționale și, în cazul alianțelor, comune, se poate naște ușor confuzia semnalelor pe
care statele le generează continuu. Teama de înfrângere determină statele să-și aducă forțele armate la
parametrii necesari respingerii efectelor amenințărilor percepute.
Cursele înarmărilor sunt surse de amenințare generate de competiția militară deschisă sau disimulată
dintre state. Acestea pot acoperi un spectru de la insesizabil la periculos (așa cum a fost caracterizată pe
timpul războiului rece). O cursă a înarmărilor de mică intensitate poate fi greu ruptă din contextul dorinței
firești de menținere a unui statu-quo militar a fiecărui actor internațional. O asemenea concluzie poate fi
trasă în situația în care din PIB se alocă, pentru cheltuieli militare, un procent moderat și constant. Când,
dimpotrivă, PIB-ul este afectat de o alocare bugetară militară semnificativă și în creștere, putem aprecia că
situația tinde să destabilizeze echilibrul strategic în arealul respectiv, amenințând grav nu numai securitatea
statelor din zonă, dar și pe cea internațională.257
Amenințările directe au diferite modalități de manifestare: de la hărțuirea persoanelor și bunurilor care
aparțin unor state aflate în afara frontierelor naționale la raiduri și incursiuni pe teritoriul acestuia; de la
blocadă și zone de interdicției aeriană sau navală la demonstrații de forță, mobilizări de trupe la frontiere,
acțiuni ale forțelor speciale și ale celor de cercetare-diversiune în interiorul statului țintă. În cadrul
structurilor internaționale, o categorie importantă de amenințări militare, de exemplu la adresa unui stat
membru al NATO, o constituie și amenințările îndreptate, în mod direct, asupra unor aliați sau alianței, în
general.
Când amenințarea la adresa securității naționale este de natură internă, securitatea militară se referă
îndeosebi la capacitatea elitei conducătoare de a menține pacea civilă, integritatea teritorială și funcționarea
instituțiilor față de propriii cetățeni. În categoria riscurilor militare de natură internă pot fi enumerate:
- crearea imaginii inutilității armatei și inducerea ideii că nu mai este nevoie de o astfel de instituție;
- posibila apariție a unor tendințe secesioniste prin violență;
- proliferarea amenințărilor teroriste și diversioniste;
- sabotaje la obiective militare de importanță strategică;
- scăderea capacității de luptă a forțelor armate sub o anumită limită;
- deteriorarea relațiilor între structurile de forță ale statului;
- carențe în pregătirea teritoriului, economiei și populației pentru apărare;
- deteriorarea industriei de apărare;
- lipsa (insuficiența) unei legislații moderne și clare în domeniul securității naționale;
- eșuarea reformei sistemului militar.
Amenințările militare externe au în vedere relevanța utilizării forței în relațiile internaționale. Este
vorba de aspectul ofensiv sau defensiv, de agresiune sau apărare. Când amenințarea este de natură externă,
securitatea militară se referă la capacitatea militară a statului de a face față agresiunii. Iar definirea și
construirea capacității militare se face, de obicei, în funcție de vulnerabilități. Iată principalele amenințări la
adresa securității militare prin implicarea factorilor externi:
- pericolul potențial al unei agresiuni militare directe;
- existența unor conflicte deschise sau latente în vecinătatea teritoriului național;
- proliferarea armamentului neconvențional;
- pericolul nuclear;
21
 - pericolul folosirii altor arme de distrugere în masă;
- proliferarea sistemelor de arme și a strategiilor războiului non-contact;
- proliferarea armamentului cosmic și a structurilor militare cosmice;
- accentuarea decalajelor de potențial militar;
- blocarea accesului la tehnologii militare moderne;
- neintegrarea în structurile de securitate euroatlantice.
Vom atrage atenția asupra faptului că evoluțiile din mediul de securitate actual necesită o reconsiderare
nu numai a conceptului de securitate militară, dar și a celui de agresiune, care tradițional avea o implicație
pur militară. Astăzi, asigurarea securității naționale se realizează în condițiile în care impunerea voinței
asupra adversarului se poate face prin acțiuni naltele decât războiul” în toate domeniile de activitate: politic,
economico-financiar, informațional, psihologic, cultural etc.

