Ion Minulescu, Acuarelă

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână

Orăşenii, pe trotuare,
Merg ţinându-se de mână,
Şi-n oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână,
De sub vechile umbrele, ce suspină
Şi se-ndoaie,
Umede de-atâta ploaie,
Orăşenii pe trotuare
Par păpuşi automate, date jos din galantare.

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână

Nu răsună pe trotuare
Decât paşii celor care merg ţinându-se de mână,
Numărând
În gând
Cadenţa picăturilor de ploaie,
Ce coboară din umbrele,
Din burlane
Şi din cer
Cu puterea unui ser
Dătător de viaţă lentă,
Monotonă,
Inutilă
Şi absentă...

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână

Un bătrân şi o bătrână -
Două jucării stricate -
Merg ţinându-se de mână...

Oraşul descris nu se evidenţiază prin nimic altceva decât prin faptul că „plouă de trei ori
pe săptămână”. Ploaia care tot cade pare să şteargă toate „culorile” care-i dau viaţă. Ritmul
existenței din acest mediu este dictat de cel al picăturilor de ploaie. Totul pare automat, fiind
estompat, „ diluat” de apă , până şi mişcările oamenilor.
Prima strofă zugrăveşte universul citadin, marcat de ploaia monotonă, de plictiseală şi
artificialitate. Comparația „Oamenii [...] par păpuşi automate” accentuează ideea unei lumi
lipsite de perspectivă, în care nimic nu se schimbă, totul pare egal cu sine. Elementul uman este
contaminat şi el de starea de monotonie, care domină întregul text liric. Plimbarea orăşenilor,
bizară şi nemotivată („Orăşenii, pe trotuare, / merg ţinându-se de mână”) impune o viziune
aproape absurdă: mişcările nu au conţinut sau intenţie, sunt reduse la ritmul pur, iar absenţa
semnificaţiei devine o trăsătură modernă.
 O, RĂMÂI..., de Mihai Eminescu

"O, ramâi, ramâi la mine, În a apei strălucire

Te iubesc atât de mult! Întinzând piciorul gol...
Ale tale doruri toate
Numai eu ştiu să le-ascult; Şi privind în luna plină
La văpaia de pe lacuri,
În al umbrei întuneric Anii tăi se par ca clipe,
Te asamăn unui prinţ, Clipe dulci se par ca veacuri."
Ce se uit-adânc în ape
Cu ochi negri si cuminţi; Astfel zise lin pădurea,
Bolţi asupră-mi clătinând;
Şi prin vuietul de valuri, Şuieram l-a ei chemare
Prin mişcarea naltei ierbi, Ş-am ieşit în câmp râzând.
Eu te fac s-auzi în taină
Mersul cârdului de cerbi; Astăzi chiar de m-aş întoarce
A-nţelege n-o mai pot...
Eu te văd răpit de farmec Unde eşti, copilărie,
Cum îngâni cu glas domol, Cu pădurea ta cu tot?

TEMA LEGĂTURII OMULUI CU NATURA

În poezia O, rămâi...,de Mihai Eminescu, pădurea copilăriei, personificată, asemenea

unei ființe omenești apropiate, îl înțelege și îl îndrăgește pe poet și de aceea i se adresează direct:
„O, rămâi, rămâi la mine,/Te iubesc atât de mult!”. Aceasta îi este confidentă și îl ocrotește
permanent, căci se identifică, în a doua strofă, cu universul mirific și pur, oferindu-i posibilitatea
cunoașterii („Ce se uit-adânc în ape/ Cu ochi negri și cuminţi”).
Epitetul “clipe dulci” și comparațiile: „Anii tăi se par ca clipe,/Clipe dulci se par ca
veacuri” sugerează fericirea deplină, datorată momentelor unice oferite de natură, abandonarea,
parcă, dincolo de timp.

TEMA TIMPULUI

Maturitatea, sugerată prin adverbul „astăzi” din ultima strofă, impune o altă atitudine, de
înțelegere a imposibilității întoarcerii poetului în lumea copilăriei. El este copleșit de regretul
fericirii pierdute, iar întrebarea retorică din final pare un strigăt deznădăjduit: „Unde eşti,
copilărie,/Cu pădurea ta cu tot?”.
 Crizanteme, de Dimitrie Anghel

Se trec și florile de toamnă, cele din urmă flori, și-n casă

Lângă oglinzile-obosite, o fată șubredă și pală
Preschimbă florile în vase, evlavios ca o vestală.
- Mor florile mâhnite, toamna, în casa cui n-a fost mireasă ...

