PRODUCŢIA DE LAPTE

Importanţa şi compoziţia chimică a laptelui

 Secretat de glanda mamară, laptele este un produs al femelelor din clasa mamifere, necesar pentru
creşterea produşilor şi ca aliment.
 La mamiferele domestice glanda mamară reprezintă un organ simetric alcătuit din mai multe unităţi
glandulare ce se deschid la exterior printr-un mamelon, fiecare unitate glandulară fiind independentă de
cealaltă. Numărul unităţilor glandulare diferă de la o specie la alta:
 o pereche la iapă, oaie şi capră;

 două perechi (patru sferturi) la vacă şi bivoliţă;

 mai multe perechi la scroafă, iepuroaică şi căţea.

 Fiecare unitate glandulară este alcătuită dintr-un corp mamar şi un mamelon. Corpul mamar este
alcătuit din:
 un sistem de secreţie (unitatea funcţională – acinul);

 un sistem de evacuare (o reţea de canale care se deschid în sinusul galactofor);

 un sistem de susţinere (stroma – conjunctivo-adipoasă).

 În formarea glandei mamare un rol deosebit revine hormonilor ovarieni (foliculina şi progesteronul).
 Ponderea ţesutului glandular se modifică în cursul perioadei de lactaţie. La începutul lactaţiei acesta
reprezintă 70-80% din masa parenchimului mamar, pentru ca la înţărcare stroma conjunctivă să
reprezinte 70-80% din parenchim.
 Glanda mamară este foarte bine vascularizată, pentru producerea unui litru de lapte prin glanda mamară
vor trece 400 l sânge.
Structura unui
lobul
glandular

a – lobul b
glandular;

b – alveole;

c – structura
alveolelor

a c

1 – lobul glandular (80 X); 2 – alveole (diam. aprox. 1/4 - 1/3 mm); 3 – legături interalveolare
(1/20 mm); 4 – canalicul glandular; 5 – canal glandular; 6 – capilare sanguine; 7 – celule
mioepiteliale; 8 – epiteliu de celule glandulare; 9 – globule de grăsime; 10 – nucleu celular; 11-
citoplasma; 12- ţesut conjunctiv; 13 – membrană bazală.
 Sinteza laptelui

 Sinteza laptelui se realizează pe baza „precursorilor” din sânge care la rândul

lor provin din hrană:
 grăsimea rezultă din lipidele, glucidele şi protidele din nutreţuri;

 proteinele provin din protidele sângelui;

 lactoza provine din glucoza sângelui;

 substanţele minerale provin din minerale din sânge sau schelet;

 vitaminele au origine exogenă cu excepţia vitaminelor din complexul B şi K

ce sunt sintetizate la rumegătoare de către microorganismele simbionte din
rumen.
 Secreţia laptelui se realizează prin două procese:
 declanşarea lactaţie sau lactogeneza;

 menţinerea lactaţiei sau lactopoeza.

 Ambele procese sunt determinate de sistemul neuro-hormonal care dirijează

şi procesul de reproducţie.
 Eliminarea laptelui se realizează în două etape:
 în intervalul dintre două mulsori laptele trece în mod
pasiv din lumenul alveolar în sistemul de canale până în
cisterna laptelui, datorită diferenţei de presiune;
 în a doua etapă intervine ocitocina (secretată de lobul
posterior al hipofizei, ca urmare a excitaţiilor produse la
nivelul mameloanelor prin muls sau supt) care determină
contracţia celulelor mioepiteliale din jurul alveolelor.
 Ocitocina acţionează după 30-60 secunde de la terminare
masajului, timp de 6-10 minute după care se elimină pe
cale renală.
 La mamiferele de fermă (exploatate pentru producţia de
lapte) producţia de lapte începe imediat după fătare, iar
perioada de timp în care femelele aceleiaşi specii se mulg –
poartă denumirea de perioadă de lactaţie.
 Durata perioadei de lactaţie la diferite specii de animale
crescute în ferme este:
 la vacă 10 luni – 305 zile;

 la bivoliţă 7-8 luni;

 la iapă 9 luni (pentru popoarele care consumă lapte de

iapă);
 la oaie şi capră 6-7 luni.
 Compoziţia chimică a laptelui la diferite specii

Specia Substanţa Grăsime (%) Proteină (%)

uscată (%)
Vacă 12,9 3,8 3,4
Bivoliţă 17,8 7,5 4,3
Oaie 16,3 6,2 5,4
Capră 12,8 4,1 3,7
Iapă 10,7 1,6 2,5
Scroafă 17,4 7,0 5,5
 Factorii care influenţează producţia de lapte

 Producţia individuală de lapte este influenţată de două categorii de factori:

 interni (genetici sau fiziologici);
 externi (de mediu).

 Factorii interni
 Tipul morfofiziologic:

 respirator (vaci bune producătoare de lapte);

 digestiv (metabolism de tip catabolic – rase de carne);
 mixt.
 Rasa: o mare variabilitate atât în ceea ce priveşte producţia cantitativă de
lapte cât şi calitativă (procentul de grăsime şi de proteină – lapte STAS –
3,5 sau 3,7% GB), în acest moment; la nivel internaţional interesează în
primul rând cantitatea de proteine din lapte.
 Individualitatea
 Există o mare variabilitate individuală determinată de vârstă (lactaţia),
dezvoltarea corporală – există o corelaţie pozitivă între dezvoltarea
corporală şi producţia de lapte dar numai până la un anumit nivel. Fiecare
rasă are o greutate optimă caracteristică producţiei maxime de lapte.
 Conformaţia corporală
 Se referă la armonia de ansamblu, forma, mărimea şi modul de prindere al
glandei mamare.
 Constituţia
 Influenţează producţia de lapte în măsura în care aceasta concură la
determinare rezistenţei organismului şi o longevitate productivă.
 Starea de sănătate – are influenţă asupra capacităţii de producţie în
general şi a producţie de lapte în special.
 Factori de mediu

 Alimentaţia – cantitativă şi calitativă.

 Metaforic vorbind vaca poate fi considerată o adevărată
„uzină vie” – prin introducerea materiei prime (hrană) la
capacitatea de prelucrare se obţine o producţie de lapte
mare iar creşterea vacilor pentru lapte devine rentabilă.
 Dacă, însă hrana administrată este insuficientă consumul
specific pentru lapte creşte şi rentabilitatea scade.
 Relaţia nutreţ – vacă – producţie constituie conceptul de
bază pentru obţinerea unei producţii mari şi eficiente în
gospodăria familială.
 Consumul de energie şi proteină pe kg
lapte în funcţie de nivelul producţiei

4500 kcal energie/kg lapte 250

4000
kcal energie/kg lapte

g proteină/kg lapte

g proteină/kg lapte
3500 200
3000
150
2500
2000
100
1500
1000 50
500
0 0
2,5 10 25 45
kg lapte/zi
 Ameliorarea continuă a efectivelor de animale a dus, în general, la îmbunătăţirea
considerabilă a potenţialului productiv al vacilor de lapte; pentru exteriorizarea
acestui potenţial vacile trebuie hrănite corespunzător, la nivelul cerinţelor acestora
şi nu cu nutreţuri specifice acestei specii şi categorii de animale.
 Fermierul trebuie să aibă mereu în vedere următoarele aspecte:
 pe măsură ce potenţialul productiv creşte necesarul de energie înglobată în

substanţă uscată din hrană devine factor limitant;

 vacile cu potenţial productiv superior trebuie să consume hrană cu un conţinut

proteic şi energetic sporit într-un volum mic de furaje.