2.5. Amenințări de natură ecologică

În cadrul procesului de globalizare sursele de amenințare la adresa securității diferă în mod
fundamental de cele de la sfârșitul mileniului trecut. Actualmente provocările nu sunt explicite și generează
amenințări mult mai difuze și deci mai dificile de localizat și combătut cu mijloace tradiționale. Astfel
amenințările pot fi analizate nu numai din perspectivă geografică, ci și din perspectivă funcțională. În același
timp, globalizarea a evidențiat existența unui adevărat „efect de domino” în relația omului cu natura, cu
consecințe directe tot mai dificil de gestionat. Iar abordările actuale ale problematicii securității naționale se
văd nevoite să țină tot mai mult seama de securitatea mediului înconjurător, de evoluțiile/involuțiile unor
fenomene naturale cu impact fundamental asupra existenței civilizației umane. Amintim faptul că
amenințarea de natură ecologică își face simțită prezența, în special, atunci când degradarea mediului
coincide cu prezența unei stări de insecuritate a unei regiuni sau țări. În acest caz pot să apară animozități,
inexistente până atunci, dintre locuitorii unor zone diferite sau între grupuri (etnice, religioase), generate de
poluare, insuficiența resurselor naturale etc. De aceea amenințările de natură ecologică nu pot fi gestionate
de o singură țară, iar în literatura de specialitate se vorbește de caracterul transnațional al acestor amenințări,
care îmbină atât instrumente politice, economico-financiare, cât și strategii de utilizare a noilor tehnologii.
Studiile de specialitate258 au arătat că, în principal, există trei categorii de amenințări ce definesc
dimensiunea ecologică a securității:
I. Amenințările din partea mediului natural la adresa civilizației umane, ce nu sunt rezultatul acțiunilor
umane: cutremurele și erupțiile vulcanice, asupra cărora există dezbateri în ceea ce privește cauzele
producerii lor; căderile de meteoriți, ciclul natural de întoarcere la o epocă glaciară.
II. Amenințările cauzate de acțiunile umane asupra sistemelor naturale sau structurilor planetei, atunci
când schimbările făcute par a constitui amenințări existențiale la adresa unei părți sau a întregii civilizații.
Un exemplu evident este poluarea, ce are printre efecte distrugerea stratului de ozon.
III. Amenințările cauzate de acțiunile umane asupra sistemelor naturale sau structurilor planetei, atunci
când schimbările făcute nu par a constitui amenințări existențiale la adresa unei părți sau a întregii civilizații,
însă, pe termen lung, există efecte perverse (de exemplu, exploatarea resurselor minerale).
Aceste trei categorii cuprind o varietate de probleme:
- distrugerea ecosistemelor: schimbarea climei, pierderea biodiversității, distrugerea pădurilor,
deșertificarea, distrugerea stratului de ozon, diverse forme de poluare etc.;
- problemele energetice: reducerea, raritatea și distribuția inegală a resurselor naturale, poluarea,
gestionarea dezastrelor (nucleare, chimice);
- probleme demografice: creșterea populației și implicit a consumului în raport cu resursele planetei,
condițiile insalubre de trai și răspândirea bolilor infecțioase, urbanizarea irațională etc.;
22
 - probleme legate de hrană: sărăcia, foametea, consumul în exces, degradarea terenurilor cultivabile și
a resurselor de apă etc.;
- probleme economice: menținerea unor modele nesustenabile de producție, instabilitate socială legată
de existența lipsurilor și a distribuției inegale a resurselor etc.;
- conflicte sociale: războaiele ce produc pierderi ecologice.259
Aceste probleme, cu excepția categoriei „distrugerea ecosistemelor", nu au o sfidare exclusiv
ecologică. Ele se intersectează cu celelalte dimensiuni ale existenței umane, implicit ale securității, însă aici
sunt privite din punctul de vedere al impactului pe care îl au asupra mediului natural. Mai mult, degradarea
mediului include un șir de disfuncții majore și complexe, care se întrețin unele pe altele, sporind lanțul
vulnerabilităților. De exemplu, despăduririle duc la degradarea solului, ceea ce influențează negativ
producția agricolă. Aceasta afectează atât exporturile, cât și rezervele de hrană ale populației, determinând
apariția anumitor boli, scăderea coeziunii sociale și, implicit, mișcări sociale. În acest context, sunt
accentuate tendințe precum violența, instabilitatea politică, dar și strămutări masive de populație.
Reieșind din cadrul de probleme menționate anterior, evidențiem problema scăderii rezervelor de apă
potabilă, care poate fi urmată de tensiuni și conflicte pentru stăpânirea și exploatarea resurselor rămase. În
prezent, această situație se regăsește în bazinul fluviului Eufrat260, Kenya26 ), bazinul fluviului Colorado
între Mexic și SUA, bazinul superior al Nilului între Egipt și Sudan etc. Unii specialiști o consideră
„amenințarea viitorului", estimând că efectele vor fi mai importante decât cele ale amenințărilor teroriste.
