GEOGRAFIA REGIONALĂ A ROMÂNIEI Cursul nr.6, sem.

2
DEPRESIUNEA COLINARĂ A TRANSILVANIEI
 Cursul nr. 8, sem.2
GEOGRAFIA REGIONALĂ A ROMÂNIEI

CÂMPIA ROMÂNĂ 
 I. AŞEZARE, LIMITE ŞI VECINI
Câmpia Română este amplasată în partea de sud a
ţării şi cuprinde întreaga zonă joasă care se desfăşoară
de-a lungul Dunării inferioare, între Drobeta Turnu-
Severin în vest şi Galaţi în est.
Spre nord, Câmpia Română este delimitată de
Piemontul Getic până la Valea Dâmboviţei, de unde intră
direct în contact cu Subcarpaţii până la Panciu; pătrunde
ca un golf de-a lungul Siretului şi apoi, de la Panciu
urmăreşte o linie dreaptă vest-est până la sud de
localitatea Corod, pe valea Gerului, (afluent al Siretului)
coborând spre Siret, spre sud-est până la Galaţi.
 Limita nordică se poate urmări în detaliu pe aliniamentul localităţilor:
Drobeta Turnu Severin, Hinova, Vânju Mare, Pleniţa, Radovan, Podari, Balş,
Slatina, Costeşti, Piteşti, Picior de Munte, Dragomireşti pe Valea Dâmboviţei.
În continuare se merge pe contactul dintre Câmpia Română cu Subcarpaţii
de Curbură de-a lungul liniei care uneşte localităţile: Filipeştii de Târg – Mizil -
Buzău - Râmnicu Sărat - Focşani - Panciu - Nicoreşti, urmează apoi o linie vest-
est prin nordul Câmpiei Tecuciului până la Valea Gerului, iar de aici, pe o linie
spre est până la Tulceşti este o uşoară ruptură de pantă, care face demarcaţia
între Podişul Moldovei, respectiv Platforma Covurului şi Câmpia Română
(incluzându-se sudul Covurului la Câmpia Română).
Această limită sinuoasă arată că argumentul care se păstrează pe tot
contactul dintre Câmpia Română şi unităţile vecine mai înalte este tectonica şi
mai puţin altitudinea.

Limita vestică, sudică şi estică o formează valea Dunării.

 II. GENEZA CÂMPIEI ROMÂNE ŞI LITOLOGIA SA
Câmpia Română are un fundament de platformă ce corespunde
Platformei Moesice, ce se afundă spre nord, înspre avanfosa
precarpatică.
Aceasta este compusă din şisturi cristaline cu intruziuni granitice şi
a prezentat o mobilitate puternică, ce a fragmentat-o în blocuri mari,
paralele cu Dunărea.
Neregularităţile şi în special mobilitatea acestui soclu au influenţat
nu numai caracterul cuverturilor sedimentare, ci şi morfologia de
suprafaţă a acestei unităţi.
Evenimentele paleogeografice care au dus la formarea Câmpiei
Române se pot grupa în două cicluri mari:
♦ Ciclul pleistocen
♦ Ciclul holocen
 Ciclul pleistocen
Câmpia Română corespunde în ansamblu unei vaste arii
depresionare dintre Carpaţi şi Balcani care a fost acoperită
de apele Mării Sarmatice timp îndelungat, din cretacicul
inferior o dată cu începerea formării Carpaţilor, eveniment
care a determinat şi afundarea platformei din fundament
spre nord precum şi fragmentarea sa.
Urmează etapele de colmatare treptată cu depozite
sedimentare aduse de apele curgătoare şi alţi agenţi externi.
 Înălţările de la sfârşitul pliocenului
înregistrate de fazele orogenetice din Carpaţi
şi Balcani au accelerat eroziunea fluviatilă care
concomitent cu retragerea Lacului Sarmatic
(Getic) spre est, a îmbrăcat depresiunea dintre
cele două catene muntoase într-o cuvertură
de pietrişuri şi nisipuri fluviatile, conturând
începutul formării Câmpiei Române încă din
Romanian (Levantin).
 O primă exondare este marcată prin acumularea
conurilor de dejecţie ale râurilor ce coborau din Carpaţi
alcătuind stratele de Cândeşti de vârstă villafranchiană
(Pleistocenul vechi) care se îngemănau cu acumulările de
sedimente ale râurilor ce coborau din Balcani, formând
stratele de pietrişuri de Frăteşti, înaintând mult către axul
depresiunii, corespunzător culoarului văii Câlniştei.
Acestea din urmă sunt tipice în Burnas dar şi cu
extindere peste jumătatea sudică a Bărăganului.
 În Pleistocenul mediu
Are loc o revenire a apelor şi depunerea unui complex de
formaţiuni marnoase şi argiloase.
Apar diferenţieri între partea vestică şi cea estică.
La vest şi mai ales în Oltenia, unde conurile de dejecţie au o
extensiune foarte mare, determinând apariţia unor ţărmuri ale
Lacului Getic foarte sinuoase, rolul principal în formarea reliefului îl
are Dunărea, care reuşeşte să străpungă zona Defileului Porţile de
Fier.
Marele său con de dejecţie, cu o direcţie perpendiculară faţă
de celelalte, coborâte din Carpaţi, duce la retragerea treptată a
lacului către est, concomitent cu prelungirea Dunării a cărei
tendinţă de înaintare, trebuie să fi fost la început cu orientare
estică.
 Apariţia însă, a zonei de subsidenţă de la Lom, a
obligat fluviul să „alunece“ repetat pe propriul său con de
dejecţie către sud, paralel cu înălţarea capătului vestic al
Depresiunii Getice, săpând terase pe bordura sudică a
acestuia.
Între Olt şi Argeş, Culoarul Câlniştei, loc de întâlnire a
pietrişurilor balcanice (Pietrişurile de Frăteşti) şi a celor
carpatice (Pietrişurile de Cândeşti), continuă să joace rolul
de ax depresionar către care se îndreaptă râurile laterale
depunând formaţiuni fluvio-lacustre.
 În Pleistocenul superior
Continuă retragerea Lacului Getic spre est, pe fondul
unor înaintări şi retrageri succesive, iar în zona de
subsidenţă din Câmpia Siretului Inferior, afundarea devine
mai intensă paralel cu extinderea acestei zone.
Continuitatea teraselor de-a lungul actualei văi a
Dunării, demonstrează permanenţa sa pe acest traseu, iar
dispariţia teraselor superioare începând de la est de Jiu,
indică un curs din ce în ce mai nou cu cât înaintăm spre est,
deoarece fluviul înainta şi îşi forma albia pe măsură ce albia
Lacului Getic în care se vărsa, suferea o retragere (Al. Roşu,
1973).
 Tot în Pleistocenul superior, are loc în cea mai mare parte
şi depunerea depozitelor de nisipuri, cunoscute sub numele
de „Complexul de nisipuri de Mostiştea“, din zona centrală a
câmpiei, ceea ce ar putea explica şi dispariţia culoarului
Câlniştei în această porţiune.
Urmează peste toate aceste formaţiuni sedimentare
depozitele de loess a căror origine este controversată, ca fiind
acumulate prin acţiunea eoliană sau eluvială; prin ele se
încheie seria depozitelor continentale care acoperă atât
interfluviile, cât şi o parte din terase.
Gr. Posea susţine că loessurile s-au depus, în majoritate, în
fazele de tip glaciar, periglaciar, ca praf eolian dar şi deluvio-
proluvial.
 Ciclul holocen
Corespunde retragerii ultimelor resturi ale Lacului
Getic şi evidenţierii în continuare a zonei de subsidenţă
din zona Siretului inferior care îşi lărgeşte arealul prin
extinderea sa, sub forma unei prelungiri către vest, prin
sudul colinelor subcarpatice cu bordurile de câmpii
piemontane, materializată în câmpia de subsidenţă Titu-
Gherghiţa-Sărata.
Se presupune că acest culoar de subsidenţă ca şi
Câmpia Siretului inferior ar fi „găzduit“ ultimele ochiuri
ale Lacului Getic (Al. Roşu, 1973).
 În evoluţia reliefului Câmpiei Române în holocen se mai constată
următoarele fenomene:
● formarea reliefului de dune care parazitează interfluviile şi terasele
văilor din sudul Câmpiei Olteniei, pe dreapta văilor Ialomiţa, Călmăţui,
Buzău şi pe stânga văii Bârladului;
● continuarea depunerii formaţiunilor loessoide;
● formarea limanelor fluviatile prin anastomozarea gurilor unor afluenţi
mai mici ai Ialomiţei, Buzăului etc.;
● formarea crovurilor, ca forme depresionare de tasare în loess, multe
dintre ele devenind obârşii de văi cu orientare tentaculară numite de
Petre Coteţ „văi de tip furcitură“.
Din întreaga evoluţie paleogeografică, rezultă că relieful Câmpiei
Române se caracterizează printr-o mare diversitate genetică, tectonică
şi litologică, fapt pentru care mai sunt o serie de necunoscute cu privire
la evoluţia ei sau se află în stadiul de ipoteze.
 În concluzie, se poate aprecia că deformările tectonice ale
fundamentului Câmpiei Române se reflectă în morfologia de suprafaţă a
acesteia, astfel:
- subsidenţa Lomului în vecinătatea sudică a Câmpiei Olteniei, bombarea
dintre Jiu şi Olt, aria de lăsare subsidentă de pe valea Câlniştei, trădată de
piaţa de acumulare a apelor din sectorul respectiv de câmpie (Câlniştea,
Glavaciocul, Dâmbovnicul, Neajlovul, Argeşul);
- pentru partea estică a Câmpiei Române se remarcă subsidenţa Siretului
inferior, numită de Vintilă Mihăilescu şi Depresiunea Siretului de Jos, unde
s-a format o mare zonă de confluenţe, pe un teritoriu de lentă scufundare
spre care se recurbează râurile în evantai şi unde este cea mai mică
altitudine, de 10 m.
De asemenea, prezenţa Câmpiei de subsidenţă Titu-Gherghiţa-Sărata,
se face şi ea simţită în configuraţia văilor prin schimbările de direcţie a
acestora şi dispariţia teraselor.
 RELIEFUL
REGIONAREA GEOMORFOLOGICĂ A CÂMPIEI ROMÂNE
În ansamblu, Câmpia Română are un relief plat, tabular şi
larg, desfăşurat şi compartimentat de văile largi ale râurilor
afluente Dunării.
Toţi cercetătorii care au efectuat studii în această mare
unitate de relief subliniază complexitatea problemei regionării
Câmpiei Române, atât pe baza diferenţierilor morfogenetice,
ca şi a celor fizico-geografice care cuprind trăsături deosebite,
atât de la nord către sud, cât şi de la vest către est.
 Sintetizând datele bibliografice, pot fi stabilite următoarele unităţi mari,
fiecare cuprinzând o serie de subtipuri genetice:
• CÂMPIA OLTENIEI , în partea vestică între Dunăre şi Valea Oltului.
• CÂMPIA DINTRE OLT ŞI ARGEŞ sau CÂMPIA TELEORMANULUI, după râul cu
acelaşi nume, care se constituie ca o axă hidrografică centrală de la nord la sud.
• CÂMPIA IALOMIŢEI sau CÂMPIA DE TRANZIŢIE A BUCUREŞTIULUI cuprinsă între
Argeş în vest şi limita cu Bărăganul din est, urmărită pe linia văii Sărata-Urziceni
spre sud, pe valea Mostiştei până la Fundulea şi de aici, linia se îndreaptă spre
sud-vest pe valea Pasărea până la Dâmboviţa, confluenţa ei cu Argeşul şi valea
Argeşului. Este denumită Câmpia Ialomiţei după râul cu acelaşi nume care o
străbate în partea de nord împreună cu o serie de afluenţi.
• CÂMPIA BĂRĂGANULUI în partea de est.
• CÂMPIA BUZĂU-SIRET între văile respective.
• LUNCA DUNĂRII.
 1. Câmpia Olteniei
Se află situată în partea vestică a Câmpiei Române, cu desfăşurare
la sud de Piemontul Getic, care prezintă o prelungire lină în câmpie în
unele sectoare.
Nota caracteristică a acestei câmpii este dată de larga dezvoltare a
teraselor Dunării în număr de 8 după unii cercetători, după alți doar 5.
Cea mai înaltă terasă numită şi terasa reper, are o înălţime ce
variază între 95-110 m, corespunzătoare timpului când Dunărea a
pătruns pentru prima dată în Câmpia Română.
Are la Drobeta Turnu Serverin 95 m, ajungând în dreptul Oltului să
măsoare 75 m, unde se racordează cu terasa a cincea (T5) a Oltului,
numită şi terasa Slatinei.
 O altă caracteristică o constituie prezenţa dunelor de nisip,
dispuse în fascicole orientate VNV-ESE, care parazitează lunca şi
podurile teraselor inferioare şi medii, mascându-se în mare parte
contactul dintre ele şi contribuind la atenuarea coborârii reliefului
în trepte, către Dunăre, dându-i un aspect de câmpie întinsă.
La rândul ei, Lunca Dunării nu este uniformă datorită
extensiunii dunelor de nisip, care au dus pe unele sectoare la
înălţarea acesteia şi la îngustarea albiei inundabile.
De asemenea, amenajările şi îndiguirile efectuate în această
regiune, au modificat mult configuraţia luncii prin netezirea şi
restrângerea sa.
Întreaga regiune se află sub influenţa unui climat de nuanţă
submediteraneană (subtipul oltean).
 În raport de modul de desfăşurare a teraselor şi dunelor, cât şi
aspectul Luncii Dunării, în cadrul Câmpiei Olteniei se pot individualiza
următoarele subunităţi:
1. Câmpia Blahniţei;
2. Câmpia Băileştiului sau Câmpia Desnăţuiului;
3. Câmpia Romanaţilor.
Fig.1 Câmpia Olteniei
 1. Câmpia Blahniţei
Se desfăşoară între pintenul deluros al Hinovei în vest, valea
Drincei în est şi abruptul platformei piemontane Getice din nord.
Are aspectul unui şes extins, mai coborât la vest de valea
Blahniţei, unde corespunde terasei de 40-50 m şi mai înalt în partea
de est a râului respectiv, datorită prezenţei în această parte a
teraselor mai înalte de 60-70 m şi 90-100 m.
În sectorul vestic, aproape întreaga câmpie este acoperită cu
nisipuri care alcătuiesc dune mobile între care se intercalează o
serie de lacuri.
Pe terasele înalte apar pâlcuri de păduri de cer şi gârniţă,
alături de plantaţii de salcâm, extinse în special pe nisipuri.
Este deci o câmpie de terase.
 2. Câmpia Băileştiului sau Câmpia Desnăţuiului

Este situată între văile Drincea şi Jiu, fiind formată din

terasele Dunării – deci o câmpie de terase. Excepţie face
partea de nord-est a sa, cunoscută sub denumirea de Câmpul
Segarcei sau Câmpia Sălcuţei – un mic fragment care este o
câmpie piemontană veche, getică, reprezentând o prelungire
lină, în câmpie a formaţiunilor piemontane getice.
 3. Câmpia Romanaţilor
Este situată între Jiu şi Olt şi prezintă un aspect diferit
datorită reducerii sau „ştrangulării“ sistemului de terase
dunărene, datorită înaintării spre sud a Câmpului
Caracalului din vestul Oltului, bombat tectonic pe o axă
de direcţie NV-SE.
În acelaşi timp se remarcă terasele Jiului din partea
stângă a sa şi cele ale Oltului pe dreapta sa, alcătuind
sistemul getic de terase care pătrund în câmpie (în
număr de cinci), fiind racordabile cu ale Dunării.
 Ca urmare, Câmpia Romanaţi are înfăţişarea unui larg
amfiteatru cu un câmp înalt în partea centrală
reprezentat de Câmpia Leu-Rotunda de origine
piemontană veche, getică la care se alătură Câmpul
Caracalului dinspre est, vecin cu valea Oltului, înclinând
spre sud către fâşia îngustă de terase dunărene în
subunitatea de Câmpie a Dăbuleniului (după Gr. Posea
1987).
În acelaşi timp, treptele amfiteatrului coboară lin către
vest spre Jiu iar spre est, către Olt.
Lunca Dunării în acest sector are o formă aproape
elipsoidală, mai largă în partea centrală (10-12 km) şi
îngustă către vest şi est.
 Lucrările hidroameliorative (îndiguri, desecări, irigaţii)
din partea de sud a localităţii Dăbuleni iar mai la est, din
spaţiul Lacului Potelu, au schimbat mult aspectul haotic
iniţial al luncii, scoţându-se la suprafaţă de sub influenţa
revărsărilor sau a băltirilor, întinse terenuri pentru
agricultură.
Se menţionează şi aici suprafeţele cu nisipuri, în
special în subsectorul Dăbuleni-Călăraşi, care au parazitat
fragmentele de terase inferioare ale Dunării, dar care au
fost fixate prin plantaţii viticole, pomicole sau umectate
prin sistemul de irigaţii (Dăbuleni-Sadova) şi intrate în
circuitul agricol, întinse suprafeţe fiind în curs de
solificare.
2. Câmpia centrală dintre Olt şi Argeş sau Câmpia
Teleormanului

Individualitatea acestei câmpii constă în aspectul său de câmp

înalt la 150-250, m iar în Câmpia Piteştiului la peste 350 m, având
aspect suspendat deasupra văii Oltului în vest, a Dunării în sud şi
pierdut treptat în culoarul Argeş-Sabar din est.
Un alt aspect care înlătură monotonia şi uniformitatea
peisajului este dat de culoarul mai coborât al Câlniştei în partea
centrală şi a abruptului Burnasului care are înclinarea de la sud spre
nord însoţind culoarul Câlniştei în sud. Contactul cu Câmpia
Piteştilor din nord este slab conturat.
 Climatul de câmpie, are unele nuanţe diferite faţă de
cele din Câmpia Olteniei, făcând tranziţia spre partea
estică a Câmpiei Române;
în această zonă se produce o interferenţă a vânturilor
vestice cu cele estice, regimul temperaturilor indică
contraste mari, amplitudinea termică depăşind 26°C,
rezultând din valorile ridicate în iulie (+23°) şi scăzute
iarna (-3°C în ianuarie, ca valoare medie).
 Câmpia dintre Olt şi Argeş este numită şi Câmpia
Teleormanului, deoarece este străbătută nord-sud prin
partea centrală de valea Teleormanului şi cuprinde mai
multe subdiviziuni:
1. Câmpia Piteştiului;
2. Câmpia Găvanu-Burdea;
3. Câmpia Boianului;
4. Câmpia Burnasului.
 1. Câmpia Piteştiului
Este situată în partea de nord şi are forma unui con
care pătrunde ca un „golf“ între platformele piemontane
ale Piemontului Getic, respectiv, între Cotmeana din vest
şi Platforma Cândeştilor din est. Câmpia Piteştilor are
300 m altitudine şi este formată din terase părăsite de
Argeş pe dreapta sa, rezultate prin sculptarea lor într-o
veche câmpie piemontană pleistocenă, construită din
pietrişuri villafranchiene şi astfel s-a detaşat în
detrimentul podişului din nord (V. Mihăilescu, 1969).
 2. Câmpia Găvanu - Burdea
Se desfăşoară la sud de Câmpia Piteştiului, având ca
limită sudică, valea Câlniştei, la vest, valea Vedei, iar la est
malul drept al râului Argeş.
Genetic este o câmpie piemontană veche, „getică“,
dovadă fiind cuvertura de pietrişuri care se subţiază către
sud şi care sunt acoperite cu o manta de depozite
loessoide, conţinând o bogată pânză de apă freatică.
 