 Numeroasele cercetări efectuate privind hrănirea vacilor de lapte au demonstrat că
pentru exteriorizarea potenţialului productiv al acestora, programele de hrănire nu
se întocmesc în funcţie de nivelul producţie de lapte pe care o dau animalele ci în
funcţie de producţia pe care ar putea să o dea – curba producţiei potenţiale de
lapte – acesta se calculează în funcţie de datele existente.
 Factori de influenţă ai SUI:

 greutatea corporală (determină capacitatea de ingestie);

 digestibilitatea SO din nutreţ (determină valoarea energetică);
 producţia de lapte (determină cerinţele de energie);
 temperatura mediului (în afara zonei de neutralitate termică -5-
200C, pentru vaci);
 conţinutul nutreţurilor în apă (umiditatea), influenţează SUI în
sensul că pentru nutreţurile care conţin peste 50% apă se
înregistrează o reducere a SU ingerate (cu 0,02% din GV, pentru
fiecare la % de apă peste 50%) (NRC, 1989).
 proporţia de fibre detergent neutre (NDF) este considerată că
având influenţă majoră asupra SUI;
 Alţi factori: adaptarea la microclimatul existent, odihna, programul
de grajd, vârsta la prima fătare, repaosul mamar, mulsul, mişcarea.
 Influenţa conţinutului în pereţi celulari
asupra cantităţii de SU ingerată*

Specificare Felul nutreţului

Iarbă păşune Paie grâu Siloz porumb +
concentrate
Pereţi celulari 42,0 80,0 33,0
(% din SU)
Digestibilitatea SO (%) 72,0 39,0 65,0

Cantitate de SU 16,0 6,0 19,0

ingerată (kg/zi)
Conţinut rumenal - (kg) 7,5 13,2 11,2
substanţă uscată
* vaci de 600 kg, consum “ la discreţie”; SO = substanţă organică
Sisteme de întreţinere a
vacilor pentru lapte
 Întreţinerea constituie totalitatea măsurilor privind adăpostirea, igiena corporală,
mişcarea vacilor de lapte şi fluxul tehnologic zilnic, din fermă, cu scopul de a asigura
reflectarea potenţialului productiv şi menţinerea normală a sănătăţii animalelor.
Alegerea sistemului de întreţinere trebuie să se facă cu mult discernământ, întrucât
acesta influenţează nivelul productiv, longevitatea vacilor, sănătatea, rezistenţa lor
la îmbolnăviri, activitatea de reproducţie, productivitatea muncii, costul producţiei
de lapte etc. Un adăpost corespunzător trebuie să asigure condiţii adecvate de
microclimat; să permită efectuarea lucrărilor tehnologice de furajare, mulgere,
adăpare, evacuarea dejecţiilor în condiţii optime; să confere animalului un grad
corespunzător de confort şi să corespundă cerinţelor sanitar-veterinare; să asigure
condiţii optime de muncă pentru îngrijitor şi să se realizeze cu investiţii reduse.
 În clasificarea sistemelor de întreţinerea vacilor pot fi luate în considerare mai multe
criterii, de bază fiind, însă, sezonul calendaristic şi libertatea de mişcare a
animalelor sunt criterii importante.
I. Întreţinerea pe timp de iarnă II. Întreţinerea pe timp de vară

stabulaţiei în adăpost adăpost mixt tabără

de vară

închis semideschis deschis

cu sistem de întreţinere

liberă legată liberă

cu spaţii de odihnă

individuale comune
 ÎNTREŢINEREA VACILOR PE TIMP DE
IARNĂ
Întreţinerea legată a vacilor în adăpost închis
 Acest sistem presupune întreţinerea animalelor tot timpul anului în adăpost, pe standuri, legate la
iesle. Prin specificul adăposturilor construite în cadrul acestui sistem de întreţinere, se urmăreşte să se
asigure fiecărei vaci, spaţiu optim pentru odihnă şi igienă, precum şi posibilitatea unei hrăniri şi
mulgeri cât mai corespunzătoare.
 Avantajele întreţinerii legate sunt:
 tratarea individuală a vacilor la muls şi hrănire;

 se poate controla uşor starea sănătăţii şi a reproducţiei;

 efectuarea comodă a tratamentelor;

 vacile se identifică cu uşurinţă;

 cerinţe mai reduse pentru întreţinerea funcţiilor vitale etc.

 Dezavantaje:
 determină o suprafaţă mare construită pe cap de animal;

 animalele nu beneficiază de mişcare;

 efortul fizic al lucrătorilor este mare;

 productivitatea muncii este redusă.

 După specificul adăposturilor utilizate, respectiv capacitate, amenajări interioare, dispunerea vacilor,
se disting mai multe variante de întreţinere legată.
 Întreţinerea legată a vacilor cu
aşezare pe un singur rând
 se întâlneşte în gospodăriile ţărăneşti unde se cresc efective
reduse de 4-10 capete. Amenajarea interioară a adăposturilor
ca şi construcţia acestora, sunt simple, din materiale locale,
ceea ce face ca investiţiile să fie reduse. Ieslea este amplasată
de-a lungul unuia din pereţii longitudinali ai adăpostului,
standul este lung (2,2 – 2,4 m), la marginea posterioară a
standului este situată rigola de colectare a dejecţiilor, urmată de
o alee, absolut necesară pentru efectuarea lucrărilor
tehnologice, de obicei, manual. Ca aşternut se folosesc paiele
iar legarea vacilor se face la stand cu gâtare confecţionate din
lanţ. De menţionat, că productivitatea muncii este redusă, iar
efortul fizic al crescătorului în procesul tehnologic este ridicat.
Întreţinerea legată a vacilor cu
aşezare pe un singur rând
 Întreţinerea legată cu aşezarea vacilor pe
două rânduri şi dispunerea lor crupă la crupă

