FILOSOFIA GREACĂ

Conf.univ.dr.
Iulian MOGA
TERMENUL FILOSOFIE
CEI ȘAPTE ÎNȚELEPȚI
(DIOGENES LAERTIOS, I, 12)
CEI ȘAPTE ÎNȚELEPȚI
(DIOGENES LAERTIOS, I, 40)
CEI ȘAPTE ÎNȚELEPȚI
(PLATON, PROTAGORAS, 343A)
 CEI ȘAPTE ÎNȚELEPȚI
(PLUTARH, DESPRE E DE LA DELPHI, 3)

După ce Ammonios rosti aceste vorbe, Lamprias, fratele meu, grăi aşa: Oricum, noi am primit deja o
lămurire, simplă şi concisă. Pe cât se spune, acei înţelepţi, numiţi de unii şi «sofişti», au fost de fapt în
număr de cinci, anume: Chilon, Thales, Solon, Bias din Priene şi Pittacos, iar ceva mai târziu li s-au
alăturat Cleobulos, tiranul din Lindos, (E) apoi Periandros, tiranul din Corint. Ultimii doi nu erau însă
înzestraţi nici cu virtute, nici cu înţelepciune. Datorită puterii ce-o aveau, graţie prietenilor şi peşcheşurilor
împărţite încolo şi încoace, ei au reuşit să spulbere orice opinie defavorabilă lor, izbutind până la urmă
să-şi însuşească pe nedrept şi renumele de înţelepţi [sophos]; au încropit şi au răspândit şi ei la rândul lor
vorbe de duh şi câteva maxime asemănătoare cu ale celor cinci. Aceştia însă s-au supărat foc. Totuşi, n-
au avut curajul să se pună cu asemenea oameni plini de o cumplită trufie, cum erau tiranii, şi nici să-şi
atragă ura unor oameni atât de influenţi prin înfruntare făţişă pentru obţinerea acestui titlu de onoare. (F)
Aşa că s-au adunat aici laolaltă şi au consacrat împreună ca ofrandă acea literă care în alfabet ocupă
locul al cincilea şi slujeşte notării cifrei 5. Ceea ce era totuna cu a vădi, luându-l pe Zeu ca martor, că ei
[înţelepţii] nu erau decât cinci şi că nu aveau nici o treabă cu vreun al şaselea sau al şaptelea. Pentru a te
convinge de această explicaţie, n-ai decât să-i auzi pe slujitorii Sanctuarului – E-ului de aur, ei îi spun «E-ul
Liviei», pentru că e prinosul adus de Livia, soţia lui Augustus, şi E-ului din bronz îi zic «E-ul atenienilor».
(386) Insă primul şi cel mai vechi E, care este cioplit din lemn, poartă până şi astăzi numele de «E-ul
înţelepţilor». Prin urmare, nu este ofranda vreunui singur înţelept, ci ofrandă comună a celor cinci.
 CEI ȘAPTE ÎNȚELEPȚI.
KLEOBOULOS DIN LYNDOS
(STOBAIOS, III, 1-172)
CEI ȘAPTE ÎNȚELEPȚI.
SOLON DIN ATENA
 CEI ȘAPTE ÎNȚELEPȚI.
CHILON LACEDEMONIANUL
CEI ȘAPTE ÎNȚELEPȚI.
THALES DIN MILET
CEI ȘAPTE ÎNȚELEPȚI.
PITTAKOS DIN LESBOS
CEI ȘAPTE ÎNȚELEPȚI.
BIAS DIN PRIENE
 CEI ȘAPTE ÎNȚELEPȚI.
PERIANDRU DIN CORINT
 ÎNCEPUTURILE FILOSOFIEI.
SUCCESIUNEA ȘCOLILOR FILOSOFICE
(DIOGENES LAERTIOS, I, 14-15)
Perioada
arhaică
 ȘCOALA MILESIANĂ

Întemeietor: Thales din Milet (640-562 î.Hr.)