 3. Câmpia Boianului
Este cuprinsă între văile Olt şi Vedea.
Este o câmpie piemontană veche, reprezentând o
prelungire lină a platformei piemontane a Cotmenei cu
formaţiuni de pietrişuri venite din Carpaţi în jumătatea
nordică a câmpiei numită şi Câmpia Iminogului;
jumătatea sudică a Câmpiei Boianului este tot de natură
piemontană, construită din pietrişuri de provenienţă
balcanică aparţinând „stratelor de Frăteşti“ şi mai este
denumită şi Câmpia Urluiului (Gr. Posea, 1987).
 4. Câmpia Burnasului
Este desfăşurată între Vedea şi Argeş, orientată vest-est în lungul
Dunării; la nord este limitată de Câlniştea, iar la sud de lunca Dunării.
Are aspectul unui platou înalt pus în evidenţă de culoarul Câlniştei,
dar şi prin abruptul puternic cu care domină lunca mai îngustă a Dunării.
Genetic este o câmpie piemontană cu „strate de Frăteşti“ sau
pietrişuri de provenienţă balcanică acoperite cu o cuvertură de loess,
gros de câţiva zeci de metri.
Câmpul înalt şi plat prezintă şi forme de relief de terase în loess sub
formă de crovuri şi o serie de vâlcele secundare, iar pe versanţii
exteriori, abrupţi, se produc şi alunecări de teren; prin toate acestea,
Burnasul constituie cea mai clară individualitate geografică din
Câmpia centrală situată între Olt şi Argeş. Adâncimea pânzei freatice
(20-40 m) a dus la concentrarea satelor pe văi.
 3. Câmpia Ialomiţei
(Câmpia de tranziţie a Bucureştiului)
Este delimitată în vest de valea Argeşului, iar în est,
faţă de Câmpia Bărăganului, o desparte o linie care
urmăreşte valea Săratei-Urziceni-Valea Mostiştei până la
Fundulea, apoi pe o direcţie sud-vest pe valea Pasărea
până la Valea Dâmboviţei, confluenţa ei cu Argeşul şi mai
departe Argeşul.
 Această unitate de câmpie a mai fost denumită de Al. Roşu, Câmpia
de tranziţie a Bucureştiului, deoarece aici se interferează condiţii specifice
câmpiilor din vest (respectiv din Câmpia centrală munteană) cu cele din
est (Câmpia Bărăganului), conferindu-i caracterul de tranziţie.
Astfel, pădurile existente aici, solurile brun-roşcate şi apele subterane
abundente, demonstrează afinitatea cu Câmpia centrală munteană
(dintre Olt şi Argeş).
Însă climatul cu mari contraste de temperatură între iarnă şi vară,
căldurile toride din timpul verii, viscolele puternice din timpul iernii, ca şi
accentuarea grosimii cuverturii de loess, presărată cu crovuri, constituie
influenţe estice.
Specificul său este dat de prezenţa unor întinse păduri de cerete
favorizate de existenţa unei bogate pânze de apă freatică, în special în
câmpia de subsidenţă, densitatea ridicată a fragmentării reliefului şi
prezenţa unor întinse complexe lacustre.
 De asemenea, o dată cu Câmpia Bucureştiului, sub
aspect morfologic începe diferenţierea celor trei trepte
longitudinale de relief:
♦ treapta câmpiei subcolinare în nord (câmpie piemontană
subcarpatică);
♦ câmpia de subsidenţă;
♦ câmpia tabulară (terasată).
 1. Câmpia subcolinară din nord cuprinde câmpii piemontane
subcarpatice care pătrund sub formă de golf în Subcarpaţi, cum
sunt:
► Câmpia Târgoviştei, formată prin îngemănarea conurilor de dejecţie
ale Dâmboviţei şi Ialomiţei;
► Câmpia Cricovului Dulce, de origine fluvio-lacustră, între Ialomiţa şi
Prahova, drenată median de Cricovul Dulce;
► Câmpia Ploieştiului, un vechi con de dejecţie al văii Prahova depus
pe fundament subcarpatic (fiind echivalent cu terasele a doua şi a
treia din Subcarpaţi);
► Câmpia Istriţei, o fâşie de câmpie de glacis subcarpatic, la contactul
cu Subcarpaţii dintre râurile Teleajen şi Buzău.
 2. Câmpia de subsidenţă
A fost descrisă amănunţit de G. Vâlsan, fiind
caracterizată ca o câmpie joasă cu văi înecate în propriile
aluviuni, albii şterse şi meandrate, cursuri părăsite şi o
bogată pânză de apă freatică. Este alcătuită din
următoarele sectoare slab diferenţiate între ele:
►Câmpia Titu-Potlogi la sud de C. Târgoviştei;
► Câmpia Gherghiţei (sau Câmpia Puchenilor) la sud de
Câmpia Ploieştiului;
► Câmpia Săratei, spre est şi la sud de Câmpia Istriţei.
 Câmpia tabulară a Vlăsiei
Din punct de vedere genetic este o câmpie piemontană
terminală, denumită astfel de Gr. Posea pentru că se află la o
oarecare distanţă de Subcarpaţi după fâşia subsidenţă. A fost
construită prin îngemănarea conurilor de dejecţie a trei râuri:
Argeşul, Dâmboviţa şi Ialomiţa.
Este cea mai extinsă din zonă, având relief plat şi fragmentat
de văi cu adâncimi diferite. În funcţie de grosimea loessului şi
adâncimea văilor se subîmparte în unităţi mai multe:
• Câmpia Maia;
• Câmpia Snagovului;
• Câmpia Moviliţei;
• Câmpia Bucureştiului (Câmpia Colentinei);
• Câmpia Câlnăului.
 ♦ Câmpia Maia, situată în nord-estul Vlăsiei între Prahova şi
Ialomiţa, slab fragmentată, străbătură doar de râul Maia în partea
sa estică;
♦ Câmpia Snagovului, cuprinsă între Ialomiţa şi Prahova la nord
şi valea Căldăruşanilor către sud; are altitudini de 80-130 m şi este
străbătură de numeroase văi cu orientare vest-est, văi care, pe
măsura înaintării spre est, se adâncesc, iar luncile se transformă în
chiuvete lacustre.
Specificul acestei câmpii este dat de prezenţa complexului lacustru
de limane Snagov- Căldăruşani şi extensiunea pădurilor, toate în
ansamblu formând un întins spaţiu de agrement pentru locuitorii
Capitalei;
 ♦ Câmpia Moviliţei este în sudul Câmpiei Snagovului şi învecinată
Bărăganului spre est. Formează un câmp înalt de 105 m şi presărat cu
crovuri din care se înfiripează văiugi de tip „furcitură“ ca cele de la
Obârşia Mostiştei;
♦ Câmpia Bucureştiului (Câmpia Colentinei). Are altitudini de 65-100
m şi înregistrează caractere fizico-geografice de tranziţie către Câmpia
Mostiştei din sudul Bărăganului. Este străbătută de văile Colentina şi
Dâmboviţa, care au meandre destul de accentuate;
♦ Câmpia Câlnăului. Corespunde interfluviului dintre Argeş şi
Dâmboviţa şi este străbătută longitudinal de râul Câlnău. Suprafaţa ei
este acoperită de terasele Argeşului. Are mari afinităţi cu Câmpia
Mostiştei prin prezenţa cernoziomurilor levigate, a pajiştilor stepizate şi
reliefului de crovuri foarte dezvoltate.
•  
 4. Câmpia Bărăganului (Câmpia estică)
Caracteristica acestei unităţi de câmpie este dată de
larga desfăşurare a câmpiei tabulare, urmată de
subsidenţă şi mai restrânsă cea subcolinară de tip
piemontan.
Nota comună este dată de climatul de câmpie, cu
subtipul climatului de câmpie continental cu nuanţă de
excesivitate.
Câmpia Bărăganului este construită de interfluvii
foarte largi, fragmentate de cuvete lacustre, în majoritate
limane fluviale iar altele în crovuri rezultate din tasarea
loessului.
 Cuprinde 3 subunităţi distincte:
1. Bărăganul de Sud sau Bărăganul Mostiştei;
2. Bărăganul central sau Bărăganul Ialomiţei;
3. Bărăganul de nord sau Câmpia Brăilei.
 1. Bărăganul de Sud sau Bărăganul Mostiştei
Corespunde interfluviului dintre Dunăre şi Ialomiţa, iar în vest parţial
este delimitat de valea Mostiştei.
Se remarcă abruptul malului Ialomiţei cu pereţi verticali săpaţi în loess
şi afectaţi de prăbuşiri şi organisme torenţiale. Abruptul sudic către
Dunăre este mai domol datorită prezenţei a două terase, cea superioară
dispărând la nord-est de Călăraşi.
O singură terasă se mai menţine de-a lungul Dunării la Brăila (T1).
Relieful de dune de pe malul Ialomiţei, prezenţa culoarului Jegăliei
care izolează Platoul Hagieni şi a crovurilor fără drenaj constituie
principalele caracteristici morfologice ale Bărăganului sudic.
Pânza freatică se găseşte la adâncimi mari care depăşesc 50 m, iar
solurile dominante sunt cernoziomurile.
•  
 2. Bărăganul central sau Bărăganul Ialomiţei
Se desfăşoară între Ialomiţa şi Călmăţui.
Prezintă caractere asemănătoare cu cel sudic, numai că relieful
este puţin mai coborât, cu uşoară înclinare spre nord. Apar
numeroase lacuri sărate de crovuri în partea centrală (Plosca,
Colţea, Tătaru, etc.), cât şi limane fluviatile în partea sudică pe
stânga Ialomiţei (Sărăţuica, Fundata, Amara, Strachina).
Versanţii nordici către Călmăţui sunt abrupţi şi îmbrăcaţi cu
dune de nisip fixate.
Crovurile sunt numeroase, iar drenarea lor este mai
accentuată.
În bazinul Călmăţuiului sunt întinse suprafeţe cu soluri
halomorfe.
 