 se foloseşte în exploataţii mici de 15-20 capete, însă, capacitatea unui adăpost poate ajunge şi la
100 capete. Amenajarea interioară diferă în funcţie de modul de amplasare a jgheabului de
furajare şi a numărului de alei din adăpost.
 Una din variante presupune amplasarea celor două jgheaburi de furajare de-a lungul pereţilor
longitudinali ai adăpostului. Lungimea standului este de 2,3 – 2,5 m iar lăţimea de 1,3 – 1,4 m.
vacile sunt legate cu gâtare şi au o libertate de mişcare pe o distanţă de cca. 50 cm, înainte,
înapoi sau lateral. Gâtarul este confecţionat din lanţ cu trei capete, două înconjoară gâtul
animalului, iar cel de al treilea se fixează de inelul de la iesle. Ca aşternut se folosesc paiele, ceea
ce înseamnă o cantitate mare de aşternut şi efort manual pentru curăţirea standului. Defecarea
şi urinarea au loc direct pe stand, vacile menţinându-se mai greu curate. Lucrările tehnologice,
circulaţia animalelor şi a personalului de îngrijire, se face pe aleea centrală, amplasată la
mijlocul adăpostului şi cu o lăţime de cca. 2 m. Între aleea centrală, de altfel, singura alee din
adăpost şi standuri se găsesc cele două rigole pentru colectarea dejecţiilor, cu lăţimea de 30 cm
şi adâncimea de 12 cm.
 Distribuirea furajelor în iesle şi evacuarea dejecţiilor se face manual. Adăparea vacilor se
realizează mecanic sau la jgheab. De asemenea, mulgerea vacilor poate fi manuală sau cu
instalaţia de muls mecanică la bidon. Ventilaţia este naturală folosind coşuri de aerisire. Este o
variantă tehnologică care se întâlneşte din ce în ce mai rar, întrucât necesită un volum mare de
muncă manuală, iar productivitatea muncii este redusă.
 Întreţinerea legată cu aşezarea vacilor pe
două rânduri şi dispunerea lor crupă la crupă
 Pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă la această variantă tehnologică, s-a recurs la amplasarea ieslei în pereţii
longitudinali, distribuirea furajelor făcându-se din căruţă sau din remorcă, direct în iesle, prin exteriorul
adăpostului. La exterior, ieslea este acoperită cu panouri mobile care se ridică numai în timpul distribuirii hranei,
evitându-se astfel formarea unor curenţi puternici de aer în adăpost. Evacuarea dejecţiilor în rigolele din spatele
standului se poate mecaniza prin montarea unui transportor cu racleţi. În aceste condiţii se măreşte productivitatea
muncii şi se reduce efortul fizic depus de lucrători.
 O altă variantă a întreţinerii legate, a vacilor pe două rânduri, cu dispunerea crupă la crupă, constă în amenajarea în
adăpost a trei alei, două de furajare şi una de serviciu. Aleile de furajare amplasate între pereţii longitudinali ai
adăpostului şi iesle, având lăţimea de 1,2 m iar aleea de serviciu este amplasată la mijlocul adăpostului, având
lăţimea de 1,5 – 2 m. Standurile sunt lungi sau mijlocii situate între iesle şi aleea de serviciu şi ca aşternut se folosesc
paiele. Adăpostul este prevăzut cu două uşi amplasate lateral în dreptul aleilor de furajare şi o uşă centrală care
comunică cu aleea de serviciu. Pe uşile laterale se introduc furajele în adăpost iar uşa centrală, este folosită la
evacuarea dejecţiilor, circulaţia animalelor şi a personalului de îngrijire. Dejecţiile pot fi evacuate din adăpost
manual sau folosind transportorul cu racleţi. Adăparea vacilor se realizează la adăpători mecanice. Mulgerea se
execută manual sau mecanic cu instalaţii de muls la bidon.
 Această variantă tehnologică, deşi îmbunătăţită, necesită totuşi un volum mare de muncă manuală şi ca urmare,
productivitatea muncii este redusă, iar spaţiul construit pe animal este mare. Prezintă, însă, avantajul supravegherii
mai uşoare a ugerului şi a aparatului de reproducere.
 Întreţinerea legată, cu aşezare pe două
rânduri şi dispunerea cap la cap

 este o variantă răspândită întrucât amenajarea interioară a adăposturilor este făcută pe

zone funcţionale şi se pretează bine în cadrul acestui sistem. Capacitatea unui adăpost este
de până la 120 vaci.
 Standul este scurt de 1,6 – 1,8 m ceea ce facilitează defecarea şi urinarea în rigolă, iar
vacile se menţin mai uşor curate. De asemenea, permite mecanizarea evacuării dejecţiilor
şi se foloseşte o cantitate mai mică de aşternut. Staţionarea prelungită pe stand este însă,
obositoare pentru vaci, favorizând totodată afecţiunile aparatului de reproducere şi ale
membrelor posterioare. Delimitarea individuală a standului se realizează prin separatoare
de stand, confecţionate din ţeavă metalică, având înălţimea de 90-100 cm. Alternează
separatoare lungi, care au lungimea cu cca. 10 cm mai redusă decât lungimea patului, cu
separatoare scurte, cu lungimea de 80-90 cm de la bordura ieslei. Lipsa acestor
separatoare crează posibilitatea ca una din vaci să se culce oblic, obligând vaca vecină să
stea în poziţie ortopedică şi astfel pot avea loc călcături pe uger.
 Legarea vacilor are loc individual iar dezlegarea individuală sau în grup prin sistemul
vertical, de tip Grabner. Legarea scurtă împiedică vacile să se urce cu picioarele în jgheab,
întrucât mişcarea acestora înainte, înapoi şi lateral este limitată, acestea consumând doar
raţia atribuită.
Întreţinerea legată, cu aşezare pe două
rânduri şi dispunerea cap la cap
 Vacile sunt aşezate cap la cap, pe două rânduri de standuri, separate de aleea de furajare care comunică la exterior
prin intermediul uşilor largi, iar pentru muls, evacuarea dejecţiilor şi mişcarea animalelor se folosesc două alei de
circulaţie legate cu exteriorul prin două uşi amplasate pe peretele longitudinal. Pentru a permite accesul utilajelor
de furajare, aleea centrală are lăţimea de 2,5-3 m pe când aleile de serviciu au lăţimea de 1,2 m care se poate reduce
la 70 cm în situaţia în care circulaţia vacilor se realizează şi pe grătar. Uşile frontale, care comunică cu aleea
centrală, au dimensiunea de 3/3 m.
 Ieslea constituie un element de amenajare foarte important pentru alimentaţia vacilor. Ea poate fi de diferite tipuri,
dar peretele dinspre animal trebuie să aibă înălţimea de maximum 25 cm pentru a permite vacilor odihna comodă,
cu capul deasupra ieslei. Fundul ieslei trebuie să fie cu 5-10 cm mai înalt decât standul, pentru a asigura consumul
integral al furajelor în poziţie comodă. Furajele sunt distribuite mecanizat, cu remorca tehnologică. Adăparea poate
fi la adăpători cu clapetă sau cu nivel constant, asigurând o adăpătoare pentru două vaci. În general, mulgerea se
execută mecanizat la bidon sau cu instalaţia de colectare şi transport centralizat al laptelui.
 Evacuarea dejecţiilor se realizează mecanic, mai rar pneumatic sau hidraulic. Evacuarea mecanică a dejecţiilor
prezintă avantajul folosirii paielor ca aşternut sau un alt material absorbant (talaş, coceni de porumb, etc.) respectiv,
se poate efectua cu transportorul cu racleţi batanţi sau cu lopata mecanică. În spatele standului se găseşte canalul,
cu lăţimea de 45 cm şi adâncimea de 11 cm, în care se montează racleţi batanţi.
 Această variantă tehnologică asigură o productivitate a muncii mai mare comparativ cu dispunerea vacilor crupă la
crupă, deoarece lucrările sunt mecanizate cu utilaje şi instalaţii fiabile iar necesarul de muncă manuală şi efortul
fizic al lucrătorilor sunt reduse.
 Întreţinerea legată a vacilor cu aşezare pe
patru rânduri