Reprezentanți: Anaximandru, Anaximene
Doctrina promovată: Au fost primii care au încercat o explicare rațională a lumii
sensibile. Au propus, în problema structurii materiei și a arhitecturii universului, ipoteze
desprinse din ce în ce mai mult de ficțiunile mitologiei. Principalele subiecte pe care le-
au abordat au fost cele legate de natura lucrurilor, originea materiei, transformările
acesteia, elementele ei ultime, forma universului și legile care îl guvernează. Întrucât
domeniul lor principal de studiu l-a constituit investigarea naturii (physis), a principiului
prim care guvernează lumea (kosmos), a adevărului absolut și a esenței lumii, ei au
mai fost denumiți naturaliști, fiziologi sau fizicieni. În problema transformărilor
materiei, ei afirmă că lumea pe care ne-o înfățișează simțurile nu are nimic stabil sau
permanent. Nimic din această lume nu este indestructibil: corpurile se modifică, iar
elementele care le compun par să sufere adevărate transmutații.
 ȘCOALA MILESIANĂ

Thales din Milet, probabil fenician sau carian de origine, este cel dintâi care a
susținut ideea nemuririi sufletului. Doctrina lui, spune Diogene Laertios (I, 27) era
aceea că apa este începutul tuturor lucrurilor și că lumea este însuflețită și plină de
zei. Lui îi aparține cugetarea „Cunoaște-te pe tine însuți”. Tot el ar fi afirmat că
divinitatea ar fi cea mai veche, este nenăscută și a dat naștere universului. El a fost
primul care a afirmat că Luna este luminată de Soare. În privința structurării
cosmosului el a arătat că acesta are forma unei bule de aer emisferice, încojurat în
toate părțile și purtat de ape. Suprafața concavă a acestei bule este cerul, suprafața
plană este Pământul nostru, care are forma unui cilindru plat. Aștrii plutesc pe apele
superioare, hrănindu-și văpăile din exhalațiile acestora. Mișcările aștrilor se supun unor
legi care rămân ascunse, dar care sunt totuși legi, fiindcă aceste legi sunt regulate și
previzibile. Pământul este purtat de apele inferioare, ceea ce explică perturbările din
sol și din atmosferă: cutremurele de pământ, erupțiile, vânturile etc.
ȘCOALA MILESIANĂ
ȘCOALA MILESIANĂ
ȘCOALA MILESIANĂ
 ȘCOALA MILESIANĂ

Anaximandru (610-547 î.Hr.), la fel ca și Thales, recunoaște un singur element

material prim, numit de el apeiron, o substanță inițială și generatoare infinită: „susține
că elementul primar și cauza materială a lucrurilor era apeiron-ul” (Teofrast). În sânul ei
se formea ză lumea, sau mai degrabă lumile. Ea se întinde fără limită, dincolo de ceea
ce noi numim univers: „principiul primar este veșnic și el înconjoară toate lumile”.
Termenul apeiron se poate traduce atât prin „infinitul”, „indefinitul”, „nelimitatul”, cât și
prin „indeterminatul” sau „oarecarele”. Apeiron-ul conține toate elementele. În el sunt
amestecate și îngemănate toate corpurile. El este izvorul a tot ceea ce există, fiindcă
lumile se nasc prin structurarea acestui infinit amorf. În privința organizării universului,
sistemul imaginat de Anaximandru este unul dintre cele mai curioase: aștrii sunt inele
goale în interior, alcătuite din aer opac și pline cu un foc interior. Aceste inele imense
înconjoară Pământul. Discul aparent al Soarelui, ca și cel al Lunii, precum și punctele
strălucitoare reprezentate de ceilalți aștri, corespund unor orificii practicate în aceste
inele. Inelul Soarelui este cel mai înalt, adică este cel mai îndepărtat de Pământ;
inelele stelelor fixe sunt în regiunea cea mai de jos.
 ȘCOALA MILESIANĂ

Anaximandru vorbește despre înclinația inelului Soarelui și a inelului Lunii

față de ecliptică (orbita aparentă descisă de Soare pe timp de un an), însă nu se poate
spune că el a descoperit acest lucru, fenomentul fiind cunoscut de mai multă vreme în
Asia. El arată că Pământul nu se sprijină pe nimic, ci se ține suspendat în aer.
Universul descris nu este singurul care există. O data cu Anaximandru apare așadar
exprimată ideea pluralitătii lumilor. Apeiron-ul care înconjoară universul poate
cuprinde, în infinitatea lui, un număr nesfârșit de alte lumi. Opinia în cauză va fi
preluată și de atomiști, dat și de unii dintre pitagoreici.
ȘCOALA MILESIANĂ
 ȘCOALA MILESIANĂ