În prezent, aproape 80 de țări se confruntă cu dificultăți de aprovizionare cu apă, iar potrivit
estimărilor, cererea mondială se va dubla până în anul 2025, ca urmare a exploziei demografice și a
dezvoltării socioeconomice. Totodată, având în vedere accelerarea procesului de deșertificare (Asia Centrală,
Africa de Nord, sudul Europei), diminuarea drastică a precipitațiilor pe zone din ce în ce mai întinse, precum
și coborârea pânzei freatice, pe termen lung, sunt create premise pentru declanșarea unui război al apei, ale
cărui implicații ar depăși cadrul regional. Riscul unui astfel de conflict este crescut în special în regiunile cu
o rată demografică ridicată, dar și cu resurse limitate de apă (Africa de Nord și de Est, Orientul Mijlociu)
262 În general, accesul limitat la resurse în conexiune cu anumite amenințări de natură ecologică pot deveni
cauze ale unor confruntări militare (distribuția apei, poluarea excesivă, distrugerea florei și faunei ș.a.).
Rezoluția ONU nr. 2200 A(XXI) din 16.12.1966 stabilește că statele au dreptul suveran de a-și exploata
propriile resurse din teritoriul național, în funcție de politica națională în domeniul mediului înconjurător, și
au datoria de a asigura ca activitățile, exercitate în limitele jurisdicției lor, să nu provoace daune mediului
înconjurător din alte state. În caz contrar, caracterul transfrontalier al amenințărilor de acest fel poate fi cauza
și fermentul unor stări conflictuale greu de gestionat.
Astfel, în cadrul studiilor privind securitatea ecologică sunt actuale abordările care se axează pe
stabilirea unei relații cauzale între modificările produse în mediul înconjurător și conflict. În acest sens,
Thomas Homer-Dixon, unul dintre pionierii acestui domeniu, a intenționat să identifice legături între
raritatea resurselor naturale. Analizele sale s-au bazat cu precădere pe studii de caz din țările în dezvoltare,
care prin deficit de resurse naturale, cum ar fi de teren agricol și de apă proaspătă ar putea contribui la
insurgență, ciocniri etnice, terorism, genocid. Țările sărace sunt mult mai vulnerabile la modificările
mediului decât cele dezvoltate și, prin urmare, conflictele cauzate de problemele mediului înconjurător sunt
mult mai probabile în țările în dezvoltare. Ca urmare, Homer-Dixon susține faptul că modificările mediului
înconjurător provoacă modificări sociale, iar acestea din urmă sunt cauza predominantă a conflictelor
internaționale263 .
Dintre caracteristicile conflictelor ecologice precizăm:
— Nu în fiecare caz, presiunea exercitată asupra mediului înconjurător duce la conflict sau la
izbucnirea unor evenimente violente. Degradarea mediului și raritatea resurselor naturale se adaugă altor
factori sociali, economici și politici, care generează un conflict. Cele mai multe cazuri, unde degradarea

23
mediului și raritatea resurselor măresc potențialul de violență, sunt cele din țările în dezvoltare sau cele aflate
în tranziție sau criză.
— Presiunea asupra mediului trece printr-o serie de etape înainte să se transforme în conflict, cum ar
fi migrație, dislocări de populație, sărăcie, insecuritate alimentară, disfuncționalități ale instituțiilor sociale și
politice. Se poate face o diferență în ceea ce privește consecințele imediate ale rarității resurselor naturale
regenerabile și ale degradării mediului. Efectele diminuării resurselor naturale se reflectă în depresia
economică, la care se ajunge de cele mai multe ori în mod direct. Degradarea mediului, însă numai
combinată cu alți factori de natură socială, economică, politică, poate duce la violență.
