Sunteți pe pagina 1din 5

Acuarelă, de Ion Minulescu (comentariu

literare, rezumat literar)


Ion Minulescu, poet, prozator şi dramaturg, a fost un statornic simpatizant al ideilor simboliste, cu o
notă mai luminoasă sub care se simte, totuşi, o undă de nostalgie. în spiritul acestei compuneri literare,
poetul apelează la semnificaţii ancestrale, cum este cifra trei sau scrie cu majusculă cuvinte abstracte cu
tentă simbolistă: Eternul, Nimicul, Imensul, Trecutul etc.

Poezia lui Minulescu aduce o inovaţie inedită, o volubilitate evidentă, creaţiile lirice fiind adevărate
miniaturi dramatice, cu personaje-actori care evoluează pe scena vieţii, ca într-o comedie. Dragostea
este graţioasă, „iubire, bibelou de porţelan”, iar iubita, rămasă în aceeaşi notă de gingăşie, este o
„porumbiţă de porţelan”.

Dominantă în poezia minulesciană este sugestia muzicală şi grafia inedită a versurilor, modalitate
simbolistă care sparge tiparele tradiţionale. în aceeaşi direcţie se înscriu refrenele, cadenţele, aliteraţia,
rima şi ritmul, toate conferind originalitate declamatorie poeziilor, pe care, de altfel, îi plăcea să le
citească pe scenă, ori de câte ori avea ocazia, apărând „înfăşurat în marile lui şaluri colorate” (Tudor
Vianu), rămânând de neuitat în memoria celor care l-au cunoscut.

Simbolist prin vocaţie, Minulescu apelează în poezie la principalele caracteristici ale curentului: simbolul,
versul liber, sugestia, muzicalitatea şi corespondenţele, fiind evident „darul verbal”, care l-a determinat
pe Vianu să afirme că „n-a existat un alt poet mai retoric ca Ion Minulescu”.

Poezia Acuarelă, de Ion Minulescu, dedicată soţiei sale, Claudia Millian, a fost publicată în revista „Viaţa
românească”, în 1920, apoi cuprinsă în ciclul „Strofe pentru faptele diverse”, din 1930.

Imaginarul poetic

Imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă prin corespondenţa cu elementele din natură, ale
căror caracteristici rezonează în stări interioare lirice, viziune artistică specific simbolistă prin funcţia
expresivă şi estetică a simbolurilor, fonemelor şi culorilor. Lirismul obiectiv se defineşte prin mărcile
lexico-gramaticale, reprezentate de verbe şi pronume la persoana a III-a: „plouă”, „merg”, „se îndoaie”,
„coboară”.
Structura textului poetic

Poezia Acuarelă este alcătuită din două secvenţe inegale, fiecare dintre ele începând cu versul-refren „în
oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână”.

Tema

Tema poeziei ilustrează concepţia poetului despre viaţa citadină supusă pericolului degradării morale şi
materiale, prin simbolul apei, ca element de dezagregare a materiei.

Semnificaţia titlului

Simbolul „Acuarelă” sugerează tabloul citadin pictat cu vopseaua solidă care se dizolvă cu apă şi care se
foloseşte ca tehnică picturală.

Prima secvenţă a poeziei începe cu un element de recurenţă, laitmotivul ilustrat prin versul „În oraşu-n
care plouă de trei ori pe săptămână”, şi „pictează” peisajul citadin ale cărui componente, „orăşenii” şi
„trotuarele”, se află sub acţiunea distrugătoare a apei: „În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână /
Orăşenii, pe trotuare, / Merg ţinându-se de mână, / Şi-n oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână, /
De sub vechile umbrele, ce suspină / Şi se-ndoaie, / Umede de atâta ploaie, / Orăşenii pe trotuare, / Par
păpuşi automate, date jos din galantare”.