Deși substanța infinită și amorfă este denumită uneori și de către Anaximene

(550-480 î.Hr.) apeiron, ca și de către Anaximandru, termenul acesta este considerat
doar o denumire convențională, un epitet. Pseudo-Plutarh ne spune că el recunoaște
aerul ca principiu universal: „Acest aer este generic nedeterminat, dar devine
determinat prin calitățile pe care le dobândește”. În cazul lui Anaximene, avem de-a
face cu un progres de metodă în privința descrierii și explicării fenomenelor întâlnite în
natură. Unitatea materiei este afirmată mai clar. El revine însă la concepția despre
Pământul aplatizat specifică lui Thales, abandonând ideea curburii terestre: „Pământul
este plat și purtat de aer; de asemenea, Soarele, Luna și ceilalți aștri, fiind toți de foc,
sunt purtați de aer din cauza formei lor plate. Aștrii s-au născut din pământ, fiindcă
umezeala pământului s-a ridicat în sus și rărindu-se a devenit foc, iar focul înălțându-se
s-au constituit aștrii” (Hippolytos, Respingeri, I, 7).
ȘCOALA MILESIANĂ
 XENOFAN DIN COLOFON

Unul dintre meritele lui Xenofan este acela că a dedus din teoriile milesienilor
toate consecințele logice pe care acestea le implicau în plan religios. Noțiunea de
substanță primordială îl conduce la concepția despre Unicul abstract, Unicul absolut,
care nu mai este raportat doar la latura sensibilă, ci transcende sensibilul printr-un efort
al rațiunii. Parmenide i-a fost unul dintre cei mai de seamă discipoli pe vremea când
ținea prelegeri la Eleea (Diogenes Laertios, IX, 18). Unicul umple universul și se
confundă cu acesta și cu Divinitatea. El conține multiplul și îi transcende opozițiile. În
felul acesta s-ar explica concomitent imuabilitatea existenței și succesiunea
aparențelor, eternitatea lumii și devenirea acesteia. Doctrina formulată de Xenofan
deschide calea pitagorismului și a cosmologiilor bazate pe ideea de multiplu și opoziția
acestora, iar pe de altă parte, ideilor eleaților. Dacă luăm în calcul că noțiunea de Unic
se regăsește și la Parmenide înțelegem de ce Platon și Aristotel îl consideră pe Xenofan
întemeietorul școlii din Elea, legând astfel această din urmă școală de gândire de
tradițiile ioniene.
 XENOFAN DIN COLOFON

Fr. 23: „Unul este Zeul, cel mai mare dintre oameni și zei, în
niciun fel asemenea lor, nici la trup, nici la minte.”

Fr. 24: „Întreg vede, întreg gândește, întreg aude.”

Fr. 34: „Adevărul sigur niciun om nu l-a văzut și nici nu va fi

vreodată vreun om care să știe [prin experiență directă] despre
zei și despre toate pe care eu le pomenesc, căci și de ar reuși
cineva să spună ce este adevărat, chiar și așa el însuși nu l-ar
cunoaște, căci tuturor le e dată opinia.”
XENOFAN DIN COLOFON
 ȘCOALA PITAGOREICĂ

Întemeietor: Pitagora din Samos (580-500? î.Hr.)