 3. Bărăganul de nord sau Câmpia Brăilei
Este o câmpie mai înaltă, formată aproape exclusiv de
terasa inferioară a Dunării, la care se adaugă o zonă
interfluvială foarte îngustă între Călmăţui, Buzău şi Siret.
Şi aici apar dune pe malul drept al Buzăului (care au
dus la înălţarea versantului nordic), lacuri sărate şi
crovuri.
 5. Câmpia Buzău-Siret
Cuprinde mai multe subtipuri:
1. Câmpiile de subsidenţă
●Câmpia Buzău-Călmăţui
● Câmpia Siretului Inferior
2. Câmpiile subcolinare sau de glacis subcarpatic
● Câmpia Râmnicului
● Câmpia Putnei
● Câmpia Tecuciului
● Câmpia Covurlui
 1. Câmpiile de subsidenţă
♦ Câmpia Buzău-Călmăţui este cuprinsă între Valea Buzăului în
sud şi a Călmăţuiului în nord, făcând legătura către nord-vest cu
Câmpia subsidenţă a Săratei.
♦ Câmpia Siretului Inferior constituie extremitatea estică cea
mai dezvoltată a câmpiei de subsidenţă.
Meandrarea foarte puternică a râurilor în ambele subunităţi,
lipsa teraselor şi a albiilor mlăştinoase, arată fenomenul de lăsare
tectonică în această zonă, determinând condiţii specifice de mediu,
ale căror neajunsuri se referă în special la frecvenţa inundaţiilor.
De asemenea, panta redusă de scurgere şi malurile joase, în
prezenţa unui aport mare de ape, determină revărsările.
2. Câmpiile subcolinare sau de glacis subcarpatic
Se desfăşoară la contactul cu Subcarpaţii Buzăului şi
Vrancei, delimitate în vest de valea Buzăului şi în nord de valea
Putnei.
S-au format prin acumularea glacisurilor la marginea
dealurilor, pierzându-se treptat în câmpia de subsidenţă din
faţa lor.
 Subunităţile care se includ aici sunt:
►Câmpia Râmnicului, situată în vecinătatea dealurilor subcarpatice
din acumulările de glacis îmbinate cu conuri piemontane, urcă până la
300 m altitudine;
► Câmpia Putnei, cu desfăşurare mai restrânsă, la poalele
Subcarpaţilor Vrancei, este tot o câmpie de glacis subcarpatic;
► Câmpia Tecuciului, ce se află la est de Siret şi la contactul cu
Podişul Moldovei, este formată din terasele Siretului. În partea de sud se
dezvoltă şi un relief de dune la Hanul Conachi. În partea de est
delimitarea faţă de platforma Covurlui se face pe valea Gerului;
► Câmpia Covurlui se suprapune pe partea sudică a Platformei
Covurlui.
V. Mihăilescu şi Gr. Posea includ sudul Covurluiului tot ca o unitate de
câmpie formată prin glacisare pe fondul unor terase. G. Vâlsan includea
întreaga Platformă a Covurlui la Podişul Moldovei.
 6. Lunca Dunării
Lunca Dunării se prezintă ca un adevărat culoar
depresionar, iar prin geneza sa, caracterele fizico-
geografice şi alte particularităţi determinate în primul
rând de prezenţa apelor Dunării, se detaşează de restul
Câmpiei Române.
Cu cât înaintează de la Drobeta Turnu Severin către
sud-est, lunca devine din ce în ce mai largă pentru a
ajunge în dreptul Bălţii Brăila la circa 25 de km.
 Aproape pe întreg parcursul său, urmărită în profil
transversal de la cursul apei până la fruntea primei terase, se
observă un relief neuniform, dar care se poate generaliza în
trei subunităţi:
● grindul fluviatil care alcătuieşte şi malul albiei fluviului, cu
înălţimi ce coboară de la 8-10 m la 2-3 m în Baltă şi în zona
predeltaică;
● zonă joasă depresionară în care sunt conturate lacurile şi se
adună apele din precipitaţii;
● un tăpşan lateral, provenit din materialele acumulate la baza
abruptului terasei ce delimitează lunca.
 Aceste trei forme de relief nu au aceeaşi dezvoltare
peste tot, ca de exemplu în sudul Olteniei, unde în mare
parte sunt parazitate de dune care le estompează.
La est de Corabia şi Turnu Măgurele sunt mai bine
reprezentate.
În subsectorul bălţilor Ialomiţei şi Brăilei apare însă un
spaţiu mult mai larg de dezvoltare a grindului marginal,
care se transformă într-un adevărat câmp, iar
depresiunea într-o asociere de chiuvete lacustre şi
mlăştinoase, despărţite între ele de gârle mărginite de
grinduri secundare.
 Lucrările hidroameliorative de amplasare (îndiguiri,
desecări, irigaţii, amenajarea unor lacuri în bazine
piscicole intensive, etc.) au produs mari modificări în
morfologia luncii, apărând diguri, estomparea
depresiunilor lacustre, iar în locul gârlelor au apărut
canale de desecare dar şi de irigaţii prin care se
pompează apa din Dunăre (Sistemul Dăbuleni-Sadova
etc).
•  
 Tipurile de relief din Câmpia Română
1. Relieful major
În ansamblu, relieful major al Câmpiei Române este
reprezentat de tipul de câmpie fluvio-lacustră.
Particularităţile tectonice de formare, precum şi unităţile
vecine de relief care au influenţat genetic subunităţile din
dreptul lor, au dus însă la apariţia mai multor tipuri
genetice de câmpii (Gr. Posea, 1987).
 Câmpii piemontane care, după vârstă şi aspect morfologic, cuprind mai
multe subtipuri:
♦ câmpii piemontane vechi „getice“: Câmpia Sălcuţei (câmpul Segarcei) la vest de
Jiu, Câmpia Leu-Rotunda între Jiu şi Olt, Câmpia Boianului şi anume partea
nordică (numită şi Câmpia Iminogului), Câmpia G vanu-Burdea;
♦ câmpii piemontane vechi cu „strate de Frăteşti“ de origine prebalcanică: Câmpia
Burnazului, sudul Câmpiei Boianului numită şi Câmpia Urluiului (după numele
râului care o străbate şi care este afluent al Călmăţuiului);
♦ câmpii piemontane terasate de tip conuri terasate: Câmpia Târgoviştei, Câmpia
Ploieştilor, Câmpia Cricovului, dezvoltate pe fundament subcarpatic, peste care s-
au depus sedimentele piemontane;
♦ câmpii piemontan-terminale se plasează la oarecare distanţă de Subcarpaţi, cel
mai adesea după fâşia subsidenţă: Câmpia Vlăsiei, Câmpia Mostiştei, Câmpia
Bărăganului (sudic şi central), vestul câmpiei Brăilei.
 Câmpii de glacis
Sunt specifice contactului cu Subcarpaţii de la est de Teleajen
(Subcarpaţii de Curbură) cum sunt: Câmpia de glacis a Istriţei,
Câmpia Râmnicului, Câmpia Putnei, Câmpia Covurlui (sudul
platformei Covurlui), care constituie un glacis rezultat din glacisarea
teraselor acoperit cu un material gros de tip coluvio-proluvial.
Acestora li se adaugă şi subtipul câmpiei de glacis de sub podiş,
cum este cazul Câmpiei Hagienilor, formată prin glacisare cu
materiale sedimentare provenite din Podişul Dobrogei, în perioada
când traseul Dunării era situat la vest de această câmpie, pe
actualul culoar al Jegăliei.
 Câmpiile de subsidenţă
Se găsesc la est de Argeş, la contactul dintre câmpiile
subcolinare, Câmpia Vlăsiei şi Bărăgan. Cuprind: Câmpia
Titu-Potlogi, Câmpia Gherghiţei (Pucheni), Câmpia
Săratei, Câmpia Buzău-Călmăţui, Câmpia Siretului Inferior.
Câmpiile de terase
Sunt cele care, prin terasare, s-au sculptat şi detaşat în
detrimentul podişului: Câmpia Olteniei (cu excepţia
câmpurilor piemontane getice), Câmpia Piteştiului,
Câmpia Tecuciului.
 CLIMA CÂMPIEI ROMÂNE
Pentru Câmpia Română este caracteristic tipul climatului de
câmpie caracterizat printr-o largă desfăşurare a elementelor
meteorologice (temperatură, precipitaţii etc.) cu aceeaşi valoare.
Temperatura şi precipitaţiile sunt elemente determinante în
aspectul stărilor vremii, adică a situaţiilor concrete ce se succed zi
de zi tot timpul anului.
Pentru a defini anumiţi indicatori sintetici, cu valabilitate mai
îndelungată, se folosesc mediile de temperatură, de precipitaţii
care ilustrează caracteristicile climei.
 Temperatura medie anuală a aerului este dată de valorile 11°C în sud şi 10°C
în nordul câmpiei. Izoterma de 11°C merge aproximativ paralel cu Dunărea iar
cea de 10°C este mai la nord, aproximativ pe limita cu unităţile colinare vecine.
În iulie – luna cea mai caldă din an – temperatura medie este de 22 - 23°C în
Câmpia Română. Aici zilele tropicale sunt în număr de 50-56 anual, fiind
favorabile pentru coacerea cerealelor şi a culturilor meridionale (piersic, cais,
viţă de vie).
În ianuarie – luna cea mai rece a anului – media termică este dată de
valoarea de –3°C şi –2°C în Oltenia.
Continentalismul termic, relativ moderat al climatului ţării noastre rezultă
din diferenţa (amplitudinea) de 25-26°C obţinută între media lunii celei mai
calde şi a celei mai reci în Câmpia Română.
Maxima absolută de temperatură în ţara noastră a fost înregistrată la 10
august 1951 în Câmpia Română la staţia meteorologică Ion Sion (jud. Brăila)
având valoarea de +44,5°C.
 ● Precipitaţiile atmosferice
Precipitaţiile medii anuale scad de la vest către est.
În timp ce în partea de vest a câmpiei se înregistrează
în medie 600 mm/an şi frecvent 650 mm în sud-vestul
Câmpiei Olteniei, treptat, scad spre est, ajungând în
Bărăgan la 400 mm/an.
Numărul zilelor cu sol acoperit cu zăpadă rar
depăşeşte 2 luni.
 ● Vânturile, determinate de circulaţia generală a aerului deasupra Europei
şi de schimbările centrilor barici, poartă denumiri intrate în limbajul comun:
vântul de vest aducător de precipitaţii, mai frecvent în Câmpia Olteniei;
Crivăţul care bate iarna de est sau nord-est, uneori de la nord, este geros şi
uscat, contribuind la viscolirea zăpezii mai ales în Bărăgan.
Austrul, o componentă mediteraneană, cald şi uscat vara, ploios iarna se
resimte în special în Câmpia Olteniei.
Băltăreţul, ce bătea înainte de desecarea bălţilor din lunca Dunării în
sudul întregii Câmpii Române, şi-a restrâns aria numai în estul Bărăganului şi
bate vara în zilele excesiv de calde, producând o oarecare atenuare a caniculei
şi favorizând căderea ploilor de scurtă durată.
Vântul Negru suflă dinspre Dobrogea Centrală, afectând şi o fâşie din
Bărăgan, fiind un vânt fierbinte şi uscat, cu efecte negative asupra culturilor
agricole (este denumit popular şi Traistă Goală).
 Secetele constituie un fenomen frecvent în Câmpia Română.
Perioada de secetă este considerată de 10 zile vara şi 15 zile
iarna, când nu au căzut precipitaţii peste 5 mm.
O perioadă de secetă poate ţine 80-100 zile în Bărăgan,
însoţită de insolaţie şi vânt.
Anii cu cele mai mari secete în estul câmpiei au fost: 1880,
1886, 1899, 1907, 1945-1947, 1950-1952, 1964, 1968 şi 1985,iar
cea mai intensă secetă a fost în anul 1895, când în cea mai mare
parte a Bărăganului nu a căzut ploaie timp de 107 zile.
Astfel, atât cantitatea de apă care se elimină prin fenomenul de
evapotranspiraţie, cât şi perioadele de secetă, conduc la
necesitatea irigaţiilor.
 Sectoarele climatice
În funcţie de factorii genetici şi mersul elementelor
climatice, în Câmpia Română se pot diferenţia trei
sectoare climatice:
♦ Sectorul vestic, ce cuprinde Câmpia Olteniei;
♦ Sectorul intermediar (de tranziţie), situat între Olt şi Argeş;
♦ Sectorul estic, la est de Argeş.
 a) Sectorul vestic – cuprinde Câmpia Olteniei, unde influenţa
maselor de aer sudice favorizează temperaturi medii anuale care urcă
uşor peste media termică de 11°C, cu ierni mai blânde şi umede.
În ianuarie temperatura medie este de –2°C.
Primăverile sunt timpurii, instalându-se cu 7 zile mai devreme ca în
Bărăgan.
Precipitaţiile sunt în medie de 500-550 mm/an (cu 100 mm mai
mult ca în Bărăgan) şi înregistrează un maxim principal în mai-iunie şi un
altul, secundar în octombrie-noiembrie.
În schimb, temperaturile ridicate din timpul verii (22-23°C în iulie),
duc la o accentuare a amplitudinii termice anuale, care urcă până la
25°C.
Predomină vânturile de nord-vest şi vest care descarcă precipitaţii.
 b) Sectorul central – cuprinde câmpiile dintre Olt şi Argeş şi prezintă
sub raport climatic elemente de tranziţie între condiţiile specifice din
partea vestică şi a câmpiilor din est.
Se remarcă faptul că precipitaţiile sunt mai ridicate faţă de sectorul
vestic şi cel estic, ajungând la 550-600 mm/an. Multitudinea râurilor cu
lunci largi şi umede, precum şi frecvenţa mai mare a zonelor împădurite,
influenţează pozitiv cantitatea de precipitaţii. De asemenea, masele de
aer sudice care înaintează spre Carpaţi favorizează producerea
precipitaţiilor.
Sectorul central rămâne deschis influenţelor maselor de aer estice
care determină: veri calde, ierni reci şi amplitudini termice anuale de
25°C.
Vânturile sunt mai reduse faţă de celelalte sectoare. Secetele sunt
mai reduse. Apar aici şi unele nuanţe climatice diferenţiate între câmpiile
piemontane, cele de subsidenţă şi luncile râurilor cu umiditate mai mare.
 c) Sectorul estic – cuprinde aria Bărăganului, Câmpia Siretului inferior, iar
spre est, se extinde şi peste Dobrogea.
Îi este specific climatul de câmpie continental cu nuanţă de excesivitate.
Deschiderea largă a câmpiei spre nord-est favorizează invazia de aer cald
continentalizat puternic din est vara, iar iarna, a aerului rece euro-siberian,
însoţit de vânturi puternice, ce duce la contraste mari de temperatură: - 3°C în
luna ianuarie şi + 23°C în iulie; rezultă astfel o amplitudine termică de +26°C.
Precipitaţiile sunt dintre cele mai scăzute din ţară, coborând la 400
mm/an. De aceea vara apar uneori intervale de 80-100 de zile fără ploi.
Vara înregistrează cele mai multe zile tropicale, 60 la număr; durata verii
este de 100-120 zile. Aici s-au înregistrat cele mai ridicate valori din ţară ale
temperaturii (+44,5°C la Ion Sion, judeţul Brăila).
Vânturile dominante sunt cele din nord-est şi nord, cunoscute sub numele
de Crivăţ, cu viteze mari, de peste 30 m/s. La contactul cu Subcarpaţii Curburii
se produc vânturi de tip foehn.
 HIDROGRAFIA CÂMPIEI ROMÂNE

Se compune din următoarele elemente:

- fluviul Dunărea,
- râurile interioare,
- lacuri,
- ape subterane.
 Fluviul Dunărea
Fluviul Dunărea a avut un aport esenţial la construirea Câmpiei
Române şi se află în permanenţă sub influenţa sa.
Regimul hidrologic al Dunării este caracterizat prin prezenţa
unor ape mari primăvara şi toamna, între care se interpun apele
minime de vară.
Debitele maxime din întreaga perioadă de observaţii au atins o
valoare de 17.200 m³/s în zona Drobeta Turnu-Severin în anul 1895
şi 22.000 m³/s la Ceatal Ismail în acelaşi an.
Debitul mare al Dunării, caracteristicile hidrochimice ale apei,
precum şi configuraţia albiei, fac din marele fluviu nu numai o
arteră principală de navigaţie, internaţională, ci şi o sursă de
energie şi alimentare cu apă în special pentru sistemele de irigaţie
din Câmpia Română, ale cărei condiţii climatice le solicită cu
prioritate.
•  
 Râurile interioare
Râurile se împart după locul de izvoare în:
a. râuri carpatice;
b. râuri de deal şi podiş;
c. râuri de câmpie.
 a) Râurile carpatice sunt: Jiul, Oltul plus afluentul său
Olteţul, Argeşul cu afluentul său Dâmboviţa, Ialomiţa cu
Prahova şi Teleajenul, din grupa sudică.
Din grupa râurilor estice se impune Siretul cu
următorii afluenţi care străbat direct Câmpia Română:
Buzăul, Râmnicul Sărat, Putna, Şuşiţa pe partea dreaptă a
Siretului.
 b) Râuri din dealuri şi podişuri
Râuri cu izvoare în piemontul Getic: Blahniţa, Drincea,
Desnăţuiul cu Baboia şi Terpeziţa, Vedea cu Cotmeana şi
Teleormanul, Sabarul (sub numele de Lăstoace - vechi curs al
Argeşului);
Râuri cu izvoarele în Subcarpaţii de Curbură: Cricovul Dulce,
Cricovul Sărat (afluenţi ai Ialomiţei), Sărata cu afluentul Ghirghiu ce
se varsă tot în Ialomiţa, Câlnăul ce este afluent al Buzăului,
Greabănul şi Cotacul, afluenţi ai Râmnicului Sărat, Râmna şi Milcov,
afluenţi ai Putnei;
Râuri cu izvoare în Podişul Moldovei: Bârladul, Gerul, pârâul
Suhurlui, toţi afluenţi pe stânga Siretului, drenând Câmpia
Tecuciului şi Câmpia Covrului şi apoi se varsă în Siret.
 c) Râuri cu izvoare în Câmpia Română (autohtone)
Câmpia Olteniei nu are râuri cu izvoare în aria sa.
În câmpia dintre Olt şi Argeş sunt:
- Călmăţuiul, trei afluenţi ai Vedei (Burdea, Tinoasa, Pârâul Câinelui) şi doi afluenţi ai
Teleormanului ( Teleormănelul şi Glaniţa);
- Neajlovul cu izvoarele din Câmpia Piteştiului are ca afluenţi Ilfovăţul şi Câlniştea;
- Dâmboviţa, afluent pe stânga Argeşului, are trei afluenţi care izvorăsc din zona de
câmpie (Câmpia de tranziţie a Bucureştiului): Colentina, Pasărea, Câlnăul;
În limanele Ialomiţei se varsă văi mici ale căror guri de vărsare în Ialomiţa s-
au barat cu propriile aluviuni formând limane după cum urmează:
- Valea Sticlăriei în Limanul Mănăstirii;
- Valea Snagov în Limanul Snagov;
- Valea Vlăsiei în Limanul Vlăsiei.
 În Câmpia Bărăganului sunt:
- În sudul Bărăganului se află Mostiştea, care formează limanul cu acelaşi nume;
- La nord de Ialomiţa se găseşte valea Strachina;
- Călmăţuiul este cel mai important râu cu izvoarele în câmpie, la limita nordică cu
câmpia subcolinară de glacis.
- Văi care se varsă în limane pe stânga Buzăului (Valea Boului, Valea Ghergheoasa, şi
valea Buzoelu);
- Pe stânga Siretului se află trei limane fluviatile alimentate de trei văi: Lozova,
Mălina şi Cătuşa.
Văile care izvorăsc din câmpie sunt similare cu cele care izvorăsc din deal şi
podiş, având lunci la fel de largi, iar în timpul verilor secetoase, seacă periodic.
Unele pâraie de câmpie dublează râurile principale ca de exemplu: Jieţul în
lunca Jiului, Sâiul în lunca Oltului, Sabarul în lunca Argeşului, Buzoelul în lunca
Buzăului.
Cursul inferior al Bârladului este paralel cu cel al Siretului.
 După geneza lor pot fi:
Lacurile
a) lacuri situate în crovuri, rezultate la rândul lor prin fenomenul de tasare a
loessului, care în amestec cu elemente de argilă, formează un strat
impermeabil.
b) lacuri de luncă propriu-zisă, cele mai multe fiind în lunca Dunării (unde în
prezent, majoritatea au fost desecate);
c) limane fluviatile, formate în câmpia de la est de Argeş, de-a lungul râurilor
principale;
d) lacuri antropice.
În această categorie se includ iazurile, lacurile de agrement, lacurile de
baraj antropic în scop hidroenergetic şi de regularizare (ca cele de pe Olt).
Pe Colentina sunt cele mai numeroase lacuri de agrement amenajate în
aria Capitalei: Buftea, Mogoşoaia, Băneasa, Herăstrău, Floreasca, Tei,
Pantelimon, Cernica, Fundeni, Pustnicul, Plumbuita, Străuleşti şi Griviţa.
 Apele subterane
Apele freatice se află la adâncimi diferite, de la 1-2 m în lunci şi
în câmpiile subsidente, la 40 m adâncime în Câmpia Bărăganului şi
între 40-60 m în câmpiile subcolinare de glacis; media pe câmpie se
menţine între 5-10 m adâncime. Oscilaţia nivelului freatic este
dată de cantitatea de precipitaţii, astfel: în anii ploioşi, poate apare
la suprafaţă băltind, pe când în anii secetoşi scade la –5 m
adâncime în câmpiile subsidente.
Apele freatice se găsesc sub stratele de loess, sub aluviunile de
luncă şi sub pietrişurile de terasă.
Alimentarea apelor freatice se face din ploi, zăpezi, scurgeri din
depozitele de dealuri şi podiş dar şi din râuri.
 Apele de adâncime se găsesc cantonate la adâncimi
mai mari în depozitele de pietrişuri, nisipuri sau în goluri
carstice.
Spre adâncime, uneori pot fi mineralizate.
Cele mai bogate şi mai aproape de suprafaţă sunt
depozitele în aria stratelor de Frăţeşti, din partea de sud a
câmpiei, precum şi în partea sa nordică, sub pietrişuri de
Cândeşti.
 VEGETAŢIA

