Studiind poezia “Lacustra” de George Bacovia gândul mă duce

la societate, la oameni, la gândirea și acțiunile lor, la prezent, la trecut

și la viitorul.
George Bacovia era un intelectual neînțeles, deoarece gândea
diferit și dorea ceva mai mult ceea ce îl făcea să se simtă singur și
ducând o luptă interioară. El era dezamăgit în oameni și felul cu merg
lucrurile în societatea lipsită de entuziasm, dorință, luptă, adevăr,
cunoaștere, progres, bine, frumos și artă. Timpul trecea și nimic nu se
schimba și îl făcea tot mai mult să se scufundă ,, De-atâtea nopți aud
plouând” acesta e primul vers, fiind un început, dar faptul că acesta se
întâlnește și în ultima strofă demonstrează că situația era la fel. El
sufletește se izolează de lumea în care se află, pentru că aceasta nu e
conform așteptărilor și pentru că nu are cui să îi mărturisească, și cine
să îl asculte, și să îl înțeleagă, în consecință el își transformă
sentimentele, trăirile, gândurile, în artă, dar se pare că nici asta nu e pe
înțelesul societăți, dar astfel speranța lui nu moare, pentru că arta va
trăi în timp mai mult decat el si poate că într-o zi, și poate cândva, va
fi auzit, iar atâta timp cât poeziile sunt scrise undeva și citite de cineva
speranța lui e vie. Este trist și duce o luptă de unul singur ,, Sunt
singur, și mă duce un gând spre locuințele lacustre”.
Sunt multe ipoteze despre ce înseamnă defapt acest simbol în poezie și
singura le-am schimbat de vreo patru ori de când scriu. Voi merge în
final pe ideea că el singur se compară cu Lacustra și felul că se simte
precum această casa.
Lacustra se află în singurătate, diferită de locuințele obișnuite,
instabilă, cu riscul de a fi luată de val, de a fi luată de apă la fel cum se
simte și el. Faptul că adoarme pe scânduri ude demonstrează că ceva
nu e în regulă și nu se simte în siguranță, și confort ceea ce îi dezvolta
o frica de a nu fi înțeles, de a greși, și de a suferi. Vrea să se izoleze
precum lacustra, dar îi este frica ca cineva îl va deranja, că nu o să îl
lase în pace așa cum și casa are riscul de a fi lovită de val și distrusă.
,,Un gol istoric se întinde
Pe aceleași vremuri mă gasesc”
Demonstrează că în timp așa și a fost și continuie să fie fără să se
schimbe ceva
“Și simt cum de atâta ploaie
Pilonii grei de prăbușeasc”
Ploaia e vreme rea , sunt lacrimi, suferință, neintelegere,
monotonie, și simte că nu mai poate face față acestei vieți, care e
crudă cu el, și simte că se prăbușește, ca renunță, și pierde în acest
război precum pilonii, și anume grei adică puternici, ceea ce induce
ideea cat de grea îi este suferința, cat de grea este ploiea că poate
prăbuși lacustra.
Primul vers e la fel ca în ultima strofă demonstrând că în ciuda luptei
situația nu se schimbă, dar el totuși speră și crede deci nu renunță, și
continuie să lupte ,,Tot tresărind, tot așteptând…”
Nu cred că aceasta este o poezie doar despre singurătate, cred că
este despre fiecare din noi, și fiecare viață a noastră, despre lupta pe
care o avem cu noi și cu lumea, despre momentele în care suntem
neînțeleși și ne izolam în singurătate. Atunci când punem pe o balanță
binele si râul, despre momentele când ne doare și când simțim că ne
prabușim, că pierdem, și suntem dezamăgiți, triști, când ne cad
lacrimi, și ne simțim neputincioși, când vrem să rupem relația dintre
eu si cu mine, dar chiar, și atunci speranța nu moare… .