Reprezentanți: Potrivit unei informații târzii din Biblioteca lui Phrotios (249, 438 B21 și
urm.), discipolii direcți ai lui Pitagora au fost numiți pitagorici(eni), succesorii lor pitagorei,
iar pitagoriști erau cei care imitau viața pitagorică fiind exoterici.
Doctrina promovată: În ce privește latura fizică, marea originalitate a pitagorismului rezidă
în importanța fudamentală acordată opozitiilor. Pitagorismul respinge orice soluție monistă
și oferă primul exemplu de teorie dualistă explicită. Dintre cele zece „opoziții” pitagoreice,
cinci sunt de natură matematică (limitat-nelimitat, impar-par, unu-multiplu, drept-curb,
pătrat-nepătrat). Astfel, pluralitatea este inclusă în principiul existenței și conturează o fizică
în care numărul devine arche, model al lucrurilor. Această concepție, împreună cu preferința
vechii aritmetici pitagoreice pentru numărul discret și cantitățile discontinue a făcut să se
presupună că acestui „atomism” matematic îi corespundea un atomism fizic, o primă schiță
pe care școala din Abdera o va dezvolta în continuare. Aristotel arată că pitagoreicii
admiteau existența vidului care delimitează lucrurile, însă acesta nu are încă înfățișarea
vidului absolut din teoriile lui Democrit. El e asimilabil aerului și rămâne de natură materială.
 HERACLIT DIN EFES

Heraclit din Efes începe prin a combate teoriile înaintașilor și pe cele ale
contemporanilor, îndeosebi pe cele ale lui Hesiod, Pitagora și Xenofan. Este atașat liniei
milesiene de gândire, afirmând existența focului ca element primordial. Elementul
primar este cel mai mobil și cel mai schimbător: „Orice lucru se transformă în foc și
focul în toate celelalte lucruri” (Fr. 90). Fizica sa este una a contrariilor. Aparent, în
acest punct se înrudește cu fizica pitagoreicilor. Însă în acest caz elementele opuse nu
sunt complementare, ci ostile. Pentru el transformarea devine marea lege a unei lumi
în care nimic nu este stabil. Totul se transformă necontenit, nimic nu durează, afară de
schimbarea însăși. Lui îi aparțin maximele: „Nimeni nu se scaldă de două ori în același
râu”, „Moare focul, se naște aerul...”. Heraclit dă dovadă de dispreț față de celelalte
sisteme cosmogonice imaginate până la el. Aștrii sunt pentru el bazine scobite care
îndreaptă spre noi exhalațiile uscate care ard în ele. Ele se aprind când răsar și se sting
la apus. Soarele este altul în fiecare zi, la fel si Pământul și aștrii, ordonate după un
simț al măsurii și al ritmului. Într-o eternă devenire repetarea fenomenelor ascultă de
legi imuabile: „Soarele nu-și va depăși limitele căci Eriniile, ajutoarele dreptății, ar ști
să-l dezvăluie” (Fr. 94).
HERACLIT DIN EFES
HERACLIT DIN EFES
HERACLIT DIN EFES
HERACLIT DIN EFES
HERACLIT DIN EFES
 ȘCOALA ELEATĂ

Întemeietor: Parmenide
Reprezentanți: Zenon din Elea, Melissos
Doctrina promovată: Parmenide apare ca fiind strămoșul tuturor doctrinelor care opun
sensibilul inteligibilului, multiplul Unicului, precum și non-existența existenței.
Paradoxurile sau aporiile lor tind să dovedească imposibilitatea logică și a devenirii,
opunând astfel legii curgerii veșnice exprimate de Heraclit legea eternei imobilități.
Non-ființa este de neconceput din punct de vedere logic. Cât timp non-ființa începe să
fie concepută de gândire, de rațiune, ea există deja pentru gândire și rațiune: este
ființă. Ceea ce este ființă nu poate fi neființă. Din acest motiv nu există nici naștere, nici
distrugere. Esența este una imuabilă, veșnică; ea nu a fost creată și nici nu se va
distruge vreodată. Ceea ce noi vedem că se naște nu este realitatea lumii, ci sunt pur și
simplu fenomenele date de simțuri. Nu este ceva adevărat la modul absolut, ci doar o
iluzie. Adevărul este realitatea imuabilă și absolută, căci numai astfel îl poate concepe
rațiunea. Numai ceea ce este înțeles în mod logic există. Tot ceea ce există, există
pentru că este înțeles.
 ȘCOALA ELEATĂ

