Mecanisme simple utilizate în

viața cotidiană pentru

soluționarea diferitor probleme
REALIZAT:ZAPOROJANU DANIEL CL A 7-A”B”
 Mașinile simple
O mașină simplă este un dispozitiv mecanic care schimbă direcția sau mărimea unei forțe.[2] În general, ele pot fi definite ca cele mai simple mecanisme care folosesc
avantajul mecanic(en) pentru a multiplica forța.[3] În mod obișnuit termenul se referă la șase mașini simple clasice, definite astfel de oamenii de știință din Renaștere:
[4]
pârghia
roata
scripetele
planul înclinat
pana
șurubul(en)
La o mașină simplă se folosește o singură forță activă pentru a efectua lucru mecanic în depășirea unei forțe de rezistență. Fără a lua în considerare pierderile prin
frecare, lucrul mecanic efectuat asupra forței rezistente este egal cu cel efectuat de forța activă. Dispozitivul poate mări forța aplicată cu prețul reducerii proporționale a
deplasării sarcinii rezistente. Raportul dintre forța aplicată (egală și de sens contrar cu cea rezistentă) și forța activă se numește avantaj mecanic.
Mașinile simple pot fi considerate părți elementare din care sunt formate mașini mai complicate (numite uneori „mașini compuse” [5][6]).[3][7] De exemplu, în
mecanismul unei biciclete de folosesc roți, pârghii și scripeți.[8][9] Avantajul mecanic al unei mașini compuse este produsul avantajelor mașinilor simple care o
compun.
Deși ele continuă să fie foarte importante în mecanică și științele aplicate, mecanica modernă a depășit concepția că mașinile simple ar fi părțile elementare din care
sunt formate toate mecanismele, concepție care în Renaștere a dus la o dezvoltare neoclasică a textelor despre tehnologie ale vechilor greci. Marea varietate și
complexitate a mecanismelor din perioada revoluției ndustriale nu poate fi descrisă doar de aceste șase tipuri. Ca urmare, unii autori postrenascentiști au întocmit liste
mai cuprinzătoare de „mașini simple”, adesea numindu-le mașini de bază,[8] mașini compuse,[5] sau elemente de mașini pentru a le distinge de cele clasice enumerate
anterior. Spre sfâșitul secolului al XIX-lea Franz Reuleaux[10] a identificat sute de elemente de mașini, pe care le-a numit mașini simple. Modele ale acestor
dispozitive se pot vedea pe situl web KMODDL al Universității Cornell.[11]
 Istoria
Noțiunea de mașină simplă provine de la filosoful grec Arhimede din secolul al III-lea î.Hr., care a studiat mașinile simple
(numite apoi arhimedice): pârghia, scripetele și șurubul.[3][12] El a descoperit principiul avantajului mecanic al pârghiei.
[13] Faimoasa expresie a lui Arhimede cu privire la pârghie: „Dați-mi un punct de sprijin, și vă voi ridica Pământul”
(greacă δῶς μοι πᾶ στῶ καὶ τὰν γᾶν κινάσω)[14] exprimă convingerea lui că nu există limită pentru amplificarea forței
prin avantajul mecanic. Ulterior filozofii greci au definit cinci mașini simple (fără planul înclinat) și au reușit să calculeze
aproximativ avantajul lor mecanic.[6] De exemplu Heron din Alexandria (c. 10–70 d.Hr.) în lucrarea Mecanica enumeră
cinci mecanisme care „pot mișca sarcina”: pârghia, troliul, scripetele, pana, și șurubul[12] și descrie modul lor de
construcție și utilizare.[15] Totuși, cunoștințele grecilor se limitau la statica mașinilor simple, echilibrul forțelor și nu
cuprindea dinamica, legătura dintre forță și distanță și noțiunea de lucru mecanic.
În timpul Renașterii dinamica „puterii mecanice”, cum erau denumite mașinile simple, a început să fie studiată din
perspectiva a cât poate fi ridicată o sarcină și ce forță este necesară, ducând spre conceptul de lucru mecanic. În 1586
inginerul flamand Simon Stevin a definit avantajul mecanic al planului înclinat și l-a inclus în categoria mașinilor simple.
Teoria dinamicii mașinilor simple a fost elaborată de savantul italian Galileo Galilei în 1600 în Le Meccaniche
(Mecanica), în care a arătat și subliniat similaritățile matematice ale mașinilor.[16][17] El a fost primul care a înțeles că
mașinile simple nu creează energia, ci doar o transformă.[16]
Legile clasice ale frecării în mașini au fost descoperite de Leonardo da Vinci (1452–1519), dar au rămas în notițele sale,
nepublicate. Ele au fost redescoperite de Guillaume Amontons (1699) și au fost dezvoltate de Charles-Augustin de
Coulomb (1785).[18]
 Mașini
autoblocante
În unele mașini simple, dacă forța sarcinii Fies aplicată mașinii este suficient de mare față de forța la intrare Fin,
mașina se va mișca înapoi, iar sarcina va efectua lucru mecanic asupra forței de intrare.[25] Ca urmare aceste
mașini pot fi folosite în ambele direcții, cu forța activă aplicată într-un punct sau în altul. Se spune că mașinile
sunt „reversibile”. Dacă în acest mașini forțele de frecare sunt suficient de mari, forțele date de sarcină nu vor
putea mișca mașina înapoi chiar dacă forța la intrare este nulă. Se spune despre mașină că este „autoblocantă”.
[25] Aceste mașini pot fi puse în mișcare doar de forța de intrare, iar când aceasta încetează rămân nemișcate,
„blocate” de frecare în orice poziție.