— Presiunea existentă asupra mediului înconjurător poate avea roluri diferite în dinamica unui conflict
: 1) sursa structurală a conflictului: mediul este perceput ca un factor permanent care afectează interesele și
preferințele subiecților implicați; 2) catalizator pentru conflict: presiunea asupra mediului este exacerbată
printr-o situație socioeconomică instabilă, iar rezultatul este o creștere a incidenței sau escaladarea
conflictului; 3) instigator în cadrul conflictului: presiunea asupra mediului instigă la conflict când cauzele
sunt percepute ca amenințări acute la adresa intereselor unui grup ca urmare a unei schimbări neașteptate în
sfera de mediu264
Merită atenție faptul că în literatura de specialitate conflictele care se declanșează din considerente
ecologice pot fi clasificate în mai multe categorii. Thomas Homer-Dixon a identificat trei astfel de categorii,
care se regăsesc ușor modificate în cadrul studiului efectuat de NATO/ CCMS265 În general, conflictele pot
fi clasificate în felul următor:
1. Conflicte cauzate de raritatea resurselor mediului înconjurător apar când actorii (state) calculează
interesele unui joc cu suma nulă sau negativă. Acest tip de conflicte pornește de la problema distribuției
resurselor, fiind cauzate de dependența asimetrică de cantitatea și calitatea resurselor (de exemplu, resursele
de apă, piscicole, producția agricolă). Așa cum am mai menționat anterior, bazinele de apă dulce împărțite
între mai multe state sunt exemplul cel mai des întâlnit de astfel de dispute (de exemplu, Nilul, Iordanul,
Lacul Aral). Probabilitatea ca resursele naturale să se transforme în obiect al unor dispute politice și/sau
militare este influențată și de factorii următori: a) gradul de raritate a resurselor, care depinde de distribuția
geografică inegală a acestora; b) măsura în care acestea sunt împărțite de două sau mai multe grupuri, care
complică, de regulă, faptul că resursele sunt inegal distribuite pe glob; c) puterea relativă a grupurilor; d)
accesul limitat la resurse alternative.
2. Conflicte etno-politice apar atunci când unul sau mai multe grupuri etnice împart o regiune afectată
de degradarea mediului și/sau de presiunea rarității resurselor naturale. De asemenea, dacă un grup depinde
de regiunea geografică vecină, care are un nivel diferit de productivitate, se poate ajunge la conflict violent
dacă grupul discriminat invadează teritoriul comunității vecine mult mai avantajate.
3. Conflicte cauzate de migrație - sunt provocate fie de migrarea voluntară, fie de dislocările forțate de
populație. Migrația este indusă de schimbări structurale ale mediului, cum ar fi seceta prelungită, inundații,
eroziunea solului (deșertificare), care duc la părăsirea acestor zone pentru regiuni cu condiții de viață mai
prielnice (regiuni fertile, regiuni urbane și semiurbane). În puține cazuri este vorba de dislocări bruște și
spontane de populație (de exemplu, seceta neașteptată). De cele mai multe ori, există o infiltrare permanentă
a populației în regiunile cu condiții mai prielnice.
4. Conflictele cauzate de modificările globale ale mediului. În această categorie sunt incluse efectele
schimbărilor climatice, deși studiul NATO/CCMS indică faptul că până în momentul elaborării acestuia
(1999), aceste fenomene nu au avut încă consecințe imediate asupra securității, dar reprezintă o sursă
potențială în viitor266
Modificările climatice au la bază emisiile crescute de CA, care se traduc în temperaturi ridicate la nivel
global, cu o serie de alte implicații pentru mediul înconjurător: 1) schimbări ale regimului climatic: mai
multe inundații și secete în anumite regiuni, cu efecte directe asupra agriculturii, silviculturii, resurselor
24
piscicole; 2) diminuarea resurselor de apă dulce; 3) crize alimentare cauzate de scăderea producției agricole
în zonele tropicale și subtropicale; 4) inundații cauzate de creșterea nivelului apelor Oceanului Planetar, care
vor afecta statele insulare și zonele costiere joase; 5) răspândirea de boli cauzate de căldura și extinderea
ariei insectelor purtătoare de boli; 6) pierderea de biodiversitate speciile adaptate unui climat rece ar putea
dispare din cauza încălzirii climei, dacă nu pot migra; 7) daune produse în echilibrul ecosistemelor (de
exemplu ecosistemele marine prin dispariția coralilor).
Cauzele acestor amenințări se află atât în procesele interne ale planetei, cât și în cele externe, de natură
umană sau nu. Principala cauză este considerată a fi emisia așa-numitor gaze de seră, în special dioxidul de
carbon, metan și oxidul nitros rezultate din arderile de combustibili, activitățile industriale și agricole.