Înțeleasă este doar ființa, nu și non-ființa. De aceea schimbarea este logic

inexplicabilă; așadar nu există. Există doar ceea ce înțelege rațiunea. Existența și
înțelegerea se suprapun: „A fi și a gândi este unul și același lucru” (Fr. 3).
Pe eleați, ca filosofi ai Unicului, îi interesa puțin descrierea fenomenelor care
pentru ei erau doar o iluzie. Astronomia și fizica lor erau împrumutate în mare parte de
la pitagoreici. Ei admiteau că Pământul este de formă sferică și că este plasat în
centrul universului, menținându-se în echilibru pentru că „nu există niciun temei ca el
să ocupe o poziție și nu alta” (Aetius, III, 15). Impuse de „Divinitatea diriguitoare”,
mișcările cerești sunt, ca și la Heraclit, necesare.
ȘCOALA ELEATĂ
ȘCOALA ELEATĂ
Perioada
clasică
 SOCRATE

Filosof, profesor al lui Platon. Născut la Atena, Socrate era, ca şi tatăl său,
pietrar; în vremea lui Diogenes Laertios (cca 200 d.Hr.), câteva statui din Atena îi erau
atribuite. În dialogurile platonice, rolul lui Socrate ca învăţător este asemănat cu arta
moşitului. Socrate a murit la vârsta de 70 de ani, condamnat de către oraşul-stat al
Atenei pentru că ar fi introdus adorarea de noi zeităţi (adică nonconformism religios) şi
coruperea tineretului. În privinţa vieţii şi gândirii sale religioase există dovezi istorice
substanţiale, însă identitatea sa exactă rămâne încă neclară.
Potretele literare ale lui Socrate pot fi regăsite în Norii lui Aristofan, Apologia,
Symposion şi Memorabilia lui Xenofon şi dialogurile platonice, îndeosebi în Apologia şi
Phaedon. Aceste portrete numeroase din perspective diferite constituie o dovadă a
vieţii publice active duse de Socrate. Aristofan, care a scris în timpul vieţii lui Socrate îl
satirizează aspru ca pe unul care „trăieşte în nori” care îi învaţă pe ceilalţi sofismele şi
ateismul. Aristofan l-a asociat de asemenea pe Socrate cu spiritul decadent care a
determinat înfrângerea Atenei de către Sparta întrucât mulţi dintre prietenii şi discipolii
lui Socrate se considera că aveau o atitudine favorabilă Spartei.
 SOCRATE

Xenofon a scris la scurt timp după moartea lui Socrate în intenţia de a-i apăra
reputaţia şi arătând nedreptatea acuzaţiilor care i s-au adus. Xenofon l-a descris pe
Socrate în termeni atât de pioşi şi de tradiţionali, încât relatarea sa a putut constitui
punctul de plecare al acuzaţiilor formulate ulterior de creştini că Socrate credea în
superstiţii. Platon îl portretizează în dialoguri precum Menon şi Cratylos ca un căutător
intransigent al înţelepciunii şi virtuţii care utiliza în conversaţiile sale întrebările pentru
a descoperi contradicţiile şi falsele convingeri. Aceeaşi caracterizare poate fi dedusă şi
din anecdotele lui Xenofon. Relatările despre Socrate aparţinând altor discipoli de-ai
săi, precum Euclid, Criton, Glaucon şi Antistene nu au supravieţuit. Aprecierile creştine
timpurii au urmat cu precădere perspectiva platonică asupra lui Socrate. O excepţie
marcantă o constituie Clement din Alexandria (cca 160-215) care a sesizat diferenţele
de opinie între Platon şi Xenofon; el le-a armonizat şi a afirmat că Xenofon ar fi spus
mai mult dacă nu i-ar fi fost teamă de răzbunare. Clement face de asemenea referire la
portretul realizat de Timon Scepticul (cca 279 î.Hr.) lui Socrate în poemele sale satirice.
 SOCRATE

