=

movie

În 1826 Andre-Marie Ampere considera că un

magnet are un câmp magnetic intern produs de
nişte curenţi electrici circulari microscopici.

Aceştia ar trebui să aibe valori uriaşe de

1,76MegaAmperi/m, dar atunci cum de
magnetul nu se topeşte. Deoarece aceştia
există indefinit de mult timp, cum se face că
aceştia nu degajează deloc căldură?
 Cunoaşterea magnetismului este strâns legată de progresul în
cunoaşterea structurii atomului.

De-abia un secol mai târziu, în 1907, Pierre Weiss bazându-se pe ideea

lui Ampere introduce un câmp molecular intern H care este proporţional
cu magnetizarea feromagnetului M.
În 1845 Faraday a descoperit substanţe pe care le-a numit
paramagnetice a căror magnetizare creşte cu creşterea
câmpului magnet extern.
În 1895 Pierre Curie a arătat că scăderea temperaturii are
acelaşi efect: creşte magnetizarea paramagneticilor.
În 1905 Paul Langevin a arătat că efectul poate fi explicat
prin rotaţia unor magneţi microscopici care la temperaturi
mari sunt dezordonaţi.
În 1845 Faraday a descoperit substanţe pe care le-a numit
diamagnetice a căror magnetizare scade cu creşterea
câmpului magnet extern.
În 1905 Paul Langevin a arătat că efectul poate fi explicat
prin micşorarea magnetizării unor magneţi microscopici
orientaţi pe direcţia câmpului extern şi scăderea
magnetizării pt. cei orientaţi în direcţie opusă.
Pt. para- şi dia-magnetism explicaţia magneţilor microscopici era
satisfăcătoare. Pt. feromagnetism NU era. Un feromagnet îşi pierdea
orientarea spontană a magneţilor microscopici dacă era încălzit la T=943
K. Aceasta însemna că exista un câmp magnetic intern uriaş, de 100 de
ori mai mare decât câmpul magnetic din exteriorul feromagnetului!
Singura explicaţie era că magneţii microscopici aveau o magnetizare
uriaşă care se compensa. De ex. prin orientarea antiparalelă a magneţilor
microscopici  antiferomagnetism.
Anul 1911. Derută totală în magnetismul clasic!
Niels Bohr şi ulterior (1918) Leeuwen au arătat riguros
că la echilibru termic magnetizarea electronilor este
nulă.

E vorba de electronii clasici nerelativişti care verifică

ecuaţiile lui Maxwell şi mecanica statistică clasică.

Adio dia-, para- şi fero-magnetism! În teoria fizicii

clasică nu există loc pt. voi, deşi experimentul spunea
altceva.
Magnetismul există numai în teoria cuantică relativistă!
Dilema e eliminată în 1922 de experimentul celebru a lui
Stern şi Gerlach care arată că momentul magnetic orbital al
electronilor Mo este cuantificat.
În 1925 Uhlenbeck şi Goudsmit arată că există şi un moment
magnetic intrinsec al electronilor datorat spinului Ms.
Ciudăţenia era că Ms=2Mo şi dacă se considera că electronul
este o sferă ce se învârte în jurul său atunci viteza radială >c
(viteza luminii)!
În 1928 Dirac a unificat teoria cuantică cu teoria
relativităţii şi în ea spinul apare în mod natural cu
termenul 2 menţionat mai sus (Ms=2Mo).

reprezentarea clasică a
electronului este greşită
În 1928 Heisenberg şi Dirac (în
imagine împreună la Chicago) explică
feromagnetismul prin interacţiunea de
schimb dintre spinii electronilor.
înainte de magnetizare după magnetizare
Dar ce se întâmplă la magnetizarea unui feromagnet?
Magnetita este format din domenuri magnetice de dimensiuni
micrometrice cu orientare magnetică haotică.
La aplicarea unui câmp magnetic extern, domenurile se orientează
preponderent pe o anumită direcţie.
De fapt e jocul a 2 tendinţe opuse: ordonare paralelă la distanţe
mici în interiorul domenurilor şi ordonare antiparalelă la distanţe
mari între domenuri.
 Cea mai importantă caracteristică
a magneţilor este curba de
O S histerezis, care exprimă
magnetizarea M în funcţie de
câmpul magnetic extern aplicat
H.
Porţiunea OS - viitorul magnet
trece din starea iniţială
nemagnetizată în starea de
R S saturare a magnetizării (indiferent
cât mai creştem câmpul extern,
magnetizarea M nu mai creşte).

O Porţiunea RS - La scăderea
câmpului magnetul nu se
demagnetizează, ci va avea o
magnetizare remanentă.
 Datorită calităţii nesatisfăcătoare a oţelului
cea mai mare problemă a magneţilor a fost
că se demagnetizau în timp.
În 1743 Daniel Bernoulli inventează
magnetul-potcoavă care îi mărea
considerabil timpul de magnetizare.

Problema e legată de câmpul

coercitiv Hc- câmpul care
aplicat în sens invers
Hs determină demagnetizarea
magnetului.

Hc Pe atunci Hc era mai mic sau

egal cu câmpul de saturare
Hs.
Marea realizare a sec. XX a fost
dobândirea măiestriei în manipularea
coercitivităţii: inventarea magneţilor
cu adevărat permanenţi care au
Hc>Hs şi care nu se demagnetizează
indiferent de formă.

Aceasta a permis micşorarea

dimensiunilor magnetului pt. aceeaşi
magnetizare. În imagine magnet din
1750 faţă de magnetul din 1960 pe
bază de pământuri rare Sm-Co,
urmat în 1980 de magnetul de Fe-B.
Cel mai recent magnet din 1990 pe
bază de Sm-Fe-Ni.
Prima înregistrare magnetică a fost făcută
în 1900 la Expoziţia Universală din Paris.
Împăratul Franz-Joseph al Austriei a
vorbit la aparatul inginerului danez
Valdemare Poulsen.

Patentul a fost vândut americanilor care

au dat faliment datorită unui management
defectuos şi l-au vândut germanilor,
firmei AEG care l-a dezvoltat în ani
1920-1945.
Tehnologia magnetofonului a fost
descoperită la sosirea aliaţilor în 1945.
Calitatea era atât de bună încât unul dintre
magnetofoanele capturate a fost folosit
imediat la emisiunile postului de radio ABC.

Iniţial magnetofonul era folosit numai în

instituţiile guvernamentale, dar în anii 1950
acesta începe să fie produs comercial. În
1956 firma Ampex produce primul
videorecorder.
În 1953 o echipă de la MIT produce prima
memorie magnetică. Aceasta avea să fie
folosită timp de 20 până ce a fost înlocuită
de tehnologia semiconductorilor în RAM.
Memoria magnetică mai este folosită şi azi
în hard-disk-uri.