Înc-un mănunchi, și câte visuri și primăveri – câtă ruină!

Dac-ar avea grai ca să spuie, oglinda câte n-ar mai spune:
A tale brațe obosite putere n-ar avea s-adune
Troienele de flori bogate, culese zilnic din grădină.

Norocu-ntăilor brândușe culese-n zori de zi pe rouă ...

Cum s-a trecut, și cum trec toate pân-vine moartea să te cheme;
Azi vasele-s împodobite cu triste flori de crizanteme:
În lacrimi tremură oglinda ca fața apelor când plouă.

Și-mbrățișați alături plângem, plângi blândă, candidă vestală,

Din lacrimi liniștea sporește, ș-a fi târziu pricepi ce-nseamnă.
Brândușele-nfloresc de-a pururi și poate soarele de toamnă
S-o-nduioșa ca să-ți arunce pe frunte mândra lui beteală.

În prima strofă a operei, poetul realizează cu ajutorul unor sugestive imagini artistice şi
figuri de stil, o paralelă între anotimpul trist şi monoton, toamna, şi fata singură, „şubredă şi
pală”.
Folosirea epiterului personificator „oglinzile-obosite” adânceşte sentimentul de completă
melancolie ce s-a instalat în casă odată cu sosirea anotimpului mohorât. Fata este descrisă de
poet prin două epitete care o fac să se potrivească perfect [Link]țea apăsătoare este
generată de solitudine, de sentimentul neîmplinirii. Lipsa oricărei speranțe este evidențiată prin
sintagma: „câte visuri și primăveri- câtă ruină!”. Este un tablou simbolist în care obiectele sunt
descrise din perspectiva unei stări puternice, obsesive.
Putem considera că poetul sugerează, pe tot parcursul poeziei, o paralelă între trista
toamnă, anotimpul în care toate florile mor, şi casa fetei, pentru care iubirea s-a stins.

Gri, de George Bacovia

Plâns de cobe pe la geamuri se opri,

Şi pe lume plumb de iarnă s-a lăsat;
„I-auzi corbii!” - mi-am zis singur... şi-am oftat;
Iar în zarea grea de plumb
Ninge gri.

Ca şi zarea, gândul meu se înnegri...

Şi de lume tot mai singur, mai barbar, -
Trist, cu-o pană mătur vatra, solitar...
Iar în zarea grea de plumb
 Ninge gri.

În ultima strofă a poeziei „Gri”, eul liric transmite o neagră melancolie generată de
starea singurătate resimţită de artist în raport cu tot ceea ce îl înconjoară. Aceasta este redată cu
ajutorul imaginilor artistice, îndeosebi vizuale („iar în zarea grea de plumb/ Ninge iar”) şi al
figurilor de stil, bazate, în special, pe cromatica monotonă a peisajului( „înnegri”, „gri”,
„plumb”). Metafora „zarea grea de plumb” adânceşte apăsarea uriaşă din sufletul eului liric. Se
remarcă acea concordanţă, întâlnită şi în alte poezii bacoviene dintre monotonia decorului
exterior şi sentimentul depresiv care îl domină pe poet.
Titlul, construit simplu din adjectivul cromatic „gri”, motiv des întâlnit în opera
bacoviană, anticipează tema poeziei, sugerând tristeţe, deprimare, singurătate.

Pastel, de George Bacovia

Buciumă toamna
Agonic - din fund - Departe, pe câmp,
Trec păsărele Cad corbii, domol;
Si tainic s-ascund. Si răgete lungi
Ornesc din ocol.
Târâie ploaia...
Nu-i nimeni pe drum; Tălăngile, trist,
Pe-afară de stai Tot sună dogi...
Te-năbusi de fum. Si tare-i târziu,
Si n-am mai murit...

Deşi intitulată „Pastel”, poezia bacoviană se constituie mai degrabă într-o descriere a
trăirilor poetului (un decor interior) pe fundalul unei toamne agonizante, care pustieşte natura.
Tema creației lirice este pierderea iubirii asociată imaginii dezolante a toamnei. În cea
de-a doua strofă este prezentată plecarea persoanei dragi, lăsându-l în urmă pe poet într-o stare
de deznădejde ( „Târâie ploaia.../Nu-i nimeni pe drum”).
Cadrul pustiu al toamnei vine să sublinieze tristeţea, sentimentul de vid, care au pus
stăpânire pe sufletul eului liric. Acesta conștientizează imposibilitatea evadării din propriul
destin și își acceptă, în cele din urmă, condiția de ființă efemeră („Și tare-i târziu”).

