NOȚIUNI INTRODUCTIVE DE CHIMIE

Chimia este ştiinţa fundamentală care studiază structura și proprietățiile

materiei, transformările sale dintr-o formă în alta precum și energetica acestor
procese
Transformările suferite de materie pot fi de natură fizică sau chimică.
MATERIA
• tot ce există în UNIVERS, ocupă spațiu și are masă proprie
• se află sub două forme: corpusculară-discontinuă (particule elementare,
atomi, molecule, etc.. ) și ondulatorie-continuă (energie, undă)
• se află în 4 stări de agregare: solidă, lichidă, gazoasă și plasmă (99,9%)
- un solid este rigid, posedă o formă definită are volum care este independent
de schimbăriile de temperatură şi presiune;
- un lichid ia forma vasului, are volum definit şi e foarte puţin compresibil;
- un gaz ia forma containerului şi ocupă tot volumul disponibil, e compresibil
şi e capabil de o expansiune infinită;
- plasma este un gaz ionizat aflat la temperatură ridicată
 Sublimare
→→→ →→→→→→→→→→→→
↑ topire vaporizare
↓
SOLID →→→ LICHID →→→
GAZ
↑ ←←← ←←← ↓
solidificare condensare

←←←←←←←←←←←←←←←
desublimare
Substanţa: o formă de existenţă a materiei caracterizată prin
omogenitate și compoziţie chimică constantă. Prin metode fizice nu
poate fi descompusă în alte componente.
Substanță pură: în întreaga porțiune de materie considerată există o
singură specie de atomi sau de molecule și proprietățile fizice și
chimice sunt identice în toată masa sa.
În natură, în cele mai multe cazuri, substanţele nu sunt pure, ci impure,
adică conţin şi alte substanţe denumite “impurităţi “.
Purificarea substanţelor impure poate fi realizată prin diferite metode
fizice, în funcţie de starea de agregare: filtrare, decantare, distilare,
evaporare, cristalizare, etc.
Substanţele pure pot fi:
- substanţe simple (elemente), care prin metode chimice nu pot fi
descompuse în alte componente și sunt formate din atomi identici.
În prezent se cunosc 116 elemente și doar 90 se găsesc în mod
natural, restul fiind obținute grație chimiei nucleare.
În funcție de proprietăți, elementele pot fi:
- metale: la temperatura camerei sunt
solide (excepție mercurul-lichid), conduc
căldura și curentul electric, sunt în
general maleabile, pot fi prelucrate
mecanic, au luciu metalic;
- nemetale (17): la temperatura camerei
11 sunt gazoase, unul lichid (bromul) și 5
solide (C, P, S, Se, I), nu conduc căldură
și electricitate, nu au luciu metalic iar cele
solide sunt sfărâmicioase;
- semimetale: B, Si, Ge, As, Sb, Te și At au
proprietăți intermediare de metal/nemetal,
sunt solide la temperatura camerei, sunt mai
mult sfărâmicioase decât maleabile, sunt
semiconductori.
-substanţe compuse (combinaţii sau compuși) care rezultă din combinarea
a două sau mai multe substanţe simple şi pot fi descompuse prin metode
chimice în substanţele simple din care s-au obţinut (NaCl, Fe2O3, CaCO3).
- elementele care compun o combinație chimică au proprietăți total diferite
comparativ cu ale substanțelor simple din care provin (Ex: NaCl);

Electrololiza
topiturii de
NaCl

- prin descompunerea unei combinații pot rezulta fie substanțe simple, fie
substanțe compuse dar mai simple decât cea inițială:
T C
CaCO 3 
 CO 2   CaO
Amestecurile sunt formate din cel puțin două substanțe diferite în anumite
proporții, putând fi omogene sau eterogene.
Amestecul omogen are aceleaşi proprietăţi în tot volumul său (Ex: soluţie
NaCl 0,9%), spre deosebire de amestecul eterogen (Ex: laptele).
În amestecuri, fiecare substanţă componentă îşi păstrează proprietăţile
specifice (de exemplu: amestecul de pilitură de fier şi sulf).
 Separarea
Distilare Separarea
amestecurilor are loc pe
baza
diferenței
dintre pf ale
lichidelor

Filtrare
Cromatografie
Separarea
amestecurilor
omogene se bazează
pe diferența de
solubiitatea într-un
solvent sau în legarea
la un matrix solid
 ATOMI ȘI MOLECULE

În antichitate a fost introdusă noţiunea de atom, denumire care provine din

limba greacă (atomos), însemnând „indivizibil”.
În anul 1803, J.Dalton a enunţat teoria atomistă, considerând atomul ca fiind o
sferă solidă cu masă proprie, fiecare element fiind format din acelaşi tip de
atomi identici.
ATOMUL: cea mai mică particulă din componența unei substanțe simple care
nu poate fi divizat prin metode chimice și participă la formarea combinațiilor
chimice, fiind caracterizat de masă proprie (Ex: masa unui atom de
12 24
hidrogen=1,673x10-24g, masa unui atom al izotopului 6 C  12  1,660539  10 g ).
Masa atomică relativă - un număr care indică de câte ori atomul unui element
chimic este mai greu decât unitatea de masă atomică (1/12 din masa atomului
de carbon) (Ex: masa atomică a hidrogenului=1,008 uma).
Cantitatea dintr-un element chimic exprimată în grame, egală numeric cu masa
sa atomică, se numește atom-gram.
MOLECULELE sunt cele mai mici particule de materie care mai păstrează
proprietăţile substanţelor din care provin, dar pot fi descompuse în particule
mai simple, numite ATOMI. Pot fi molecule diatomice, triatomice sau
poliatomice, atomii din care sunt alcătuite pot fi identici sau diferiți (Ex....)
Masa moleculară este un nr. care indică de câte ori molecula unei substanțe
este mai grea decât uma. Masa unei molecule este dată de suma maselor
atomilor componenți M  1  35,5  36,5 uam
HCl
Cantitatea dintr-o moleculă exprimată în grame egală cu masa sa moleculară se
numește moleculă gram sau mol.
SIMBOL CHIMIC - reprezentarea unui element chimic printr-o literă sau două
litere derivate din denumirea (greaca sau latină) a atomilor din care este
constituit elementul chimic.
FORMULA CHIMICĂ–reprezentarea tuturor elementelor chimice şi a raportului
în care acestea se regăsesc într-o substanță (Ex: H2O)
LIMBAJUL CHIMIC – se bazează pe utilizarea unor convenţii acceptate la
nivel internaţional şi utilizate pentru desemnarea termenilor şi prescurtărilor
utilizate pentru descrierea sistemelor chimice. Internatinal Union of Pure and
Applied Chemistry – IUPAC stabileşte convenţiile care guvernează limbajul
chimic, atât în ceea ce priveşte nomenclatura propriu-zisă a substanţelor
chimice cât şi unităţile de măsură şi simbolurile chimice (www.iupac.org).
 LEGILE GENERALE ALE CHIMIEI

1. LEGEA CONSERVĂRII MASEI

Formulată pentru prima dată de M.V. Lomonosov (1748):
„ toate schimbările care se produc în natură, se produc astfel încât
atât cât se ia de la un corp, tot atât se adaugă la alt corp” sau „ dacă
undeva materia scade, ea crește în altă parte”
Meritul în fundamentarea experimentală a legii îi revine lui A.L.
Lavoisier (1774-1775) prin formularea: „în natură nimic nu se pierde,
nimic nu se creează, ci numai se transformă”
La ora actuală, legea este formulată astfel: „în toate reacțiile chimice,
suma maselor reactanțiilor este egală cu suma maselor produșilor
rezultați din reacție”
 m
G  m  g  kg  2 
A nu se confunda masa cu  s 
greutatea: m
g  10 2 (acceleratie gravitationala)
s
Demonstrație:

- dacă 3,25 g de nitrat de mercur (II) și 3,32 g de iodură de potasiu se

dizolvă separat în apă și se amestecă, are loc o reacție chimică cu
formarea unui precipitat insolubil orange de iodură de mercur (II).
- prin filtrare și uscarea precipitatului se obțin 4,55 g iodură de mercur (II)
- după evaporarea apei din filtrat se obțin 2.02 g de nitrat de potasiu
- (3,25 g+3,32 g = 4,55 g + 2,02 g)
 (1754–1826) J. Proust formulează a doua lege fundamentală a chimiei:
2. LEGEA PROPORȚIILOR DEFINITE:
Eșantioane (cantități) diferite ale unei substanțe chimice pure conțin
aceleași proporții de masă ale elementelor componente.

Fiecare eșantion de dioxid de carbon (CO2) conține 1 parte de carbon

și 2.66 părți de oxigen (de masă) și fiecare eșantion de monoxid de
carbon (CO) conține 1 parte carbon și 1.33 părți de oxigen.
Pentru a forma substanțe, elementele se combină în proporții de
masă specifice sau definite, nu în proporții aleatoare.
3. TEORIA ATOMICĂ A LUI DALTON ȘI LEGEA
PROPORȚIILOR MULTIPLE
• elementele sunt formate din particule minuscule numite atomi
• fiecare element este caracterizat de masa atomilor săi. Atomii
aceluiaș element au aceeiași masă, atomii diferitelor elemente
au mase diferite (atomii diferitelor elemente diferă prin masă)
• combinarea chimică a elementelor pentru a forma diferite
substanțe are loc când atomii se combină în raporturi de
numere întregi și mici (fracții de atomi nu sunt niciodată
implicați în reacții chimice)
• pentru ca legea conservării masei să fie adevărată, atomii
trebuie să fie chimic indivizibili
• reacțiile chimice dictează doar modul în care atomii reactanților
se combină, deci atât reactanții cât și produșii de reacție sunt
formați din aceleași tipuri de atomi, dar altfel aranjați.
 LEGEA PROPORȚIILOR MULTIPLE

J.Dalton (1808): „când două elemente chimice

pot forma între ele mai multe combinații,
diferitele mase ale unui element care se
combină cu aceeași masă a celuilalt element,
se găsesc între ele întotdeauna în raporturi
de numere întregi și mici”
Consecințele legilor chimiei
Echivalentul gram și Lega proporțiilor echivalente
Echivalentul gram (E sau Eg) reprezintă o cantitate exprimată în grame
dintr-un element sau substanță compusă care se poate combina cu 1,008 g
de hidrogen sau cu 8 g oxigen sau care pot substitui aceste cantități de
hidrogen sau oxigen.

A M M
E element  E acizi  E baza 
valenta nr.protoni disociati nr.grupari OH

M M
E saruri/oxizi  E ag.oxidored 
nr.cationi  valenta cation nr.electro ni

J.B. Richter (1808): „substanțele simple sau compuse reacționează între ele
în cantități proporționale cu echivalenții lor chimici”

1 mol98g 2moli 80g

H 2SO 4  2 NaOH 
 Na 2SO 4  2H 2 O
2E 2E
STRUCTURA ATOMULUI
Electronul. Experimentul lui J.Thomson
Razele fiind produse de catod (-) și fiind
deflectate către anod, s-a concluzionat că
sunt constituite din particule minuscule
încărcate negativ, numite electroni;
Sunt deviate de câmpul magnetic sau electric;
Fiind emise de electrozi confecționați din
diferite metale înseamnă că atomii tuturor
elementele conțin electroni;
Prin măsurarea deflecției razelor catodice de către
câmpul magnetic și electric de tării cunoscute s-a calculat
raportul dintre sarcina și masa electronului
e
 1,758820 108 C / g
me

Razele X (W.K Roentgen): dacă în calea razelor catodice

se așează o plăcuță de Pt înclinată la 45˚ pe direcția de
propagare, aceasta emite alte raze numite X.
Au mare putere de pătrundere, impresionează plăcile
fotografice, ionizează substanțele, nu sunt influențate de
câmpul e-magnetic, nu au încărcare electrică
Determinarea sarcinii electronului. Experimentul lui R.A. Milikan
Cunoscându-se masa picăturilor de
ulei și voltajul (U) dintre plăci s-a
determinat că sarcina imprimată
corespunde unui multiplu întreg al
valorii 1,60276x10-19C, adică
sarcina electronului, putându-se
determina și masa electronului:
1. În absența câmpului electric și a
sarcinii electrice G=Ff
4πr 3
G  m  g iar m  ρ  V  ρ 
3
F f  6πrη v
4πr 3 9 ηv
6πrηv  ρ   g  r2 
3 2 gρ
2. Pentru a contracara căderea picăturilor de ulei se aplică un câmp e- și picăturilor li
se imprimă o sarcină negativ sub influența razelor X e
 1,758820  108 C / g
U me
Fe  qE iar E 
d e 1,602176 10 19 C
me  
m g m g  d 1,758820  10 C / g 1,758820  108 C / g
8
Fe  G  q  
E U me  9,109382 10 28 g
 Particule subatomice. Radioactivitatea
H.A. Becquerel (1896) studiind sărurile de uraniu a
observat că emit radiații care:
- străbat hârtia neagră și diferite foițe metalice
- impresionează plăcile fotografice
- provoacă fluorescența și fosforescența unor substanțe
- ionizează aerul iar sub influența unui câmp electric sau
magnetic se separă în trei radiații: α, β și γ
Razele α sunt nuclee de He cu sarcină +2 și masă relativă 4, au viteză mare de
1,4x107-2x107 m/s și energie de 2-9 MeV. Sarcina lor a fost determinată de
Rutherford ca fiind de două ori mai mare ca a e- și fiind deviate către polul (-) a
unui câmp electric s-a interpretat că sunt încărcate +. Au masa de 3700 ori mai
mare ca a e-
Razele β sunt deviate puternic de către un câmp electric către polul (+), având
sarcină electrică egală cu a e-, au viteze de până la 3x108 m/s și energii de
până la 16 MeV
Razele γ – nu sunt deviate de un câmp electric, nu au sarcină, au aceeași
natură ca razele X, se propagă cu viteza luminii și au o mare putere de
pătrundere, fiind oprite de plăci groase de Pb
Ulterior, M. Curie a descoperit și alte elemente radioactive: Ra, Rn, Po a căror atomi
produc radiații prin dezintegrare: 226Ra= 222Rn+ 4He
Nucleul atomic= protoni+neutroni

Experimentul lui Rutherford (1911) a condus la concluziile:

-numărul mic de particulele α puternic deviate demonstrează că atomul metalic are
întreaga masă concentrată în centru numit nucleu și este încărcat +
- particulele α ușor deviate demonstrează prezența electronilor care se mișcă la o
distanță relativ mare de nucleu
- majoritatea particulele α nedeviate indică structura lacunară a atomului
Experimentul lui Bothe și Becker (1930): au bombardat Be cu particule α descoperind
neutronul, o particulă fundamentală, neutră din punct de vedere electric cu masa
apropiată de a protonului:
9
4 Be  4
2    1
0 n  12
6C
Atom = nucleu+înveliș electronic
Toate particulele care alcătuiesc un atom = particule elementare
Protonul, neutronul și electronul = particule fundamentale
 Numărul atomic (Z) = numărul protonilor din nucleu
= numărul electronilor din învelişul electronic.