Ion Minulescu

Oraşul de provincie se particularizează prin unica şi esenţiala caracteristică, faptul că plouă ritmic, „de
trei ori pe săptămână”, fenomen ce sugerează norme/ reguli cărora trebuie să li se supună locuitorii.
Statutul orăşeanului este definit prin viaţa monotonă, obositoare prin rutină şi simbolizată de ploaia, a
cărei frecvenţă regulată, „de trei ori”, este pusă în relaţie directă cu decisivul interval temporal,
„săptămâna”, care măsoară existenţa umană.

O notă solară, însă şi uşor persiflantă, este imaginea vizuală şi motorie a orăşenilor care merg „ţinându-
se de mână”, sugerând o apropiere afectivă între oameni, care încearcă să trăiască emoţia iubirii,
străduindu-se să ignore umezeala, adică disconfortul extenuant al vieţii cotidiene/ săptămânale.
Degradarea iminentă a vieţii sub influenţa apei se exercită asupra obiectelor personificate - „vechile
umbrele, ce suspină / Şi se-ndoaie, / Umede de-atâta ploaie” - dar mai ales sugerează viaţa anostă a
oamenilor, cauzată de mecanicismul existenţei, care i-a transformat în roboţi: „Par păpuşi automate,
date jos din galantare”.

Secvenţa a doua are o întindere mai mare şi reiterează laitmotivul primei strofe, începând cu versul
obsesiv şi vers-refren totodată: „în oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână”: „În oraşu-n care plouă
de trei ori pe săptămână / Nu răsună pe trotuare / Decât paşii celor care merg ţinându-se de mână, /
Numărând / În gând / Cadenţa picăturilor de ploaie, / Ce coboară din umbrele, / Din burlane / Şi din cer /
Cu puterea unui ser / Dătătoare de viaţă lentă, / Monotonă, inutilă / Şi absentă...”.

Prin metafora „Cadenţa picăturilor de ploaie” eul liric sugerează monotonia chinuitoare a vieţii
cotidiene, care se derulează plictisitor şi introvertit: „Numărând / în gând”. Ploaia acoperă oraşul,
picăturile enervante cad ritmic „din umbrele, / Din burlane / Şi din cer”, statornicind o atmosferă
apăsătoare, care diminuează energia vitală umană, anulează idealurile, deoarece ploaia are efectele
medicamentoase ale „unui ser / Dătător de viaţă lentă, / Monotonă, / Inutilă / Şi absentă...”. Ultimul
epitet al vieţii, „absent”, sugerează faptul că „orăşenii” încearcă să nu mai perceapă concreteţea
obositoare a traiului zilnic, degradat, apăsător, enervant, considerându-l „absent”.

Finalul

Finalul poeziei reia versul-refren „în oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână” ca pe o concluzie a
tabloului deprimant al oraşului de provincie: „În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână / Un bătrân
şi o bătrână / Două jucării stricate / Merg ţinându-se de mână...”.

Simbolul oraşului supus dezintegrării se focalizează asupra unei perechi în vârstă, „Un bătrân şi o
bătrână”, care, după o viaţă trăită împreună, „ţinându-se de mână”, şi într-un spaţiu obositor, tern şi
umed, s-au degradat psihic, semănând cu „două jucării stricate”.

Finalul este uşor persiflant, imaginea hazlie a perechii vârstnice care se mişcă parodic, dă poeziei o
nuanţă de vitalitate şi voioşie, tipică pentru lirismul minulescian, dar mai rar întâlnită la alţi simbolişti.

Limbajul şi expresivitatea textului poetic

Simbolul dominant în poezie este ploaia, care cade ritmic, sugerând o umezeală interioară, un disconfort
psihic, oraşul putând simboliza societatea, propriul suflet, chinuit de monotonie şi rutină. Motivul apei
este un simbol al dezintegrării materiei, spre deosebire de semnificaţia pe care o are la Mihai Eminescu,
unde izvoarele, lacul sunt dătătoare de viaţă. Apa simbolistă acţionează încet, dar sigur, dezagregând
spiritualitatea creatoare, printr-o serie de simboluri din acelaşi câmp semantic: „ploaie”, „picăturile”,
„umbrelele”, „burlanele”, „umede”, „ser”.