 este o variantă întâlnită în cazul adăposturilor cu lăţimea de 21 m şi capacitatea de 204 vaci. Acestea sunt
dispuse cap la cap, pe patru rânduri, în lungul adăposturilor. În adăpost sunt două alei de furajare, amplasate
între două rânduri de animale, adesea fiind de tip masă, late de 2,5 -3 m, iar administrarea furajelor se face cu
remorca tehnologică pentru fiecare linie de 102 vaci. Aleile de serviciu sunt în număr de trei, fiind mai înguste
decât cele de furajare (0,7-1,2 m), una amplasată central şi două situate în lungul pereţilor longitudinali ai
adăpostului. La mijlocul adăpostului există o alee transversală, care comunică, prin intermediul uşilor, cu
padocul, servind la scoaterea vacilor în padoc. Legarea vacilor este verticală de tip Grabner iar standul scurt
(1,6-1,8 m) cu pardoseală de beton.
 Adăparea vacilor se face cu adăpători automate sau cu nivel constant, amplasate deasupra ieslei, câte una
pentru două vaci. Mulsul se face la bidon sau cu instalaţia de colectare şi transport centralizat al laptelui.
Evacuarea dejecţiilor se face mecanic sau hidraulic. La varianta hidraulică de evacuare a dejecţiilor, canalul
colector are o lăţime de 80 cm şi adâncimea de 60 cm, acoperit cu grătar metalic. Standul este acoperit cu covor
de cauciuc sau material plastic, întrucât folosirea paielor ca aşternut ar înfunda canalele de colectare a
dejecţiilor. De asemenea, deasupra greabănului se poate monta un limitator electric la cca. 3 m, pentru a
favoriza defecarea direct pe grătar. Curăţarea standului se realizează cu jet de apă, care antrenează dejecţiile în
canalul de colectare şi de aici, mai departe, în fosa de colectare, amplasată în afara adăpostului. Fosele de
colectare sunt golite periodic, cu cisterna autovidanjoare.
 Apreciat în ansamblu, sistemul de întreţinere a vacilor legate cu aşezarea pe patru rânduri, are productivitatea
muncii mai mare comparativ cu adăposturile în care vacile sunt aşezate pe două rânduri dar, cedează locul într-
o măsură tot mai mare sistemului de întreţinere liberă.
Întreţinerea legată a vacilor cu aşezare pe
patru rânduri
 ÎNTREŢINEREA NELEGATĂ SAU LIBERĂ A
VACILOR

 Avantaje ale stabulaţiei libere se referă la posibilitatea aplicării progreselor ştiinţifico-tehice actuale şi de
perspectivă în domeniul mecanizării şi automatizării proceselor de producţie, ceea ce înseamnă: creşterea
productivităţii muncii de 2-4 ori; reducerea considerabilă a efortului fizic al muncitorilor; vacile
beneficiază de mişcare, care măreşte rezistenţa la boli şi longevitatea productivă; sporeşte suprafaţa utilă
a adăpostului şi măreşte volumul producţiei pe unitate de suprafaţă; reduce timpul de exploatare pe
animal; reduce cheltuielile de întreţinere a vacilor şi costul producţiilor cu până la 20% faţă de stabulaţia
legată.
 Dezavantajele acestui sistem de întreţinere sunt: presupune tratamentul de grup al animalelor, datorită
căruia, nu toate vacile beneficiază de condiţii asemănătoare de odihnă şi furajare; creează dificultăţi în
formarea grupelor tehnologice; consumul de furaje pentru întreţinerea funcţiilor vitale este mai mare;
frecvenţa mai mare a accidentelor şi avorturilor mecanice şi investiţii în echipamente tehnologice mai
mari. Aceste dezavantaje pot fi mult diminuate dacă se respectă disciplina tehnologică specifică şi se
asigură condiţiile necesare în exploatare.
 Prin urmare, se va urmări dimensionarea fermelor la mărime optimă, respectiv minimum 50 vaci şi de
preferat între 100 şi 400 vaci; formarea grupelor tehnologice de vaci, cu mărime de maximum 50-60
capete, în funcţie de starea fiziologică şi nivelul productiv (vaci în prima sută de zile de lactaţie, vaci în a
doua sută de zile de lactaţie, vaci cu peste 200 zile de lactaţie şi vaci în repaus mamar); ecornarea
viţelelor încă din primele zile de viaţă; dotarea tehnică corespunzătoare cu utilaje şi instalaţii specifice;
optimizarea bazei furajere încât aceasta să corespundă cantitativ şi calitativ; organizarea judicioasă a
reproducţiei încât natalitatea să fie de peste 87%, vaci cu gestaţie confirmată 50-53%, vaci în lactaţie 80-
83% şi reforma anuală a vacilor să nu depăşească 25-30%.
 Întreţinerea nelegată a vacilor în adăposturi
semideschise

 este o formă primară a stabulaţiei libere, care s-a dezvoltat mult după anul 1940. Se
bazează pe întreţinerea vacilor în adăposturi semideschise şi pe aşternut permanent.
 Adăpostul are capacitatea de până la 120 vaci şi este prevăzut de regulă cu trei pereţi,
cel din faţă fiind parţial sau total lipsă, iar pe timp nefavorabil poate fi închis cu baloţi
de paie sau prelată specială. Latura din faţă poate fi prevăzută cu o copertină pentru a
împiedica pătrunderea ploii sau a zăpezii în adăpost. În general, înălţimea adăpostului
este de maximum 3 m la straşină şi lăţimea de 10-12 m. Nu are amenajări interioare,
este de tip hală, asigurând 4-5 m2/vacă. Adăpostul constituie zona de odihnă a vacilor
şi trebuie orientat în direcţia opusă vântului dominant pentru a feri animalele de
curenţii puternici.
 Formarea aşternutului permanent are loc toamna şi primăvara, când se introduc în
adăpost 10-15 kg paie pe animal. La 2-3 zile, se adaugă un nou strat de paie,
aproximativ 3 kg pe animal. În acest mod, stratul de aşternut se măreşte treptat, iar la
6 luni, ajunge la 1 m înălţime. Aşternutul permanent este confortabil şi cald,
evacuarea sa, făcându-se de două ori pe an, obişnuit în lunile aprilie şi octombrie.
Întreţinerea nelegată a vacilor în adăposturi
semideschise
 Padocul este betonat, asigurând 6-8 m2/cap. El este construit în continuarea adăpostului, vacile având acces liber în
adăpost şi în padoc. De asemenea, poate fi compartimentat pentru a corespunde unei jumătăţi de adăpost. Obligatoriu,
va fi prevăzut cu iesle pentru administrarea furajelor de volum şi adăpători cu nivel constant. Pe timp de iarnă,
menţinerea temperaturii apei este posibilă când pe fundul jgheabului de adăpare sunt montate plonjoane electrice cu
voltaj redus. Padocul se curăţă zilnic sau la două zile cu utilaje şi sisteme speciale pentru evacuarea dejecţiilor. Mulgerea
se efectuează de două ori pe zi, pe platforme de diferite tipuri, în funcţie de mărimea fermei. Concentratele se
administrează raţional în sala de muls. Igiena corporală a vacilor se efectuează cu aparatul electric de pansaj, în padocul
de aşteptare pentru muls.
 Această variantă de întreţinere a vacilor prezintă unele avantaje şi anume: reduce cheltuielile de construcţie cu cca. 25-
30%, prin desfiinţarea standurilor, respectiv a unui perete al adăpostului şi, fortificarea organismului, ca urmare a
contactului permanent cu factorii naturali de mediu. Ca dezavantaje, subliniem: consumul mare de nutreţuri pentru
întreţinerea funcţiilor vitale în timpul iernii; consumul mare de paie pentru aşternut; vacile performante nu-şi pot
exterioriza întregul potenţial genetic ca urmare a temperaturii scăzute în timpul iernii şi a deranjului reciproc în timpul
odihnei.
 Varianta modernă a adăposturilor semideschise (fig. 6) s-a extins în ţările cu zootehnie avansată iar în ultima vreme a
pătruns şi în ţara noastră. Adăposturile sunt de tip hală cu dimensiuni variabile. Amenajările interioare asemănătoare cu
cele folosite la întreţinerea liberă în adăposturi închise. Cei patru pereţi sunt mobili, confecţionaţi dintr-un material
special, tip prelată, oferind posibilitatea de a închide sau deschide adăpostul în funcţie de condiţiile climaterice.
Acţionarea celor patru pereţi se face pe bază de senzori, asigurând condiţiile de microclimat din adăpost.
Tipuri de adăposturi semideschise
 Întreţinerea nelegată a vacilor, cu spaţiu
comun de odihnă, în adăposturi închise