Specia de atomi cu același număr atomic Z formează un element chimic

Numărul de masă (A) = nr. protoni (Z) +nr. neutroni (N)
A
Z E
 Izotopii sunt specii de atomi ai aceluiaşi element care au acelaşi număr
atomic (Z) dar număr de masă diferit (A), deci diferă prin nr. de neutroni (N).

protiu deuteriu tritiu

1p+1e- 1p+1n+1e- 1p+2n+1e-

Dintre elementele naturale, numai 21 sunt monoizotopice, adică prezintă un

singur tip de nuclee. Celelalte elemente din natură se prezintă ca amestecuri
de izotopi.
Stabilitatea nucleelor atomice este dependentă de echilibrul critic dintre
forțele de repulsie electrostatică și forțele nucleare de atracție în care sunt
implicați protonii și neutronii. Izotopii stabili (lipsiți de radioactivitate) au
N
R  0, 1 sau1,5
Z
Când R ≠0, 1 sau 1,5 izotopii suferă dezintegrări radioactive emițând
radiații (α, β sau γ) pentru atingerea raportului optim transformându-se în
alte elemente, numindu-se radioizotopi.
Dezintegrările radioizotopilor au loc după legile deplasărilor radioactive:
1. Prin emiterea unei paricule α (4 2He) dintr-un nucleu instabil se obține un alt
element, a cărui număr de masă A este cu 4 unități mai mică și al cărui număr Z
este cu 2 unități mai mic:

226 222 4
88 Ra 
 86 Rn  2 He

2. Prin emiterea unei particule β (electroni cu viteza ff mare) din cadrul unui
nucleu instabil, se obține un alt element cu Z mai mare cu o unitate și cu
același A. Electronul expulzat provine prin transformarea unui neutron în proton
(n=p+e-). Nucleul elementului rezultat are un neutron în minus și un proton în
plus ceea ce conduce la deplasarea cu o căsuță spre dreapta în sistemul
periodic:
241 241 0
94 Pu 
 95 Am  1 e
14
6 C 
14
7 N  0
1 e
3. Emiterea de pozitroni (β+) reprezintă emisia unui pozitron din cadrul
unui nucleu instabil. Un pozitron este notat 10e și are masa identică cu a
electronului dar sarcină opusă. Emisia unui pozitron este echivalentă cu
conversia unui proton într-un neutron:

Dezintegrarea technețiului-95 este un exemplu de emisie de pozitroni:

95 95 0
43 Tc 
 42 Mo  1e

Nucleul rezultat are același A dar Z este mai mic cu o unitate.

4. Captarea electronilor (EC) reprezintă dezintegrarea unui nucleu
instabil prin captarea unui electron dintr-un strat electronic apropiat de
nucleu. Altfel spus, un proton se transformă într-un neutron:

40 0 40
19 K  1 e 
 18 Ar
Nucleul rezultat are același A iar Z este mai mic cu o unitate. Atunci când
locul electronuli captat este ocupat de către un alt electron dintr-un strat mai
îndepărtat, se emite o rază X.
5. Emisia radiației gama (γ): reprezintă emisia fotonilor γ dintr-un nucleu
aflat în stare excitată, corespunzătoare unei lungimi de undă de 10-12 m. În
multe cazuri dezintegrările radioactive au ca rezultat un nucleu în stare
excitată, iar acesta trece într-o stare caracterizată de o energie mai scăzută
prin emisia unei radiații γ.
Un nucleu metastabil, este un nucleu într-o stare excitată cu o viață de mai
puțin de o nanosecundă. În timp, nucleul metastabil se dezintegrează prin
emisia unei radiații γ. Un exemplu este dezintegratrea nucleului de
technețiu-99 metastabil, utilizat în imagistica medicală:
99m 99 0
43Tc 
 43 Tc  0

6. Fisiunea spontană: reprezintă dezintegrarea spontană a unui nucleu

greu instabil (A>89) în nuclei cu masă atomică mai mică și cu eliberare de
energie:
236 96 136 1
92 U 
 39 Y  53 I  4 0n
Nucleele situate înafara benzii de stabilitate sunt în
general radioactive.
Nucleele din partea stângă a benzii de stabilitate au
raportul neutroni/protoni (N/Z) mare și tind să se
dezintegreze prin emitere de radiație beta. Emiterea
radiației beta reduce raportul neutroni/protoni deoarece
în acest proces are loc transformarea unui neutron într-
un proton. Nucleul rezultat este mai stabil.
Nucleele situate în dreapta banzii de stabilitate au
raportul neutroni/protoni mai mic decât 1. Pentru a
deveni mai stabili, acești nuclei dezintegrează prin
emiterea unui pozitron sau prin captare de electroni.
Ambele procese conduc la transformarea unui proton
într-un neutron, crescând raportul N/Z dând naștere
unui nucleu mai stabil.
 Aplicații în biomedicină
Se utilizează substanțe ce conțin izotopi radioactivi în scopuri imagistice, care
după introducerea în organism permit evidenţierea și distribuţia acestora prin
măsurarea emisiei radioactive.
Technețiu (Tc, Z=43) este un element artificial, nu are izotopi
stabili și a fost produs in laborator prin bombardarea
molibdenului cu deuteriu: 96 Mo  2 D  97 Tc  1n
42 1 43 0

Nucleii izotopilor Tc sunt radioactivi și se dezintegrează

prin emiterea de radiație β. Nucleele Tc-99m metastabil
sunt utilizate în imagistică medicală, având o perioadă de
înjumătățire de 66 ore. Un nucleu metastabil este un
nucleu în stare excitată cu o viață de mai puțin de o
Imagine a scheletului
nanosecundă care trece în stare stabilă prin emisie de utilizând Tc-99m și un
radiație γ. 99m 99 0
 43Tc  0 
43Tc 
detector de scintilații
(raze γ)
Izotopul a fost utilizat prima dată la cartografierea sistemului circulator la om.
Mai târziu, s-a descoperit că tumorile de la nivelul creierului și a glandei tiroidă
asimilează foarte ușor acest izotop, utilizându-se în diagnosticul acestor tumori.
Datorită timpului de înjumătățire scurt și al faptului că se elimină ușor din
organism, acest izotop este cel mai simplu, sigur și practic izotop utilizabil.
Izotopul Tc-99m este produs într-un generator ce conține ioni molibdat-
99 MoO4-2 radioactivi obținuți din dezintegrarea sărurilor de U-235. Ionul
pertehnetat TcO4- care este injectat pacienților se extrage din generator
prin injectarea unei soluții saline.
99 99m 0
42 Mo 
 43Tc  1e
Radioizotopii au fost pentru prima oară utilizați în medicină în tratarea
cancerului. Tratamentul se baza pe faptu că celulele care se divid intens
precum cele canceroase sunt mult mai afectate decât cele normale de
radiații. Ra-226 și Rn-222 au fost primii radioizotopi utilizați în terapia
cancerului Astăzi se utilizează radiația γ obținută din dezintegrarea Co-60.

Izotopul 14C (τ1/2= 5730±40 ani) este folosit pentru stabilirea vârstei
substanţelor care conţin carbon, deci şi a fosilelor, obiectelor de artă
obţinute din materiale organice, precum și a vârstei erelor geologice.
14
C este prezent în atmosferă ca rezultat al bombardării pământului de
razele cosmice (protoni, particule α, metale grele) care la rândul lor
pot produce neutroni la intrarea în atmosferă. Coleziunea neutronilor
cu nucleele 14N cel mai abundent nucleu din atmosferă produce 14C:
14 1 14 1
7 N  0 n 
 6 C 1H

Datorită producerii constante de 14C în atmosferă și a perioadei

constante de înjumătățire, în atmosferă se menține o catitate constantă
de CO2 ce conține 14C. Raportul 14C:12C de 1 la 1012 este același de
50.000 de ani.
Plantele ce utilizează continuu CO2 atmosferic mențin o cantitate
constantă de 14C în organism ca și animalele care se hrănesc cu plante.
Când un organism moare, nu se mai află în echilibru cu CO2 atmosferic
și procentul de 14C din organism descrește prin dezintegrare:
14 14 0
6 C 
 7 N  1 e
Prin măsurarea niveluli de radiație β a unei fosile se poate estima
perioada de timp de când a murit.
 Modele atomice

 Modelul lui Thomson (prăjitură cu stafide): atomul era considerat o sferă

încărcată uniform cu sarcini pozitive în interiorul căreia erau distribuiți un număr
egal de electroni care sa-i determine electroneutralitatea.
Modelul putea explica:
- emisia de electroni
- apariția ionilor încărcați pozitiv.
A fost rapid abandonat.
 Modelul planetar a lui Rutherford: atomul este format dintr-o parte centrală
numită nucleu, unde se găsește concentrată toată sarcina + și masa atomului,
iar electronii se învârt în jurul nucleului asemănător planetelor în jurul soarelui.
Modelul avea unele insuficiențe:
- nu explica apariția spectrelor de linii ale atomilor
- nu explica absorbția și emisia de energie
- nu respecta legile electrodinamicii clasice conform cărora o sarcină în mișcare
accelerată (e-) ar emite radiații electromagnetice, ar pierde viteză și în final ar
cădea pe nucleu.
 Modelul atomic a lui Bohr: considera atomul de H format din 1 p și 1 e-
conform modelului anterior, dar a considerat că legile electrodinamicii clasice nu
se aplică la nivelul atomului și a propus 3 postulate:
 Electronul se rotește în jurul nucleului numai pe anumite
orbite circulare, stabile numite permise, care corespund
unor anumite nivele energetice determinate cuantic. Razele
acestor orbite se găsesc între ele în același raport ca și
pătratele unor nr întregi. Fiecărei orbite îi corespunde o
energie care este cu atât mai mare cu cât orbita este mai
departe de nucleu. Starea fundamentală a atomului
corespunde stării celei mai stabile.
 În mișcarea lor pe orbite permise electronii nu emit de la
sine energie radiantă (nu respectă legile electrodinamicii)
 Dacă un electron absoarbe energie din exterior, sare pe o
orbită mai îndepărtată de nucleu față de orbita pe care se
găsea, trecând din stare fundamentală în stare excitată.
Variația de energia emisă sau absorbită, ΔE este egală cu
diferența dintre cele două nivele de energie. Astfel nu se
pot absorbi sau emite orice radiații, energia este
cuantificată. ΔE pierdută sau acceptată de atom este egală
cu energia fotonilor dar cu semn opus:
E  E2  E1   h
 Fundamentarea teoriei

Electronul în mișcarea sa circulară este caracterizat de un moment cinetic mvr care

raportat la orbita circulară este 2πmvr. Bohr a postulat că sunt permise numai acele
orbite care au momente cinetice multiple ale constantei lui Planck:
nh
2mvr  nh  mvr  (1)
2
unde n este un nr întreg și poate lua valori: 1, 2, 3, ... , reprezentând condiția de
cuantificare a momentului cinetic.
Pentru ca atomul să fie stabil, electronul să nu cadă pe nucleu, forța de atracție
electrostatică între nucleu și electron (forța Coulombiană) trebuie să egaleze forța
centrifugă a electronului:
e2 mv 2 e2 2 2 e2
Fa  Fc   2     mv  v  (2)
r r r mr
Ridicând la pătrat relația 1 și combinând-o cu 2 se demonstrează că razele orbitelor
circulare se găsesc în același raport ca și pătratele unor nr întregi:

2 2 2 n 2h 2
m v r  
4 2 n  1  r1  0,53 A
n 2h 2

r (3) n  2 r 2  2,12 A  r 1 / r 2 / r 3  1 / 4 / 9  12 / 2 2 / 3 2
4 2me 2 

e2 n  3 r 3  4,77 A
2
v 
mr
Energia electronului este dată de suma dintre Ep și Ec
e2 e2
E p  Fa  r   2  r   (4)
r r
e 2 mv 2 e2 e2 e2 2 2 me 4
E  E p  Ec  E        2 2 (5)
r 2 r 2r 2r n h
Energia electronului depinde de n (nr cuantic principal) care ia valori discrete, astfel în
atom există mai multe nivele energetice discrete. Dacă electronul revine dintr-o stare
excitată cu n=2 în starea fundamentală n=1, cuanta de energie emisă este:

2 2 me4  2 2 me4  2 2 me4  1 1  1 2 2 me4  1 1 

 h  En 2  En1   2 2    2 2     
  
2
  
  
2  (6)
 n1 n2  
3 2 3 2
n2 h  n1 h  h ch  n2 n1 
Relația 6 este identică cu cea a lui Balmer utilizată pentru calcularea lungimilor
de undă ce caracterizează seriile spectrale emise de hidrogen:

1 2 2 me 4  1 1 
  2  2
 ch  n2 n1 
3

1  1 1 
 R 2  2 

  n2 n1 

Teoria atomică a lui Bohr explică:

 apariția liniilor spectrale ale hidrogenului,
 absorbția și emisia de energie
 stabilitatea atomului.
 Mecanica cuantică
In 1926, Schrödinger a propus modelul cuantic al atomului
- se aplică doar particulelor fundamentale, subatomice
- este abandonată ideea că electronii se mișcă în jurul nucleului pe orbite bine definite
- se concentrează pe proprietățile de undă ale electronului (relația lui de Broglie).