Gazele de seră creează efectul de seră, care, în limite naturale, ajută la menținerea vieții pe pământ (fără
acest efect, temperaturile ar fi cu 300C mai scăzute), însă în mari cantități cauzează distrugerea stratului de
ozon din atmosferă și favorizează încălzirea excesivă a planetei. Comunitatea internațională a luat măsuri ce
se doresc a fi eficiente, însă nu toate țările sunt de acord cu ele. Astfel, prin Protocolul de la Kyoto (devenit
operant din februarie 2005), țările industrializate sunt constrânse să reducă, până în 2008-2012, emisiile de
carbon cu 5% sub nivelul înregistrat în anul 1990, în timp ce țările în curs de dezvoltare vor fi finanțate în
scopul dezvoltării sustenabile a domeniilor energetic, industrial, al producerii tehnologiilor „curate” și al
gestionării deșeurilor toxice267
Creșterea numărului de dezastre naturale implică realocarea forțelor militare din zonele de operații
către zonele de catastrofă. Refugiații în urma unor astfel de evenimente pot crea presiune asupra țărilor
vecine primitoare, conducând la conflicte etnice sau cauzate de oferta scăzută a resurselor naturale
comparativ cu cererea existentă.
Astfel, riscurile de securitate generate de fenomenul încălzirii globale afectează activitatea
organismelor militare, deoarece acestea sunt parte integrantă a societății și unul din instrumentele prin care
statul poate reacționa în caz de necesitate majoră. Reieșind din caracterul asimetric al amenințărilor la adresa
securității naționale, devine necesară dezvoltarea unor mecanisme pentru menținerea unor forțe armate
flexibile, adaptate noilor amenințări, capabile să evolueze cu eficiență maximă, indiferent de condițiile
climatice ale teatrului de operații. Dezvoltarea unui organism militar performant ce dispune de capabilități
necesare proiecției forțelor și intervenției într-un teatru de operații în condiții climatice extreme necesită
fonduri foarte mari, pe care și le pot permite doar statele cu economii puternice și cu interese regionale sau
globale.
Schimbările climatice exercită o influență asupra stării de operativitate a structurilor armatei, în special
asupra următoarelor aspecte:
- comportamentul / modul de acțiune al militarilor;
- concepția de întrebuințare în luptă / operație a forțelor și mijloacelor;
- funcționarea armamentului și tehnicii de luptă;
- sistemul de asigurare logistică (aprovizionare cu apă, alimente, muniții);
-asigurarea asistenței medicale;
- desfășurarea transporturilor de aprovizionare / evacuare.
Principala formă de răspuns a statelor dezvoltate, în condițiile în care fenomenul schimbărilor
climatice a devenit ireversibil,268 constă în studierea acestora pentru identificarea formelor optime de
adaptare a structurii, înzestrării și misiunilor armatei naționale la noile condiții de mediu269.
Astfel, riscurile și amenințările de natură ecologică trec printr-un proces de schimbare, care este
considerat de oamenii de știință drept accelerat și ireversibil, deoarece, pe termen mediu și lung, condițiile de
mediu se pot schimba semnificativ, dimensiunea și consecințele acestei schimbări nefiind cunoscute exact.
În același timp, putem observa faptul că problemele ecologice globale afectează atât sistemul de securitate la
nivel global, cât și mecanismul de realizare a obiectivelor de securitate națională. Din aceste considerente
unii autori susțin faptul că problematica securității mediului trebuie reconsiderată, punându-se accentul pe
25
profilaxie și, în paralel, pe terapie270. Asigurarea securității mediului presupune două direcții fundamentale
de acțiune:
- Profilaxia/prevenirea (activitatea proactivă) — realizarea cadrului legal, educația, eco-tehnologiile,
economia verde etc.
- Terapia (activitatea reactivă/coercitivă) — impunerea și implementarea legislației specifice, refacerea
mediului înglobant, protecția mediului, ecologizarea etc.
Dacă ținem cont de aceste două acțiuni în contracararea riscurilor și amenințărilor de natură ecologică,
atunci putem contribui la fundamentarea culturii ecologice. Un mijloc important de ridicare a nivelului
culturii ecologice, de formare a conștiinței sociale și individuale îl constituie sistemul de instruire și educație
ecologică continuă. El este menit să soluționeze sarcinile formării concepției științifice despre lume,
propagării cunoștințelor ecologice și educării membrilor societății a simțului responsabilității pentru
protecția naturii271 . Astfel, printr-o educație continuă, statele și cetățenii săi devin atât furnizori, cât și
beneficiari de securitate în egală măsură. Studiile au demonstrat că prevenirea, profilaxia este de cel puțin
1000-10000 de ori mai ieftină decât terapia; unele dezechilibre ale ecosistemelor precum dispariția, spre
exemplu, a unor specii - nu mai pot fi refăcute.