 s-a practicat mai întâi în SUA, primul adăpost fiind construit în anul 1960, iar ulterior s-a
extins şi în ţările europene. Spaţiul de exploatare a vacilor cuprinde adăpostul, padocul şi
sala de muls. Adăpostul este de tip hală, cu patru pereţi, uşi largi, glisante, care comunică
cu padocul iar dimensiunile sunt variabile, respectiv lăţimea de 12-24 m şi lungimea de
30-90 m. Modul de amenajare interioară a adăpostului poate să difere, dar se disting trei
zone funcţionale, şi anume: de odihnă, de mişcare şi de furajare.
 După modul de amenajare a zonei de odihnă au fost identificate două variante de
întreţinere, cu spaţiu comun de odihnă şi cu spaţiu individual de odihnă, celelalte
elemente tehnologice fiind asemănătoare.
 În prima variantă, zona de odihnă este delimitată de zona de mişcare printr-un prag cu
înălţimea de 20 cm şi se asigură un spaţiu de 4-5 m2 pe animal. Ca aşternut, se foloseşte
un strat gros de paie, calculându-se cca. 3 kg paie pe zi şi animal. Aşternutul se
împrospătează în funcţie de necesităţi (zilnic sau la câteva zile) şi se evacuează mecanic, la
interval de 30 de zile. Este o variantă mai puţin costisitoare, întrucât dispare grilajul
metalic folosit la compartimentarea cuşetelor individuale dar, apar frecvent călcături pe
ugerul vacilor, iar vacile care ocupă locuri inferioare în ierarhia de grup sunt deranjate în
timpul odihnei.
Întreţinerea nelegată a vacilor, cu spaţiu
comun de odihnă, în adăposturi închise
 Varianta a doua constă în întreţinerea vacilor în adăposturi închise însă cu spaţii de odihnă
individualizate. Este varianta care se practică pe scară largă în ţările cu zootehnie avansată,
fiind considerat sistemul cu perspectivele cele mai largi de extindere. Capacitatea adăpostului
variază, între 50 şi 250 capete, iar zona de odihnă poate fi amplasată diferit, de-a lungul
unuia din pereţii longitudinali ai adăpostului, a ambilor pereţi longitudinali, în mijlocul
adăpostului, pe unul, două sau patru rânduri. Zona de odihnă este reprezentată de un pat
continuu din cărămidă acoperită cu un strat de ciment sau din ciment cu granulit. În scopul
asigurării confortului necesar pentru odihnă la vaci şi a unei bune igiene, spaţiul destinat
acestui scop este compartimentat în cuşete individuale. Cuşetele sunt confecţionate din bare
metalice în greutate totală de 14 kg, cu lungimea de 2,10-2,30 m şi lăţimea de 1,10-1,15 m. S-a
constatat că reducerea lungimii cuşetei la 1,70-1,80 m creează disconfort în timpul odihnei
vacilor. La partea inferioară a cuşetei, se recomandă montarea unei bare metalice, amplasată
la înălţimea de 0,8-0,9 m, care obligă animalul, ca în momentul trecerii din decubit în
staţiune, să se retragă înapoi şi să defece în afara spaţiului cuşetei. De asemenea, cu ajutorul
acestei bare sau opritor de greabăn, se poate regla lungimea cuşetei în funcţie de vârstă şi
rasă, pe o distanţă de 60 cm. Ca aşternut se pot folosi paie tocate, rumeguş, covoare de
cauciuc sau saltele KEW Plus. Aşternutul din paie se primeneşte la intervale de câteva zile şi
se schimbă complet după o perioadă mai îndelungată.
 Întreţinerea nelegată a vacilor, cu spaţiu
individual de odihnă, în adăposturi închise
 Zona de mişcare, se amplasează între două rânduri de cuşete, respectiv între zona de odihnă şi de furajare,
mai jos cu 20 cm decât prima, având lăţime optimă pentru circulaţia animalelor de minimum 3 m. Acest
spaţiu este prevăzut, fie cu pardoseală discontinuă confecţionată din bare de beton, cu lăţimea de 4-5 cm şi la
distanţa de 4 cm între ele, evacuarea dejecţiilor făcându-se hidraulic sau cu plug raclor (lopată mecanică), de
adâncime, fie cu pardoseală continuă cu evacuarea mecanică a dejecţiilor de tip „delta” sau scrapere hidraulice
care transportă dejecţiile la capătul adăpostului, într-un canal. De aici, cu un transportor sau prin cădere
liberă, dejecţiile pot fi dirijate spre fosele colectoare. La pardoseală discontinuă dejecţiile sunt mărunţite cu
picioarele şi cad în fosa colectoare de sub grătar. Fosele se golesc periodic cu autovidanjoare. În zona de
circulaţie se amplasează şi jgheabul de adăpare cu nivel constant, unul pentru 25 vaci.
 Zona de furajare este locul unde se administrează furajele, fiind în legătură cu spaţiul de mişcare şi
amplasată, opus zonei de odihnă. Ieslea poate să lipsească, furajele de volum fiind administrate direct pe
pardoseala de ciment a zonei de furajare. Locul de administrare poate fi delimitat (de exemplu: culoarea
verde), păstrându-se astfel în condiţii de igienă optime. Dacă furajarea este restricţionată se asigură un front
de furajare de 65-70 cm pentru fiecare vacă. Atunci când furajele de volum se administrează ad libitum se
poate asigura un front normal de furajare la 2-3 vaci. Accesul la furaje are loc prin intermediul unui grilaj
metalic care individualizează frontul de furajare, evitând deranjul reciproc. În timpul furajării, vacile pot fi
contenţionate la iesle printr-un sistem de blocare colectivă. Transportul şi distribuirea furajelor în adăpost se
face cu remorca tehnologică.
 Padocul comunică cu adăpostul prin uşi glisante şi este compartimentat
corespunzător cu numărul compartimentelor din adăpost. Este bine să fie
prevăzut şi cu sisteme de contenţie a animalelor.
 Mulgerea vacilor se realizează în săli speciale de muls. Concentratele se
administrează raţionat, în boxe special amenajate sau în timpul mulsului. În
general, fluxul tehnologic (mulsul, depistarea căldurilor, administarea
concentratelor etc.) este automatizat.
 Igiena corporală se efectuează cu aparatul electric de pansaj sau cu dispozitivul
de autopansaj, amplasate în zona de circulaţie a animalelor.
 Principalele avantaje ale stabulaţiei libere în adăposturi închise, cu spaţiu de
odihnă individualizat, sunt următoarele: asigură condiţii de microclimat optime
ceea ce favorizează exteriorizarea potenţialului genetic al animalelor; se
micşorează consumul de nutreţuri pentru întreţinerea funcţiilor vitale; se
reduce consumul de paie pentru aşternut; se reduce incidenţa rănirilor la
nivelul ugerului şi ongloanelor. Necesarul de investiţie este însă mai mare.
 Amenajarea interioară a unui adăpost
semideschis cu spaţiu individual de odihnă
 ÎNTREŢINEREA VACILOR PE TIMP DE
VARĂ