Principiul incertitudinii a lui Heisenberg

Este imposibil de știut în același timp atât poziția cât și energia unui electron dintr-un
atom dat. Dacă momentul cinetic (p=mv) sau energia unui electron sunt determinate
cu acuratețe locația sa este însă mai puțin precisă.
Exprimarea matematică a principliului incertitudinii a lui Heisenberg este:
Δx reprezintă incertitudinea în
h h determinarea locației și Δv
 
x p x    
 x v x   x
4 4m incertitudinea în determinarea vitezei
electronului
În cazul unei mingii a cărei masă este mare comparativ cu cea a electronului, termenul
din dreapta tinde la zero iar incertitudinea vitezei și a pozitie sale este mică. În cazul
unui electron, a cărei masă este 9,11x10-31 kg, incertitudinea în ceea ce privește
pozitia și viteza este mare.
Exemplu: Masa electronului este de 9,11x10-31 kg iar viteza sa în cadrul
atomului de 2,2x106 m/s. Dacă presupunem că se cunoaște cu o precizie
de 10% viteza electronului (~0,2x106m/s) atunci incertitudinea în ceea ce
privește poziția electronului este:
h
 x  
4  mv 
34 kg  m 2
6,626  10
 x   s
m
4  3,1416  9,11  10 31 kg  0,2  10 6
s
 x   3  10 10 m
 x   300 pm
Însă, diametrul atomului de hidrogen este
de doar 240 pm. Astfel, incertitudinea cu
privire la poziția electronului în cadrul
atomului de hidrogen este mai mare decât
atomul însuși!
 Ecuația lui Schrödinger și Funcția de Undă Ψ(x, y, z)
Modelul cuantic al structurii atomului este formulat în forma unei ecuații de undă
similară cu ecuația care descrie mișcarea undelor obișnuite în fluide.
Ecuația descrie mișcarea electronului în atom făcând legătura dintre energia totală a
electronului E care depinde de n (nr cuantic principal) și mișcarea sa în jurul nucleului
după cele 3 coordonate x, y și z, nucleul fiind situat la originea sistemului de
coordonate:
Soluțiile ecuației se numesc funcții de undă (Ψ) sau orbitali.
 2   2   2  8 2 m
2
 2  2  2 ( E  E p ) ( x, y , z )  0
x y z h
Integrând ecuația pentru n=1 se obțin 12 soluții
Numărul de soluții reprezintă
n=2 se obțin 22 soluții
numărul de orbitali dintr-un
n=3 se obțin 32 soluții
strat electronic.
n=n se obțin n2 soluții
Pătratul funcției de undă (Ψ2) denotă probabilitatea de a găsi un electron posedând o
anumită energie într-o anumită poziție într-un atom (doar probabilitate, nu o poziție
definită).
Funcția de undă (Ψ) reprezintă amplitudinea undei electronului pentru un punct din
spațiu în jurul nucleului.
Soluțiile obținute prin integrarea ecuației de undă se numesc orbitali sau funcții de undă
orbitale și descriu regiuni discrete din jurul nucleului cu formă tridimensională și
energii exact definite unde se poate găsi electronul în timpul mișcării sale în jurul
nucleului. Funcțiile de undă (Ψ) depind de trei variabile denumite numere cuantice: n,
l și ml și cuantifică nivelele energetice unde se poate afla electronul în timpul mișcării
sale în jurul nucleului
 Număr cuantic principal (n) este un nr intreg pozitiv (n=1, 2, 3...n) care indică
nivelele energetice ale orbitalilor unui atom. Potrivit numărului cuantic principal n,
într-un atom, orbitalii sunt grupați în straturi electronice succesive care formează
învelișul electronic.
Dacă n=3, orbitalul se află în stratul al treilea, sau M.
Straturile electronice sunt: K, L, M, N, O, P, Q.... În cazul Pământului n≤7.
 Numărul cuantic secundar orbital (l) definește forma tridimnsională a orbitalului.
Pentru un orbital a cărui număr cuantic principal este n, numărul cuantic orbital l
poate avea orice valoare întreagă de la 0 la n-1.
Astfel, în fiecare strat, există n forme diferite de orbitali.
Dacă n=1, atunci l=0
n=2, atunci l=0 sau 1
n=3, atunci l=0, 1 sau 2
Potrivit numărului cuantic secundar orbital l, orbitalii din cadrul uni strat sunt grupați
în substraturi :
Numărul cuantic l: 0 1 2 3 4
Substratul: s p d f g

 Număr cuantic magnetic (ml) definește orientarea spațială a orbitalilor în

raport cu setul de coordonate x, y și z. Pentru un orbital al cărui număr cuantic
orbital este l, numărul cuantic magnetic ml poate avea orice valoare întreagă de la
–l la + l.
În fiecare substrat (format din orbitali cu aceeași formă sau l), există 2l+1 orientări
spațiale diferite pentru acești orbitali.
Dacă l=0, atunci ml=0
l=1, atunci ml=-1, 0 sau +1
l=2, atunci ml=-2, -1, 0, 1 sau +2

 Număr cuantic de spin (ms) definește rotaţia electronului în jurul propriei axe,
în sens orar sau antiorar. Posibilele valori sunt: +1/2 și -1/2. Când axa spinului
este paralelă cu sensul de rotație în jurul nucleului ms=+1/2 iar când este
antiparalelă, ms= -1/2.
Principiul excluziunii lui Pauli (1925 ): într-un atom, doi electroni nu pot fi
caracterizați de aceleași patru numere cuantice. Electronii care ocupă același
orbital au aceleași trei numere cuantice n, l, and ml. Dar dacă au aceleași valori
pentru n, l și ml trebuie să aibă valori diferite pentru cel de al patru-lea număr
cuantic (ms) și anume + 1/2 sau -1/2. Un orbital poate fi ocupat doar de doi
elctroni cu spin opus.
Orbitalul reprezintă starea posibilă a electronilor în atom caracterizată printr-o
anumită cantitate de energie şi o anumită forma geometrică tridimensională, iar
în ansamblu reprezintă traiectoria în timp parcursă de electoni.
Forma orbitalilor depinde de valorile numerelor cuantice n și l iar numărul lor
de ml

(K) n=1 (L) n=2 (M) n=3

Orbitalii de tip s sunt
l=0 l=0 l=0 caracterizați de l=0 și au o
formă sferică.
Orbitalii de tip p
sunt caracterizați de l=1 și ml=3, deci sunt trei tipuri : px, py și pz, au o formă cu
simetrie bilobară și apar începând cu stratul 2 (L), caracterizat de n=2.
Cei doi lobi ai unui orbital p sunt identici, fiind distribuiți de o parte și de alta a
nucleului, acesta gasindu-se în originea axelor (x, y și z) fiind separați de un
plan nodal ce trece prin centru nucleului. Astfel, probabilitatea ca un electron p
sa se gasească lângă nucleu e zero. Cei doi lobi ai unui orbital p au faze
diferite care sunt cruciale în formarea legăturilor chimici, deoarece doar lobii cu
același tip de faze pot interacționa.
Orbitalii sratului 3 (n=3) și ai celor superiori sunt mai mari decât cei ai stratului 2
și mai îndepărtați de nucleu, dar au aceeași formă bilobară.
Orbitalii de tip d
sunt caracterizați de l=2 și ml=5, deci sunt 5 tipuri : dxy, dyz, dxz, dx2-y2 și dz2 și
apar începând cu stratul 3 (M), caracterizat de n=3. Patru au o formă cu
simetrie tetralobară iar dz2 este similar cu pz dar care mai are un orbital mai
mic de formă eliptică turtită între cel cu simetrie bilobară unde se pot găsi
electronii. Indiferent de formă, cei 5 orbitali d au aceeasi energie și prezintă
faze diferite fiind separați de două planuri nodale
Orbitalii de tip f
sunt caracterizați de l=3 și m=7, deci sunt 7
tipuri și apar începând cu stratul 4 (N),
caracterizat de n=4. Au o formă cu simetrie
octolobară fiind separați de trei planuri nodale
care trec prin nucleu.

Nivelele energetice ale orbitalilor hidrogenului

și ale atomilor multielectronici

1. Cazul hidrogenului (Z = 1)
Nivelul energetic al unui orbital al hidrogenului este determinat de numărul cuantic
principal n. Într-un strat, toți orbitalii hidrogenului posedă aceeași energie. Astfel
orbitalii s, p, d și f al unui strat au aceeași energie

2. Cazul atomilor multielectronici (Z >1)

Nivelul energetic al unui orbital al unui atom multielectronic depinde atat de n (strat) cât
și de l (substrat). Astfel, orbitalii s, p, d și f al unui strat au energii diferite, iar energiile
orbitalilor unui strat n-1 pot depăși energiile orbitalilor dintr-un strat superior n.
În cazul hidrogenului singura interacție electrică este atracția între
nucleul pozitiv și electronul negativ.
Diferența de energie dintre substraturile unui strat
aparținând unui atom multielectronic cu Z >1, sunt
datorate:
- repulsiilor electron-electron dintre electronii unui strat
aflați în substraturi diferite
- atracției electron-nucleu pozitiv.
Repulsiile induc fenomenul de ecranare scăzând atracția
electronilor de către nucleu.
La această diferență de energie dintre substraturile unui strat contribuie și forma
orbitalilor în care se află poziționați electronii. Orbitalul 2s este sferic și probabilitatea
ca electronii să se afle mai aproape de nucleu este mare, nefiind traversat de nici un
plan nodal, pe când orbitalii 2p au formă bilobară având un plan nodal în regiunea
nucleului (cu probabilitate zero). Astfel electronii din 2s petrec mai mult timp în
apropierea nucleului fiind atrași mult mai intens de nucleu, fenomenul de ecranare
fiind redus (Zefectiv≈Z ) posedând o energie mică. În schimb în cazul electronilor 2p
apare fenomenul de ecranare, electronii sunt mai putin atrași de nucleu (Zefectiv<Z ) și
posedă energii mai mari.