2.6. Alte provocări la adresa securității naționale

Amintim faptul că totalitatea provocărilor, riscurilor și amenințărilor analizate anterior nu pot fi văzute
în mod izolat unele de altele. În același timp, acestea nu sunt unicele cu impact la adresa securității naționale.
Țările se confruntă cu un complex de amenințări specifice, complicate și independente. Având în vedere
faptul că acestea pot fi puse în aplicare prin mijloace care nu presupun, neapărat, forța armată, sunt frecvente
situațiile în care și răspunsul se bazează pe utilizarea altor instrumente de contracarare decât cele militare sau
impun o pregătire susținută pentru a dezvolta un set de răspunsuri flexibile (prin capacități militare,
nonmilitare sau combinate). Astfel, lista amenințărilor poate fi completată, dar nu definitiv, cu următoarele
provocări la adresa securității naționale:
Fenomenul terorist a devenit o realitate cu implicații globale greu de prevenit și gestionat. El nu se mai
prezintă doar ca un gest criminal mărunt, produs în disperare de cauză la o anumită evoluție a sistemului
social. Acum el s-a consacrat ca o acțiune îndreptată împotriva ordinii de drept, deosebit de violentă,
desfășurată în afara și contra normelor naționale și internaționale272
Cu ajutorul mijloacelor militare și bazându-se pe elemente de război psihologic, terorismul urmărește
obținerea unor avantaje exclusiv sectare, prevalându-se de așa-zise percepte religioase. Ciocnirile dintre
teroriști și forțele de ordine sunt sporadice, uneori spectaculoase, desfășurate în prezența și cu sacrificiul
populației pașnice. Armamentul folosit este un amestec de cibernetică, high-tech și mijloace artizanale.
Progresul tehnic a pus la dispoziția unor indivizi asociali capacități distructive care, altădată, erau destinate
doar guvernelor și armatelor273
Combaterea eficientă a terorismului internațional nu are limită. Această acțiune implică utilizarea
maximă de instrumente financiare pentru stoparea fluxurilor de fonduri, cooperarea substanțială la frontiere,
schimbul fără restricții de informații cu toți partenerii și uniformizarea legislației interne și internaționale.
Amenințări la adresa spațiului cibernetic. Infrastructura critică, rețelele de transport, de comunicare,
internet sau sursele de alimentare sunt vitale în funcționarea economiilor moderne. Atacurile împotriva
acestora, indiferent că sunt private sau de stat, prin intermediul spațiului virtual, au dat o nouă dimensiune
spectrului conflictului, mediul cibernetic devenind o nouă potențială armă atât în domeniul economic, cât și
politic sau militar. Mai mult, conectivitatea tot mai mare între sistemele informatice creează oportunități
pentru atacatori să perturbe bazele de date, sistemele de comunicații, de alimentare cu energie electrică,
conducte de transport al combustibilului, rafinării, rețele financiare, precum și alte elemente ale
infrastructurii critice.
26
 Informația este vulnerabilă în toate fazele obținerii, stocării și difuzării ei, fapt ce poate fi compensat
prin dezvoltarea programelor coerente de asigurare a vitalității spațiului cibernetic. Importanța deosebită
acordată de americani circuitului liber și protejat al informațiilor a determinat elaborarea unei Strategii
naționale de securitate cibernetică274. Prin aceasta sunt stabilite cinci priorități naționale pentru realizarea
scopului propus:
- un sistem de răspuns în caz de perturbare a traficului informațiilor;
- un program național de reducere a vulnerabilităților și amenințărilor în acest spațiu;
- un program național de pregătire în domeniul protecției spațiului cibernetic;
- securizarea comunicațiilor guvernamentale;
- cooperarea internațională în domeniul protejării spațiului. 275
În viitorul apropiat, importanța spațiului cibernetic va determina conștientizarea protecției lui nu numai
de către guverne, dar și de către firme private și persoane particulare.
Un domeniu de responsabilitate a fiecărei națiuni suverane în condițiile reducerii drastice a resurselor
și a unei poluări accentuate cu efecte ireversibile asupra mediului reprezintă securitatea energetică. Riscurile
și amenințările la adresa acesteia contribuie la dezvoltarea politicilor energetice atât la nivel național, cât și
regional (Uniunea Europeană este, în prezent, principalul actor care promovează dezvoltarea unei politici
energetice comune, care se concentrează și pe reducerea emisiilor de carbon, pe țintele de eficiență și pe
subvenționarea biocombustibililor și asigurarea diversificării surselor de energie). Astăzi sunt actuale
discuțiile asupra modalităților de protecție a surselor de energie și a mijloacelor lor de transport. În cadrul
procesului de globalizare, contracararea riscurilor și amenințărilor la adresa securității energetice necesită
măsuri cu implicare internațională, căci orice disfuncționalitate a unei surse energetice poate afecta
consumatorii din întreaga lume.
