George Bacovia - poet simbolist

Fiind contemporan cu Ion Minulescu, Nicolae Davidescu, Ștefan Octavian Iosif, George Bacovia a
surprins prin inteligență și luciditate implicând rigoarea, calități pe care actul creației se bazează.
Acesta a impresionant în special prin poeziile „Plumb”, „Lacustră”, „Decembre”, „Cuptor” etc.

Simbolismul reprezintă o reacție față de parnasianism, a cărui reprezentanți susțineau o poezie

impersonală, descriptivă și atent studiată, și de naturalism, o prelungire exagerată a realismului. De
asemenea curentul literar prezentat respinge principiul mimesis potrivit căruia opera copiază
realitatea.

Simbolismul s-a născut printr-o multitudine de principii diferite. În acest curent literar eul poetic se
disociază de eul psihologic, expresia poetică este concentrată, limbajul artistic este modificat, se
cultivă cei trei „S”, se remarcă prezența continuă a muzicalității, temele sunt specifice etc.

George Bacovia este unicul reprezentant al etapei autentice a simbolismului, acesta devenind cel
mai bun scriitor simbolist al României. Titu Maiorescu afirma: „Simbolist prin formație, Bacovia își
depășește epoca.” Iar Tudor Vianu spunea că „Poetul se ridică în cumpănă peste două vârste ale
poeziei românești, închizând în sine, idea de progres liric”.

Una dintre operele cu care a marcat acest curent literar se intitulează „Plumb” iar olumul cu acelați
nume a apărut în anul 1916.

Poezia arhicunoscută, intitulată „Plumb” a avut ca sursă de inspirație o înmormântare la care

poetul a participat în adolescența lui precum a spus soția sa despre impactul pe care l-a lăsat acel
eveniment din viața lui: ,,Prin 1900 am făcut o vizită la cavoul Sturzeștilor după ce fusese la
înmormântarea a unei rude, în cavou erau niște sicrie de plumb masive peste care erau puse coroane
cu frunze și flori de plumb. Tânărul a fost foarte impresionat a cărui stranie atmosferă l-a obsedat.”

Tema iubirii, întâlnită în poezia prezentată, este subordonată morții, poetul nu credea în forța
acestui sentiment deși pentru el reprezenta un refugiu: „Iubito sunt eu la ușa înghețată” (Tablou de
iarnă), „Ce cald e aicea la tine/ Și toate din casă mi-s sfinte (…) Eu nu mă mai duc azi acasă”. Iubita
este întotdeauna fantomatică, abia percepută. În poezia „Plumb” este prezentat amorul ca fiind o
ființă muribundă.

Opera este o confesiune lirică, un monolog tragic cu inflexiuni de elegie.

Prima strofă a profundei scrieri sugerează planul extern. Timpul imperfect al verbelor folosite în
alcătuirea poeziei marchează o acțiune neterminată dar prin repetare marchează un prezent al
prezentrării. Coaroana este un simbol al frumosului dar în poezie sugerează moartea.

Strofa a doua debutează sub semnul tragicului existențial generat de pierderea iubirii. Eul liric își
privește sentimentele ca un spectator, iar încercarea eșuată de a-l salva sporește disperarea

Primul vers al celui de-al doilea catren; „Dormea întors amorul meu de plumb” formează o
metaforă cu un înțeles complex a cărui mesaj îl pot afla doar cei ce cunosc viața autorului. Epitetul
„întors” sugerează poziția adoptată de ,,amor”, nu exprimă faptul că acesta era așezat cu spatele
spre eul liric ci sugerează moartea iubirii. Cunoscând sursa de inspirație a acestei poezii,
înmormântarea unei rude, ne dăm seama de faptul că tânăra fată este reprezentată de amor.

Al doilea rând: „Pe flori de plumb, și-am început să-l strig –” aduce în atenția cititorilor prima
imagine auditivă. Florile de plumb, sunt o împreunare a două elemente antitezice: florile sugerează
culorile vii și ușurința în timp ce plumbul este atribuit greutății și închisului; deși iubirea este un lucru
frumos, eul poetic îi dă o altă nuanță sumbră prin calitățile metalului prezent. Imaginea auditivă „și-
am început să-l strig –” evidențiază nevoia eului creator de al avea, în ciuda faptului că nu era un
adept al romantismului.

Versul „Stam singur lângă mort… și era frig…” exprimă starea eului liric. Starea de solitudine a eului
creator este sugerată de repetarea sintagmei „stam singur”, care alături de celelalte simboluri
accentuează senzația de pustietate. Metafora frigului simbolizează disoluţia materiei și lipsa totală a
confortului, vocea lirică aflându-se într-un chin continuu.

Metafora: „Și-i atârnau aripile de plumb.” presupune senzaţia căderii definitive a omului într-o
lume a morţii în care înălţarea nu mai este posibilă. Este cunoscut faptul că în credința populară,
sufletul ce își părăsește trupul efemer este asociat cu imaginea unui înger, în poezie însă greutatea
plumbului îi impune neputința de a mai zbura.