În raport de poziţia sa geografică, de climatul temperat

continental cu nuanţări regionale, precum şi aspectul
morfologic şi hidrografic, Câmpia Română se încadrează în
zonele vegetale ale silvostepei şi stepei.
Trebuie reţinut că fiind vorba de o mare unitate de relief
cu solurile cele mai utilizate în agricultură, vegetaţia naturală
nu se mai conservă aici decât fragmentar şi pe suprafeţe
reduse.
 a. Zona de silvostepă
Silvostepa se găseşte în câmpia Covurluiului, câmpiile subcolinare, (a Râmnicului,
Putnei), vestul Bărăganului, de unde înaintează spre sud, de-a lungul Dunării în Câmpia
Burnasului şi spre vest în sudul Câmpiei Olteniei.
În componenţa vegetaţiei de pădure se află ca element dominant stejarul
brumăriu de provenienţă sudică, pontică, care se asociază cu jugastrul şi cu ulmul.
În vestul Câmpiei Române (vestul Burnasului, Câmpia Olteniei) dominant devine
stejarul pufos, iar stejarul brumăriu apare mai rar pe solurile nisipoase şi pe pantele
văilor; se mai adaugă mojdreanul, ca specie submediteraneană.
Dintre arbuşti, frecvent întâlniţi sunt: păducelul , lemnul câinesc, cornul, sângerul,
porumbarul etc.
Stratul ierbos cuprinde specii xerofile ca: gramineele cu rizomi, trifoi, ierburi de
stepă (colilii, păiuşuri stepice, firuţă, rogoz), iar ca elemente submediteraneene: sadina,
pirul etc.
 b. Zona de stepă
Cu toate că a fost înlocuită de culturile agricole, puţinele resturi
rămase oferă posibilitatea reconstituirii arealului stepei cu extindere
mai mare în estul Câmpiei Române, respectiv în Bărăgan, precum şi în
Câmpia Covurlui.
Condiţiile climatice, cu precipitaţii reduse (media anuală de 400
mm), au dus la dispariţia arboretelor.
Componenţa vegetaţiei de stepă este alcătuită din specii de
graminee ca: colilia, negara, păiuşul, pirul etc.;
Dintre leguminoase: lucerna, măzărichea;
Pe nisipuri se întâlnesc: salcia de nisip, romaniţa de câmp etc.
Specii de arbuşti prezenţi în cadrul stepei: porumbarul, migdalul
pitic, vişinul pitic, măceşul.
 FAUNA
Urmăreşte mediile de viaţă oferite de vegetaţie.
În cadrul pădurilor silvostepei, cât şi al zăvoaielor de-a lungul apelor, se
adăposteşte o gamă largă de specii de păsări dintre care unele sunt cântătoare: mierla,
sturzul cântător, potârnichea, ciocârlia, câneparul, piţigoiul, privighetoarea, fâsa,
pitulicea, ciocănitoarea, graurul, pupăza, dumbrăveanca, presura, grangurele, cârsteiul,
sitarul, guguştiucul etc.
În cadrul stepei, lipsa de adăpost şi vegetaţia mai puţin bogată, sunt elementele
care conduc la restrângerea faunei.
Dintre mamifere specifice sunt rozătoarele: popândăul, hârciogul, şoarecele de
câmp, şobolanul de câmp, dihorul, iepurele de câmp.
Dintre păsări: prepeliţa, pitpalacul, graurul, lăcustarul, ciocârlia, fâsa de câmp,
privighetoarea, eretele alb etc.
Fauna acvatică
Râurile de câmpie cu ape line, adânci şi cu albii nisipo-argiloase favorizează aria de
dezvoltare a crapului, alături de care se întâlnesc şi alte specii de peşti: babuşca, sabiţa,
ştiuca, somonul etc.
 Rezervaţii şi monumente ale naturii
În partea de sud a Câmpiei Române se mai păstrează unele păduri de
amestec cu caracter sudic, formate în proporţii variabile din stejar brumăriu,
stejar pufos, cer, tei, jugastru, scumpia şi cu o pătură erbacee bogată în
elemente termofile. Dintre acestea sunt ocrotite ca rezervaţii:
→ Pădurea Ciornuleasa, în care predomină frasinul;
→ Pădurea Comana, în care este răspândit bujorul şi ghimpele;
→ Pădurea Spătaru (în apropiere de Buzău), cu frasin pufos;
→ Rezervaţiile Snagov şi Căldăruşani, la nord de Bucureşti, care cuprind frumoase
lacuri de tip liman fluviatil, cu vegetaţie acvatică interesantă de nuferi albi şi
păduri de stejar în amestec cu tei, carpen, frasin, acestea constituind
fragmente reprezentative din vechii Codrii ai Vlăsiei;
→ Rezervaţia de faună de la Hanul Conachi din sudul Câmpiei Tecuciului;
→ Rezervaţia de floră şi faună Lacul Sărat de lângă Brăila.
 SOLURILE
Solurile exprimă la rândul lor condiţiile de mediu specifice ale Câmpiei Române,
prezentând mari variaţii regionale.
a) Solurile brun roşcate de pădure din clasa Argiluvisolurilor se întâlnesc în
Câmpia Olteniei şi câmpiile subcolinare sub vegetaţia de păduri de cer şi gârniţă, frasin
şi tei, iar roca mamă predominantă o formează luturile loessoide, formate în condiţiile
unui climat cu veri calde, ierni blânde, precipitaţii slabe, datorate influenţelor masele
de aer sudice.
b) Cernoziomurile levigate din clasa Molisolurilor se dezvoltă în ariile de
silvostepă ale Câmpiei Române, în condiţii climatice cu precipitaţii reduse (de 450-600
mm), cu contraste termice mari între iarnă şi vară şi evapotranspiraţie accentuată.
c) Clasa solurilor Hidromorfe cuprinde lăcoviştile şi solurile gleice, dezvoltate în
areale diferite din câmpiile subsidente, în lunci neinundabile, pe depozitele de loess,
aluviuni, argile şi nisipuri, în condiţiile unei vegetaţii de pajişti mezofile şi hidrofile.
Necesită fertilizare şi combaterea excesului de umiditate.
 d) Clasa solurilor Halomorfe apar în areale insulare mici în
valea Călmăţuiului şi în Câmpia Siretului inferior. Cuprind, după
concentrarea în săruri, solonceacuri şi soloneţuri cu grad de
sărăturare mai redus.
e) Clasa solurilor Neevoluate
- cuprinde solurile aluviale dezvoltate în lunci şi câmpiile subsidente. S-
au format pe depozite aluviale sau aluvio-proluviale, sub pajişti
mezo-hidrofile şi păduri de luncă.
- Psamosolurile apar în zonele cu nisipuri din sudul Olteniei, Bărăgan,
Câmpia Tecuciului şi se dezvoltă pe depozite nisipoase eoliene sub
pajişti xerofile.
 POPULAŢIA DIN CÂMPIA ROMÂNĂ
Valea Dunării şi în special, lunca sa, prin resursele naturale oferite de
climatul de adăpost, pădurile, păşunile şi bălţile mari, bogate în peşte, explică
vechimea populaţiei şi aşezărilor precum şi persistenţa acestora, extinzându-
se treptat în toată câmpia.
Se poate afirma că sudul Câmpiei Române, respectiv Valea Dunării a fost
populată, cel puţin din neolitic, de geto-daci.
Aceştia au suferit influenţa civilizaţiei elene, care a înaintat din sudul
fluviului, până spre centrul Europei.
Mai târziu, începând chiar înainte de cucerirea Daciei, romanii au
exercitat influenţe puternice nu numai prin negustori şi garnizoane militare
întemeietoare şi susţinătoare de oraşe ori cetăţi (la Drobeta Turnu-Severin, la
Turris – Turnu Măgurele etc.) dar şi prin colonizare. Aceste legături între
populaţia daco-romană şi Imperiu s-au păstrat până târziu, după părăsirea
Daciei de către autorităţile romane.
 În secolul XX, creşterea globală a populaţiei este
determinată nu numai de comerţul înfloritor de cereale,
ci mai ales de apariţia şi dezvoltarea unor importante
ramuri industriale şi şantierelor de construcţii navale la
Drobeta Turnu-Severin, Turnu Măgurele, Giurgiu,
Olteniţa, Brăila şi Galaţi.
Se dezvoltă industria în Capitală şi în celelalte oraşe de
câmpie, care valorifică materii prime din agricultură.
Creşterea populaţiei din Câmpia Română se face în
prezent aproape numai pe seama sporului natural, care
este şi va rămâne un factor principal, deoarece aportul
mişcării migratorii este redus.
 Densităţile cele mai mari de populaţiei sunt înregistrate de
teritoriile administrative ale oraşelor mari, care se menţin peste
150 loc/km².
Pe subunităţi ale Câmpiei Române, cele mai mari densităţi se
înregistrează în Câmpia de tranziţie a Bucureştiului (Câmpia
Ialomiţei), în care judeţele respective se menţin cu valori de 100-
150 loc /km², urmată de subunităţi ale câmpiei dintre Olt şi Argeş şi
sudul Câmpiei Olteniei, cu densităţi cuprinse între 75-100 loc/km².
Densităţi mai mici sunt în Câmpia Burnazului, în Bărăganul
sudic şi central, situate între 50-75 loc/km², iar pe alocuri şi sub 50
loc/km².
Cele mai mici densităţi (sub 25 loc/km²) se află în aria bălţilor
Dunării.
 AŞEZĂRILE OMENEŞTI
Aşezările rurale
Aşezările omeneşti au preferat în localizarea lor, în general liniile de
contact geografic, deoarece găseau aici adăpost împotriva vântului, le
fereau de pericolul inundaţiilor şi totodată le permiteau folosirea
economică a ambelor nivele de relief.
De asemenea, aici se află apa freatică la mică adâncime în vederea
alimentării izvoarelor.
 După specificul local al condiţiilor naturale şi social-economice, pot fi
deosebite următoarele categorii de aşezări:
A) După localizarea vetrei
• Satele de terasă
• Sate din câmpiile de glacis
• Sate de luncă
• Sate situate în ostroavele Dunării

B) După mărimea aşezărilor

Dezvoltarea aşezărilor rurale din Câmpia Română, atât ca număr de locuitori
cât şi ca număr de sate, a avut loc în special din a doua jumătate a secolului XIX-
lea.
Dacă în 1835 majoritatea satelor aveau sub 1000 locuitori, în 1912 erau
preponderente satele cu peste 1000 locuitori. În prezent cele mai mici sate sunt
în Balta Brăilei (sub 500 locuitori), dar care alcătuiesc comune cu peste 1500
locuitori (Frecăţei, Măraşu).
 C) După forma satelor
Aşezări cu formă alungită, dezvoltate în lungul văilor, al
grindurilor, al căilor de comunicaţie;
Aşezări cu formă poligonală neregulată, ce sunt mai vechi şi
care s-au extins de-a lungul anilor fără nici un plan, fiind aşezate pe
podul teraselor şi pe fruntea acestora, ca cele de la vest de Olt şi
dintre Vedea şi Argeş;
Aşezările cu formă poligonală regulată, cele de dată mai
recentă, construite după planuri de sistematizare răspândite pe
aproape întreg teritoriul.
 D) După structura aşezărilor
Marea majoritate a satelor au structura adunată, caracterizată
prin concentrarea gospodăriilor pe spaţii restrânse, datorită
reliefului relativ uniform şi specificul economic cerealier.
La aşezările mai vechi, gradul de aglomerare al caselor în vatra
unor sate este foarte mare, ajungându-se la o structură compactă
(Poiana Mare, Bârca, Cetate, Bistreţ, Bechet etc.).
Aşezările mai recente au o structură mai aerisită a
gospodăriilor, cu spaţii ocupate de grădini în jurul lor (ca cele din
Balta Brăilei şi din Câmpia Bărăganului).

E) După funcţia lor economică – majoritatea au specific

cerealier, iar cele din preajma oraşelor mari au profil cerealier –
legumicol şi de creştere a vacilor pentru lapte.
 Aşezările urbane
Reţeaua urbană din Câmpia Română a evoluat pe fondul
unei reţele dense de ape cu lunci fertile, cu terase
dezvoltate, de-a lungul cărora s-au instalat de timpuriu căi
comerciale lesncioase, ne mai vorbind de vechile drumuri
strategice.
În asemenea condiţii şi sub influenţa unor anumitor
factori, în special de natură social – economică, au apărut
până în prezent 54 oraşe, dintre care 16 sunt municipii,
iar 13 reşedinţe de judeţ.
 Clasificarea oraşelor după poziţia geografică
După poziţia geografică în teritoriu, oraşele din Câmpia Română
au evoluat astfel:
a) Oraşele de la limita dintre câmpie şi zona deluroasă;
b) Aliniamentul oraşelor dunărene;
c) Oraşele din interiorul Câmpiei Române
d) Bucureşti .
 Clasificarea oraşelor după funcţii
a. Oraş cu funcţii republicane, administrative, politice -
capitala ţării, Bucureşti;
b. Oraşe cu funcţii naţionale fără a fi capitală - Craiova,
Piteşti, Ploieşti, Galaţi, Brăila;
c. Oraşe cu funcţii judeţene - Craiova, Piteşti, Ploieşti, Galaţi,
Brăila, Alexandria, Slobozia, Giurgiu, Călăraşi:
d. Oraşe cu funcţii regionale - Odobeşti, Titu, Urziceni,
Zimnicea, Găeşti;
e. Oraşe cu funcţii locale - Panciu, Ţăndărei.
 
 

ECONOMIA CÂMPIEI ROMÂNE

1. Agricultura în Câmpia Română
Condiţiile naturale din Câmpia Română
sunt favorabile dezvoltării tuturor ramurilor
agriculturii, cea ce face ca ea să constituie
principala regiune agricolă a ţării, unde se
cultivă cea mai mare parte din cereale, plante
tehnice, legume şi nutreţuri.
1.a. Structura fondului funciar
Câmpia Română deţine o treime din suprafaţa agricolă
a României şi cca. 80 % din terenurile arabile ale ţării.
Suprafaţa Câmpiei Române aparţine la 14 judeţe
(inclusiv municipiului Bucureşti cu rang de judeţ), dintre
care 6 judeţe au suprafeţe numai de câmpie (Brăila,
Ialomiţa, Călăraşi, Giurgiu, Ilfov, municipiul Bucureşti,
Teleorman).
Cele mai mici regiuni de câmpie (cca. 20 % din
suprafaţă), se află în judeţele: Argeş, Dâmboviţa, Vrancea,
iar celelalte au arii de câmpie reprezentând 20 – 70 % din
teritoriu (Mehedinţi, Dolj, Olt, Buzău, Prahova).
 Cultura plantelor
Sunt cultivate toate tipurile de plante specifice zonei temperate, dar
ponderea cea mai mare o deţine cultura cerealelor.
Cultura cerealelor pentru boabe: Grâul, porumbul, orzul, ovăzul, orezul
etc.
Cultura leguminoaselor pentru boabe: fasolea şi mazărea.
Cultura plantelor tehnice: cânepa și bumbacul.
Plante uleioase: floarea soarelui, soia, inul pentru ulei, ricinul, rapița
etc.
Plante pentru alte ramuri industriale: sfecla de zahăr și tutunul.
Cultura cartofului şi legumelor
Aceste plante alcătuiesc o grupă de culturi care reuneşte plante
alimentare ce au şi utilităţi industriale. Importanţa directă în alimentaţie o
au: cartoful, legume cu pondere mare în culturi şi producţie ca: tomatele,
varza, ceapa, ardeii, castraveţii, etc.
 Viticultura
În ţara noastră, viticultura este o ocupaţie cu vechi tradiţii.
Viţa de vie este o plantă iubitoare de căldură şi lumină solară,
preferând solurile calcaroase şi nisipoase; pe terenurile lutoase
cu exces de umiditate din câmpie neavând rezultate bune.
De aceea în Câmpia Română cea mai extinsă zonă viticolă
se dezvoltă pe câmpiile de glacis, la contactul cu zona
subcarpatică începând de la Teleajen până la nord de Panciu.
La vest de Prahova această fâşie de glacis se îngustează şi
pătrunde în zona deluroasă.
Alte zone favorabile se află pe terenurile nisipoase din
sudul Câmpiei Olteniei, pe frunţile teraselor precum şi la
limita nordică a câmpiei, la contactul cu Piemontul Getic, pe
terasele Dunării dintre văile Oltului şi Argeşului (Greaca,
Chirnogi).
 Pomicultura
În Câmpia Română, pepiniere şi plantaţii pomicole se află
în partea nordică, la contactul cu zona deluroasă dar şi în
apropierea oraşelor şi în gospodăriile individuale din cadrul
aşezărilor rurale.
Odată cu valorificarea nisipurilor din stânga Jiului şi sudul
Olteniei, alături de viţa de vie s-au realizat şi plantaţii de cais,
piersic, zarzăr, în condiţii de irigaţii. În partea nordică a
câmpiei, domină prunul şi mărul.
Plantaţiile de căpşuni sunt cultivate în preajma oraşelor
mari: Bucureşti, Craiova, Piteşti, Slatina, Ploieşti etc., unde se
valorifică imediat pe piaţa de consum, iar o altă parte se
livrează la fabricile de conserve de fructe şi sucuri.
• 
 Industria
a) Industria extractivă a hidrocarburilor
Câmpia Română deţine acumulări de hidrocarburi adăpostite
în formaţiuni mezozoice şi neogene. Sunt grupate în
următoarele zone:
Câmpia Olteniei, cu centrele Gherceşti, Coşoveni, Tufani;
Câmpia dintre Olt şi Dâmboviţa, cu zăcămintele din
centrele: Corbii Mari, Stoeneşti, Titu, Videle, Vadu Lat,
Blejeşti, Cartojani ş.a.;
partea estică a Câmpiei Române, cu acumulări în
formaţiuni pliocene de la: Moara Vlăsiei, Balta Albă,
Independenţa, Ulmu, Lişcoteanca, Bordei Verde, Jugureanu,
Oprişeneşti, Colelia, Grinda.
Rafinării la: Piteşti, Brazi, Ploieşti.
 b) Industria energiei electrice şi termice
Energia hidraulică se obţine îndeosebi prin
valorificarea apelor Dunării în hidrocentralele
Porţile de Fier I şi Porţile de Fier II ca şi cele de
pe valea Oltului.
Centralele termoelectrice se află în centrele
urbane de la Craiova (Işalniţa), Bucureşti Sud,
Brăila, Galaţi.
 