Accentuarea dependenței economiilor lumii de resursele energetice, în special dependența de petrol, ca
resursă centrală de energie, are un rol important în declanșarea sau amplificarea unor conflicte, de polarizare
și/sau de catalizare a forțelor. Exemple sunt cele din Cecenia, Angola, Irak, Sudan. Mai mult, accesul
diferențiat la resurse afectează relațiile dintre state, cu consecințe dintre cele mai distrugătoare. Competiția
pentru hidrocarburi pare a domina începutul de mileniu, cu polarizarea atenției pe statele Golfului, bazinul
Caspic, Siberia de Est și de Vest, Africa de Vest, Asia de Sud-Est, nordul Americii de Sud, Canada etc. Se
evidențiază speculațiile cu privire la creșterea prețului gazelor naturale sau presiunile politice în schimbul
posibilității de utilizare a resurselor de gaze.276
Deși folosirea energiei nucleare pentru aplicații nonmilitare determină diminuarea consumului crescut
al resurselor convenționale, totuși această tendință poate duce la riscuri majore de securitate (de exemplu,
situația de la centrala nucleară a Japoniei ca urmare a calamităților naturale). În același timp, tendința actuală
de a îmbogăți uraniu dincolo de aplicațiile civile duce la nerespectarea Tratatului de neproliferare nucleară și
la o verificare amănunțită și suplimentară a organismelor internaționale specializate. Este important de
subliniat că îndeplinirea ambițiilor nucleare ale unui stat nu aduce creșterea stabilității regionale (prin
asigurarea unei politici de descurajare), ci creează un nou set de riscuri și amenințări.
Corupția și economia subterană. Noile relații ale lumii, generate de cursa pentru obținerea unor
facilități politice și economice sporite și o îmbogățire cât mai rapidă, manifestate în special în cadrul
tinerelor democrații, tind să se generalizeze la scară planetară. Efectele secundare negative ale globalizării în
plan economic și politic oferă destule șanse manifestării fenomenelor de corupție și dezvoltării pieței
„negre”. Situația generează o sursă de amenințare la adresa stabilității politice, deoarece afectează securitatea
economică a cetățeanului, îi anulează dreptul de a participa cu șanse egale la rezolvarea „problemelor
societății”. Toate acestea îl determină să-și piardă încrederea în politică. Frustrările se pot transforma în
acțiuni asupra ordinii de drept, care pot îmbrăca forme diferite.
În contextul procesului de globalizare, crima organizată a căpătat noi valențe, extinzându-și aria de
cuprindere și sfera de activitate la cote alarmante, motiv de îngrijorare pentru majoritatea statelor lumii și, în
27
mod deosebit, pentru cele ale căror economii se află în proces de tranziție, dată fiind vulnerabilitatea
sistemelor legislative și fragilitatea instituțiilor democratice din aceste țări. Structurile crimei organizate s-au
dovedit a fi mult mai mobile decât cele ale economiei formale, exemplul țărilor din Europa Centrală și de Est
fiind concludent în acest sens.
Definirea conceptului de crima organizată este foarte importantă pentru cunoașterea dimensiunilor și
implicațiilor sociopolitice ale fiecărui segment infracțional, în vederea adoptării celor mai eficiente strategii
și tactici de eradicare a fenomenului. Convenția cadru a ONU împotriva crimei organizate precizează, la
articolul l, că prin crima organizată se înțeleg: activitățile unui grup de trei sau mai multe persoane, cu
legături de tip ierarhic sau cu legături personale, care permit liderilor lor să realizeze profituri sau să
controleze teritorii ori piețe, interne sau străine, prin violență, intimidare sau corupție, atât pentru sprijinirea
activității criminale, cât și pentru a se infiltra în economia legitimă, în special prin:
- trafic ilicit de droguri sau substanțe psihotrope și spălarea banilor;
- traficul de persoane, așa cum a fost definit de Convenția pentru suprimarea traficului de persoane și a
exploatării prostituării altor persoane, din 2 decembrie 1949;
- falsificare de monedă, așa cum a fost definită de Convenția internațională pentru suprimarea falsului
de monedă, din 20 aprilie 1929;
- traficul ilicit sau furtul de obiecte culturale;
- furt de materiale nucleare, folosirea lor sau amenințarea cu folosirea lor împotriva populației, așa
cum au fost definite de Convenția privind protecția fizică a materialelor nucleare, din 3 martie 1980;
- acte teroriste;
- trafic ilicit sau furt de vehicule cu motor;
- corupere a oficialităților publice.277
Mult timp crima organizată a prezentat un interes foarte scăzut pentru elementul politic, deși au existat
situații în care organizațiile criminale au avut posibilitatea de a-și demonstra violența ieșită din comun.