Z eff  Z  Efect ecranare

 Configurația electronică a atomilor multielectronici
Distribuția electronilor în învelișul electronic al atomilor se face după 3 reguli:
• Principiul stabilității: electronii tind să ocupe nivelele energetice cât mai
joase, orbitalii fiind ocupaţi cu electroni în ordinea creşterii energiei lor, astfel
nivelul ns se ocupă înaintea nivelului (n-1)d și (n-2)f

• Principiul excluziunii
(Pauli 1925): într-un atom nu pot
exista 2 electroni caracterizați de
aceleași valori ale celor 4 numere
cuantice, electronii trebuie să
difere cel puțin printr-un număr
cuantic. Un orbital nu poate fi
ocupat decât de maxim 2 electroni
de spin opus. Numărul maxim de
electroni pe un substrat este
2(2l+1) iar pe strat 2n2
• Regula lui Hund: completarea orbitalilor care au energia egală (orbitalii
degenerați ai unui subnivel) se face în aşa fel încât numărul de electroni
necuplaţi să fie maxim. Orbitalii substraturilor primesc câte un electron cu
acelaşi spin şi doar după ce au fost completaţi cu câte un electron se
trece la completarea cu cel de-al doilea electron de spin opus.
Semiocuparea cu electroni ai orbitalilor degenerați (p3, d5 și f7) sau
ocuparea completă (p6, d10 și f14) conduce la o stabilitate maximă.
Abateri de la regulile repartizării electronilor în învelișul electronic

Configurații asemănătoare cu Cr are Mo iar cu elementul Cu au Ag și Au

 Clasificarea elementelor în funcție de configurația electronică.
Sistemul periodic al elementelor
• D.I. Mendeleev bazându-se este primul care realizează o clasificare ştiinţifică a
elementelor în funcție de creșterea masei atomice A, astfel încât elemente cu proprietăți
similare să fie situate în aceeași grupă. În forma propusă de el, tabelul avea 8 grupe
verticale şi 12 şiruri orizontale, A crescând de la stânga la dreapta.
• Legea periodicităţii (actuală) – în tabelul periodic elementele sunt aşezate în ordinea
crescătoare a sarcinilor nucleelor atomice iar proprietăţile elementelor sunt funcţii
periodice ale numărului atomic Z.
• Tabelul periodic al elementelor în forma actuală cuprinde elementele aşezate în
ordinea creşterii valorii numărul atomic Z şi nu a masei atomice A.
• Şirurile orizontale ale tabelului în număr de 7 se numesc perioade, sunt notate cu cifre
arabe de la 1-7 și reprezintă numărul cuantic principal n (nr. de straturi electronice).
Fiecare perioadă începe cu un metal alcalin și se încheie cu un gaz rar.
• Coloanele verticale se numesc grupe și sunt numerotate fie de la IA la VIIIA
(principale) și de la IB la VIIIB (secundare) sau de la 1 la 18 și desemnează nr de
electroni distinctivi de pe ultimul strat. Elementele din aceeași grupă au pe ultimul
strat un număr egal de electroni.
• În funcție de tipul orbitalului în care se plasează electronul distinctiv elementele se
clasifică în blocurile s, p, d și f. Blocurile s și p sunt formate din elementele grupelor
principale A. Blocul d este format din metale tranziționale (grupe B) iar blocul f este
format din elemente de tranziție internă, seriile lantanidelor și actinidelor.
Blocul s
Grupa IA: metale alcaline cu
configurația stratului exterior ns1,
excepție H care este un gaz
Grupa IIA: metale alcalino-
pământoase cu configurația
stratului exterior ns2, excepție
He care este un gaz rar
Blocul p
Grupele III-VIIA cu configurația
stratului exterior ns2np1-5
Grupa VIII A gaze rare cu configurația
stratului exterior de octet ns2np6
Blocul d
Grupele B (3-12) au electronul distinctiv situat într-un orbital (n-1)d și configurația
stratului exterior ns1-2 (n-1)d1-10. Metalele din grupa IIB nu sunt metale tranziționale
veritabile datorită faptului că orbitalii (n-1)d sunt complet ocupați cu electroni, deci în
stratul de valență au structura ns2 (n-1)d10. Elementele din IB au configurația stratului
de valență ns1 (n-1)d10.
Blocul f
Lantanidele (n=6) și actinidele (n=7), au electronul distintiv într-un orbital (n-2)f, cu
configurația stratului exterior ns2 (n-1)d1-2(n-2)f 1-14
Sistemul periodic al elementelor și configurația electronică a
stratului exterior
 PROPRIETĂŢILE ELEMENTELOR RAPORTATE LA
POZIŢIA ÎN TABELUL PERIODIC

Proprietăţile elementelor sunt:

 periodice
– fizice: raza atomică, raza ionică, energia de ionizare, afinitatea pentru
electroni
– chimice: valenţa, caracter electrochimic
 neperiodice
– număr atomic (Z)
– masă atomică relativă (A)

Proprietățiile periodice ale elementelor

Proprietățiile fizice
Raza atomică: reprezintă jumătatea distanţei care separă
nucleele a doi atomi identici legați prin legătură chimică; se
măsoară în Å = 10-10 m sau în pm (10-12m)
• creşte în grupă de sus în jos ( creşte numărul de straturi
ocupate cu electroni și crește respingerea dintre straturi)
• în perioadă, scade de la
stânga la dreapta de la
grupa IA la VIIA invers
proporțional cu Z. În
perioada 3, Z crește de la
Na (11) la Cl (17), deci
electronii sunt atrași de o
sarcină + mai mare,
micșorându-se distanța
dintre straturile electronice.
Raza ionică: mărime ce caracterizează dimensiunea relativă a unui ion într-un cristal
ionic și se măsoară în pm sau Å
• razele cationilor sunt mai mici decât razele atomilor corespunzători, fiindcă aceeași
sarcină nucleară (Z) atrage un nr mai mic de e-. În perioadă scade de la grupa IA-III A:
Na+ (11p și 10e), Mg2+(12p și 10e) și Al3+ (13p și 10e), deci o sarcină nucleară din ce în
ce mai mare atrage un nr egal de e- conducând la contracția straturilor e-
• razele anionilor sunt mai mari decât razele atomilor din care provin, fiindcă prin
acceptare de e- aceeași sarcină nucleară trebuie să atragă un nr mai mare de e-
În perioadă scade de la stânga la dreapta pe măsură ce diferența dintre nr de protoni și
electroni scade: P3- (15p și 18e), S2- (16p și 18e) și Cl- (17p și 18e).

Energia de ionizare: energia necesară smulgerii unui e- dintr-un atom aflat în stare
gazoasă sau energia consumată în procesul de formare a cationilor din atomi liberi;
În perioadă, energia de ionizare creşte de la stânga la dreapta, cea mai mică fiind la
elemntele din grupa I şi cea mai mare la gazele rare;
În grupă, cu cât creşte distanţa faţă de nucleu, cu atât scade energia de ionizare,
scăzând şi forţa de atracţie a protonilor faţă de e- de valenţă.
Elementele care formează uşor ioni pozitivi au caracter electropozitiv sau metalic.
Elementele care au energie de ionizare mare, formează greu ioni pozitivi, au caracter
nemetalic.
Afinitatea pentru electroni a unui element: energia degajată de un atom în faza
gazoasă atunci când acceptă un electron. Cu cât valoarea afinităţii pentru electroni
este mai mare cu atât se degajă o energie mai mare.
Elementele care au afinitate mare pentru electroni au tendinţa de a forma ioni
negativi, se numesc elemente electronegative sau nemetale.
În perioadă afinitatea pentru electroni crește de la stânga la dreapta cu creșterea nr
atomic Z.
În grupă scade de sus în jos, electronul acceptat se adaugă pe un nivel a cărui
distanță față de nucleu crește cu nr de straturi.
 Proprietățiile chimice ale elementelor

1. Valența: reprezintă capacitatea atomilor de a se combina între ei pentru a realiza

configuraţie stabilă pe ultimul strat al învelişului electronic de dublet (1s2) sau de octet
(ns2np6) adică o configurație de gaz rar.
-atunci când se realizează prin cedare şi acceptare de electroni se numeşte
electrovalenţă (se formează legături ionice)
-când se realizează prin punere în comun de electroni se numeşte covalenţă
(se formează legături covalente)

Grupa IA II A III A IV A VA VI A VII A VIII A

Configurația ns1 ns2 ns2np1 ns2np2 ns2np3 ns2np4 ns2np5 ns2np6
ultimului strat
Număr 1 2 3 4 5 6 7 8
electroni de
valență
Valența față 1 2 3 4 3 2 1 0
de hidrogen EH EH2 EH3 EH4 EH3 EH2 EH -
și hidrurile
rezultate
În tendința lor de a ajunge la configurația celui mai apropiat gaz rar,
metalele cedează electronii de pe ultimul strat devenind ioni pozitivi:

Metalele tranziționale au valență variabilă, putând participa la formarea

legăturilor chimice atât cu electronii din substratul de tip ns al ultimului strat
cât și cu electronii din substratul de tip (n-1)d al penultimului strat
Elementele din grupa IVA au valența 4, se ionizează greu și formează de
preferință configurații de gaz rar prin punere în comun de electroni.
Nemetalele, elementele din grupele VA, VIa și VIIA acceptă electroni pentru a
ajunge la configurația gazului rar ce îi urmează:
2. Caracterul electrochimic (electropozitiv sau electronegativ) al elementelor
2.1. Caracterul metalic sau electropozitiv scade în perioadă de la stânga la
dreapta şi creşte în grupă de sus în jos (Cs este cel mai electropozitiv);
Toate elementele din grupele secundare au caracter metalic slab
electropozitiv care variază invers decât în grupele principale adică scade de
sus în jos;

2.2. Caracterul
nemetalic sau
electronegativ
creşte în perioadă
de la stânga la
dreapta şi în grupa
de jos în sus (F
este cel mai
electronegativ).
 Variația bazicității în grupă și în perioadă

Element Na Mg Al
Formula NaOH Mg(OH)2 Al(OH)3
hidroxidului
Bazicitatea Bază tare Bază slabă Amfolit
Variația În perioadă bazicitatea scade de la stânga la dreapta
bazicității

Element Formula hidroxidului Bazicitatea Variația bazicității

Be Be(OH)2 Amfolit În grupă bazicitatea
crește de sus în
Mg Mg(OH)2 Bază slabă jos
Ca Ca(OH)2 Bază de tărie medie
Sr Sr(OH)2 Bază tare
Ba Ba(OH)2 Bază foarte tare
 Variația acidității în grupă și în perioadă

Element P S Cl
Formula H3P H2S HCl
hidracidului (bază) (acid slab) (acid tare)
Formula H3PO4 H2SO4 HClO4
oxoacidului Acid fosforic Acid sulfuric Acid percloric
Variația acidității În perioadă aciditatea crește de la stânga la dreapta

Element Formula hidracidului Formula Variația acidității

oxoacidului
F HF - În grupă aciditatea
Cl HCl crește de sus în
HClO3
jos
Acid cloric
Br HBr HBrO3
Acid boric
I HI HIO3
Acid iodic
Reacții în Soluții Apoase
 Forțe motrice care favorizează
desfășurarea reacțiilor chimice
1. Formarea unui precipitat
2. Formarea apei (transfer de H+)
3. Formarea unui gaz
4. Transferul de electroni

În funcție de forțele care favorizează producerea reacțiilor chimice

acestea sunt:
- reacții de precipitare,
- reacții de neutralizare,
- reacții de oxido-reducere.
Reacțiile de precipitare sunt procese în care reactanții solubili reacționează formând
un produs solid insolubil care poartă numele de precipitat. Formarea acestui produs
insolubil conduce la consumarea reactanțiilor din amestecul apos asigurând forța
motrice pentru desfășurarea reacție. Reacțiile de precipitare sunt reacții totale, în care la
final concentrația reactanțiilor tinde la zero. Cele mai multe reacții de precipitare au
loc atunci când anionii și cationii a doi reactanți ionici fac schimb de parteneri.

Reacțiile de neutralizare sau acido-bazice sunt procese în care un acid reacționează

cu o bază formând apă și un compus ionic numit sare. Astfel, forța motrice a reacție de
neutralizare este producerea moleculei de apă covalentă prin îndepărtarea H + și ionilor
HO- din soluție. În cadrul aceastei reacții are loc un transfer de protoni.

Reacții de oxido-reducere sunt procese în care unul sau mai mulți electroni se
transferă între partenerii de reacție (atomi, molecule sau ioni). Forța motrice a reacției
este scăderea potențialului electric, analog cu ceea ce se întâmplă atunci când un cablu
electric este împământat și electronii se scurg către pământ. Ca urmare a acestui
transfer de electroni, sarcinile atomilor din structura unor reactanți se modifică.
 Electroliți și neelectroliți
O substanță, precum clorura de sodiu, care se dizolvă în apă cu
formare de ioni și a cărei soluție conduce curentul electric se
numește electrolit.

O substanță, cum ar fi zaharoza, sau zahărul (C12H22O11), care nu

ionizează când este dizolvat în apă și care nu conduce curentul
electric se numește neelectrolit.

(a) Solutia de NaCl conduce

curentul electric datorită
ionilor care închid
circuitul dintre cei doi
electrozi
(b) Soluția de zaharoză nu
conduce curentul electric
fiind lipsită de particule
încărcate electric.
Un electrolit tare: este o substanță care este aproape complet
ionizată în soluție apoasă, soluția fiind un bun conductor electric.

Un electrolit slab: este parțial ionizat în soluția apoasă, iar soluția

este un conductor slab al curentului electric. (La dizolvarea în apă
are loc un echilibru între o substanță moleculară și o cantitate
relativ mică de ioni.)

~ Toți compușii ionici solubili și un număr relativ mic de compuși

moleculari sunt electroliți puternici.

~ Majoritatea compușilor moleculari sunt fie neelectroliți sau

electroliți slabi.
Tabelul 1 Clasificarea electrolițiilor unor substanțe comune
Electroliți tari Electroliți slabi Neelectroliți
HCl, HBr, HI CH3COOH H2 O
HClO4 HF CH3OH
HNO3 C2H5OH
H2SO4 C12H22O11(sucrose)
KBr Compuși organici
NaCl
NaOH, KOH
Alți compuși ionici solubili

Care este concentrația molară a ionilor într-o soluție de 5.0g/L

MgCl2, un electrolit tare?
 Tipuri de ecuații chimice

Toate reacțiile pe care le-am scris până în acest moment au fost reacții
moleculare. De exemplu, formarea precipitatului de iodură de Pb:

O ecuație moleculară, este o ecuație chimică în care substanțele sunt

scrise ca și cum ar fi toate substante moleculare, chiar dacă ele pot
exista ca ioni în soluție. Ecuația moleculară este utilă, pentru că arată
explicit ce reactanți participă la reacție și ce produși se obțin fiind de
asemenea utilă în a calcula cantitățile de reactanți sau de produși care
participă sau ies din reacție.

