O mașină simplă este un dispozitiv mecanic care schimbă direcția sau mărimea unei

forțe.[2] În general, ele pot fi definite ca cele mai simple mecanisme care
folosesc avantajul mecanic(en) pentru a multiplica forța.[3] În mod obișnuit
termenul se referă la șase mașini simple clasice, definite astfel de oamenii de
știință din Renaștere:[4]

pârghia
roata
scripetele
planul înclinat
pana
șurubul(en)
La o mașină simplă se folosește o singură forță activă pentru a efectua lucru
mecanic în depășirea unei forțe de rezistență. Fără a lua în considerare pierderile
prin frecare, lucrul mecanic efectuat asupra forței rezistente este egal cu cel
efectuat de forța activă. Dispozitivul poate mări forța aplicată cu prețul
reducerii proporționale a deplasării sarcinii rezistente. Raportul dintre forța
aplicată (egală și de sens contrar cu cea rezistentă) și forța activă se numește
avantaj mecanic.

Mașinile simple pot fi considerate părți elementare din care sunt formate mașini
mai complicate (numite uneori „mașini compuse” [5][6]).[3][7] De exemplu, în
mecanismul unei biciclete de folosesc roți, pârghii și scripeți.[8][9] Avantajul
mecanic al unei mașini compuse este produsul avantajelor mașinilor simple care o
compun.

Deși ele continuă să fie foarte importante în mecanică și științele aplicate,

mecanica modernă a depășit concepția că mașinile simple ar fi părțile elementare
din care sunt formate toate mecanismele, concepție care în Renaștere a dus la o
dezvoltare neoclasică a textelor despre tehnologie ale vechilor greci. Marea
varietate și complexitate a mecanismelor din perioada revoluției ndustriale nu
poate fi descrisă doar de aceste șase tipuri. Ca urmare, unii autori
postrenascentiști au întocmit liste mai cuprinzătoare de „mașini simple”, adesea
numindu-le mașini de bază,[8] mașini compuse,[5] sau elemente de mașini pentru a le
distinge de cele clasice enumerate anterior. Spre sfâșitul secolului al XIX-lea
Franz Reuleaux[10] a identificat sute de elemente de mașini, pe care le-a numit
mașini simple. Modele ale acestor dispozitive se pot vedea pe situl web KMODDL al
Universității Cornell.[11]

Istoric
Noțiunea de mașină simplă provine de la filosoful grec Arhimede din secolul al III-
lea î.Hr., care a studiat mașinile simple (numite apoi arhimedice): pârghia,
scripetele și șurubul.[3][12] El a descoperit principiul avantajului mecanic al
pârghiei.[13] Faimoasa expresie a lui Arhimede cu privire la pârghie: „Dați-mi un
punct de sprijin, și vă voi ridica Pământul” (greacă δῶς μοι πᾶ στῶ καὶ τὰν γᾶν
κινάσω)[14] exprimă convingerea lui că nu există limită pentru amplificarea forței
prin avantajul mecanic. Ulterior filozofii greci au definit cinci mașini simple
(fără planul înclinat) și au reușit să calculeze aproximativ avantajul lor mecanic.
[6] De exemplu Heron din Alexandria (c. 10–70 d.Hr.) în lucrarea Mecanica enumeră
cinci mecanisme care „pot mișca sarcina”: pârghia, troliul, scripetele, pana, și
șurubul[12] și descrie modul lor de construcție și utilizare.[15] Totuși,
cunoștințele grecilor se limitau la statica mașinilor simple, echilibrul forțelor
și nu cuprindea dinamica, legătura dintre forță și distanță și noțiunea de lucru
mecanic.

În timpul Renașterii dinamica „puterii mecanice”, cum erau denumite mașinile

simple, a început să fie studiată din perspectiva a cât poate fi ridicată o sarcină
și ce forță este necesară, ducând spre conceptul de lucru mecanic. În 1586
inginerul flamand Simon Stevin a definit avantajul mecanic al planului înclinat și
l-a inclus în categoria mașinilor simple. Teoria dinamicii mașinilor simple a fost
elaborată de savantul italian Galileo Galilei în 1600 în Le Meccaniche (Mecanica),
în care a arătat și subliniat similaritățile matematice ale mașinilor.[16][17] El a
fost primul care a înțeles că mașinile simple nu creează energia, ci doar o
transformă.[16]

Legile clasice ale frecării în mașini au fost descoperite de Leonardo da Vinci

(1452–1519), dar au rămas în notițele sale, nepublicate. Ele au fost redescoperite
de Guillaume Amontons (1699) și au fost dezvoltate de Charles-Augustin de Coulomb
(1785).[18]

Funcționarea în absența frecării

Deși fiecare mașină lucrează mecanic în mod diferit, din punct de vedere matematic
sunt similare.[19] În toate mașinile forța activă {\displaystyle F_{a}\,}{\
displaystyle F_{a}\,} este aplicată într-un punct și efectuează lucru mecanic
deplasând sarcina (forța rezistentă) {\displaystyle F_{r}\,}{\displaystyle F_{r}\,}
în alt punct.[20] deși unele mașini doar schimbă direcția forței, ca scripetele
fix, cele mai multe mașini amplifică forța cu o valoare, avantajul mecanic:{\
displaystyle A=F_{r}/F_{a}\,}{\displaystyle A=F_{r}/F_{a}\,} care poate fi calculat
din geometria mașinii și din frecare.

Mașinile simple nu conțin surse de energie,[21] ca urmare nu pot efectua un lucru

mecanic mai mare decât cel al forței active.[20] O mașină simplă fără frecare și
fără deformații elastice este numită mașină ideală.[22][23][24] Datorită
conservării energiei, într-o mașină simplă ideală puterea de la ieșire (rezistentă)
{\displaystyle P_{ies}\,}{\displaystyle P_{ies}\,} este în orice moment egală cu
puterea de la intrare (activă) {\displaystyle P_{in}\,}{\displaystyle P_{in}\,}