Guvernele sunt mai des preocupate de propria supraviețuire decât de sursa devizelor. Altele, pentru a facilita
comerțul mondial și pentru a-i face față au relaxat restricțiile legate de procedurile vamale sau de acordare a
vizelor, ceea ce a permis crimei organizate internaționale să se infiltreze cu ușurință în structurile economiei
licite. Iar violența, ca mijloc de apărare a intereselor de grup, poate crea o confuzie în discernerea între actele
crimei organizate și cele ale organizațiilor teroriste. Singura diferență notabilă dintre ele este aceea că
teroriștii sunt mai puțin interesați de profit, ei fiind mai degrabă motivați de fanatismul religios sau
ideologic, atacurile lor având ca ținte statul cu instituțiile și reprezentanții săi.
Pirateria, ca o nouă dimensiune a crimei organizate, reprezintă o altă provocare pentru mediul de
securitate în condițiile creșterii comerțului mondial bazat pe transportul pe rute maritime. Pirateria din
Oceanul Indian și Golful Aden afectează nu numai transporturile comerciale din zonă, dar și livrarea de
ajutoare umanitare indispensabile pentru Somalia; din acest considerent comunitatea internațională a
întreprins măsuri imediate de contracarare, prin desfășurarea a două operații navale în regiune conduse de
NATO și UE, Ocean Shield, respectiv Atlanta278
Criza economică și financiară mondială, prin caracterul și domeniul său de aplicare, este excepțională,
iar efectele acesteia pe termen lung sunt greu de prevăzut. Criza financiară și recesiunea globală sunt
susceptibile de a produce un val de crize economice în țările în curs de dezvoltare, cu posibilități majore de
apariție a unor instabilități la nivelul securității naționale.
SIDA, deși este înțeleasă ca o criză a sănătății publice, gravitatea ei și puterea de propagare a devenit o
amenințare reală la adresa securității regionale reieșind din situația unor state de pe continentul african.
Militarii sunt cei mai afectați. Cercetătorii estimează că între 40-60% din soldații angolezi sunt infectați cu
HIV pozitiv279. Un număr mare de persoane infectate cu HIV se găsesc și în spațiul european de influență.
SIDA se propagă rapid în Europa și numărul de infectări crește în zonă pentru că programele integrate de
profilaxie și tratament nu au fost susținute sau, pur și simplu, nu au fost destul de elaborate. Statele baltice

28
sunt confruntate cu o creștere rapidă a contaminărilor cu HIV. Sunt expuși în mod particular la infecția HIV
tinerii, fapt ce afectează în mod grav perpetuarea vieți1280
În general, amenințările la adresa securității, din cauze variate, pot deveni unele dintre cele luai active
și mai puternice într-o perioadă, decât altele, atât în funcție de vulnerabilitățile proprii unui mediu de
securitate sau altul, cât și datorită unor factori aleatorii (conjunctură internă, regională sau internațională
favorabilă manifestării și intensificărilor, modificări ale raporturilor de forțe regionale sau internaționale,
intensificarea fluxurilor migrației populației într-un sens sau altul etc.). Când unele sau alte amenințări sunt
percepute, se pot evidenția riscuri din domeniul psihologic. De exemplu, în cazul slăbirii coeziunii psihice a
unei societăți ca urmare a consumării energiilor în cadrul adaptării la procesele tranzitorii în desfășurare.
Aceasta contribuie la diminuarea încrederii populației în instituțiile statului, care se manifestă și prin
neparticiparea la alegeri. Astfel, bunăoară, decăderea morală a personalității și a societății fac să crească
amenințarea că oamenii își vor pierde deprinderile de a aprecia la justa lor valoare bunătatea, fericirea,
adevărul, cea ce se poate răsfrânge negativ asupra valorilor spirituale ca parte componentă a valorilor
naționale.

29