 Industria alimentară şi a băuturilor
În raport cu resursele agricole vegetale şi animale din
Câmpia Româna, se disting mai multe subramuri:
Industria morăritului şi panificaţiei se află în numeroase
centre urbane şi chiar în centrele rurale.
Industria zahărului a fost condiţionată de zonele de
cultură a materiei prime (sfecla de zahăr).
Industria uleiurilor vegetale se obţine în principal din
seminţele de floarea soarelui, plantă uleoiasă mult răspândită
în Câmpia Română. Industria produselor lactate este
prezentă în marile centre urbane care sunt şi centre de
consum;
Industria băuturilor alcoolice şi răcoritoare se află în
centrele urbane mari: Bucureşti, Craiova, Brăila, Piteşti;
Industria de prelucrare a lemnului, celulozei şi hârtiei
S-a dezvoltat cu precădere în ariile fondului forestier,
dar şi în centrele mari de consum. Combinate de
prelucrare complexă a lemnulu se află la Bucureşti,
Piteşti, Drobeta Turnu-Severin.
Industria celulozei şi hârtiei: Brăila şi Bucureşti.
Industria mobilei: Drobeta Turnu-Severin, Craiova,
Piteşti, Bucureşti, Slobozia, Brăila, Galaţi, Călăraşi,
Giurgiu.
Industria binalelor şi parchetelor: la Bucureşti, Piteşti,
Drobeta Turnu-Severin.
 Sistemul căilor de comunicaţie
1. Reţeaua feroviară.
S-a constituit, în primul rând, ca o necesitate a modernizării
României şi a contribuit efectiv la procesul de dezvoltare a ţării.
Prin construcţia de căi ferate s-a urmărit iniţial asigurarea de
legături lesnicioase cu sudul Dunării, în condiţiile în care Turcia era
încă putere protectoare (Bucureşti-Giurgiu, 1869) şi apoi cu
porturile dunărene (Piteşti-Costeşti-Roşiori de Vede-Turnu (cu
bifurcaţie spre Zimnicea); Piteşti-Costeşti-Piatra Olt-Craiova-
Băileşti-Calafat etc.).
În deceniile următoare apar ca o prioritate, legăturile
transversale, legând Bucureştiul de Banat prin Piteşti-Craiova şi,
respectiv, de Marea Neagră (portul Contstanţa).
Pentru trecerea Dunării, inginerul român Anghel Saligny
realizează între 1890-1895 podul metalic de la Cernavodă, al doilea
din Europa în acea perioadă ca dimensiuni şi reuşită inginerească.
 Principalele trasee feroviare, după traficul efectuat şi importanţa legăturilor asigurate câmpiei
cu regiunile limitrofe şi altor spaţii, prin tranzit peste teritoriul câmpiei, sunt:
1. Bucureşti - Roşiori de Vede – Craiova – Drobeta Turnu Severin – Timişoara cu o variantă,
mai veche prin Piteşti – Piatra Olt – Slatina – Balş – Craiova, rămasă de importanţă secundară, fiind
un traseu mai lung. Este magistrala ce traversează câmpia spre vest, asigurând, în principal, legătura
Capitalei cu vestul şi sud-vestul ţării;
2. Bucureşti – Ploieşti, cu ramificaţii spre Braşov sau spre Buzău – Valea Siretului, cât şi
Buzău – Galaţi; este magistrala cu cel mai intens trafic de mărfuri şi călători pe sectorul până la
Ploieşti asigură legăturile Capitalei şi a marii părţi a judeţelor sudice cu jumătatea nordică a ţării;
3. Bucureşti – Giurgiu – Sofia, care pentru câmpie este o linie preferată de navetişti, dar pentru
sistemul naţional de transporturi este, în principal, un segment dintr-o magistrală cu trafic
internaţional pe direcţia nord-sud;
4. Bucureşti – Cernavodă – Constanţa, care constituie magistrala Mării Negre, asigurând
legăturile Câmpiei române, în principal ale Capitalei, dar şi ale regiunilor vestice ale ţării, cu
Dobrogea şi litoralul pontic. Este magistrala care serveşte hinterlandul sudic al portului Constanţa;
5. Bucureşti – Urziceni – Făurei – Galaţi asigută legăturile câmpiei şi îndeosebi ale Capitalei
cu porturile dunărene şi centrele industriale Galaţi – Brăila. Acestea ar putea înlesni legături mai
ample spre sudul Ucrainei printr-o modernizare a traseului până la Odessa.
 
 Transporturile rutiere
Păstrează traseele vechilor drumuri comerciale. Reţeaua este
astăzi mult mai densă, completând, pe distanţe scurte, reţeaua
feroviară, cu deosebire prin drumuri orientate nord-sud în jumătatea
vestică a câmpiei (Câmpia Teleormanului, Câmpia Olteniei), unde
este si cea mai mare densitate de drumuri magistrale modernizate.
Drumurile naţionale magistrale au aceeaşi configuraţie radiar-
concentrică, ca şi cele feroviare, având ca nod principal oraşul
Bucureşti, cel mai mare din ţară. Alte noduri importante sunt
Craiova, Piteşti, Ploieşti, Buzău, Brăila, Slobozia, Urziceni, Roşiori
de Vede.
Spre deosebire de reţeaua feroviară, cea rutieră include şi o linie
de-a lungul Dunării, unind şirul oraşelor şi satelor de la contactul
câmpiei cu fluviul. Rămâne o linie de trafic local, deşi rolul ei ar
putea fi cu mult mai mare în condiţiile unei dinamizări a traficului
pe Valea Dunării.
 Principalele direcţii ale traficului rutier se
suprapun cu cele feroviare.
Intensitatea traficului diferă, cele mai
circulate direcţii fiind spre nord şi nord-est
(Bucureşti – Ploieşti – Braşov; Bucureşti –
Ploieşti – Buzău – Valea Siretului - Galaţi) şi
cele spre Constanţa sau spre Craiova.
 Transportul fluviatil.
Dunărea a fost folosită dintotdeauna în transportul riveran sau de
pe un mal pe celălalt, intensitatea acestui trafic influenţând într-o mai
mică măsură coeziunea funcţionalităţii câmpiei ca un întreg regional.
De asemenea, traficul important de tranzit efectuat în primele secole
ale mileniului II de către vasele veneţiene şi de cele genoveze, pentru
asigurarea comerţului pe Dunăre cu cetăţile lor la Marea Neagră, a
constituit un factor de progres şi o sursă importantă de venituri pentru
principatele române (taxe la punctele de vamă; dreptul de trecere etc.).
Un rol aparte pentru fluidizarea traficului comercial al Câmpiei
Române l-ar putea juca canalul ce urma să lege Capitala de Dunăre.
Proiect mai vechi, demarat în cursul deceniului al nouălea prin
amenajarea unui sector din albia Argeşului la sud de oraşul Mihăileşti,
finalizarea acestuia este încă incertă, lucrările fiind întrerupte în cursul
anului 1990.
 
 Transportul aerian.
Atât aeroportul internaţional “H Coandă”, cât şi cel pentru curse
interne, Băneasa, sunt componente majore ale reţelei de transporturi şi, în
primul rând, ale reţelei Capitalei. Ele aparţin Câmpiei Române prin
funcţionalitatea specifică dată unor întinse spaţii ocupate de către
aeroporturile respective în aria metropolitană a Capitalei. O perioadă au
funcţionat curse pe linia Bucureşti – Craiova şi Bucureşti – Constanţa.
Integrarea europeană a pus problema dezvoltării prioritare a unor
coridoare de transport, ca segmente ale celor europene. Prin poziţia
oraşului Bucureşti, ca metropolă regională, în mijlocul câmpiei sudice,
aceasta este străbătută de coridoarele terestre IV şi IX, iar, la marginea ei
sudică, Dunărea constituie coridorul fluvial european VII (Urucu, Buza,
1998).
Integrarea Câmpiei Române, prin sistemul naţional, în sistemul
paneuropean şi euro-asiatic de transporturi este singura opţiune posibilă, cu
puternic impact favorabil asupra dezvoltării de ansamblu a acestei unităţi
geografice majore a României.
• 
 Potenţialul turistic este reprezentat de anumite particularităţi
ale elementelor cadrului natural şi de unele elemente de cultură şi
civilizaţie ale poporului român.
Acesta este valoros în ansamblul său, dar insuficient şi deseori
incorect făcut cunoscut publicului consumator şi ineficient valorificat
printr-o echipare turistică deficitară sau lipsită de originalitate.
Un factor remarcabil generator de turism în câmpie este reţeaua
hidrografică: râuri cu numeroase posibilităţi pentru amenajări de
ştranduri şi plaje, locuri de agrement în zăvoaie, poieni etc.; foarte multe
lacuri şi limane fluviatile (Băneasa, Snagov, Căldăruşani, Cernica,
Mogoşoaia etc.), atractive pentru agrement, sporturi nautice, pescuit
sportiv sau băi şi tratament balneoclimateric (lacurile sărate de la
Amara, Lacul Sărat, Balta Albă, Ianca, Tătaru etc.).
 Pădurile, cu elementele lor floristice şi faunistice, sunt un alt element
important generator de turism (Comana, Râioasa, Tunari, Reşca etc.).
O a treia categorie de elemente ale potenţialului turistic o constituie
monumentele istorice şi de arhitectură: mănăstiri şi biserici, palate
domneşti şi clădiri monumentale (conace, cule), ruine de cetăţi şi palate
etc. Acestora li se adaugă muzee, anumite activităţi meşteşugăreşti şi
artizanale, arii folclorice renumite.
Consumatorii de turism sunt orăşenii, practicând cu deosebire un
turism de sfârşit de săptămână şi elevii, prin excursii organizate cu
caracter cultural şi educativ.
În consecinţă, fluxurile turistice nu se impun încă drept factor
modelator al spaţiului rural al câmpiei. Turismul practicat de către străini
se limitează la oraşele mari, cu deosebire la Capitală şi la unele
monumente mai cunoscute din împrejurimile ei (turism cultural).
 Ca activitate economică şi social-culturală, turismul în Câmpia Română
este insuficient organizat.
Potenţialul acesteia rămâne necunoscut şi nevalorificat chiar de cei
care locuiesc în cuprinsul câmpiei.
Între cauzele acestei stări, un rol esenţial îl joacă nivelul de echipare
turistică, insuficient de adaptată exigenţelor unor consumatori moderni
de turism. De asemenea, turismul rural şi agroturismul rămân încă
domenii practic nepromovate.
La sfârşit de secol, Câmpia Română nu mai înseamnă doar agricultură,
pe de o parte, şi capitala ţării (alături de ea venind, mult distanţate, câteva
oraşe importante ale sudului României), pe de altă parte.
Ea se restructurează – ca parte componentă – o dată cu toată
economia şi viaţa socială a României. Se integrează, cu viteze diferite,
procesului global de dezvoltare la nivel naţional.
 
I. CARACTERIZARE FIZICO-GEOGRAFICĂ
♦ Denumirea şi aşezarea geografică
Depresiunea colinară a Transilvaniei este
situată în partea centrală a ţării, în interiorul
arcului carpatic, corespunzând unei vaste arii
depresionare de natură tectonică, fiind practic
cea mai extinsă din întregul lanţ al Carpaţilor,
formată datorită eforturilor de ridicare a
acestora.
Ocupă o suprafaţă de 26.675Km2 (11,2%)
din suprafaţa României.
 Poziţia geografică, încadrarea aproape
circulară de către Carpaţii Româneşti, au
determinat un rol însemnat în dezvoltarea
caracteristicilor naturale şi în geneza şi
evoluţia poporului român.
Culoarele văilor, trecătorile şi pasurile din
munţi au facilitat legături strânse şi
permanente între românii aflaţi de-o parte şi
de alta a Carpaţilor.
 Delimitarea geografică
Stabilirea limitelor este uşurată, în mare măsură,
de faptul că la periferia acestei unităţi, la contactul cu
munţii, tectonica şi mai ales eroziunea, au creat
depresiuni care funcţionează şi ca discontinuităţi în
peisaj prin:
- diferenţe de altitudine de sute de metri,
- unităţi structurale şi petrografice deosebite,
- caracteristici morfologice, biopedogeografice,
demografice şi de valorificare economică deosebite.
În sectoarele în care nu apar depresiuni de
contact se impun diferenţele de nivel faţă de rama
montană.
 Limita de est apare la contactul cu munţii dintre
văile Someşului Mare şi Olt, susţinută de o suită de
bazinete depresionare dar şi de diferenţa de nivel de
peste 250 m faţă de culmile şi platourile vulcanice
alcătuite din piroclastite şi lave de la poalele
munţilor.
De asemenea, prezenţa pădurilor bine încheiate în
munte comparativ cu păşunile, fâneţele şi aşezările
din depresiuni, întăresc limita dintre cele două unităţi
de relief.
 Limita de sud-est şi sud este dată de un
culoar format din câteva depresiuni cu
desfăşurare mare:
- Făgăraş-Sibiu-Sălişte şi
- Apold.
Diferenţele de nivel între munţi şi
depresiuni sunt de 200-300m în dreptul
Perşanilor şi de 700-800 m în dreptul Munţilor
Făgăraş, Cândrel şi spre sud-vest faţă de
Şureanu.
 Limita de vest are o desfăşurare sinuoasă datorită
prezenţei contactului dintre sedimentarul mezozoic şi
paleogen, iar pe alocuri cristalinul din estul Munţilor
Apuseni şi sedimentarul mio-pliocen din bazinul
transilvan.
Râurile care traversează aceste formaţiuni au
creat bazinete depresionare, menţinând diferenţa de
nivel de 100-200 m.
Mai la nord, faţă de Munţii Vlădeasa apar
abrupturi clare de 300-400m, până la valea Crişului
Repede.
 Limita de nord-vest urmăreşte contactul cu
Muntele Meseş până la Jibou de unde, spre nord-est
până la Depresiunea Lăpuş, se înscriu diferenţe de
nivel faţă de Dealurile de Vest de 100-300 m în
dreptul “jugului intracarpatic”.