Substanțele ionice solubile în soluție ar trebui să fie reprezentate de

ionii lor constituenți separați.
Astfel, este mult mai corect să scriem o reacție ca o ecuație ionică, în
care toți ionii participanți apar în mod explicit:

Ecuația ionică arată că ionii NO3- și K+ nu suferă nici o schimbare în

timpul reacției și apar de ambele părți ale reacției în aceleași cantități
nemodificați, acționând în calitate de ioni spectatori, al căror rol este de
a echilibra sarcina ionică netă. Această reacție poate fi scrisă mai simplu
printr-o ecuație ionică netă, în care sunt prezenți numai ionii în curs de
schimbare:

Analizând ecuația ionică netă se observă că identitatea ionilor spectatori

nu este importantă, alti ioni de același tip ar putea îndeplini același rol.
 Regulile pentru transformarea ecuațiilor moleculare în
ecuații ionice

1) asigurați-vă că ecuația moleculară este egalizată

2) substanțe ionice indicate în ecuația moleculară ca fiind solubile
prin indicele (aq), cum ar fi NaCl (aq), sunt în mod normal scrise
ca ioni.
3) substanțe ionice care sunt insolubile indicate în reacția
moleculară prin indicele (s) precum precipitatele sunt reprezentate
prin formulele compușilor.
4) substanțele moleculare care sunt electroliți puternici, cum ar fi
acizi tari, sunt scrise ca ioni. Astfel, HCI (aq) este scris ca H3O +
(aq) + Cl- (aq) sau ca H + (aq) + Cl- (aq).
5) substanțele moleculare care sunt electroliți slabi sau
neelectroliți sunt reprezentate prin formulele lor moleculare.
Scrieți ecuația ionică netă a reacțiilor de mai jos:
 Reacții de precipitare și reguli de solubilitate
Pentru a prezice daca o reactie de precipitare care va avea loc prin
amestecarea a două soluții apoase a unor substanțe ionice, trebuie
să știți solubilitatea fiecărui potențial produs. Un compus este
solubil dacă îndeplinește cel puțin una dintre următoarele criterii:

1. Un compus este solubil dacă conţine următorii cationi:

- din grupa IA: Li+, Na+, K+, Rb+, Cs+
- ionul amoniu: NH4+
2. Un compus este solubil dacă conţine următorii anioni:
- halogenuri: Cl-, Br-, I-, cu excepţia celor ce conţin Ag+, Hg22+, Pb2+
- nitrat (NO3-), perclorat (ClO4-), acetat (CH3COO-), sulfat (SO42-) cu
excepţia sufaţilor de Ba2+, Hg22+ şi de Pb 2+
Scrieţi produşii reacţiei şi ecuaţia ionică netă:
Al2(SO4)3 + NaOH
i) Scrieţi reacţia în formă moleculară
Al2(SO4)3 + 6NaOH2Al(OH)3 + 3Na2SO4

ii) Toţi compuşii care conţin Na sunt solubili în apă. Na+ rămân
în soluţie. Combinaţia dintre ionul Al3+ şi OH- formează
compusul insolubil Al(OH)3. Ecuaţia ionică este:
2Al3+ +3SO42- + 6Na+ + 6OH-2Al(OH)3(s)+ 6Na+ + 3SO42-

iii) Ecuaţia ionică netă este:

Al3+ + 3OH-Al(OH)3(s)
In ce reactie de precipitare se poate forma compusul CuCO3?
Scrieti reactia ionica neta.
 Reacții de neutralizare
În apa pură se formează un procent infim de ioni, aproximatv 2x10-7 % din
moleculele de apă ionizează.
H2O(l)+ H2O(l) H3O+(aq) + OH-(aq)

Definirea acidului și a bazei conform lui Arrhenius

Un acid este o substanță care produce protoni (H+) (crește concentrația de H+) în
soluții apoase. H+ este foarte reactiv și atacă o moleculă de apă formând ionul
hidroniu H3O+ mult mai stabil.
O bază este o substanță care produce ioni hidroxil (OH-) în soluții apoase.

HA (aq)  H+(aq) + A-(aq) HA- acid

MOH(aq)  M+(aq) + OH-(aq) MOH-bază

Bronsted și Lowry au definit un acid ca fiind o specie (moleculă sau ion) care cadează
un proton unei alte specii într-o reacție cu transfer de protoni. În schimb, o bază este o
specie (moleculă sau ion) care acceptă protoni într-o reacție cu transfer de protoni.
 Acizi tari și acizi slabi. Baze tari și baze slabe
Un acid tare este un acid care este aproape complet ionizat în soluții apoase.

Un acid slab este un acid care ionizează numai parțial în soluții apoase, conducând la
un echilibru între moleculele disociate și cele nedisociate.

Acizii precum HCl și HNO3 care au un singur hidrogen acid în moleculă se numesc
acizi monoprotici.
Acizii poliprotici precum H2SO4 și H3PO4 sunt acizi care au în componență doi sau mai
mulți hidrogeni acizi per moleculă. În cazul acidului sulfuric, prima disociere a H+ este
completă, toate moleculele pierd un H+ dar cea de a doua disociere este incompletă. În
cazul acidului fosforic nici una dintre cele trei disocieri nu este completă.
Compuși precum NaH2PO4
și Na2HPO4 care au încă un
hidrogen acid pot participa
la reacții de neutralizare și
se numesc săruri acide.
O bază tare este o bază care disociază aproape complet în soluții apoase și unul
dintre ionii rezultați este OH-

O bază slabă este o bază care ionizează doar parțial în soluții apoase, formându-se un
echilibru între moleculele nedisociate și ionii celor disociate.

La fel ca și acizii poliprotici, unele baze pot forma mai mult decât un ion hidroxil.
 Reacția de neutralizare
Într-o reacție de neutralizare un acid și o bază reacționează pentru a
forma un compus ionic - o sare și posibil apă.

Prin eliminarea ionilor spectatori se obține ecuația ionică netă a

reacției de neutralizare dintre un acid tare și o bază tare.
Produsul reacției dintre acidul cianhidric HCN(aq), un acid slab și o bază tare
KOH(aq), este KCN, un electrolit tare. Ecuația ionică netă a reacției de
neutralizare este:

Deși apa este unul dintre produșii obișnuiți ai reacției de neutralizare, reacția
dintre un acid tare cu amoniacul, o bază slabă nu conduce la obținerea ei:

Scrieți ecuația moleculară, ionică și ionică netă a reacției de neutralizare

dintre acidul azotos HNO2, și NaOH, în soluție apoasă.
 Reacții acido-bazice cu formare de gaze

Forța motrice a unor reacții provine din formarea unui gaz, care iese din sistem, fiind
considerate reacții totale. Sărurile carbonațiilor, sulfiților și a ionului sulfură,
reacționează cu acizi conducând la formarea unor gaze. În cazul reacției carbonatului
de sodiu și acidul clorhidric se formează acidul carbonic care fiind instabil se
descompune în dioxid de carbon și apă.
 Reacția de oxidare-reducere
În trecut, reacția de oxidare se referea la combinarea unui element
cu oxigenul cu formarea unui oxid iar reacția de reducere se referea
la eliminarea oxigenului dintr-un oxid cu formarea unui element.
Ex: Ruginirea fierului, este o reacție de oxidare:
4Fe(s) + 3O2(g)  2Fe2O3(s)
Obținerea fierului este o reacție de reducere:
2Fe2O3 + 3C(s)  4Fe(s) + 3CO2(g)
Reacția de oxidare și cea de reducere se petrec simultan și poartă
numele de reacție de oxido-reducere sau redox.
La ora actuală, reacția de oxidare este definită ca o cedare de
electroni de către o substanță (element, compus, ion) iar reacția de
reducere este definită ca o acceptare de electroni.
O reacție de de oxidare-reducere este un proces în care
electronii sunt transferați de la o substanță la alta.
Pentru a spune dacă o reacție redox are loc trebuie atribuit fiecărui
atom dintr-o substanță o valoare numerică denumită număr de oxidare
(NO).
NO indică dacă un atom este neutru, este bogat în electroni sau este
sărac în electroni.
Comparând NO al unui atom înainte și după producerea reacției se
poate spune dacă un atom a acceptat sau a cedat electroni în timpul
reacției și dacă da este vorba de o reacție de oxido-reducere.
 Reguli pentru calcularea Numărului de oxidare
1. Un atom în starea sa elementară are NO zero.

2. Un atom într-un ion monoatomic are NO identic cu sarcina sa.

3. De obicei, un atom dintr-un ion poliatomic sau dintr-un compus molecular are
același NO pe care l-ar avea dacă ar fi fost constituent al unui ion monoatomic.

a. Hidrogenu poate avea NO +1 sau -1. Când hidrogenul formează legături cu

metale precum Na și Ca, hidrogenul are NO – 1. În schimb când este legat de un
nemetal ca C, N, O, sau Cl, hidrogenul are NO +1.
b. Oxigenu are de obicei NO -2. Excepția se produce în cazul peroxizilor
care conțin ionul superoxid O2-2 sau o legătură covalentă -O-O- în moleculă.
Fiecare atom de oxigen dintr-un peroxid are NO -1.

c. Halogenii de obicei au NO -1. Excepția majoară este reprezentată de

compușii în care halogenii se leagă covalent de oxigen. În acest caz, oxigenul
are NO -2 și halogenii au NO +1.

4. În cazul unui compus neutru, suma NO a atomilor componenți este 0 și

este egal cu sarcina ionică netă în cazul unui ion poliatomic.
 Agent oxidant/ Agent reducător
Dacă un cui de fier este scufundat într-o soluție
de sulfat de cupru, în timp cuiul devine tapetat la
suprafață de un strat fin roșcat de cupru metalic.

Fierul metalic oxidează pierzând 2e- și are loc

creșterea NO, jucând rolul agentului reducător. Agentul reducător
Ionul de cupru (II) suferă procesul de reducere, - participă la reacția de oxidare
acceptă 2e- având loc scăderea NO, jucând rolul - cedează electroni și îi crește NO
agentului oxidant. - conduce la reducerea altor compuși

Agentul oxidant
- participă la reacția de reducere
- acceptă electroni și are loc scăderea NO
- conduce la oxidarea altor compuși
Tipuri de reacții de oxido-reducere
1. Reacții de combinare
2. Reacții de descompunere
3. Reacții de deplasare
4. Reacții de combustie
O reacție de combinare este o reacție în
care două substanțe se combină pentru a
forma o a treia substanță.
Reacția de combinare dintre oxidul de
calciu și dioxidul de sulf este o reacție de
oxido-reducere?
O reacție de descompunere este o reacție în care un singur compus
reacționează cu formarea a doi sau mai mulți compuși. De obicei aceste
reacții se produc la temperaturi ridicate.

Un alt exemplu este obținerea oxigenului prin încălzirea cloratului de

potasiu în prezența oxidului de mangan (IV).

Este descompunerea termică a carbonatului de calciu o reacție de

oxido-reducere?
O reacție de deplasare este o reacție în care un element
reacționează cu un compus deplasând un alt element din
compoziția acestuia.
Un exemplu este reacția care are loc când o sârmă de
cupru este introdu-să într-o soluție de azotat de argint.

De ce nu are loc reacția dintre aur și

azotatul de argint?

O reacție de combustie este o

reacție în care o substanță
reacționează cu oxigenul cu o
eliberare rapidă de căldură ce produce
oProdușii
flamă. sunt oxizi iar oxigenul își schimbă NO de la 0 la -2, deci
reacțiile de combustie sunt reacții de oxido-reducere.
Seria activității
metalelor
Orice element care se află
mai sus în seria activității
metalelor poate reduce ionii
orcărui element care se află
mai jos decât el în această
serie.
Poziția hidrogenului în acestă
serie este extrem de
importantă indicând care
dintre metale reacționează cu
soluții apoase de acizi
eliberând hidrogen molecular.
 Egalizarea reacțiilor redox
Reacția dintre permanganatul de potasiu și bromura de sodiu în mediu acid:
În final, fiindcă reacția are loc în mediu acid, se egalizează reacția
pentru oxigen adăugând H2O în partea cu mai putin O și apoi pentru
hidrogen adăugând H+ în partea cu mai puțin H.

Se verifică sarcina netă din cele două părți ale reacției.

O soluție apoasă de KMnO4 reacționează în mediu bazic apos cu sulfitul de
sodiu Na2SO3 formând ionul manganat verde (MnO4)2- și ionul sulfat (SO4)2-.
În final, deoarece reacția are loc în mediu bazic se adaugă în partea
stângă a ecuației cu mai puțini atomi de oxigen HO- iar în dreapta H2O
pentru a egala atomii de H.
Egalați ecuația reacției dicromatului de potasiu cu NaCl care are loc în
mediu acid.