Autoblocarea apare în special la mașinile care au mari suprafețe de alunecare între părțile în mișcare: șurubul,
planul înclinat și pana:

Exemplul cel mai cunoscut este șurubul. La cele mai multe șuruburi aplicarea unui cuplu le face să se rotească,
deplasând sarcina liniar, dar nicio forță axială aplicată șurubului nu-l poate face să se rotească, înainte sau înapoi.

Pe un plan înclinat, o sarcină poate fi împinsă pe plan în sus, dar dacă planul nu este prea abrupt și frecarea dintre
plan și sarcină este suficientă, când acțiunea forței active încetează sarcina va rămâne nemișcată și nu va aluneca
pe plan la vale, indiferent de greutatea ei.

O pană va fi înfiptă într-o bucată de lemn prin forța aplicată la capăt, de exemplu cu un baros, forțând părțile
laterale să se depărteze, dar forța de compresiune a lemnului nu va arunca pana afară, oricât de mare ar fi.
Faptul de o mașină va fi autoblocantă sau nu depinde de coeficientul de frecare și de avantajul mecanic al mașinii
ideale. Dacă coeficientul de frecare este mai mare decât avantajul, mașina se va autobloca.
 Pârghia
Pârghia este o bară rigidă care se poate roti în jurul unui punct fix numit punct de sprijin și asupra
căreia acționează trei forțe: forța care trebuie învinsă, numită forță rezistentă, forța cu ajutorul căreia
este învinsă forța rezistentă, numită forță activă și reacțiunea din punctul de sprijin. Deoarece punctul
de sprijin este fix, reacțiunea din el nu efectuează lucru mecanic, ca urmare deplasările sunt doar cele
ale punctelor de aplicație ale forțelor rezistentă și activă. Pârghia servește sau la amplificarea forței,
sau a deplasării.
O pârghie ideală (fără forță de frecare) este în condiție de echilibru atunci când momentul forței active
(față de punctul de sprijin) este egal și de sens opus cu momentul forței rezistente.
MF=MR
F•bF=R•bR
Brațul forței reprezintă lungimea perpendicularei dusă din punctul de sprijin (polul de rotație) pe
dreapta suport a forței.
Raportul forțelor este egal cu raportul invers al brațelor, dacă pârghia este în echilibru.