Limita de nord se realizează faţă de Munţii

Lăpuşului, Ţibleşului, Rodnei şi Bârgăului între văile
Lăpuş şi Ilva printr-o suită de bazinete depresionare,
separate de şei de eroziune diferenţiată.
♦ Geneză, structură, alcătuire geologică
Structura, litologia şi relieful depresiunii
constituie o adevărată “carte deschisă” în
strânsă legătură cu cea a ramurilor carpatice
înconjurătoare.
Majoritatea cercetătorilor apreciază că
Depresiunea Transilvaniei a luat naştere prin
scufundarea neuniformă a unui relief
cristalino-mezozoic, începând de la sfârşitul
cretacicului şi a continuat până în pliocen.
 Procesul de conturare a depresiunii a
început cu orogeneza austrică, dar în faza
laramică s-a delimitat depresiunea faţă de
catenele muntoase înconjurătoare, din
cretacicul superior, moment, când începe
efectiv evoluţia ei, desfăşurată în trei etape
principale:
a) pre-tortoniană;
b) tortonian-pliocenă;
c) post-pliocenă.
a) Etapa pretortoniană
Se produce scufundarea neuniformă a Depresiunii
Transilvaniei, remarcându-se subsidenţa foarte activă
în zona someşană care se putea compara ca un golf
al Mării Panonice prin care au pătruns apele marine
în întreg bazinul intramontan. A urmat procesul
activ de sedimentare cu acumulări remarcabile de
peste 3000 m în aria “porţii someşene”, în special în
faza savică de la sfârşitul paleogenului, care înalţă
uşor nord-vestul depresiunii.
 
 b) Etapa tortonian-pliocenă
Este marcată de numeroase
subsidenţe în special în partea de sud-est,
accentuate şi de noi ridicări ale orogenului
carpatic.
În urma accentuării mişcărilor
tectonice stirice a avut loc o puternică
activitate vulcanică în aria carpatică,
concretizată prin acumularea în depresiune
a tufului de Dej, gros până la 100 m.
 Peste acesta s-au depus evaporitele
tortoniene, dintre care mai importantă
este sarea, ce a influenţat tectonica
depozitelor mai noi şi respectiv relieful
actual.
Evaporitele au luat naştere ca depozite
de lagună, în condiţiile unui climat arid şi
în timpul unei subsidenţe lente.
 Cu privire la originea depozitelor de sare
din Transilvania, unii autori admit legături ale
lacului transilvan din tortonian cu apele Mării
Panonice din exterior (vest) prin regiunea
actualelor culoare ale Mureşului şi Someşului,
iar alţii arată că legăturile se menţineau şi cu
marea din sudul şi estul Carpaţilor prin zona
curburii şi printr-un canal pe actualul culoar al
Oltului.
Peste orizonturile de sare s-au depus alte
sedimente de marne, argile, nisipuri şi
numeroase intercalaţii de tufuri dacitice.
 În timpul mişcărilor orogenetice
din faza moldavă a Carpaţilor, se
produc noi ridicări ale acestora, dar şi
accelerarea procesului de eroziune şi
acumulare a depozitelor masive de
marne, nisipuri şi conglomerate.
 Mişcările din faza rhodanică
(ponţian-dacian) a dus la înălţarea
Bazinului Transilvaniei, determinând
retragerea definitivă a apelor
lacustre dar şi activarea fracturilor
din estul său şi apariţia
vulcanismului, care generează
vulcanii din această zonă a Carpaţilor.
 După retragerea apelor pliocene,
teritoriul depresiunii avea aspectul:
-unei câmpii înalte fluvio-marine şi
fluvio-lacustre în partea sa centrală şi
sud-estică,
- în partea nordică se păstrau resturi
de suprafeţe de nivelare mai vechi.
• c) Etapa post-pliocenă
Faza valahă de la sfârşitul
pliocenului şi începutul cuaternarului
se caracterizează prin continuarea
de mişcări în Carpaţi, care
antrenează şi ridicarea uşoară a
întregului edificiu structural din
depresiune sau exondarea acestuia.
 Din această perioadă începe şi evoluţia
continentală a depresiunii, adică formarea
reliefului actual.
La început, râurile principale cu obârşia în
Carpaţii Orientali, urmăreau panta generală
spre Lacul Panonic, străbătând “poarta
someşană” sau Culoarul Mureşului,
determinate de înclinarea generală a
depozitelor pliocene ridicate mai mult în
vecinătatea Carpaţilor Orientali şi în poziţii mai
joase către vest şi nord.
 Insulele cristaline din “jugul intracarpatic”
nu formau încă o barieră pentru văile mai
vechi, care urmăreau retragerea apelor
pliocene.
Înălţarea continuă a regiunii intracarpatice
în strânsă legătură cu nivelul de bază mai
coborât al Câmpiei de Vest, au favorizat
intensificarea eroziunii fluviale.
Astfel, eroziunea în adâncime a râurilor a
intersectat structuri diapire şi domuri, a făcut
să străbată epigenetic sectorul tectonizat din
jugul intracarpatic.
 La aceasta, s-au adăugat şi
mişcările orogenice din faza valahă,
care a accentuat vulcanismul din
zona limitrofă carpatică şi care, la
rândul său, au produs restructurări
asupra pachetelor sedimentare,
rezultând trei structuri distincte sau
zone de unităţi morfostructurale:
 ♦ zona monoclinului marginal de
dealuri submontane cu strate ce
înclină către centrul depresiunii (în
nord-vest şi nordul depresiunii);
 ♦ zona cutelor diapire (munţi de
sare) – încreţituri puternice, unde, pe
alocuri stratele au fost ridicate până
la verticală, aducând din adânc
sâmburi de sare, unele aflate în
exploatare (Praid, Ocna Dej, Ocna
Mureş);
 ♦ zona centrală a domurilor
gazeifere, în care este concentrat
gazul metan, se prezintă ca uşoare
boltiri ale depozitelor sedimentare în
special înspre partea centrală a
podişului.
 ♦ Relieful
Cele mai caracteristice forme de relief sunt
dealurile şi colinele, rezultate din
fragmentarea unor suprafeţe iniţiale de podiş,
care se menţin pe interfluviile majore ale
râurilor principale:
- cu orientare est-vest despărţind văile
Târnavelor, Hârtibaciului şi Oltului;
- cu orientare nord-sud sunt Dealurile Dejului
şi Clujului.
 Aspectul deluros domină marginea
răsăriteană, unde fragmentarea
reliefului este accentuată.
În fizionomia reliefului un rol
important l-au avut marnele şi
argilele, precum şi structurile de
domuri.
 Prezenţa depresiunilor de contact
formate la limita dinspre munţi datorită
eroziunii viguroase pe seama rocilor
sedimentare:
-în nord, Agrij-Almaş,
-în vest, Huedin, Mureş-Arieş, iar
-în sud, Sibiu-Făgăraş.
Se caracterizează prin asimetrie, având
creste abrupte pe marginea podişului şi
terase, glacisuri, piemonturi.
 Pe latura răsăriteană, ridicată şi
cutată mult mai intens, s-au
dezvoltat şiruri de dealuri în
alternanţă cu depresiuni
longitudinale, în structură de tip
subcarpatic.
Văile, cu excepţia celor torenţiale,
sunt foarte largi cu lunci şi terase
extinse.
 Privit în ansamblu, relieful prezintă
o înclinare generală către axa
Mureşului, observată în special la
nivelul interfluviilor principale, care
au orientarea generală de la est la
vest; în Podişul Someşan înclinarea
este orientată către axa Someşului.
 - Altitudinea medie a reliefului se
menţine la 425 m.
Cele mai mari valori se întâlnesc în
nord în Culmea Breaza de 975 m, iar
în est în câteva vârfuri din
Subcarpaţii Transilvaniei (D.Bicheş
1080 m, D. Firtuş 1060 m, D. Şiclod
de 1028 m, D. Rez. 932 m), toate
prezente pe roci mai dure.
 Sectoarele cele mai joase se află în
sectoarele văilor Someş şi Mureş,
fiind cuprinse între 200 şi 300 m. Cea
mai mare extensiune (peste 56%) o
au culmile şi culoarele de vale cu
înălţimi desfăşurate între 300 şi 500
m.
 De-a lungul văilor se desfăşoară
lunci extinse şi terase etajate (în
număr de 8) de-a lungul râurilor
principale, iar pe afluenţi apar 2-5
nivele.
În dreptul cutelor diapire apar
deformări locale şi desfăşurarea
monolaterală a lor.
 