Expresivitatea poeziei este susţinută muzicalitatea versurilor, realizată prin verbele, numeroase în
poezie, care se află la prezentul gnomic (care exprimă acţiunea fără a o raporta la un anumit timp,
prezent atemporal) şi gerunziu: „plouă”, „merg”, „suspină”, „se-ndoaie”, „răsună”, „coboară”, „ţinându-
se”, „numărând” şi simbolizează eternizarea stării de dezagregare, moartea lentă, sfârşitul implacabil.
Natura ca stare de spirit sugerează, prin ploaia enervantă, un disconfort psihic al sufletului aflat în
pericol de dezagregare: „ploaie”, „plouă”.

Ambiguitatea poeziei este ilustrată prin simbolul titlului, „acuarelă”, care poate sugera, pe de o parte,
substanţa cu care se pictează starea psihică supusă „dizolvării” cu apă, iar pe de altă parte tabloul pictat
al oraşului anonim de provincie, în care monotonia existenţială este provocată de ploaie. Sugestia
textului liric este ilustrată prin figurile de stil (tropi) care compun un tablou unic prin sugestia vieţii
monotone într-un oraş de provincie, realizată prin îmbinarea imaginilor vizuale şi motorii - „Orăşenii, pe
trotuare, / Merg ţinându-se de mână”; „Un bătrân şi o bătrână / Două jucării stricate / Merg ţinându-se
de mână” - cu cele auditive - „Nu răsună pe trotuare / Decât paşii celor care merg ţinându-se de mână”;
„Cadenţa picăturilor de ploaie”.

Procedeele artistice

Procedeele artistice se concretizează prin figuri sintactice şi de construcţie şi prin figuri semantice:
enumeraţia epitetelor „Monotonă, / Inutilă / Şi absentă...” sugerează starea de oboseală psihică a
orăşenilor; enumeraţia ascendentă a substantivelor compune imaginea ploii enervante, care pare să nu
se mai sfârşească - „Cadenţa picăturilor de ploaie, / Ce coboară din umbrele, / Din burlane / Şi din cer”;
personificarea umbrelelor care „suspină” şi „se-ndoaie”, umanizarea lor simbolizând ideea că şi
obiectele se degradează din cauza atmosferei dezolante; comparaţia orăşenilor cu nişte păpuşi
automate ilustrează robotizarea oamenilor care au o viaţă rutinată: „Orăşenii pe trotuare / Par păpuşi
automate, date jos din galantare”.

Specific minulesciană este prezenţa cifrei fatidice trei, care revine obsedant şi sugerează răul fatal pus pe
seama furiei divine, care planează asupra sufletului omenesc, simbolizând stări interioare depresive,
oboseala psihică, apăsarea sufletească, nevroza, degradarea psihică, dezolarea, sugerate de ploaia
ritmică şi monotonă: „în oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână”.

Prozodia
Măsura versurilor este variabilă, de 2-16 silabe. Rima este mixtă sau variată (îmbinarea versurilor rimate
diferit), versul liber propriu poeziei simboliste şi moderne iese din rigorile prozodice ale
tradiţionalismului.

„Dacă Bacovia se pune în scenă pentru a se exprima, Ion Minulescu joacă teatru pentru a se disimula. La
el estetismul caracteristic simboliştilor apare aşa de evident încât nu mai trebuie dovedit. Toată poezia
minulesciană constă în ceremonialul pe care-l propune, în afectare şi grandilocvenţă, în bufoneria pură.
Ea este cel dintâi exemplu de poezie a poeziei din literatura română. Valoarea vine nu din «sinceritatea»
limbajului, ci din disproporţia pe care poetul o cultivă între ceea ce are de spus şi felul în care spune.”
(Nicolae Manolescu)

Share

S-ar putea să vă placă și