Întreţinerea vacilor în stabulaţie

 Presupune întreţinerea animalelor tot timpul anului în adăpost, precum şi în padoc. Se practică
mai ales în fermele cu grad mare de concentrare a efectivelor de vaci, care nu dispun de păşune,
suprafaţa destinată producerii furajelor este mai redusă sau sunt situate în jurul marilor oraşe.
 Întreţinerea în adăpost oferă o serie de avantaje şi anume: se reduc fluctuaţiile producţiei de lapte
de la o zi la alta; cantitatea de nutreţ verde administrată poate fi stabilită în funcţie de necesarul
fiziologic al animalului; recoltarea nutreţului verde se realizează în stadiul optim de vegetaţie; se
evită degradarea păşunilor prin călcare; se reduce consumul pentru întreţinerea funcţiilor vitale;
nu se mai fac cheltuieli pentru parcelarea păşunii şi cu organizarea taberei de vară.
 Întreţinerea vacilor în adăpost are şi dezavantaje care sunt de ordin economic; animalele nu
beneficiază de mişcare, aer şi soare în condiţii optime, având efecte nefavorabile asupra sănătăţii;
cheltuielile cu producerea laptelui sunt mai mari, necesită dotare cu utilaje adecvate şi forţă de
muncă suplimentară pentru producerea bazei furajere.
 Pentru diminuarea neajunsurilor menţionate se recomandă ca vacile să fie întreţinute în padoc iar
ca suprafaţă să se asigure 12-15 m2 pe animal. Padocurile trebuie să fie amenajate cu iesle,
umbrare şi adăpători automate. Nutreţul verde se va asigura, pe cât posibil, în permanenţă şi la
discreţie.
 Întreţinerea vacilor în tabere de vară

 Întreţinerea vacilor în tabere de vară se practică în cazul fermelor care au păşuni suficiente, situate la distanţe
mai mari de 2 km. Se recomandă, în general, practicarea întreţinerii pe păşune, întrucât factorii naturali din
acest sezon influenţează favorabil sănătatea animalelor, activitatea de reproducţie, costul furajării şi, implicit,
a laptelui. Durata de întreţinere pe păşune variază în funcţie de zona geografică – mai mare la şes şi mai mică
la munte.
 În afara acestor avantaje, întreţinerea vacilor în tabere de vară, permite efectuarea unor reparaţii la
adăposturi, respectiv curăţarea şi dezinfectarea acestora. Pentru a putea valorifica posibilităţile menţionate, se
impune asigurarea fluxului tehnologic normal adică, amenajarea adăposturilor şi anexelor. Locul ales pentru
tabăra de vară trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: terenul să fie ridicat, uscat, salubru, cu păduri
sau perdele de protecţie care să asigure umbră pentru animale în timpul caniculei; să aibă pantă naturală de
până la 3%, să existe surse de apă în apropiere şi suficiente, să aibă suprafeţe suficiente de păşune şi terenuri
arabile pentru asigurarea masei verzi. Se vor construi adăposturi simple, şoproane din scândură cu
amenajările interioare cunoscute – pentru odihnă şi distribuirea furajelor. De asemenea, vor fi asigurate
rezervele de fân şi concentrate, folosite pe timp nefavorabil, când vacile nu pot păşuna. Ca şi anexe, vor fi
prevăzute spaţii pentru cazarea îngrijitorilor, spaţii pentru însămânţări artificiale, spaţii pentru depozitarea
unor ustensile şi materiale, spaţii pentru aparatura necesară efectuării mulsului, depozitarea şi livrarea
laptelui etc. Mulsul se poate face la bidon sau pe platforme de muls mobile.
 Înainte de a fi trimise în tabere de vară, vacile sunt supuse unui riguros control veterinar,
verificându-se, totodată, individualizarea. Nu se vor deplasa în tabăra de vară vacile bolnave.
 În funcţie de producţia de nutreţ verde de pe păşune se stabileşte încărcătura de vaci la hectar.
Atunci când producţia individuală zilnică nu scade iar producţia de lapte la un hectar păşune
atinge valori maxime, se consideră că încărcătura de vaci este optimă. O păşune foarte bună,
care a beneficiat de toate lucrările de întreţinere şi pe care se practică un sistem de păşunat
raţional, poate asigura necesarul nutritiv pentru producţii zilnice de 15-18 kg lapte, fără
adaosuri de concentrate. Pentru a asigura producţii mari de masă verde la hectar, păşunea
trebuie tratată corespunzător prin curăţirea de mărăcini şi ierburi toxice, împrăştierea
muşuroaielor, fertilizare, supraînsămânţare etc. Nu în ultimul rând, păşunea se parcelează,
aplicând păşunatul raţional sau păşunatul în front, mărind astfel gradul de utilizare a nutreţului
verde. La păşunatul raţional, păşunea este împărţită în mai multe parcele, care sunt destinate
succesiv păşunatului, odihnei pentru refacere şi cositului pentru fân. Păşunatul în front
presupune repartizarea prin gard electric a unei parcele care este consumată într-o singură zi iar
pentru ziua următoare, gardul electric va fi mutat pe o altă parcelă. De menţionat, că păşunatul
neparcelat sau liber este dezavantajos, întrucât eficienţa utilizării nutreţului verde este cea mai
scăzută.
 Păşunatul începe în momentul când terenul este zvântat, iar plantele au o
înălţime minimă de 15 cm, deoarece, într-un stadiu prea tânăr de vegetaţie, masa
verde este deficitară în substanţă uscată şi prea laxativă. În acelaşi timp, se
impune ca trecerea la regimul de păşunat să se facă treptat, în decurs de 10 zile.
 O mare atenţie se va acorda păşunatului de leguminoase, pentru prevenirea
indigestiei gazoase. Înainte de a fi scoase pe asemenea suprafeţe, vacile vor primi
un tain de fân sau vor păşuna câteva ore pe păşuni de graminee. Indigestia
gazoasă este mai frecventă la vacile flămânde şi cele lacome.
 Păşunatul se organizează dimineaţa, între orele 700 şi 1100 şi după amiaza, între
orele 1500 şi 1900 . În intervalul de timp cu caniculă (orele 1100 - 1500 ) se recomandă
ca vacile să fie ţinute sub umbrar. Vara, când zilele sunt foarte călduroase, se va
organiza păşunatul şi noaptea. Dacă în urma hrănirii cu nutreţ verde producţia
totală de lapte pe fermă creşte cu mai mult de 10 % înseamnă că furajarea în
perioada de iarnă a fost deficitară. Întreruperea păşunatului se face cu
aproximativ trei săptămâni înainte de apariţia primelor îngheţuri, pentru a
permite plantelor să se regenereze şi să poată rezista pe timpul iernii.
 Întreţinerea mixtă a vacilor

 Este sistemul de întreţinere în care vacile sunt ţinute în adăpost şi pe

păşune. În acest scop, fermele trebuie să dispună de păşuni naturale
sau artificiale situate la distanţe de cel mult 2 km. După mulsul de
dimineaţă, animalele sunt scoase pe păşune, iar seara se reîntorc în
adăpost pentru muls, unde, dacă este necesar, vor primi un supliment
de masă verde. La fermele care deţin păşuni în apropiere şi efectuează
mulsul de trei ori pe zi, vacile sunt aduse la adăpost şi pentru mulsul de
prânz. Pe timpul nopţii, vacile se ţin în padoc sau pe păşune.
 Această variantă de întreţinere a vacilor prezintă avantajul folosirii
adăposturilor pe tot parcursul anului, nefiind necesare cheltuieli pentru
amenajarea taberelor de vară. În acelaşi timp, vacile se găsesc
permanent în mişcare şi beneficiază de influenţa favorabilă a factorilor
de mediu.
Sisteme de exploatare a vacilor de lapte