 Relieful structural şi petrografic
Litologia complexă şi modul de asociere a
stratelor de marne, argile, tufuri, nisipuri,
pietrişuri, diferit cimentate şi neotectonice,
marcată de unele bombări şi mişcări
subsidente, au determinat apariţia şi
dezvoltarea unor forme de relief specific cu
anumite structuri:
-monoclinală,
-cutată şi
- în domuri.
 Structura monoclinală
Apare mai frecvent în Podişul
Someşan, respectiv în Dealurile Clujului şi
Dejului, favorizată de afluenţii mici ai
Someşului Mic, dar şi în partea de nord-
est prin acţiunea erozivă a afluenţilor
Someşului Mare.
La contactul cu relieful montan
înconjurător apar de-a lungul râurilor şi
bazinete depresionare de contact.
 Structura cutată
Este determinată în mare parte de tectonica
depozitelor de sare care, în strânsă legătură cu
presiunea stivelor de sedimente şi a mişcărilor de
orogen, au determinat migrarea dinspre centru
spre est şi vest, formând sistemul de cute diapire
marginale depresiunii.
Eroziunea a scos la iveală mai multe cute (între
2- 4), paralele cu muntele.
Şi aici apar bazinete depresionare în zona de
contact cu munţii, separate de dealuri înalte de
peste 1000 m, care corespund anticlinalelor cu roci
mai dure.
 Structura în domuri
Este specifică celei mai mari părţi din
centrul Transilvaniei.
Prin bombare, stratele sedimentare au
aspectul de boltiri cu înclinaţii de 1-10°,
fiind separate de sinclinale.
Reţeaua de văi care intersectează
aceste domuri a creat şi aici o suită de
cueste, suprafeţe structurale, văi
subsecvente etc.
 Clima
Depresiunea colinară a Transilvaniei
se înscrie într-un climat continental
moderat specific înălţimilor până la 700-
800 m. Factorii care influenţează acest
climat sunt:
1. Deschiderea largă spre sud-vest pe
Culoarul Mureşului, care favorizează o
circulaţie a maselor de aer predominant
din vestul şi nord-vestul continentului.
 2. Prezenţa lanţului carpatic care înconjoară regiunea,
împiedică pătrunderea maselor de aer reci continentale estice
din timpul iernii şi a celor călduroase din sud în timpul verii;
nici masele de aer vestice nu au o penetraţie puternică.
3. Prezenţa unor masive montane înalte cu versanţi
abrupţi, care delimitează zona marginală cu depresiuni largi
pe latura de sud şi de vest a regiunii, favorizează efecte de
foehn care determină creşterea bruscă a temperaturilor la
începutul primăverii cu vânturi intense, topind brusc zăpezile,
fenomene ce se produc mai ales în depresiunile Alba Iulia,
Turda, Sibiu şi Făgăraş (unde poartă denumirea de „Vântu
Mare”).
4. Relieful cu altitudini joase între 350 şi 550 m, asigură o
relativă uniformitate a valorilor elementelor climatice.
Fig. 2 Depresiunea Colinară a Transilvaniei – izotermele
Fig. 3 Depresiunea Colinară a Transilvaniei – izohietele
 În funcţie de aceşti factori şi în special cel legat de
altitudinea formelor de relief, se disting două subtipuri
climatice:
1. Climatul dealurilor şi podişurilor înalte cuprinde
înălţimile de peste 600 m din aria Subcarpaţilor
Transilvaniei şi a unei părţi din Podişul Someşan, iar în sud
în Podişul Hârtibaci.
Temperatura medie anuală este de 7ºC, iarna în
ianuarie de – 4ºC, iar vara în iulie de + 18ºC; amplitudini
termice medii anuale de 22-23ºC, cca 110 zile cu îngheţ,
iar în iulie-august sunt până la 10 zile tropicale.
Precipitaţii anuale sunt de peste 700 mm, în special în
mai-iunie.
Ninsorile sunt posibile din luna noiembrie.
2. Climatul dealurilor şi podişurilor joase
Este caracteristic părţii centrale şi vestice a depresiunii
colinare a Transilvaniei, unde dealurile au înălţimi sub 600 m.
Valorile elementelor climatice sunt impuse mai ales de existenţa
culoarelor de vale cu lărgime mare care au aspect depresionar la
care se adaugă manifestărilor de tip foehn din sud-vestul şi sudul
Transilvaniei.
Temperatura medie anuală este 8ºC în est şi 9ºC pe culoarele
văilor Mureş, Târnave, iar la Alba Iulia ajunge la 9,5ºC. Media
iernii (ianuarie) este – 4ºC, mai coborâtă în văile din partea
centrală, unde apar inversiuni termice datorită stagnării maselor
de aer reci.
Precipitaţiile scad dinspre est, unde ajung la 650-700 mm,
spre vest în Culoarul Mureşului unde ajung la 550 mm/an.
Valorile maxime cad în intervalul mai-iulie, iar cele mai reduse în
sezonul rece. Ninsorile au o durată de 20-30 zile.(M. Ielenicz,
1999).
 Hidrografia
Râurile.
Depresiunea colinară a Transilvaniei este
drenată de marile bazine hidrografice ale
Someşului, Mureşului, Oltului, numite şi văi
alohtone, care reprezintă colectorii principali
(în primul rând Someşul, Mureşul, Oltul apoi,
Şieul, Târnavele, Arieşul etc.) şi dintr-o bogată
reţea autohtonă cu râuri mici, care au o
scurgere cu mari fluctuaţii.
 Poziţia centrală a bazinului transilvan
în raport cu lanţurile montane, a
determinat orientarea convergentă a
râurilor ce coborau din Carpaţi care,
ulterior, s-au individualizat în funcţie de
retragerea liniei de ţărm, a exondării
regiunii dar şi a jocului tectonic al
blocurilor din fundament.
 Apele de suprafaţă prezintă următoarele
caracteristici hidrologice:
- alimentarea este de tip pluvio-nival bogat
care le asigură o scurgere ridicată cu valori
mari primăvara (43-44% din scurgerea totală)
şi mai scăzute toamna şi iarna (19-20%);
- debitele medii multianuale la râurile mari
cresc foarte mult (Someşul Mare 75 m3/s)
favorizate şi de afluenţii acestora care au
obârşia în regiunea montană (I. Ujvări,
Enciclopedia Geografică a României).
Fig. 4 Depresiunea Colinară a Transilvaniei – Hidrografia
 Lacurile
După originea cuvetei lacustre se împart în lacuri
antropice şi naturale.
- Dintre cele antropice se remarcă lacurile din fostele
exploatări de sare, care se ridică la peste 70 la
număr; cel mai extins este Lacul Ursu de peste 4 ha,
iar cel mai adânc Lacul Avram Iancu de 132,5 m.
Alături de acestea sunt 15 lacuri la Ocna Sibiului
(Avram Iancu, Brâncoveanu, Ocniţa etc.), 31 de lacuri
la Turda (L. Ocnei, Dulce, Rotund, Durgău, Sulfuros,
etc.), la Ocna Mureş, 4 la Cojocna, 4 la Sic, 11 la Ocna
Dejului, 8 la Sovata (L.Ursu, Negru, Sărat, Verde,Roşu
etc.).
Menţionăm că Lacul Ursu a rezultat prin procese
naturale.
 - Lacurile naturale s-au format prin tasări şi
barări naturale, dar multe dintre ele au fost
menţinute prin diguri suplimentare.
Ele formează iazurile cu o mare frecvenţă în
Câmpia Transilvaniei: Zau de Câmpie, Bujor 1,
Bujor 2, Tăureni, Ţaga Mică, L. Ştiucii etc.
Au apărut şi lacuri în spatele unor valuri de
alunecare: Tăul fără Fund, lacurile de la Băgău.
 ♦ Vegetaţia şi fauna
Factorii care au influenţat structura actuală
a vegetaţiei şi faunei din Transilvania sunt:
poziţia geografică a regiunii, relieful, condiţiile
climatice şi intervenţia antropică. Întreaga
regiune se include în provincia biogeografică
dacică în cadrul a trei etaje:
-unul superior al pădurilor de fag,
-unul intermediar al gorunului şi
-altul inferior al stejarului.
Fig. 5 Depresiunea Colinară a Transilvaniei – învelişul biopedogeografic
 - Vegetaţia intrazonală este dezvoltată de-a
lungul luncilor râurilor şi este formată din
esenţe moi de plop, salcie, arin, răchită şi
specii ierboase higrofile, iar în locurile
mlăştinoase apar rogozuri, stuf, papură.
În preajma lacurilor sărate din aria ocnelor
de sare apar specii halofite.
 ♦ Fauna din zona pădurilor cuprinde
elemente specifice pădurilor de foioase.
Dintre mamifere: cervideele, mistreţul, mai
rar lupul, vulpea, iar la altitudini mai mici
iepurele, pârşul, nevăstuica.
Dintre păsări sunt: ciocănitoarea, gaiţa,
cucul, cinteza, privighetoarea, mierla etc. În
ultimele decenii au fost colonizaţi fazani.
În mediul acvatic ca specii importante
dintre peşti sunt: crapul, ştiuca şi cleanul.
♦ Solurile
Varietatea factorilor pedogenetici cum
sunt:
-condiţiile climatice,
-complexitatea reliefului,
-diferenţieri locale de roci de solificare,
-gradul de umiditate şi
-activitatea umană, au condus la formarea
de soluri zonale, intrazonale şi azonale.
Fig. 5 Depresiunea Colinară a Transilvaniei – învelişul biopedogeografic
 Solurile zonale cuprind:
- Soluri cambice (cambisoluri) brune şi brune
acide cu extindere la periferia regiunii în nord şi în
est, în Subcarpaţii Transilvaniei, în sud în Depresiunea
Făgăraş şi în partea de vest în Culoarul Mureşului.
- Argiluvisolurile au largă desfăşurare către partea
centrală a Câmpiei Transilvaniei, în nord, în Podişul
Someşan ca şi în partea central-sudică în Dealurile
Târnavelor şi Podişul Hârtibaciului. Au fertilitate bună
pentru păşuni, fâneţe, pomicultură şi culturi
cerealiere. - Molisolurile au un areal larg în
centrul şi vestul Câmpiei Transilvaniei pe terasele
Mureşului şi Someşului Mic.
 POPULAŢIA ŞI AŞEZĂRILE
♦ Evoluţie istorică  
Cele mai vechi urme de locuire în Transilvania au fost
identificate de descoperirile arheologice încă din
paleolitic, iar cele mai numeroase, din epoca neolitică.
Din epocile dacă şi daco – romană se păstrează cele
mai numeroase vestigii, care atestă o intensă populare şi
dezvoltare de aşezări de-a lungul apelor, în zona
exploatărilor de sare (Dej, Sic, Cojocna, Ocna Sibiului).
Altele apar în depresiunile din vecinătatea muntelui,
pe drumurile romane sub formă de sate mari şi castre,
evoluând până la oraşe ca de exemplu: Apulum, Potaissa,
Napoca; altele sunt răspândite în Subcarpaţii
Transilvaniei, de la Odorhei până la Bistriţa.
 Între secolele III – X se remarcă o altă perioadă
importantă legată de invazia popoarelor migratoare:
goţii, slavii, pecenegii etc., dar care au rămas şi au
convieţuit cu populaţia locală, au fost asimilaţi de
elementul autohton.
În acest proces istoric al etnogenezei poporului
român, un rol însemnat l-a avut realizarea primelor
forme de organizare prefeudală de tipul cnezatelor şi
voievodatelor, cum a fost voievodatul lui Gelu.
Un alt eveniment legat de evoluţia populaţiei şi
aşezărilor, l-a reprezentat colonizarea de către regii
unguri a saşilor şi secuilor în sec. XII – XIII, când apar
noi aşezări alături de cele existente.
• În secolele XIII – XV sunt consemnate alături de sate, cele mai
multe oraşe cu ziduri de apărare în care se dezvoltau meşteşugurile
şi comerţul.
• În secolele XVI – XX se cunoaşte o dezvoltare superioară, atât ca
număr de locuitori, cât şi ca activităţi economice ale satelor şi
oraşelor. În agricultură se introduc noi plante de cultură: porumbul
(sec. XVII), cartoful şi tutunul (sec. XVII), sfecla de zahăr (sec. XIX). La
sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX apare producţia industrială,
apar căile ferate, pe drumurile străvechi de comunicaţie amplasate
de-a lungul apelor principale.
• În perioada interbelică se adaugă exploatările de gaz, se extind cele
de sare, precum şi industria uşoară şi alimentară.
• După 1950, au apărut noi aşezări urbane şi a crescut numărul
locuitorilor, existând 30 de oraşe şi 353 de comune în judeţele:
Braşov, Sibiu, Mureş, Bistriţa Năsăud, Cluj, Maramureş, Sălaj,
Harghita (M. Ielenicz, 1999).
 ♦ Aspecte demografice
Numărul locuitorilor la nivelul anului
1996 era de circa 4,2 mil.loc.,
reprezentând circa 18% din populaţia
ţării, scăzând în 2012, la numai 3,6 mil.,
datorită unor valori mult mai scăzute ale
natalității și mai ales sporului migratoriu
crescut odată cu aderarea la UE.
În 2020, populația a scăzut ușor,
înregistrându-se sub 3,5 milioane.
 Natalitatea este sub 10 ‰, apropiindu-se
de valoarea pe ţară.
Valori mai mari se înregistrează în satele din
vecinătatea oraşelor, din lungul culoarelor de
vale, căilor de comunicaţie şi în depresiuni.
Mortalitatea este între 7,1‰ (Sibiu) şi
10,1‰ (în jud. Mureş), uşor mai mică faţă de
valoarea medie pe ţară de.
Sporul natural este uşor mai ridicat faţă de
cel de la nivelul ţării, oscilând de la valoarea
cea mai mare de 2,6‰ în judeţul Bistriţa –
Năsăud şi – 3,2‰ în judeţul Cluj.
 Mişcarea migratorie este un proces complex care s-a
manifestat în timp şi este caracteristic întregii ţări.
Între 1948 şi 1970, paralel cu dezvoltarea industriei au loc
deplasări majore de forţă de muncă dinspre sate spre oraşe.
După 1970 încep să fie amplasate unităţi industriale şi în
oraşele mai mici, inclusiv în unele comune mari.
Dezvoltarea reţelei de comunicaţie va facilita treptat
micşorarea deplasărilor definitive, dar are loc creşterea
navetismului. Principalele arii de deplasare definitivă, cuprind
satele aflate la distanţe mai mari de oraşe şi unde puterea
economică era limitată, ca în Podişul Someşan, Câmpia
Transilvaniei, Subcarpaţii Transilvaniei.
După 1990, fenomenul încetează, datorită recesiunii
industriale şi un număr restrâns al populaţiei s-a întors la
satele de origine.
 Densitatea populaţiei
În prezent densitatea pe ansamblul
regiunii este de cca. 100 loc/km2.
Densităţi foarte mari de peste 400 loc/km2
sunt legate de oraşele principale: Sibiu, Cluj –
Napoca, Alba – Iulia, Târgu – Mureş, etc.
Valorile cele mai reduse, sub 25 loc/km2 apar
în sectoarele deluroase din Subcarpaţii
Transilvaniei, Podişul Hârtibaci.
 Populaţia activă în mediul rural este
ocupată în agricultură, iar în unele aşezări care
valorifică resursele naturale în industria
extractivă şi chiar de prelucrare locală, au
ocupaţii mixte, legate de exploatarea gazului
metan, a sării, în staţiunile balneare.
În oraşe, populaţia este ocupată în
industrie, servicii, construcţii, aspect care
după 1990 s-a schimbat datorită reducerii
activităţilor industriale şi apar fenomene de
şomaj.
 Aşezările omeneşti
Reţeaua de aşezări cuprinde circa 350 comune şi
38 de oraşe.
Aşezări urbane
În anul 2020, populaţia din oraşe număra
aproximativ 2 milioane de locuitori.
Cele mai multe oraşe sunt atestate documentar în
evul mediu (sec. XII – XVI), deşi unele dintre ele au
evoluat de vechile vetre urbane daco-romane. Cele
mai mici au fost decretate în perioada interbelică sau
în a doua parte a sec. XX cum sunt: Câmpia Turzii,
Cristuru Secuiesc, Ocna Mureşului, Victoria, Luduş,
Iernut, Sovata etc.
 Clasificarea oraşelor:
După numărul locuitorilor (în 2020),
- 3 oraşe depăşeau 100.000 locuitori, (Cluj- Napoca,
Sibiu și Târgu Mureş);
- 4 oraşe între 50.000 – 100.000 locuitori (Bistriţa,
Alba – Iulia, Mediaş, Turda);
- 24 oraşe cuprinse între 10.000- 50.000 locuitori;
- 7 oraşe sub 10.000 locuitori (Dumbrăveni, Huedin,
Iernut, Rupea, Copşa Mică, Ocna Sibiului).
 După funcţiile economice sunt:
• 5 oraşe cu funcţii complexe (Cluj – Napoca,
Sibiu, Tg. Mureş, Alba – Iulia, Bistriţa);
• 11 oraşe cu funcţie industrială predominantă;
• 7 oraşe cu funcţie industrială şi de servicii;
• 15 oraşe cu funcţie agrar - industrială şi de
servicii.
 Aşezările rurale
Sunt amplasate în toate formele de relief şi
cuprind o populaţie de peste 1,4 mil. locuitori.
♦ După structura vetrei sunt:
- sate de tip adunat amplasate pe terasele văilor mari
şi în depresiuni;
- sate compacte în depresiunile din partea sudică a
regiunii;
- sate răsfirate pe unii versanţi din Subcarpaţii
Transilvaniei, în Podişul Someşan etc.
 ♦ După numărul de locuitori
- sate mici sub 500 locuitori, sunt cele mai
numeroase
- sate mijlocii până la 1500 locuitori
- sate mari peste 1500 locuitori; se află în
vecinătatea oraşelor, pe terasele râurilor
principale, în depresiuni şi au o economie
complexă.
♦ După funcţiile economice
- sate cu funcţie agricolă predominantă cuprind
cea mai mare parte
- sate cu funcţie agricolă îmbinată cu cea
industrială (exploatări de gaz metan, sare,
piatră de construcţii, producerea de energie
electrică)
- sate cu funcţia agricolă şi de servicii (staţiunile
balneo – climaterice, Cojocna, Ocna Dej, Sic,
Corund), sau noduri de cale ferată (Vinţu de
Jos).
Fig. 6 Depresiunea Colinară a Transilvaniei – populaţia
I. CARACTERIZARE ECONOMICO-GEOGRAFICĂ
Cadrul natural din Depresiune Colinară a
Transilvaniei oferă condiţii favorabile pentru
desfăşurarea unei activităţi economice complexe.
Până în secolul al XVI-lea economia acestei regiuni,
ca şi în întreaga ţară avea un caracter agrar.
Apoi în secolele XVII şi XVIII se dezvoltă
meşteşugurile, iar în secolul XIX şi prima jumătate a
sec. XX se dezvoltă industria, cu precădere uşoară şi
alimentară.
În a doua jumătate a sec. XX ramurile industriale se
diversifică şi dau producţii industriale mari.
 ♦ INDUSTRIA
Ca vechime are la bază activitatea manufacturii, eră
din care va deriva producţia de fabrică, după 1870 în
domeniul industriei textilă şi a pielăriei, alimentară
(morăritul) şi a materialelor de construcţii (cărămizi,
ţigle).
Între 1918-1950 pe lângă cele tradiţionale se adaugă
ind. lemnului, exploatarea gazului metan, ind. chimică.
După 1950 au apărut ramuri şi subramuri noi în
domeniul industriei construcţiilor de maşini, industria
chimică (îngrăşăminte chimice), industria materialelor
de construcţie, metalurgia neferoasă, prelucrarea
lemnului.
Fig. 7 Depresiunea Colinară a Transilvaniei – industria
 ♦ Agricultura
Constituie cea mai veche activitate umană, aşa cum
au consemnat descoperirile arheologice încă din
antichitate.
Ocupaţiile de bază ale locuitorilor erau creşterea
animalelor (îndeosebi a oilor), datorită păşunilor şi
fâneţelor nu numai din ţinutul deluros, ci şi din
regiunea montană care înconjoară Transilvania.
Cultura plantelor se făcea pe culoarele de vale cu
soluri fertile, în depresiuni şi erau reprezentate de grâu,
secară, orz, ovăz, in, cânepă.
 a) Cultura cerealelor se practică în
depresiuni, culoare de vale, dealuri joase,
din Câmpia Transilvaniei şi Podişul
Târnavelor, parţial în Podişul Someşan.
Principalele culturi sunt: porumbul, grâul
de toamnă, orzul şi orzoaica utilizată în
industria berii, iar în plan secundar, secara
şi ovăzul.
b) Plante tehnice
Plantele pentru ulei, între care domină soia, ocupă
suprafeţe mai reduse la altitudini sub 500 m în judeţele
Alba, Cluj , Mureş, urmată de inul pentru ulei, iar pe parcele
mai mici floarea soarelui.
Sfecla de zahăr are o pondere mai mare (până la 10%
din suprafaţa agricolă) şi se cultivă pe terasele Mureşului şi
Târnavelor, sudul Câmpiei Transilvaniei, în vecinătatea
fabricilor de zahăr de la Târgu Mureş şi Luduş, în
depresiunile Sibiu şi Făgăraş pentru fabrica de la Bod.
Plantele textile, inul pentru fuior şi cânepa au condiţii
favorabile în Podişul Târnavelor şi Podişul Someşan
Tutunul se cultivă în sud-vestul regiunii – Podişul
Secaşelor.
 c) Legumicultura
Cultura lor se practică în luncile marilor
râuri şi în jurul oraşelor.
Predominantă este cultura cartofului
urmată de varză, tomate, rădăcinoase.
Se practică şi cultura legumelor timpurii
în sere şi solarii din preajma oraşelor mari
(Cluj Napoca, Sibiu, Târgu Mureş, Mediaş
etc.)
 d) Pomicultura
Se remarcă livezile terasate pe suprafeţe
întinse realizate în ultimele decenii care
conturează bazine pomicole în care domină
mărul de calitate superioară urmat de prun, păr,
nuc, cireş şi vişin.
Principalele bazine pomicole sunt: în zona
Clujului, în Dealurile Bistriţei (Dumitra şi
Bistriţa), în Depresiunea Sibiului, Culoarul Alba
Iulia – Turda, bazinul Agrij – Almăj şi bazinul
Reghin – Târgu Mureş.
 e) Viticultura
Se practică mai ales pe versanţii cu expunere sudică
din bazinul Tîrnavelor şi pe culmile însorite şi aflate sub
influenţa foehnului din sud- vestul Transilvaniei până la
500m altitudine.
Podişul Târnavelor are suprafeţe viticole mari la:
Zagăr, Biertan, Daneş, Şeica Mică, Axente Sever etc.
Podgoria din Culoarul Mureşului cu centre viticole
la: Jidvei, Blaj, Gârbova, Ighiu, Apold, Şard, iar
vinificaţia se face la Alba Iulia, Jidvei, Aiud, Blaj.
Suprafeţe viticole apar şi în Câmpia Transilvaniei la
Lechinţa.
 • Creşterea animalelor
A fost şi rămâne favorizată de aria extinsă a păşunilor şi
fâneţelor ce caracterizează regiunea deluroasă şi montană.
Ovinele au mare pondere în aria localităţilor din zona
depresiunilor marginale ale Transilvaniei şi vecinătatea cu
muntele. Sunt rase de oi cu lână fină, semifină şi ţurcană. Cele
mai numeroase sunt în judeţul Sibiu.
Bovinele au o densitate mai mare în zona centrală pe valea
Mureşului, Dealurile Târnavei Mici, pe valea Someşului Mic
între oraşele Cluj-Napoca, Gherla, Dej.
Porcinele sunt răspândite în toate satele Transilvaniei,
folosindu-se ca furaje atât porumbul, cât şi cartoful.
Avicultura are o largă răspândire în toate satele, dar mai ales
în cele din vecinătatea oraşelor mari. Se mai practică
apicultura favorizată de o bază meliferă variată, floricultura
(serele de la Cluj-Napoca, Dumbrăveni), piscicultura în iazurile
din Câmpia Transilvaniei.
 ♦ Căile de comunicaţie şi transporturile
Factorii care au influenţat căile ferate şi rutiere din
Transilvania sunt:
- formele de relief cu prezenţa unor văi largi, care au
direcţie dominantă est-vest şi a depresiunilor marginale
la contactul cu muntele;
- existenţa unor străvechi căi de comunicaţie, care
leagă aşezările din regiune cu cele din exteriorul
Carpaţilor favorizate de văile râurilor Mureş, Someş,
Olt, Valea Prahovei, făcând legătura cu Depresiunea
Braşovului;
- dezvoltarea activităţilor comerciale, a industriei şi
de aici, a reţelei de oraşe spre care s-au dirijat curenţi
de materii prime, de forţă de muncă.
 a) Căile ferate
Primele căi ferate au fost construite în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul
secolului XX, începând cu cea de pa Valea
Mureşului de la Arad – Alba Iulia dată în
folosinţă în 1868 şi cea de pe Crişul Repede,
Oradea – Cluj-Napoca în 1870.
Se continuă în deceniile următoare, iar
definitivarea structurii se realizează în perioada
interbelică.
După anul 1948 s-a refăcut o mare parte din
reţea, s-a dublat, iar după 1970 s-a înfăptuit
electrificarea.
 În prezent, Transilvania este străbătută de trei
magistrale feroviare din care pornesc o serie de căi
ferate secundare spre oraşele şi satele din regiune, sau
cele din regiunile învecinate, unele fiind transcarpatice.
Acestea sunt:
•Magistrala Bucureşti – Braşov – Făgăraş – Sibiu – Sebeş
– Simeria – Deva – Arad – Curtici;
•Magistrala Bucureşti – Braşov – Sighişoara – Teiuş –
Cluj-Napoca – Oradea – Episcopia Bihorului;
•Magistrala Bucureşti – Braşov – Ciceu – Deda – Dej –
Baia Mare – Satu Mare – Halmeu.
 Spre sud, de la Sibiu o cale ferată străbate
Carpaţii Meridionali urmărind Valea Oltului până
la Piatra-Olt – Caracal făcând legătura cu
magistrala feroviară din sudul ţării.
În reţeaua căilor ferate din Transilvania s-au
conturat noduri feroviare mari: Sibiu, Teiuş,
Războieni, Cluj-Napoca, Dej, Beclean, Copşa
Mică.
Căile ferate în Transilvania măsoară 1300 km
din care 1019 km formează reţeaua electrificată.
 b) Căile rutiere
Reprezintă cele mai vechi căi de comunicaţie dintre aşezări.
Încă din perioada daco-romană erau cunoscute drumurile de pe
văile apelor, din depresiuni şi trecători.
Paralel cu evoluţia aşezărilor urbane şi rurale s-a amplificat şi
reţeaua de drumuri.
Primele şosele modernizate s-au realizat în perioada
interbelică (1931-1938) şi legau Bucureşti – Braşov – Sibiu; Sibiu
– Sebeş – Alba Iulia; Arad – Sebeş; Cluj-Napoca – Oradea.
După 1950 s-a trecut la modernizarea altor drumuri
naţionale şi judeţene, principalele artere fiind construite de-a
lungul văilor mari, din care se ramifică o serie de drumuri, care
fac legătura cu oraşele şi satele din regiune.
 În prezent se încearcă finalizarea cât mai
multor tronsoane din Autostrada
Transilvania, care în 2-3 ani va lega sudul
țării cu Europa de Vest pe traseul
Constanța-Bucureștiul-Brașov–Sibiu–Alba
Iulia, de aici plecând 2 tronsoane, unul
spre Timișoara-Nădlac, celălalt spre Cluj
Napoca-Oradea-Borș.
 •Transilvania este traversată deja de
şosele cu importanţă europeană cum sunt:
• E 60 – Borş – Oradea – Cluj-Napoca
– Târgu Mureş – Braşov – Bucureşti –
Constanţa – Vama Veche.
• E 81 – Satu Mare – Zalău – Cluj-
Napoca – Alba Iulia – Sibiu – Bucureşti –
Giurgiu.
• E 68 – Nădlac – Arad – Sibiu –
Braşov – Bucureşti.
c) Transportul prin conducte şi cabluri electrice
Transilvania este străbătută de o reţea de
conducte care alimentează cu gaz metan
aşezările urbane şi rurale, în mare parte pentru
consumuri casnice şi industriale.
În afara acestora există în prezent patru
magistrale metaniere care pleacă de la domurile
gazeifere spre regiunile extracarpatice:
-Bucureşti,
- Moldova,
-Banat şi
-nord-vestul ţării.
 d) Transportul aerian
Sunt aeroporturi la Sibiu, Târgu
Mureş şi Cluj-Napoca (Someşeni)
care sunt legate prin curse zilnice
cu Bucureștiul, dar și cu o serie de
aeroporturi internaționale.