Grădinile amăgirii, de Mateiu I. Caragiale

Gradinile amagirii te-asteapta-acolo unde

Apusa tinerete s-a ofilit de dor,
Si apa ce-atipeste, in luciu-i ranjitor,
Visarile-ti oglinda si-ncheaga-ale ei unde.

Si cand ursuza luna in tulburi nori s-ascunde

Si mut, vazduhul vested tresalta-n lung fior,
Va rasari iar umbra cu chip inselator
 Cu ochi a caror taina tu n-ai stiut patrunde.

Dar, in zadar vei cere viclenei naluciri

Sa-ti mai invie-o clipa a stinsei fericiri,
Ca va pieri, zambindu-ti, cu degetul la gura,

Si singur iar vei plange in searbedele zori,

Amara soarta care te-a prigonit cu ura,
Incununandu-ti fruntea cu mohorate flori.

Titlul ,,Grădinile amăgirii” sugerează existenţa unui loc aflat în conştiinţa eului liric,
spaţiu legat de clipa prezentă, cea în care nu mai există decât iluzia.
În poezie, apare ideea trecerii ireversibile a timpului. Eul liric simte că nu mai poate
aduce clipele trecute înapoi şi încearcă un sentiment de nostalgie, cauzat de amintirea
momentelor care i-au bucurat anii tinereții (,,în zadar vei cere viclenei năluciri/ Să-ţi mai învie-o
clipă a stinsei fericiri”).
În ultima strofă a sonetului, predomină sentimentul de tristeţe. Ființa poetică regretă că
nu se mai poate întoarce în trecut, pentru a simţi măcar o clipă de fericire.
Epitetul în inversiune ,,searbedele zori” subliniază corespondenţa dintre trăirile eului liric
şi natură. Totodată, acesta are rolul de a evidenția modalitatea în care eul liric percepe existența,
lucrurile frumoase nemaiavând nicio importanţă pentru el. Cruzimea sorţii face ca timpul
neiertător să pună o barieră în calea fericirii, alungând până și ultimele raze ale speranței, idee
sugerată de versul final: „Incununându-ți fruntea cu mohorate flori”.

Departe sunt de tine..., de Mihai Eminescu

Departe sunt de tine şi singur lângă foc,
Petrec în minte viaţa-mi lipsită de noroc.
Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit,
Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit.
Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri,
Redeşteptând în faţă-mi trecutele nimicuri;
Cu degetele-i vântul loveşte în fereşti,
Se toarce-n gându-mi firul duioaselor poveşti,
Ş-atuncea dinainte-mi prin ceaţă parcă treci,
Cu ochii mari în lacrimi, cu mâni subţiri şi reci;
Cu braţele-amândouă de gâtul meu te-anini
Şi parc-ai vrea a-mi spune ceva... apoi suspini...
Eu strâng la piept averea-mi de-amor şi frumuseţi,
În sarutări unim noi sărmanele vieţi...
O! glasul amintirii rămâie pururi mut,
Să uit pe veci norocul ce-o clipă l-am avut,
Să uit cum dup-o clipă din braţele-mi te-ai smult...
Voi fi bătrân şi singur, vei fi murit de mult!
 Titlul ,,Departe sunt de tine...” evidenţiază tema iubirii eterne, care trăieşte prin puterea
amintirii. Adverbul „departe” are dublă perspectivă, atât locativă, cât şi temporală, având rolul de
a sublinia distanţarea în timp şi în spaţiu a fiinţei dragi. Inutilitatea vieții departe de iubită,
încercarea de a rememora, prin intermediul amintirii, clipele dulci din trecut, se evidențiază în
versul: „Se toarce-n gându-mi firul duioaselor poveşti”.
Comparaţia ,,bătrân ca iarna” are rolul de a evidenţia motivul îmbătrânirii iremediabile.
Substantivul ,,iarna” evocă ideea de singurătate, nelinişte, tristeţe, aspectul de pustietate, fiind
asociată cu vârsta celui care se simte copleșit de trecerea timpului, din pricina depărtării de
iubită.
Ultimele patru versuri încep cu exclamaţia retorică: ,,O! glasul amintirii rămâie pururi
mut”, aducând în prim-plan tema iubirii care mai trăieşte doar prin puterea amintirii. Folosirea
verbului la conjunctiv, prezent, „rămâie”, fără conjuncţia ,,să” indică dorinţa de respingere
a ,,glasului amintirii”. Antiteza „norocul ce-o clipa l-am avut”- ,,viata-mi lipsita de noroc”,
evidenţiază trecutul ce stă sub semnul norocului de-o clipă şi prezentul visării, pus sub semnul
regretului și melancoliei.