 Tipurile de parghii
De ordinul l : punctul de sprijin se află între punctele de
aplicație ale celor două forțe. Exemple: levierul, foarfecele,
balansoarul, brațul balanței
de ordinul II : punctul de aplicație al forței rezistente se află
între articulație și cel al forței active. Exemple: roaba, pedala
de frână, cleștele de spart nuci.
 De ordinul III : punctul de aplicație al forței active este
situat între cel al forței rezistente și punctul de sprijin.
Exemple: brațul uman.
 Scripetele
Un scripete este un mecanism simplu format dintr-o roată canelată
de-a lungul periferiei, care servește la schimbarea direcției unei
forțe și transmiterea ei prin intermediul unui cablu sau a unui lanț,
acesta rulând pe periferia ei.[1][2]
 Pana
O pană este o unealtă triunghiulară, un plan înclinat portabil și una
din cele șase mașini simple clasice. Poate fi folosită pentru a separa
două obiecte sau porțiuni dintr-un obiect sau la ridicarea sau fixarea
unui obiect. Funcționează prin convertirea unei forțe aplicate părții
bonte în forțe perpendiculare aplicate suprafețelor înclinate.
Avantajul mecanic al unei pene este dat de raportul dintre lungimea
pantei sale și lățimea sa.[1][2] Deși o pană scurtă cu un unghi mare
poate realiza o sarcină mai rapid, aceasta are nevoie de mai multă
forță decât o pană mai lungă dar mai ascuțită.
 Roata
O roată este un dispozitiv circular cu spițe sau plin care poate fi rotit în jurul
propriei sale axe. Roata poate transmite o forță prin efectuarea de lucru mecanic,
caz în care ia naștere mărimea fizică numită moment cinetic, ambele fiind forme
(teoretice) de transmitere a energiei mecanice. Un ansamblu mecanic format dintr-
o roată și un ax solidar acesteia se pot roti cu pierderi mai mici datorate frecării,
favorizând și ușurând totodată mișcarea liniară prin trecerea acesteia într-una
circulară. Exemplele cele mai comune se găsesc la vehiculele destinate
transporturilor pe uscat. De asemeni roata are, ca organ de mașină, o largă utilizare
in construcția mecanismelor și utilajelor mecanice. Termenul „roată” poate fi
folosit și în sens mult mai general, fiind dat la diferite obiecte care se pot roti sau
care doar au formă circulară, de roată.
Planul inclinat
Planul înclinat este în mecanică o suprafață plană care formează un anumit
unghi cu orizontala. Acesta este utilizat la ridicarea maselor (obiectelor grele) la
o anumită înălțime folosindu-se o forță mai mică decât în cazul ridicării lor pe
direcție verticală. Totuși trebuie menționat, că lucrul mecanic efectuat nu devine
mai mic, deși rămâne neschimbat. Planul înclinat aparține în teoria mecanicii de
categoria „mașini simple”, la fel ca pârghia, scripetele sau șurubul. Aplicații
curente ale planului înclinat sunt serpentinele de drumuri din munți pentru
urcarea și coborârea vehiculelor, sau șurubul – ca un cilindru cu un plan înclinat
prăguit și înfășurat elicoidal în jurul său.
Planul înclinat este planul care cu orizontala formează un unghi ascuțit.
 Șurub
Un șurub este un mecanism care transformă mișcarea de rotație în mișcare liniară, și
cuplul (forța de rotație) într-o forță liniară.[1] Este una din cele șase mașini simple din
mecanica clasică. Cea mai comună formă este formată dintr-un ax cilindric cu adâncituri
elicoidale ce formează filetul[2][3] Șurubul trece printr-o gaură dintr-un alt obiect, cu
filet în interiorul găurii, care se potrivesc cu filetul șurubului. Atunci când axul
șurubului este rotit față de filetul staționar, șurubul se mișcă de-a lungul axei sale relativ
la mediu înconjurător; de exemplu rotirea unui șurub face ca acesta să intre în lemn. În
mecanismele cu șurub, fie corpul șurubului se poate roti prin intermediul unui orificiu
filetat într-un obiect staționar, fie un alt obiect filetat, cum ar fi o piuliță, se poate roti în
jurul șurubului static.[4][5] Din punct de vedere geometric, un șurub poate fi privit ca
un plan înclinat îngust înfășurat în jurul unui cilindru.[1]