 
 ♦ Potenţialul turistic
Ca resurse turistice naturale se disting:
- lacurile sărate formate în vechile ocne de
sare, care s-au prăbuşit şi posedă potenţial
terapeutic, unele conţinând şi nămol sapropelic;
între acestea sunt: Sovata, Ocna Sibiului, Ocna
Mureşului, Turda, Ocna Dejului etc.;
- iazurile din Câmpia Transilvaniei: Geaca,
Ţaga, Cătina, Zau de Câmpie, ultimul posedând şi
o rezervaţie naturală floristică;
- obiective antropice de importanţă turistică:
descoperiri arheologice din epoca neolitică, dacică,
castre şi cetăţi romane, urme ale vechilor cetăţi
feudale, biserici, alte edificii din secolul XV-XVIII şi XIX-
XX, muzee etc. în oraşele mari;
- zone etnofolclorice bine conturate prin port,
obiceiuri ca cele din zonele Năsăud, Bistriţa, Sălişte –
Sibiu etc.
În anul 2010, Sibiul a fost declarat <capitală
culturală europeană>, aici organizându-se o serie de
manifestări culturale și artistice de amploare, ceea ce a
atras sute de mii de turiști din țară și străinătate.
UNITĂŢILE ŞI SUBUNITĂŢILE GEOGRAFICE DIN
DEPRESIUNEA COLINARĂ A TRANSILVANIEI
Caracteristicile naturale şi specificul activităţilor
sociale şi economice diferenţiază în cadrul
Depresiunii Colinare a Transilvaniei patru mari
unităţi geografice, fiecare cu mai multe subunităţi:
◊ Dealurile şi Depresiunile submontane
(peritransilvane);
◊ Podişul Someşan;
◊ Câmpia Transilvaniei;
◊ Podişul Târnavelor.
 
 1. DEALURILE ŞI DEPRESIUNILE SUBMONTANE
Sunt amplasate la contactul cu Carpaţii, mai
puţin în partea de nord-vest unde limita vine în
contact cu şirul măgurilor cristaline din jugul
intracarpatic.
Ca subunităţi se grupează după poziţia
geografică pe cele trei laturi ale Depresiunii
Colinare a Transilvaniei astfel:
a) Dealurile şi depresiunile marginale din nord şi
est;
b) Depresiunile marginale sudice;
c) Depresiunile şi dealurile marginale din vest.
 a) Dealurile şi depresiunile marginale din
nord şi est
Se desfăşoară la contactul dintre latura vestică a Carpaţilor
Orientali, Podişul Someşan, Câmpia Transilvaniei şi Podişul
Târnavelor. Datorită multor unităţi deluroase cutate, unii autori (Gr.
Posea, I. Mac), au denumit această zonă Subcarpaţii Transilvaniei.
Structura geologică este mai complexă, având sectoare cutate sub
forma cutelor diapire în partea estică, aspect monoclinal în partea
nordică, în Dealurile Năsăudului sau strate boltite la contactul cu
Podişul Târnavelor.
Alcătuirea petrografică este la fel de diversificată: conglomerate,
gresii în strate groase, tufuri vulcanice, depozite de sare şi gipsuri,
argile, marne, nisipuri, pietrişuri.
Relieful este format din două şiruri de dealuri şi două şiruri de
depresiuni bine puse în evidenţă între Mureş şi Olt.
Altitudinile cele mai mari aparţin unor vârfuri de peste 900 m,
reflectând structura şi alcătuirea geologică.
▪ Subcarpaţii Transilvaniei
Această zonă de dealuri şi depresiuni cu
relief complex a constituit obiectul de studiu
pentru numeroşi cercetători începând încă de
la începutul sec. XX.
Majoritatea geografilor susţin şi
argumentează că în această parte estică a
Transilvaniei există o regiunea deluroasă de
„echilibru geografic“, între Podişul
Transilvaniei şi munţii vulcanici din Carpaţii
Orientali.
Relieful major al Subcarpaţilor Transilvaniei se compune din:
▪ Şirul depresiunilor subcarpatice (submontane): Hoghiz-Homoroade pe Olt şi respectiv pe
cele două Homoroade, afluenţi ai Oltului, Odorheiu Secuiesc (pe Târnava Mare), Praid-Sovata
(pe Târnava Mică) şi Vălenii de Mureş (pe Mureş).
▪ Dealurile Subcarpatice au înălţimi mari ce se desfăşoară astfel: Dealul Sinioara, 755 m se
desfăşoară în sud-vestul Depresiunii Vălenii de Mureş, Dealul Bicheş, 1080 m în vestul
Depresiunii Sovata, Dealul Şiclod, 1028 m şi Dealul Firtuş, 1060 m în vestul şi sud-vestul
Depresiunii Sovata, Dealul Rez, 933 m în vestul Depresiunii Odorhei. Pe unele dintre aceste
dealuri se mai păstrează resturi din cuvertura aglomeratelor vulcanice din fostul platou
vulcanic.
▪ Depresiunile intracolinare corespund în general sinclinalelor şi formează împreună culoare
de vale şi curmăturile de legătură, un culoar îngust urmat de căile de comunicaţie.
•Depresiunea Reghin este cea mai dezvoltată, unde luncile şi terasele Mureşului şi a
afluentului său Gurghiu formează un platou extins ca o câmpie, intens populată şi cultivată
cu cereale, legume şi plante furajere. Se extinde în sud cu Depresiunea Voivodeni.
•Depresiunea Măgherani-Atid se desfăşoară în sud, fiind drenată de Târnava Mică, având
alunecări mari de teren.
•Depresiunea Sângiorgiu de Pădure şi Cristuru Secuiesc drenate de Târnava Mare şi
continuate în sud cu depresiunile Archita, Beia şi Rupea.
▪ Dealurile scunde de 400-600 m altitudine cu poduri extinse închid spre vest depresiunile
intracolinare. Unele dintre ele au aspect de măguri, cu înălţime mai mare, cum este Dealul
Homat de 838 m.
 b. Depresiunile marginale sudice
Sunt următoarele:
-Depresiunea Făgăraş,
-Depresiunea Sibiu,
- Depresiunea Sălişte şi
-Depresiunea Apold.
Localizare geografică: se desfăşoară de la Munţii
Perşani în est până la Culoarul Mureşului în vest.
În partea sudică sunt dominate de versanţii cu
pantă mare ai Munţilor Făgăraş şi Cândrel, iar în
partea nordică, limita este marcată de diferenţele de
nivel ale crestelor prin care se termină Podişul
Hârtibaciului şi Pod. Secaşelor.
c. Depresiunile şi dealurile marginale din vest
Sunt localizate pe latura vestică a
Depresiunii colinare a Transilvaniei, la
contactul cu Munţii Apuseni.
Diferenţierea lor s-a făcut la sfârşitul
pliocenului şi începutul cuaternarului prin
adâncirea Mureşului, care a creat un culoar
extins al afluenţilor Someşului şi Arieşului, ce
au creat bazinete depresionare de contact.
 Relieful este variat, prezentând trena
glacisurilor de sub munte, terase şi lunci bine
dezvoltate în văile mai mari şi dealuri sau
martori de eroziune din podişul iniţial.
La relieful major se adaugă şi relieful minor
al alunecărilor de teren sau sisteme de cueste
create de văile subsecvente.
Prezintă un climat de adăpost în care se
simt şi influenţe de foehn.
Pădurile ocupă suprafeţe însemnate pe
dealurile mai înalte şi la contactul cu muntele.
 Aşezările sunt bine dezvoltate întrucât depresiunile se înşiră
în lungul unor axe de legătură foarte vechi pe văile Mureşului,
Crişului Repede, Almăşului şi Agrijului.
Polarizarea lor a fost determinată şi de condiţiile naturale
favorabile unei economii agricole variate.
Satele de la contactul cu muntele sunt mici şi au profil
economic silvo-pastoral; cele de pe glacisurile piemontane şi
terasele din depresiuni sunt sate mijlocii şi mari, cu economie
agricolă complexă la care se adaugă unele servicii, activităţi
miniere sau unităţi de industrie alimentară.
Se disting patru subunităţi:
♦ Culoarul Alba Iulia-Turda
♦ Dealurile Feleacului
♦ Depresiunea Huedin
♦ Depresiunea Almaş-Agrij
 2. PODIŞUL SOMEŞAN
Reprezintă compartimentul de nord, nord-vest al
Depresiunii colinare a Transilvaniei, cel mai extins şi cel mai
complex din punct de vedere morfostructural.
Podişul Someşan corespunde conceptului de podiş,
deoarece se dezvoltă pe o cuvertură de sedimentar,
dominant monoclinală cu structuri anticlinale şi sinclinale
slab conturate.
Se desfăşoară de la poalele Munţilor Gilău în sud până la
contactul cu Dealurile de Vest în partea nord-vestică şi
Depresiunea Almaş-Agrij în sud-vest; în nord este delimitat
de Culmea Brezei şi de o suită de bazinete depresionare
dezvoltate la poalele Munţilor Ţibleşului.
În partea estică limita este clară fiind formată de
culoarele văilor Someşul Mic şi Someşul Mare.
 Sub raport geologic, Podişul Someşan are un fundament
cristalin fragmentat în blocuri, afundate diferit pe verticală,
dar nu la adâncimi mari, peste care s-a aşternut cuvertura
sedimentară alcătuită din calcare, tufuri vulcanice, gresii şi
conglomerate, argile, marne.
Climatul este moderat de dealuri, cu temperaturi medii
anuale de 7-8°C şi precipitaţii de 600-800 mm.
În aceste condiţii s-au dezvoltat păduri de fag şi gorun sub
care au evoluat argiluvisoluri, local cambisoluri şi rendzie.
Aşezările omeneşti sunt concentrate pe văi, în majoritate sate
mici şi mijlocii cu economie silvo-pastorală, iar cele mai mari
amplasate pe terasele văilor mari cu caracter complex: cultura
cerealelor, pomicultura, creşterea animalelor, unele activităţi
industriale legate de extragerea cărbunelui, rocilor de
construcţie, valorificarea lemnului.
 Căile de comunicaţie urmăresc văile
Someşului Mic şi Mare. Altele urmăresc şi văile
secundare afluente Someşului pentru a facilita
alte legături de comunicaţie între aşezări.
În cadrul Podişului Someşan se disting
următoarele subunităţi:
1. Podişul Boiului, Dealurile Ciceului şi
Dealurile Năsăudului la nord de Someş;
2.Dealurile Clujului, Dealurile Dejului şi
Dealurile Gârbăului la sud de Someş.
• 
 3. CÂMPIA TRANSILVANIEI
Ocupă partea centrală a Depresiunii Colinare
a Transilvaniei.
În partea de nord şi nord-vest este delimitată
de Someşul Mare şi respectiv de Someşul Mic
unite la Dej.
În sud este limitată de valea Mureşului;
În est de valea Şieului (afluent al Someşului
Mare);
În sud-vest culoarul Arieşului şi alte văi mai
mici care delimitează Câmpia Transilvaniei faţă
de Dealurile Feleacului.
 Originea denumirii de Câmpia Transilvaniei este de
natură populară şi este legată de caracterul preponderent
agricol al regiunii.
Vechimea şi continuitatea neîntreruptă a activităţilor
umane încă din perioada geto-dacă şi modul de utilizare a
terenului au definit o câmpie, fapt ce se reflectă şi în
toponimia mai multor aşezări rurale.
În realitate, această regiune reprezintă un relief deluros,
format din depozite sedimentare groase (3000-4000 m), care
acoperă un fundament cristalino-mezozoic sculptat
neuniform.
Acestea sunt alcătuite din tufuri, gresii, argile, nisipuri,
care apar boltite în partea centrală sub formă de domuri care
se prelungesc până în sud, aproape de valea Mureşului, iar
în nord şi vest sunt dispuse în cute diapire (Turda, Cojocna,
Sic etc.), unde apar sâmburii de sare.
 Cu toată uniformitate aparentă a
peisajului din Câmpia Transilvaniei,
caracteristicile fizico-geografice se
nunanţează diferit:
- în timp ce în partea nordică şi nord-
estică apare o regiune deluroasă mai
impunătoare, cu cele mai înalte dealuri, cu
pante abrupte
- în partea sudică ce gravitează spre
Mureş, interfluviile deluroase cu altitudini
moderate (400-500 m), versanţii cu pante
mai line.
 Acestor diferenţieri de relief li se adaugă şi
deosebiri legate de densitatea populaţiei,
mărimea şi structura aşezărilor şi modul de
utilizare a terenurilor, precum şi direcţiile de
convergenţă spre cele două culoare diferite: -
Someş spre partea nordică şi
- Mureş spre cea sudică.
În acest sens, opinia majorităţii geografilor au
subdivizat Câmpia Transilvaniei în două marii
subregiuni sau subdiviziuni:
1. Câmpia Someşeană în nord şi
2. Câmpia Mureşană în sud.
 4. PODIŞUL TÂRNAVELOR
Reprezintă cea mai extinsă unitate
deluroasă din marea Depresiune Colinară a
Transilvaniei, delimitată de valea Mureşului
în nord şi culoarul depresiunilor marginale
în est, sud şi vest;
Marcajul de limită este dat de
diferenţele de nivel de peste 100 m între
dealuri şi şirul depresionar.
 Relieful cu caracter de podiş este format din
interfluvii majore cu orientare de la est, unde sunt şi
înălţimile mai mari, de peste 650 m.
Către vest, înălţimile sunt mai reduse, la 350-400
m. Sunt separate de văi largi cu aceeaşi orientare
est-vest, cu spaţii favorabile dezvoltării aşezărilor
omeneşti, agriculturii, industriei şi căilor de
comunicaţie, funcţionând ca adevărate zone
polarizatoare pentru dealurile înconjurătoare.
Procesele de versant sunt date de alunecări de
teren şi forme de eroziune torenţială, în diferite grade
de evoluţie.
 Climatul este de deal şi podiş cu influenţe mai calde
în vest şi sud, media 8-9°C, datorită dezvoltării
influenţelor foehnale, cu temperaturi mai scăzute cu 1-
1,5°C în est şi umiditate mai mare.
Hidrografia este formată din râuri mari, afluente
Mureşului cu direcţia est-vest: Târnava Mică, Târnava
Mare, unite la Blaj, Hârtibaciul (afluent al Cibinului) cu
direcţia spre sud, spre Olt şi alte râuri mai mici
autohtone care amplifică procesele geomorfologice şi,
de cele mai multe ori, în timpul verii seacă.
Vegetaţia este formată din păduri de cvercinee care
ocupă suprafeţe mai mari în est, iar în ariile joase
depresionare sunt mai frecvente păşuni, fâneţe şi
terenuri de cultură.
 Populaţia şi aşezările omeneşti este atestată
din vechime, pe baza mărturiilor arheologice
(paleolitic, neolitic, epocile dacică şi daco-
romană etc.), până în zilele noastre.
În secolul XII-XIII au fost colonizaţi saşii, iar în
secolul XIII sunt atestate documentar
majoritatea aşezărilor rurale, unele devenind
târguri, oraşe, cetăţi.
În prezent sunt 10 oraşe concentrate în lungul
Mureşului şi Târnavelor.
 Economia este diversificată, de tip
agricol şi agroindustrial în aşezările rurale
şi bazată pe industrie şi alte activităţi de
servicii în oraşe.
În lungul văilor principale, Mureşul,
Târnavele şi Hârtibaciul sunt principalele
căi de comunicaţie care se racordează cu
reţeaua din culoare depresionare
peritransilvane.
 În Podişul Târnavelor se diferenţiază trei
subunităţi:
a. Dealurile Târnavei Mici

b. Podişul Hârtibaciului

c. Podişul Secaşelor