 Sistemul de exploatare este reprezentat de totalitatea elementelor

organizatorice şi tehnologice specifice fermelor de vaci şi care
condiţionează nivelul eficienţei economice, respectiv profitul realizat.
În prezent se cunosc trei sisteme de exploatare a vacilor pentru lapte:
extensiv, semiintensiv şi intensiv, care au ca aspecte distincte gradul de
concentrare a efectivului, nivelul de dotare tehnică, tehnologia aplicată,
organizarea muncii, mărimea investiţiilor şi a veniturilor, ş.a. Gradul de
intensivizare este determinat, pe de o parte, de dotarea tehnico-
materială, nivelul de mecanizare sau automatizare a lucrărilor,
caracterul productiv şi structural al bazei furajere, iar pe de altă parte,
de nivelul productiv al animalelor, de eficienţa economică şi
productivitatea muncii.
 Elementele care definesc sistemul de exploatare

 Elementele pe baza cărora se conturează sistemele de exploatare pot fi grupate astfel:

organizatorice, tehnologice şi economice.
 Elementele organizatorice se referă la modul de organizare a fermelor şi a activităţii
acestora:
 gradul de concentrare a efectivului este condiţionat de posibilităţile financiare ale
fermierului, suprafaţa de teren agricolă disponibilă, caracterul productiv şi structural al
bazei furajere, sistemul de întreţinere preconizat, dotarea tehnico-materială, nivelul de
mecanizare sau automatizare a lucrărilor, în vederea obţinerii unei eficienţe economice
cât mai mari; concentrarea efectivului de vaci pe fermă, permite intensivizarea fluxului
tehnologic ceea ce implică mărirea eficienţei economice în exploatare;
 specializarea fermelor este dată de profilarea acestora pe o singură categorie de taurine
respectiv, producerea laptelui sau pentru carne, simplificându-se astfel fluxul tehnologic;
 organizarea muncii în fermă poate fi pe principiul normei de servire generală sau a
normei pe echipe specializate pentru anumite lucrări tehnologice;
 nivelul de integrare a producţiei vizează fluxul tehnologic ce trebuie organizat raţional,
încât să cuprindă toţi factorii de producţie, de la stadiul incipient şi până la prelucrarea şi
valorificarea produsului finit.
 Elementele tehnologice sunt acelea care determină diferenţierea exploatării vacilor pe
anumite sisteme:
 stadiul de ameliorare a materialului biologic şi sistemul de ameliorare utilizat;
 stadiul de intensivizare a exploatării terenurilor destinate pentru producerea furajelor şi
care constă în cantitatea de substanţă uscată, proteină şi energie obţinută la hectar;
 stadiul de mecanizare şi automatizare a proceselor tehnologice, reflectat în cantitatea de
lapte produsă de un muncitor pe zi sau pe an;
 nivelul tehnologic de reproducţie este condiţionat de pregătirea, competenţa şi
profesionalismul fermierului.
 Elementele economice se exprimă printr-o serie de indicatori:
 valoarea investiţiilor alocate pentru construcţiile şi utilajele integrate în fluxul tehnologic,
exprimate prin suma totală şi suma ce revine în medie, pe o vacă furajată;
 valoarea investiţiilor alocate pentru animalele de producţie;
 cheltuielile înregistrate în procesul de producţie;
 venitul realizat în total pe fermă, în medie pe vacă şi pe an;
 profitul realizat pe fermă şi pe vacă.
 Sistemul extensiv de exploatare a vacilor

 Acest sistem se practică în cele mai multe gospodării ţărăneşti şi mai ales în zonele
premontane, unde tradiţia, specificul ecologic din zonă dar şi posibilităţile financiare
ale oamenilor limitează investiţiile.
 Exploataţiile de acest tip au un număr redus de taurine 1-10 capete, de sex şi vârste
diferite, neexistând o profilare a fermelor şi nici specializare a creşterii. Suprafaţa
agricolă care revine pe UVM este mare.
 În general, ameliorarea efectivului se face prin selecţie fenotipică, iar unii crescători
efectuează monte ocazionale, cu reproducători lipsiţi de valoare zootehnică. Sunt însă
şi gospodării care practică însămânţările artificiale.
 Reproducţia vacilor este grupată în sezonul de primăvară şi vară pentru valorificarea
nutreţului verde din această perioadă. În timpul verii nutreţul verde de pe păşune
constituie hrana de bază a vacilor. Completarea raţiei se face seara, după păşunat, prin
administrarea buruienilor din culturile agricole, şi uneori concentrate (tărâţe, uruială
de porumb etc.). Pentru perioada de iarnă se asigură furaje conservate – fibroase de pe
păşuni naturale sau artificiale, suculente (sfeclă, cartofi, bostănoase etc.), grosiere care
se prepară înainte de administrare şi chiar concentrate.
 Adăposturile sunt construite din diferite materiale locale, în funcţie de specificul zonei
geografice. În adăpost vacile sunt ţinute legate, pe un rând sau pe două rânduri, cu
dispunere crupă la crupă, adesea în acelaşi adăpost existând mai multe categorii de
animale. Standul este lung, acoperit cu aşternut de paie. În spatele standului se
amenajează rigola de scurgere a dejecţiilor lichide, care comunică cu bazinul de colectare,
amplasat în afara adăpostului şi cu platforma de gunoi situată în aceeaşi zonă. De
asemenea, adăpostul este prevăzut cu instalaţie de iluminat şi, dacă este posibil, cu
instalaţie de apă. Lucrările tehnologice (furajarea, adăparea, evacuarea dejecţiilor,
mulsul) se efectuează manual şi, ca urmare, efortul fizic al lucrărilor este ridicat, iar
productivitatea muncii scăzută. În unele gospodării se practică mulsul mecanic, cu grupul
individual de muls.
 Din punct de vedere economic, exploatarea extensivă a vacilor se caracterizează printr-un
volum mic al investiţiilor făcute în adăposturi, instalaţii şi utilaje, întrucât şi animalele au
potenţial productiv redus. Prin urmare, veniturile realizate pe cap de vacă şi pe
exploataţie se situează la un nivel scăzut. Producţia de lapte obţinută anual pe vacă este de
până la 3500 kg şi diferă de la gospodărie la gospodărie, în raport cu condiţiile de
exploatare. Costul producţiei este mare ceea ce face ca sistemul de exploatare extensiv să
fie lipsit de perspective şi treptat să fie înlocuit cu celelalte sisteme.
Sistemul semiintensiv de exploatare a vacilor