Descrierile lui Socrate în perioada elenistică erau diferite din punctul de

vedere al expresivităţii de relatările mai vechi. Fără îndoială că, în perioada elenistică,
Socrate era considerat cel mai bun exemplu de filosof. Filosofia specifică lui Socrate
era într-o anumită măsură prea apropiată de scepticismul lui Carneades (214-129 î.Hr.)
pentru a satisface apetitul intelectual al platonismului mijlociu pentru dogmă. Înainte
de a deveni creştinii interesaţi de opera lui Socrate, cei care au menţinut vie reputaţia
lui Socrate au fost mai degrabă stoicii decât platoniştii. Operele lui Plutarh şi Diogenes
Laertios îl înfăţişează pe Socrate ca un model demn de urmat dintr-o suită clasică de
virtuţi ale stoicilor sau cinicilor (de ex. demnitatea, moderaţia/cumpătarea, stăpânirea
de sine, independenţa). Nu este vorba despre acel Socrate ca filosof etic sau „ghimpe”
faţă de stat, cel care apare în scrierile lui Plutarh (înainte de 50 d.Hr.-după 120), ci acel
Socrate inspirat de mediul daimonilor (daimonia): dialogul despe Daimonul lui Socrate
reprezintă o conversaţie expusă pe tema valorii profetice a demonului socratic în care
însuşi Socrate nici măcar nu apare ca personaj, şi nici nu se discută despre el.
 SOCRATE

Diogenes Laertios făcea distincţia între Socrate şi predecesorii săi arătând că

este primul care a pus în discuţie problema (unei conduite) unui mod de viaţă
corespunzător (adică a eticii), un truism care începe cu Aristotel. Diogene, la fel ca şi
Xenofon înaintea sa a subliniat înfluenţa morală pe care Socrate a avut-o asupra
semenilor. Dispreţul lui Socrate faţă de speculaţiile cosmologice tradiţionale a fost atât
de mare, după părerea lui Laertios, încât în orice dialog platonic în care Socrate este
prezentat vorbind despre fizică, cititorul ar trebui să ştie că în realitate Platon este cel
care îi atribuie lui Socrate propria sa pasiune pentru subiectul respectiv.
Aprecierile creștinilor. Aprecierile creştine în privinţa lui Socrate pot fi incluse
în cel puțin două categorii. Unii scriitori creştini timpurii au folosit similitudinile sau
paralelismele între viaţa şi învăţăturile lui Socrate şi cele ale lui Iisus pentru a-i conferi
lui Hristos acea autoritate necesară într-o lume care îl cinstea pe Socrate, dar nu îl
acceptase încă pe Hristos. O atitudine contrară sublinia că diferenţele dintre creştinism
şi Socrate sunt cele mai importante, iar părerile lui Socrate erau respinse din
considerente de ordin moral.
 SOCRATE

Această respingere îşi avea originea în doctrinele enunţate de Socrate, aşa

cum apar ele în operele lui Platon, precum învăţătura legată de transmigrarea
sufletelor sau aparenta aprobare a homosexualităţii, sau se pot baza pe faptul că
Socrate era reprezentantul unei culturi religioase rivale. O asemenea părere în privinţa
lui Socrate este întâlnită în întreaga istorie a gândirii creştine. O a treia opinie este cea
în care o creştinătate aflată în afara oricărei primejdii admite „imperfecţiunile” lui
Socrate însă recunoaşte că era un „păgân plin de virtute”. Cele trei tipuri de atitudini
pot fi mai bine înţelese dacă ne raportăm la diferitele ipostaze în care creştinătatea s-a
aflat în raport cu mediul cultural grecesc necreştin, deşi o asemenea perspectivă nu
poate explica toate diferenţele şi schimbările de opinie ale creştinilor faţă de Socrate.
(EChr, 1072-1076)
 PLATON

Filosof grec (cca 429-347 î.Hr.). Influenţa şi autoritatea gândirii lui Platon
sunt practic inegalabile în civilizaţia occidentală. Indiferent de modul în care „filosofia”
a fost în mod formal descrisă, punerea ei în practică a fost timp de secole o reacţie la
ceea ce Platon a spus şi a scris. Platon s-a născut la Atena din părinţi nobili. Experienţa
fundamentală a vieţii sale a fost aceea de a studia sub îndrumarea lui Socrate, iar
cariera sa de filosof a început probabil după executarea acestuia pentru nesupunere în
plan religios şi pervertirea tineretului. Platon a organizat o şcoală şi a început să-şi
prezinte învăţătura lângă păduricea lui Academos din afara Atenei; acest moment a
însemnat întemeierea Academiei. O suită de profesori din Atena, care şi-au desfăşurat
activitatea până în secolul al VI-lea d.Hr. „şi-au însuşit calitatea de purtători de cuvânt”
şi mediatorii/interpreţii tradiţiei orale şi scrise a lui Platon, cu toate că influenţa
învăţăturilor lui Platon a fost destul de limitată la acel oraş, Roma, Alexandria, Gaza şi
Antiohia, fiecare dintre acestea fiind importante centre de studiu în privinţa
înţelepciunii lui Platon. Învăţăturile lui Platon au devenit un criteriu standard în funcţie
de care înţelepciunea era evaluată. (EChr, 923-928)
 ARISTOTEL