Egalați ecuația reacției dintre permanganatul de potasiu și acidul oxalic

în mediul acid:

Egalați ecuația reacția ionului permanganat cu ionul iodat în mediu

neutru:

Hipocloritul de sodiu NaOCl, un agent oxidant puternic, reacționează în

mediu bazic cu Cr(OH)4- formând ionul cromat CrO4- și ionul Cl-.
Egalați reacția.
LEGĂTURI CHIMICE
 LEGĂTURI CHIMICE

Legăturile chimice reprezintă interacţiunile dintre atomii

elementelor realizate prin intermediul electronilor de
valenţă cu scopul obţinerii structurii stabile de octet
(dublet pentru H) pe ultimul strat al învelişului ocupat cu
electroni şi în urma cărora rezultă substanţe chimice.
În sistemul periodic, la elementele din grupele principale,
electronii de valenţă se află în orbitali de tip s şi p, iar la
elementele din grupele tranziţionale se pot afla în toate tipurile
de orbitali, dar cel puţin unul trebuie să se afle în substratul d
sau f.
Principalele tipuri de legături chimice sunt: legătura ionică,
legătura covalentă şi legătura metalică.
 Factorii care determină formarea legăturilor chimice:
 combinarea atomilor conduce la obţinerea unor sisteme mai stabile, adică
mai sărace în energie decât atomii liberi;
 diferenţa de electronegativitate între atomii participanţi la legături; atunci
când diferenţa este maximă interacţiunea are loc între un atom electropozitiv
şi unul electronegativ, fiind favorizată formarea de legături ionice;
 atomii mici tind să formeze legături covalente iar atomii de carbon au
această tendinţă maximă;
 elementele tranziţionale formează legături covalente mai ales în stările
superioare de valenţă;
 polarizabilitatea sau uşurinţa cu care electronii de pe ultimul strat se
deplasează de pe un orbital pe altul şi în spaţiul interatomic, mai ales în cazul
legăturilor covalente;
 uneori, energia necesară transferului de electroni în cazul compușiilor ionici
sau punerii în comun a electronilor în cazul compuşilor covalenţi este mult mai
mare decât cea a atomilor în stare fundamentală, şi s-ar părea că formarea
legăturilor ar fi imposibilă termodinamic. Totuși formarea substanțelor ionice
cristaline înalt organizate în rețele cristaline sau a celor covalente este
favorizată datorită faptului că în ansamblu se obţine un sistem cu energia mai
mică decât a elementelor în stare fundamentală.
 LEGĂTURA IONICĂ SAU ELECTROVALENTĂ

Definiţie: reprezintă atracţia între ionii de semn contrar;

Condiţiile de apariţie a legăturii ionice sunt:
• caracterul electrochimic al atomilor trebuie să fie diferit (metal şi nemetal)
• schimbul direct de electroni între atomii elementelor;
• ionii formaţi se apropie unii de alţii prin forţe de atracţie electrostatice.

Chimistul german W.Kossel a explicat formarea legăturii ionice pe baza

transferului de electroni de la atomii elementelor cu caracter electropozitiv la
atomii elementelor cu caracter electronegativ
Majoritatea substanțelor formate din ioni se prezintă sub formă de cristale
ionice în care ionii pozitivi și negativi sunt aranjați după principiul celei mai
înalte simetrii în rețele cristaline a căror geometrie este dependentă de raportul
de combinare și cel al razelor ionice.
Cristalul de NaCl, are o rețea cubică în nodurile căreia se găsesc ionii Na+
care sunt înconjurați de 6 ioni de Cl- și fiecare ion de Cl- de alți 6 ioni de Na+ ,
raportul sarciniilor fiind 1:1, cristalul fiind neutru din punct de vedere electric.
Rețele de același tip au compușii: NaF, KBr, NaI, MgO, AgCl, CaS.
Formula compușiilor ionici indică raportul dintre ionii de semn contrar din
rețea și nu reprezintă o moleculă, ca în cazul compușiilor covalenți.
Astfel formula CaCl2, indică faptul că
în cristal cele două sarcini pozitive ale
Ca2+ sunt neutralizate de două sarcini
negative ale ionului de Cl-, cristalul
fiind neutru dpdv electric.
Există rețele ionice formate și din ioni
poliatomici sau ioni complecși. Ionii de
tipul: NH4+, NO3-, SO42-, OH- sunt
formați din mai mulți atomi uniți prin
covalențe, dar în rețeaua ionică
interacționează prin forțe electrostatice
cu ioni de semn contrar: NH4+ Cl-,
Ag+NO3-, Ca2+ SO42-, Na+ OH-
Exemple de compuşi anorganici cu legături ionice:
-săruri:
• carbonaţi: carbonat de sodiu: Na2CO3 (2Na+ + CO32-)

carbonat de amoniu: (NH4)2CO3 (2 NH4+ + CO32-)

• sulfaţi: sulfat de potasiu: K2SO4 (2K+ + SO42-)

sulfat de cupru: CuSO4 (Cu2+ + SO42-)

• fosfaţi: fosfat monoacid de sodiu: Na2HPO4 (2Na+ + HPO42-)

• azotaţi /azotiţi: azotat de sodiu: NaNO3 (Na+ + NO3-)

azotit de sodiu: NaNO2 (Na+ + NO2-)

• halogenuri: clorură de sodiu: NaCl (Na+ + Cl-)

iodură de potasiu: KI (K+ + I-)

• sulfuri: sulfură feroasă: FeS (Fe2+ + S2-)

- oxizii metalelor
Me2O (2Me+ + O2-)
MeO (Me2+ + O2-)
Me2O3 (2Me3+ + 3O2-)
- hidroxizii metalelor
MeOH (Me+ + HO-)
Me(OH)2 (Me2+ + 2HO-)
Me(OH)3 (Me3+ + 3HO-)
Caracteristicile legăturii ionice
 legătura ionică este de natură fizică datorită atracției electrostatice
între ioni;
 nu este orientată în spațiu, ionii se pot atrage în orice direcție,
explicând dizolvarea, nu este rigidă;
 are caracter nesaturat deoarece un ion poate atrage în jurul său mai
multi ioni de semn contrar dispuși la o distanță de echilibru dată de
suma razelor ionice
 prezintă o polarizație mutuală, putând fi considerată un caz limită al
legăturii covalente polare
 Proprietăţile substanţelor ionice
 nu formează molecule propriu-zise deoarece se unesc în reţele
cristaline în care ionii pozitivi alternează cu cei negativi şi atracţia are loc
în toate direcţiile în cristal;
 apar în stare de agregare solidă;
 au puncte de topire mari deci sunt combinaţii stabile;
 tăria legăturii ionice și punctul de topire crește cu diferența dintre
caracterul electrochimic al elementelor ce le compun:
NaF>NaCl>NaBr>NaI (cresc cu scaderea razei anionului)
NaF<MgF2<AlF3 (cresc cu scaderea razei cationului)
 sunt casante, la lovire are loc deplasarea straturilor cu ioni pozitivi și
negativi în alternanță, astfel că ionii cu aceeași sarcină ajung în contact și
se resping;
 sunt solubile în solvenţi polari, pe baza interacțiunii ion-dipol și dipol-
dipol
 nu conduc curentul electric în stare solidă deoarece ionii ocupă poziții
fixe în cristal, iar sub acțiunea curentului electric ionii nu se deplasează.
 conduc curentul în topitură și soluții putându-se deplasa între electrozi.
 în soluţii ionii reacţionează între ei cu viteze foarte mari.
 LEGĂTURA COVALENTĂ
Legătura covalentă explică modul prin care iau naștere legăturile între elemente de
același fel sau asemănătoare formând compuși neionici de tipul H2, Cl2, CO2.
Formarea acestor substanțe are loc prin punere în comun de electroni iar atomii
participanți la legătură tind sa-și formeze configurații stabile de gaz rar – teoria
electronică a valenței (G.N. Lewis 1916)
Formarea legăturii covalente H-H:
când cei doi atomii de hidrogen se apropie apar
interacții electrostatice. Dacă forțele de atracție
sunt mai puternice decât cele de respingere se
formează o legătură covalentă în care cei doi
electroni vor ocupa regiunea dintre cei doi nuclei.
Variația energiei potențiale în funcție de
distanța internucleară: când atomii de H se află
la o distanță mai mare decât suma razelor
atomice, forțele atractive sunt slabe și nu se
formează nici o legătură. Dacă atomii de H se
apropie la o distanță mai mică decât suma razelor
atomice forțele repulsive devin puternice. Astfel,
distanța optimă dintre nuclee pentru a se forma o
legătură covalentă cu energie minimă este în
general aproximativ egală cu suma razelor
atomice a atomilor participanți la legătură (74 pm)
 ÎN URMA STABILIRII DE LEGĂTURI COVALENTE SE FORMEAZĂ MOLECULE.
* moleculele sunt cele mai mici particule dintr-o substanţă care mai
păstrează proprietăţile fizice şi chimice ale acesteia

Legătura covalent polară. Electronegativitatea

O legătură chimică dată nu este pur ionică cu electronii complet transferați sau pur
covalentă cu electronii puși în comun în mod egal. Legătura ionică și cea covalent
nepolară sunt două extreme ale unui spectru larg de posibilități. Între aceste două
extreme se află majoritatea legăturilor în care electronii de valență puși în comun sunt
inegal distribuiți dar nu sunt complet transferați, legătura fiind numită covalent polară.
Atomii care formează o legătură covalent polară poartă o sarcină parțial pozitivă (δ+) și
parțial negativă (δ-).
Când cei doi atomi legați prin covalență sunt identici, perechea de electroni comuni se
găsește la mijlocul distanței dintre cele două nuclee iar legătura este covalent nepolară
Reprezentarea distribuției electronilor și a tipurilor de legături utilizând
harta potențialului electrostatic
Na+Cl-: legătura dintre ionul de Na+ (cel care transferă electronul reprezentat prin
culoarea albastră) și ionul de Cl- (care acceptă electronul reprezentat prin culoarea
roșie) nu este 100% ionică ci doar 80%, electronul transferat de către ionul de Na+
mai petrece un timp lângă nucleul atomului de Na.
HCl: legătura dintre atomul de H şi cel de Cl este covalent polară, fiind 83%
covalentă şi 17% ionică. Cl atacă mult mai puternic electronii de legătură, are o
sarcină parţial negativă şi este reprezentat printr-o culoare portocalie pe când H are
o sarcină parţial pozitivă şi este reprezentat printr-o culoare albastră
Cl2 : legătura în molecula de clor este covalent nepolară, în care electronii de
legătură sunt atraşi în mod egal de cei doi atomi de clor identici. Toate moleculele
diatomice pot fi reprezentate în acest mod
Polaritatea unei legături este dată de diferenţa de electronegativitate (EN) dintre
atomii ce iau parte la legătură şi poate fi definită ca abilitatea unui atom dintr-o
moleculă de a atrage electronii puşi în comun în cadrul unei legături covalente.
Elecronegativitatea elementelor reprezintă o medie dintre valoarea absolută a afinităţii
pentru electroni şi valoarea absolută a energiei de ionizare pentru un atom dat
reprezentată pe o scală adimensională în care valoarea maximă o are F (4.0), cel mai
electronegativ element.
Diferenţa de EN dintre atomii participanţi la o legătură poate da o predicţie în ceea ce
priveşte tipul de legătură astfel:
- când diferenţa de EN este 0, legătura este covalent nepolară
- când diferenţa de EN este mai mare decât 2, legătura este ionică
- când diferenţa este mai mică decât 2, legătura este covalent polară
După numărul de electroni puşi în comun, legătura covalentă poate fi:

- simplă

- dublă

- triplă
 Proprietăţiile substanţelor covalente versus substanţe
ionice
- Substanţele care prezintă legături covalente nepoare sau uşor polare sunt solubile în
solvenţi nepolari sau foarte puţin polari şi insolubile în solvenţi polari;
- legăturile covalente se caracterizează prin energii de legătură mult mai mari decât
energiile legăturilor ionice determinând o stabilitate mare şi un grad scăzut de
disociere al substanţelor covalente;
- distanţele interatomice, respectiv lungimea legăturilor covalente, sunt mai mici decât
distanţele interionice;
- în stare lichidă sau solidă moleculele covalente sunt asociate prin forţe slabe precum
cele van der Waals sau legături de hidrogen ceea ce explică inferioritatea punctelor de
topire şi de fierbere, şi nu conduc curentul electric;

- legătura covalentă este dirijată

Proprietăți NaCl HCl
în spaţiu, e rigidă, atomii ocupând
poziţii fixe Masă moleculară 58,44 uam 36,46 uam
Stare de agregare Cristal alb Gaz incolor
- substanţele cu legături covalente
Tip de legătură Ionică Covalentă
polare sunt caracterizate printr-un
moment de dipol (μ) fiind mai Punct de topire 801˚C -115˚C
reactive decât cele covalent Puct de fierbere 1413˚C -84,9˚C
nepolare.
 Legătura covalentă coordinativă sau dativă
- caz particular al legăturii covalente
- acest tip de covalenţă se realizează între un atom care deşi este implicat în
alte legături mai posedă un dublet electronic neparticipant (donor) pe care îl
poate pune în comun cu un alt atom (sau ion) care are orbital(i) exterior(i) liber
(i) (neocupat cu e-) ce devine acceptor; atomul donor dobândeşte astfel o
sarcină electrică parţială pozitivă iar cel acceptor o sarcină parţială negativă,
motiv pentru care legătura coordinativă a mai fost denumită semi-ionică ;
- această legătură poate fi reprezentată fie ca o covalenţă simplă fie ca o
săgeată de la donor către acceptor.
Amoniacul formează foarte uşor o legătură coordinativă datorită atomului de
azot care are o pereche de electroni neparticipanţi în orbitalul 2s2 pe care îi
cedează unui proton care are liber orbitalul 1s, formând cationul de amoniu.
Formarea de ioni “oniu” se întâlneşte şi la compuşii ce conţin în moleculă oxigen, sulf,
fosfor, arseniu, stibiu şi chiar halogeni. Astfel, apa, alcoolii sau eterii formează ioni de
oxoniu:

Ionul hidroniu

Legătura coordinativă explică structura ionilor anorganici precun anionul azotat (NO3-),
sulfat şi fosfat. Astfel în cazul anionului azotat sunt prezente o legătură dublă, una
simplă şi una coordinativă.