 Exploatarea în sistem semiintensiv, a taurinelor cunoaşte o răspândire apreciabilă pe plan

mondial, în ţara noastră fiind practicat de crescătorii privaţi şi societăţile comerciale cu un
număr mai mare de animale. Reprezintă o formă intermediară de exploatare, care îmbină
armonios elementele caracteristice exploatării extensive cu cele de exploatare intensivă.
Astfel, urmăreşte pe de o parte valorificarea resurselor naturale existente, iar pe de altă
parte, mărirea gradului de tehnicizare a procesului tehnologic şi sporirea producţiei
respectiv, a eficienţei economice.
 Diferenţele între exploatarea de tip extensiv şi de tip semiintensiv sau intensiv a vacilor se
referă, nu atât la gradul de concentrare a efectivului, cât la modul de organizare a
producţiei şi a muncii, prin mecanizarea şi automatizarea proceselor de producţie.
Efectivul de vaci pe fermă este mai mare în societăţile comerciale (30 şi peste 200 capete)
care nu au accesat încă programele de finanţare europene pentru modernizarea fluxului
tehnologic şi mai redus în fermele private (10-30 capete). În acelaşi timp, sistemul
prezintă un început de profilare a activităţii din ferme şi chiar a fermelor, punându-se
accent pe creşterea vacilor pentru lapte, dar crescându-se şi tineretul de înlocuire. Prin
urmare, se adoptă un circuit de producţie închis, cu reproducţie simplă sau lărgită.
Indicele de gestaţie este de 48-50%, vacile în lactaţie 78-80%, respectiv reforma anuală de
15-20% din vaci. Vârsta admiterii la reproducţie a viţelelor este de 18-20 luni.
 Se preferă sistemul de fătări eşalonate, ca urmare a avantajelor de ordin economic şi organizatoric. Munca este organizată
pe principiul normei de servire generală, activitatea desfăşurându-se într-un singur schimb, pe baza unor programe
adecvate de lucru. Norma de servire la vaci este de 18-30 capete, în funcţie de gradul de mecanizare a fermei. Forţa de
muncă este asigurată de fermier şi familia sa, iar când ferma este mai mare se recurge la forţă de muncă angajată.
 Din punct de vedere tehnologic, apar multe elemente progresiste privind ameliorarea, creşterea şi exploatarea vacilor de
lapte, adaptate la dimensiunea şi specificul fermei. Ameliorarea este axată pe principalele surse de progres genetic (tauri
amelioratori, selecţia primiparelor, reforma selectivă), iar majoritatea vacilor sunt însămânţate artificial cu material
seminal provenit de la tauri amelioratori. În general, întreţinerea vacilor se face legat, cu aşezare pe două rânduri şi
dispunere cap la cap. Majoritatea fermelor sunt dotate cu construcţiile anexă necesare în exploatare – maternitate,
profilactoriu, creşă, lăptărie, punct de însămânţări artificiale etc. Hrănirea vacilor se face diferenţiat sezonier, iarna se
folosesc furajele conservate, iar vara se practică păşunatul său hrănirea mixtă.
 Lucrările tehnologice sunt mecanizate parţial sau chiar total. Dejecţiile se evacuează în cele mai multe ferme mecanic,
furajarea cu remorca tehnologică sau cu tracţiune animală, adăparea automată, mulgerea se face mecanic (bidon sau cu
transport centralizat al laptelui), deşi sunt numeroase ferme în care mulgerea este manuală.
 Producţia medie pe lactaţie depăşeşte 3500 kg şi poate ajunge până la 6500 kg, în funcţie de gradul de intensivizare a
fiecărei exploataţii. Valoarea investiţiilor făcute în construcţiile, instalaţiile şi utilajele folosite în procesul de producţie al
fermelor este cu mult mai mare decât în exploatarea extensivă, dar se obţin şi venituri mai mari.
 Exploatarea semiintensivă a vacilor va fi extinsă mai mult în ţara noastră, datorită producţiilor de lapte realizate,
valorificării unor furaje cu cost destul de mic şi mai ales, pentru că nu necesită investiţii prea ridicate, cum este la
exploatarea intensivă.
 Sistemul intensiv de exploatare a vacilor

 Acest sistem s-a extins mai ales în ţările cu zootehnie avansată, deoarece ştiinţa
a înregistrat progrese considerabile, iar cerinţele de produse alimentare de
origine animală au ajuns să fie tot mai mari. Fermele de exploatare intensivă a
vacilor de lapte, prezintă un înalt grad de concentrare a efectivelor, sunt
specializate şi au producţia integrată, tehnologiile de exploatare sunt intensive
şi moderne, materialul biologic este de mare valoare genetică, fluxul tehnologic
este mecanizat şi automatizat, iar muncitorii sunt calificaţi.
 De regulă, efectivele de vaci pe fermă, sunt mari, ceea ce permite recuperarea
într-un timp relativ scurt a investiţiilor. Limita minimă este în jur de 50 capete,
iar cea optimă depăşeşte 100 de vaci. Există şi ferme cu peste 10.000 capete
cum întâlnim în SUA. Unele ferme sunt profilate numai pe creşterea vacilor de
lapte şi a unor categorii de viţele de vârste mici, celelalte categorii de taurine
crescându-se în alte societăţi. Sunt însă ferme care practică circuitul de
producţie închis, producându-şi materialul biologic de înlocuire a mătcii. În ce
priveşte structura efectivului, vacile reprezintă 55-65%.
 Organizarea muncii se face pe principiul echipelor specializate pentru efectuarea anumitor lucrări,
precum mulsul mecanic, prepararea şi administrarea furajelor, supravegherea animalelor etc.
Suprafeţele de teren destinate pentru organizarea bazei furajere sunt exploatate intensiv pentru a
obţine o cantitate mare de energie şi proteină la hectar, cu costuri reduse. Fermele de tip industrial
cunosc un grad înalt de integrare, realizând prelucrarea şi desfacerea producţiei de lapte.
 Sistemul de întreţinere preferat al vacilor este cel nelegat, datorită eficienţei economice în exploatare,
dar întâlnim şi ferme cu întreţinere legată a vacilor. Fluxul tehnologic este complet mecanizat şi
automatizat, hrănirea, adăparea, mulgerea, evacuarea dejecţiilor, depistarea vacilor în călduri, toate
făcându-se cu utilaje specifice sistemului de întreţinere practicat.
 Ca tehnologie de hrănire se recomandă practicarea hrănirii din stoc, baza raţiei constituind-o furajele
de volum de bună calitate, fără a exclude hrănirea diferenţiată sezonier.
 Inducerea progresului genetic se realizează cu precădere prin taurii de reproducţie, folosind material
seminal de la reproducători testaţi şi amelioratori, fără a exclude celelalte surse de progres – selecţia
primiparelor respectiv reforma selectivă. Reproducţia este organizată pe principiul fătărilor eşalonate,
ceea ce permite realizarea unor producţii ritmice de lapte pe tot parcursul anului. Indicele de gestaţie
trebuie să fie de 53%, vaci în lactaţie de 83%, anual se reformează 25-30% din efectivul de vaci,
urmărindu-se eliminarea celor ce nu se adaptează acestui sistem de exploatare. Vârsta admiterii la
reproducţie a viţelelor este de 15-17 luni.
 Din punct de vedere economic, exploatarea intensivă a vacilor pentru
lapte, solicită sume mari în investiţiile făcute în construirea
adăposturilor, cu un confort corespunzător cerinţelor organismului,
precum şi cu diverse instalaţii, maşini, utilaje, aparatură etc. În ciuda
costurilor, rentabilitatea exploatării este ridicată, întrucât
productivitatea muncii este cea mai mare, iar producţiile de lapte
depăşesc 6500 kg pe vacă şi pe an, cu un consum specific de sub o
unitate nutritivă lapte. Pe plan mondial există ferme care realizează
producţii medii de peste 12 500 kg lapte pe vacă şi pe an.
 Sistemele de exploatare prezentate sunt întâlnite în condiţiile ţării
noastre, dar raportul dintre gradul de extindere a lor se va modifica pe
viitor în favoarea industrializării sectorului de creştere a vacilor pentru
lapte.