Titlul este sugestiv, marcând sentimentul exprimat prin intermediul întregii poezii. Termenul
„plumb” reprezintă un laitmotiv al liricii bacoviene fiind întâlnit în multiple poezii cum ar fi: „Plumb
de iarnă”, „Plumb de toamnă” etc. Lexemul este folosit adesea în creațiile lui Bacovia datorită
denotațiilor și a conotațiilor sale: acest metal aparține anorganicului ceea ce sugerează lipsa de viață,
o altă calitate este culoarea gri ce exprimă monotonia, plumbul este saturnian ceea ce ne conduce cu
gândul la melancolia grea, de asemenea este greu reprezentând greutatea sufletească etc.

De asemenea o altă scriere reprezentativă universului bacovian este opera intitulată „Altfel” este o
scriere ce prezintă condiția omului într-o perioadă de impas și reacția acestuia față de limita sa de a
înțelege.

Poezia este formată din două catrene ce urmăresc atent muzicalitatea. Rima este neregulată, în
sensul că doar al doilea și al patrulea vers rimează, versul liber este cultivat cu scopul exprimării
firești a sentimentelor și a emoțiilor. De asemenea întâlnim un vers refren ,,Omul începuse să
vorbească singur...” susținând muzicalitatea, acesta este poziționat la incipitul poeziei, fiind o
constatare la nivel exterior că omul, prezentat în poezie ce întruchipează omul general, vorbește
singur, monolog văzut în unanim ca pe un semn de nebunie, și la finalul acesteia, aici versul având o
conotație diferită, făcând referire la un zbucium interior prea mare pentru a fi păstrat înăuntru, astfel
monologul interior exteriorizându-se, afirmația primește o notă veridică ce atrage compătimirea
lectorilor.

Rândul ce urmează după versul refren: „Şi totul se mişca în umbre trecătoare –” ilustrează printr-o
metaforă trecerea timpului pe care omul îl petrece în agonie. De asemenea aici apare motivul
arhicunoscut „Fugit irreparabile tempus” deoarece momentul de cădere al personajului deși ar trebui
să se asemene cu o pauză pusă asupra universului, este văzută ca o pierdere de timp deoarece acesta
nu așteaptă.
 Al treilea vers: „Un cer de plumb de-a pururea domnea,” pictează într-un cadru exterior, starea
interioară. Metafora are dublă conotație, în primul rând se referă la greutatea metalului atribuită
cerului astfel reprezentându-se greutatea poverii care determină omul să vorbească singur, în al
doilea rând se face referire la culoarea plumbului astfel încât albastrul ce inspiră libertate este
transformat în gri ceea ce alcătuiește un tablou sumbru.

Al patrulea vers: „Iar creierul ardea ca flacăra de soare.” descrie starea de zbucium ce oferă durere
intensă ce se răsfrânge asupra creierului. Comparația „ca flacăra de soare.” sugerează intensitatea
durerii insuportabile.

Primul vers al celei de-a doua strofe: „Nimic. Pustiul tot mai larg părea...” dorește să exprime
imposibilitatea trecerii limitei umane astfel încât în încercarea zadarnică lumea ia o formă de pustiu,
omul nemaivăzând nimic din cauza atenției totale pe care o oferă problemei sale.

Cel de-al doilea vers: „Şi-n noaptea lui amară tăcuse orice cânt, -” conturează disperarea generată
de neputința rezolvării problemelor. Această demoralizare este sugerată de substantivul „noaptea” și
epitetul „amară” ce împreună construiesc un cadru peiorativ (defavorabil). Personificarea „tăcuse
orice cânt” vine în sprijinul spațiului pustiu, lipsa cântecului arată pierderea bucuriei față de lucrurile
simple, pure.

Al treilea vers din cel de-al doilea catren: „Şi-nvineţit de gânduri, cu fruntea în pământ,” indică
consecințele vizibile ale zbuciumului interior. Culoarea crepusculară pe care pielea o capătă,
sugerează în lirica bacoviană o stare de halucinație. Fruntea plecată spre pământ arată starea de
smerire în fața luptei ambiguă, astfel omul ajunge să renunțe la a mai lupta.

În cadrul acestei scrieri observăm prezența celor trei „S”: sugestia- omul vorbește singur ceea ce ne
duce cu gândul la o suferință interioară ce îl determină să facă asta; sinestezia- sunt culese mai multe
senzații „Şi-n noaptea lui amară tăcuse orice cânt, -”; simbolul- cer de plumb, învinețit etc.

Titlul este format din termenul „altfel” care ne destăinuie existenţa unui sine necunoscut sugerând
pierderea eului într-o mare învolburată.

Tema se bazează pe motivul eșecului existențial, specific curentului literar intitulat simbolism.
Astfel în această poezie sunt culese stări vagi, imprecise.

Viziunea despre lume este redată la nivelul textului prin folosirea procedeelor specifice
simbolismului: utilizarea simbolurilor, tehnica repetiției, cromatica, muzicalitatea și tehnica sugestiei.
Prin particularizare, eul liric descrie în această poezie procesul de decădere a ființei umane. Se acordă
prioritate timpului interior și identificării propriului „eu”.

În concluzie, prin cele amintite mai sus (prezența celor trei „S”, motivul eșecului existențial,
expresia poetică concentrată, limbajul artistic modificat, prezența continuă a muzicalității etc.) am
demonstrat e George Bacovia a surprins prin poeziile sale ce au îmbogățit istoria simbolismului
românesc.