Legăturile coordinative sunt identice din toate punctele de vedere cu cele covalente
simple, singura diferenţă fiind că perechea de electroni comuni provine de la un singur
atom. Astfel pot fi scrise trei structuri identice de rezonanţă:
Aatomii nemetalelor pot forma mai multe legături coordinative, numărul lor rezultând
făcând diferenţa dintre numărul de electroni de pe ultimul strat şi cifra 4, astfel N şi P
poat forma o legătură coordinativă, O şi S două iar halogenii trei.
Legăturile coordinative apar şi în combinaţiile complexe în structura cărora există un
ion metalic cu deficit de electroni în jurul căruia se grupează molecule sau ioni care au
în componenţa lor atomi cu electroni neparticipanţi (amoniac, amine, apă, ionul CN- ).
Moleculele sau ionii care se leagă prin legături coordinative de ionul central poartă
numele de liganzi. Numărul de perechi de electroni neparticipanţi care pot fi acceptaţi
de ionul central se numeşte nr.de coordinaţie:

Ionul complex tetraaminocupric (II)

 Teoria mecanic-cuantică a legăturii covalente
Definiţia clasică a legăturii covalente dată de Lewis de punere în comun de
electroni este simplistă şi incompletă.
- nu explică proprietăţile particulare ale dublei sau ale triplei legături
comparativ cu legătura simplă
- nu explică proprietăţiile benzenului
- nu spune nimic referitor la energia legăturii
- nu propune o imagine fizică a procesului de formare a legăturii.
Pentru a explica pe deplin natura legăturii covalente se folosesc metode de
determinare aproximativă a funcţiei de undă a electronilor din moleculă Ψ,
respectiv a distribuţiei densităţii electronice din moleculă Ψ2:
1. Metoda legăturii de valenţă. Fundamentată de W.H. Heitler şi F.
London şi dezvoltată de L. Pauling care se bazează pe natura de undă a
electronilor, funcţia de undă Ψ şi densitatea electronică Ψ2
2. Metoda orbitalilor moleculari. Iniţiată de F. Hund şi R.A. Millikan şi
dezvoltată de E. Huckel, ce se bazează pe posibilitatea modificării funcţiei
de undă Ψ datorită deformării orbitalilor atomici, formând orbitali moleculari.
 Metoda legăturii de valenţă
Concepte pe care se bazează metoda legăturii de valenţă:
- Legăturile covalente se formează prin suprapunerea orbitalilor atomici, fiecare dintre
aceştia conţinând câte un electron de spin opus;
- Atomii care participă la legătură îşi menţin orbitalii care participă la legătură însă
perechea de electroni din cadrul orbitalilor suprapuşi este împărţită în mod egal de
ambii atomi;
- Cu cât întrepătrunderea orbitalilor este mai mare, cu atât legătura este mai puternică,
direcţionând legătura covalentă în spaţiu când participă orbitali alţii decât cei de tip s.
Formarea moleculei H2 are loc prin
suprapunerea a doi orbitali 1s
ocupaţi cu un singur electron de
spin opus:

În cazul moleculei F2 fiecare atom de F are configuraţia

Legătura F-F se formează prin suprapunerea a doi orbitali 2pz fiecare ocupat cu un
electron, legătura formându-se de-a lungul axei orbitalilor 2pz
În molecula HCl, legătura covalentă implică suprapunerea orbitalului 1s al
hidrogenului ocupat cu un electron şi orbitalul 2pz al atomului de Cl ocupat tot cu un
electron, legătura formându-se de-a lungul axei orbitalului p:

Legăturile covalente care iau naştere prin suprapunerea orbitalilor cap la cap se
numesc simple sau sigma (σ). La formarea legăturilor σ pot participa:
- doi orbitali de tip s (s-s)
- doi orbitali de tip p (p-p)
- un orbital de tip s şi unul de tip p (s-p)
- un orbital de tip p şi unul de tip d (p-d), suprapunere cap la cap în unele halogenuri
ale metalelor tranziţionale
- doi orbitali hibrizi sp3, legătura simplă C-C
- un orbital hibrid sp3 şi un orbital atomic pur, legătura C-H
Legăturile covalente π
Se întâlnesc în legăturile duble sau triple alături de legăturile σ în funcţie de
numărul perechilor de electroni prin care sunt legaţi atomii unei molecule.
Se formează din orbitali atomici puri,
nehibridizaţi de tip p, d şi f care se
suprapun concomitent prin câte doi lobi
într-un plan perpendicular pe planul
legăturii σ. Altfel spus perechea de
electroni pusă în comun ocupă regiuni
situate deasupra şi desuptul unei linii
care uneşte cei doi nuclei şi nu regiunea
dintre nuclee.
Legăturile covalente π sunt rigide, împiedică rotirea atomilor în jurul axei
nucleare a legăturilor σ şi sunt mai slabe decât cele σ.
Legăturile covalente duble sunt formate dintr-o legătură σ la care participă
orbitali hibrizi sp2 şi una π, sunt mai scurte decât cele simple datorită
contribuţiei apropierii nucleelor de către legăturile π.
Legăturile triple sunt formate dintr-o legătură σ la care participă orbitali hibrizi
sp şi două π şi sunt mai scurte decât cele duble.
Hibridizarea orbitalilor. Hibridizarea sp3
Prin hibridizarea orbitalilor se înţelege un proces de contopire, de
fuziune și de transformare a orbitalilor atomici din stratul de valenţă,
în orbitali identici cu forme geometrice şi cu energii egale, numiţi
orbitali hibrizi, degeneraţi.
Numărul orbitalilor hibrizi este egal cu numărul orbitalilor care
participă la hibridizare şi procesul apare în momentul formării unei
combinaţii chimice. Noţiunea de hibridizare a fost introdusă pentru a
explica identitatea geometrică şi energetică a legăturilor care se
stabilesc în molecula tetraedrică de metan CH4.
Atomul de C în stare fundamentală are configuraţia electronică:
Deşi are 4 electroni de valenţă 2 dintre ei se află împerecheaţi în orbitalul 2s şi doi dintre
ei sunt neîmperecheaţi în orbitalii 2px şi 2py. Întrebarea care se pune este cum atomul de
carbon poate realiza 4 legături dacă doi dintre electronii de valenţă sunt deja
împerecheaţi. Singura posibilitate este ca un electron din orbitalul 2s să fie promovat în
orbitalul 2pz vacant caracterizat de o energie mai mare şi astfel atomul de C trece într-o
stare excitată cu cei patru electroni necuplaţi cu configuraţia electronică:
A doua problemă care se ridică este faptul că atomul de C are două tipuri de orbitali
2s şi 2p caracterizaţi de energii şi geometrii diferite care ar trebui să formeze 4 legături
identice cu un unghi între ele de 109,5˚. Rezolvarea problemei vine din hibridizarea
orbitalilor 2s şi 2p introdusă de L.Pauling în 1931.
Fiecare dintre cei 4 orbitali hibrizi sp3 prezintă doi lobi cu faze diferite ca în cazul
orbitalilor p puri, dar un lob este mai mare decât celălalt, lobii mari fiind orientaţi în cele
patru vârfuri ale unui tetraedru formând între ei un unghi de 109,5˚.
Cele 4 legături σ identice din structura metanului se formează prin suprapunerea
celor 4 orbitali hibrizi sp3 cu 4 orbitali 1s ai hidrogenului. Energia degajată la
formarea celor 4 legături identice din metan este mai mare decât cea consumată la
trecerea atomului de C în stare excitată, procesul fiind posibil din punct de vedere
termodinamic.
Hibridizarea sp2
CH2=CH2
Etenă
Hibridizarea sp
Etină
CH≡CH
 Metoda orbitalilor moleculari
Presupune că în timpul formării moleculelor are loc mai întâi apropierea nucleelor și
straturilor electronice interioare și după formarea orbitalilor moleculari are loc
distribuirea electronilor în orbitalii noi formați conform principiului lui Pauli și regulii lui
Hund.
Pentru a prevedea numărul și natura orbitalilor moleculari precum și formarea lor din
orbitali atomici cât și nivelul lor energetic se folosește metoda de calcul denumită
metoda de combinare liniară a orbitalilor atomici conform căreia prin combinarea a doi
orbitali atomici rezultă doi orbitali moleculari caracterizați de nivele energetice diferite.
Astfel, funcția de undă a orbitalului molecular ΨM va fi descrisă de combinarea liniară a
funcțiilor de undă ce caracterizează cei doi orbitali atomici ΨA și ΨB corespunzători
atomilor A și B:
M  C1  A  C 2 B

unde C1 și C2 reprezintă fracțiile din ΨA și ΨB care contribuie la formarea ΨM

Când amplitudinile undelor electronice coincid rezultă o undă întărită exprimată prin:
M 1  C1  A  C 2 B

Dacă undele au amplitudini defazate apare o undă slăbită exprimată prin:

M 2  C1A  C2 B
Energia ΨM1 este mai mică decât suma energiilor orbitalilor atomici din care provine
și se numește orbital de legătură (orbital liant) (OML) iar electronii ce ocupă acest
orbital se numesc electroni de legătură. În cazul acestui orbital, densitatea de
electroni este maximă între nuclee (Ψ2M1 maximă)

Funcția ΨM2 caracterizează un orbital cu o energie mai mare decât cea a orbitalilor
atomici din care provine și orbitalul molecular se numește de antilegătură (OMA) și
astfel pentru ocuparea lui cu electroni este necesar un consum de energie, electronii
fiind numiți de antilegătură. Acest OMA are densitate nulă între nuclee (Ψ2M2=0),
electronii care ocupă acest orbital nu pot ocupa regiunea dintre nuclee, aceasta fiind
străbătută de un plan nodal
În cazul formării moleculei H2 fiecare din electronii orbitalului 1s ai celor doi atomi de H
tind să ocupe orbitalul molecular de energie joasă, deci orbitalul de legătură. Conform
principiului lui Pauli, un orbital molecular poate fi ocupat de maxim doi electroni de
spin opus și astfel ambii electroni pot ocupa orbitalul de legătură, molecula formată
fiind caracterizată de stabilitate maximă.

Ionul H2- ia naștere dintr-un atom de H neutru cu un electron și anionul H:- cu doi
electroni. Astfel, ionul format prezintă trei electroni, doi dintre ei vor ocupa orbitalul de
legătură σ de joasă energie iar unul va ocupa orbitalul σ* de antilegătură. În cazul
ipotetic al moleculei de He2 doi electroni ocupă orbitalul de legătură σ de joasă energie
iar doi vor ocupa orbitalul σ* de antilegătură, deci molecula este instabilă.
Numărul de legături care se formează într-o moleculă si stabilitatea ei este dată de
ordinul de legătură (OL).
 OL 
 nr. e legatura    nr. e
- -
antilegatura 
2
20 - 2 1 22
OL H 2   1 OL H 2   0,5 OL He 2  0
2 2 2

Aplicații ale teoriei orbitalilor moleculari la alte molecule diatomice

Teoria electronică a valenței explică în cazul moleculei N2 formarea celor trei legături
și prezența celor două perechi de electroni neparticipanți ai fiecărui atom de N. În
cazul moleculei diatomice de F2 explică formare unei legături simple și prezența a
câte 3 perechi de electroni neparticipanți în cazul fiecărui atom de F, însă în cazul
moleculei diatomice de O2 nu explică caracterul paramagnetic al moleculei, lăsând
impresia că toți electronii neparticipanți sunt cuplați având spin opus.

Moleculele care prezintă electroni necuplați care ocupă orbitali distincți sunt atrași
de câmpul magnetic, fiind paramagnetice. Moleculele care au toți electronii cuplați
nu sunt atrași de câmpul magnetic și se numesc diamagnetice.
Atomii de N, O și F au electronii de
valență situați în stratul 2 (2s și 2p).
Pentru a forma molecule diatomice
conform teoriei OM au loc
următoarele 4 interacții între orbitalii
celor doi atomi de același fel:
 orbitalii 2s interacționează
formând OM σ2s și σ*2s;

 cei doi orbitali 2px interacționează

pe o axă longitudinală cap la cap
generând OM σ2p și σ*2p;
 cele două perechi de orbitali
rămași 2py și 2pz care sunt situați
perpendicular pe axa internucleară
intracționează lateral formând doi
OM degenerați π2p și doi OM
degenerați de antilegătură π*2p
 82 84 86
OL N 2   3 OL O 2   2 OL F2  1
2 2 2
Dacă între doi magneți este turnat O2 lichid, acesta
rămâne suspendat între cei doi magneți.

Teoria orbitalilor moleculari explică stabilitatea moleculelor, numărul de

legături care se formează și comportarea moleculelor în câmp magnetic.
 Legatura metalică
Majoritatea elementelor cunoscute au caracter metalic având proprietăți comune:
conductibilitate electrică și termică mare, sunt opace, au luciu metalic, au rezistență
mecanică mare, pot fi deformate, pot fi trase în fire (ductile) și în foi (maleabile) și
formează rețele cristaline foarte compacte.
Aceste proprietăți se manifestă doar în stare solidă și lichidă iar în stare de vapori dispar
în totalitate. Acest fapt poate fi explicat doar prin formarea unor legături specifice
metalice în stare solidă și lichidă. În stare de vapori, metalele sunt monoatomice cu
excepepția Na și K care prezintă un mic procent de molecule diatomice.
În 1900 pentru a explica proprietățiile
metalelor P. Drude și H.A. Lorentz au propus
teoria gazului electronic conform căreia în
cristalele metalice există electroni mobili de
valență, mai slab legați de atomi, formând un
gaz electronic care difuzează prin rețeaua
cristalină a metalului în nodurile căreia s-ar
găsi cationi. Interacția dintre gazul electronic
și cationi ar determina legătura metalică.

Această teorie ar putea explica unele proprietăți ale rețelelor metalice precum
conductibilitatea termică și electrică, totuși nu explică diferența între punctele de
topire și alte proprietăți.
Explicarea legăturii metalice și a proprietățiile metalelor prin teoria OM

Metalele din grupele principale au un nr. mic de electroni de valență care ocupă
straturile ns și np, pe când cele ale metalelor tranziționale posedă un nr.mai mare
ocupând straturile ns și (n-1)d.
Într-un atom de metal liber, electronii sunt repartizați conform principiului lui Pauli și
regulii lui Hund.
Într-un cristal metalic, atomii se află la distanțe foarte mici unii de alții iar orbitalii
ocupați cu electronii stratului de valență se întrepătrund dând naștere unor OM
extinși comuni tuturor atomilor, care corespund unei zone de energie lărgite numită
bandă de energie.
Conform teoriei OM un orbital molecular este format dintr-un orbital de legătură cu
energie mai joasă care corespunde benzii de valență și un orbital de antilegătură de
energie mai mare corespunzător benzii de conducție cu energie mai mare.
În cazul atomilor de Na care au configurația electronilor de valență 3s1, rezultă că
doar un electron din stratul s va participa în cristalul metalic la formarea benzii de
energie. Fiindcă un orbital molecular poate fi ocupat de doi electroni înseamnă că în
cazul unui cristal format din n atomi de Na va avea ocupată doar jumătate din banda
de energie și anume banda de valență, cea de conducție rămânând goală.
Diferența de energie dintre banda de valență și banda de conducție este destul de
mică, fiind nevoie de o cantitate mică de energie pentru a promova electronii de pe
banda de valență pe banda de conducție. Într-un câmp electric produs de o diferență
de potențial, electronii promovați în banda de conducție goală se deplasează ușor
asigurând conductibilitate electrică.
Conductibilitatea termică se explică în mod asemănător prin promovarea electronilor
în banda de conducție cu ajutorul energiei termice.
Concluzie: pentru ca un metal să fie un bun conducător electric și termic trebuie să
posede banda de conducție liberă.
Atomul de Mg are configurația stratului de valență 3s2 ceea ce ar duce la concluzia că
nu conduce curentul electric deoarece banda de energie rezultată prin întrepătrunderea
orbitalilor 3s ar fi complet ocupată cu electroni. Totuși Mg conduce curentul electric.
În cristalul metalic de Mg are loc întrepătrunderea benzilor de energie apropiată 3s și
3p, rezultând și nivele neocupate cu electroni, unde pot fi promovați electronii. Totuși,
nr. de electroni ce pot fi promovați este mai mic decât în cazul metalelor monovalente,
ceea ce explică conductibilitatea mai slabă a metalelor divalente.
Cu cât banda de conducție este mai liberă cu atât legătura metalică este mai
puternică și cristalul metalic are o conductivitate mai mare.
În cazul metalelor tranziționale banda de energie se formează prin întrepătrunderea
orbitalilor (n-1)d și ns formând 6 orbitali de legătură per atom de metal, din care se vor
forma 6 orbitali de legătură și 6 orbitali de antilegătură. Astfel metalele care au 6
electroni în stratul de valență vor prezenta cea mai mare tărie a legăturii metalice și
punctul de topire cel mai mare, având stabilitate mare datorită faptului că banda de
conducție (antilegătură) va fi goală. De exemplu, Cr are punctul de topire de 1907˚C iar
Zn de 420˚C. Cr are 6 electroni în stratul de valență, care ocupă doar banda de
valență, pe când Zn are 12 electroni de valență ocupând ambele benzi. Totuși Zn
conduce curentul electric prin participare orbitalilor liberi 4p la banda de energie, ca în
cazul Mg.
LEGĂTURI FIZICE
(forțe electrostatice)
 Legături intermoleculare

Legăturile (forțele) intermoleculare și punțile atomice ca cele de hidrogen nu sunt

de natură chimică, deoarece prin stabilirea lor proprietățile chimice ale moleculelor nu
se modifică, ele sunt de natură fizică și anume sunt forțe electrostatice.
Fizicianul olandez J. Diderik van der Waals, a introdus noțiunea de forțe van der
Waals în studiul fluidelor pentru a explica abaterile gazelor reale de la legile gazelor
ideale.
Fiind forțe slabe, ele sunt dependente de temperatură și anume de agitația termică,
care slăbește aceste forțe. Astfel la temperaturi scăzute moleculele de N2 sunt unite
prin forțe intermoleculare găsindu-se în stare lichidă, creșterea temperaturii deci a
agitației termice slăbește forțele intermoleculare dintre moleclele de N2 și acestea trec
în stare gazoasă.
Forțele van der Waals sunt de 3 tipuri: forțe de orientare (ion-dipol și dipol-dipol)
forțe de inducție
forțe de dispersie London
Forțele intermoleculare influențează proprietățile fizice ale substanțelor și
explică abaterile de la anumite reguli.
Forțele de orientare ion-dipol și dipol-dipol. Momentul de dipol
În cazul legăturilor formate din atomi caracterizați de o diferență de electronegativitate
apare un moment de dipol (μ):     e  r

unde δ este sarcina parțial formală a atomilor, e=1,60x10-19 C iar r este lungimea
legăturii (m) și se măsoară în Debye (D) (1D=3,336x10-30 Cm)
În funcție de suma momentelor de dipol al legăturilor covalente dintr-o moleculă,
molecula poate fi caracterizată de un moment de dipol sau acesta poate fi zero.
Dacă un proton este separat de un electron printr-o distanță de 100 pm, momentul de
dipol este:

Momentul de dipol al moleculei de clormetan a

fost calculat ca fiind 1,87 D și provine exclusiv
din momentului de dipol al legăturii C-Cl,
legăturile C-H sunt nepolare și au o slabă
contribuție.
Dacă legătura C-Cl ar fi fost ionică ar însemna ca o sarcină total (+) a carbonului să fie
separată de una total (-) Cl printr-o distanță de 178 pm fiind caracterizată de
μ=1,78x4,80D =8,54 D. Însă, în cazul legăturii C-Cl, μ=1,87 D deci legătura este doar
22% ionică: 1,87 D
 100  22%
8,54 D
O moleculă care prezintă suma momentelor de dipol ale legăturilor componente
diferită de zero poate fi reprezentată printr-un dipol. Astfel o parte a moleculei
are un exces de electroni fiind caracterizată de o sarcină parțial negativă (δ-) iar
cealaltă parte a moleculei este deficitară în electroni fiind caracterizată de o
sarcină parțial pozitivă (δ+).

Interacția ion-dipol este datorată forțelor electrostatice de atracție sau respingere

care apar între un ion și dipolul unei molecule polarizată:

Tăria interacție ion-dipol dau dipol-dipol este dată de Ep de orientare Keesom:

2 4
EK  6 d-distanța dintre ion-dipol sau dipol-dipol, R constanta
3d RT gazelor și T temperatura în K

Energia legăturii ion-dipol este de 10-50 kj/mol și este importantă în soluțiile

substanțelor ionice precum cele de NaCl, aceste interacții explicând fenomenul
de dizolvare al rețelelor ionice în solvenți polari.
Interacțiile dipol-dipol iau naștere între molecule neutre dar polare care prezintă un
moment de dipol și pot fi atractive sau repulsive în funcție de orientarea dipolilor. Aceste
interacții sunt slabe de 3-4 kj/mol sunt aditive și semnificative doar când moleculele se
află în contact și anume în stare lichidă sau solidă.

Conform EK tăria interacție dipol-dipol este proporțională cu momentul de dipol al

moleculelor implicate în interacție și este invers proporțională cu distanța dintre dipoli și
cu temperatura la care se află. Astfel, butanul cu MM=58 uam o substanță nepolară
are punctul de fierbere la -0,5˚C pe când acetona o substanță polară cu aceeași MM
are pf=57˚C. Astfel, cu cât momentul de dipol al unei substanțe este mai mare cu
atât pf este mai mare.
Orientarea moleculelor cu dipol permanent este perturbată de agitația termică. La
temperaturi foarte scăzute orientarea moleculelor polare este atât de puternică și
avansată încât se află într-o poziție aproape fixă. În această stare moleculele
efectuează doar vibrații de torsiune, fără a se roti liber.
La o anumită temperatură la care energia termică învinge efectul de orientare și
vibrațiile de torsiune în jurul poziției se transformă în rotație completă se atinge pt.
 Forțele de dispersie London
Starea lichidă și cea solidă în cazul moleculelor nepolare nu ar exista fără existența unor
forțe de atracție intermoleculare aditive. Astfel, benzenul o moleculă nepolară, are μ=0 și
totuși la temperatura camerei este lichid și nu gaz, cu pt=5,5 ˚C și pf=80,1˚C

Forțele de dispersie London sunt datorate fluctuațiilor electronilor în molecule nepolare și

în atomii gazelor rare. Astfel la un moment dat distribuția electronilor dintr-o moleculă
iese din starea de simetrie și se întâmplă că la un pol al moleculei să existe mai multi
electroni și la celălalt un deficit de electroni dând naștere unui dipol fluctuant care la
rândul său poate induce în moleculele vecine un nou dipol indus fluctuant determinând
creșterea numărului de molecule polarizate. Între acești dipoli induși fluctuanți se
manifestă forțe de atracție electrostatică la distanțe foarte mici. Aceste forțe sunt slabe
de 1-10 kj/mol dar sunt aditive.
Moleculele mici sau atomii ușori sunt mai puțin polarizabile, datorită faptului că au un nr
mic de electroni strânși legați de nucleele ce compun molecula pe când cele mari au în
componență lor mai multe straturi de electroni care sunt mai puțin legați de nucleele
moleculei și astfel sunt mai ușor polarizabile. Astfel moleculele diatomice de F2 sunt mici,
polarizează greu și se află în stare gazoasă. În schimb, între moleculele voluminoase de
I2 se manifestă forțe de dispersie London puternice și se află sub formă solidă.
Forma moleculei și suprafața de contact cu celelalte molecule vecine sunt importante în
apariția forțelor de dispersie London. Astfel, pentanul are pf la 309,4 K pe când izomerul
său 2,2-dimetilpropanul are pf de 282,7 K deoarece are molecula mult mai compactă
față de pentan care este mai extinsă.
 Legătura de hidrogen
Se poate considera că legătura de hidrogen este responsabilă de apariția și perpetuarea
vieții pe pământ. Această legătură face ca apa în intervalul de temperatură 0-100 ˚C să
se afle în stare lichidă și este responsabilă de nivelele de organizare a principalelor
macromolecule: proteine și acizi nucleici
Legătura de hidrogen reprezintă o interacție de natură atractivă dintre un atom de
hidrogen legat covalent de un atom puternic electronegativ (O, N și F) și o pereche de
electroni neparticipanți aparținând unui atom electronegativ din structura altei molecule:

Apa, datorită structurii sale cu doi atomi de H și unul de O, este capabilă să formeze o
rețea tridimensională de legături de hidrogen. Astfel, la 25˚C aproape 80% din atomii de
H sunt implicați în legături de hidrogen, pe când în gheață 100% din atomii de H sunt
implicați în legături de hidrogen ceea ce explică creșterea volumului apei în stare solidă
precum și proprietățiile apei în această stare de agregare.
Legătura de hidrogen este mai slabă decât legătura covalentă dar mai puternică decât
legăturile van der Waals, având o energie de 10-40 kj/mol, este mai lungă decât cea
covalentă între 2,3-3Å.
Legătura de hidrogen explică anomaliile în ceea ce privește pf ale hidrurilor grupelor 5-
7A, care ar trebui să crească cu creștera masei moleculare datorită forțelor de
dispersie London.

Legătura de hidrogen explică și pf și pt ale unor substanțe organice ce conțin funcțiuni

de tipul: -OH, -COOH și –NH2.
Legăturile de hidrogen pot apare și intramolecular în cazul unor substanțe organice
ca: o-nitrofenol, acid o-nitrobenzoic și o-hidroxibenzaldehidă.