Aristotel s-a născut la Stagira. Şi-a început studiile sub îndrumarea lui Platon
la vârsta de 17 ani şi a rămas la Atena până la moartea profesorului său în 348/347.
După ce a stat timp de cinci ani în oraşele greceşti de pe coasta Asiei Mici, a fost numit
de către Filip al Macedoniei profesor al fiului său, Alexandru, la curtea macedoneană de
la Pella. La moartea lui Filip în 335, Aristotel s-a întors la Atena unde a întemeiat o
şcoală, Lykeion (Lyceul). În 323, acuzat de impietate, a părăsit din nou Atena pentru a
merge în Chalcis, unde a murit în anul următor. Acuzaţia de impietate se datora
probabil sentimentelor sale anti-macedoniene de după moartea lui Alexandru cel Mare,
fostul său elev.
Cercetarea şi scrierile lui Aristotel sunt enciclopedice, atât ca finalitate, cât şi
ca volum, deşi multe dintre operele sale sunt în prezent pierdute: domeniul său de
interes includea atât teme din sfera filosofiei şi ştiinţei, cât şi din cea a ştiinţelor
politice; unele dintre cele mai atente observaţii provin din domeniul biologiei.
 ARISTOTEL

Cele mai timpurii scrieri erau reprezentate de cunoscutele sale dialoguri,

foarte apreciate în Antichitate datorită stilului lor literar, dar şi acestea au supravieţuit
într-o formă fragmentară. De asemenea, marile sale compendii de date ştiinţifice şi
istorice, precum culegerea de constituţii ale statelor greceşti şi lista învingătorilor
olimpici s-au pierdut. Vastele sale tratate ale corpus-ului aristotelic conţin rezumate
succinte (probabil note de lectură), dintre care multe au dobândit forma actuală ca
urmare a intervenţiilor editorilor lor ulteriori. Ordinea lor cronologică reprezintă o
chestiune controversată. Unii cercetători, puţini la număr, au privit opera sa ca un
„sistem închis” în care toate teoriile au fost elaborate simultan, cu toate că problema
„elaborării” la Aristotel rămâne o problemă controversată. În aceste scrieri, filosoful
elaborează o filosofie sistematică şi raţională care urmăreşte să decodifice
multitudinea de realități percepute de mintea omlui.
 ȘCOALA PERIPATETICĂ

Întemeietor: Aristotel
Reprezentanți:
Doctrina promovată: La moartea lui Aristotel, Teofrast (cca 370-288/285) a
devenit conducătorul şcolii ai căror aderenţi erau cunoscuţi sub denumirea de
peripatetici. Deşi puţine dintre scrierile sale nu s-au păstrat, sunt cunoscute
multe dintre titluri, ceea ce sugerează faptul că cercetarea sa s-a dezvoltat în
mare parte pe aceeaşi direcţie ca şi predecesorii săi. Lucrarea sa Părerile
filosofilor naturalişti a fost prima istorie sistematică a filosofiei şi este situată
în fruntea lungii tradiţii doxografice; Legile sale comparau legile şi obiceiurile
statelor greceşti; lucrările sale de biologie clasificau şi descriau modul de viaţă
al plantelor. Studii similare au fost realizate de către numeroşi alţi elevi ai lui
Aristotel. Eudemos (a doua jumătate a sec. al IV-lea î.Hr.) a scris istorii ale
aritmeticii, geometriei, astronomiei şi teologiei; Aristoxenos (n. 375/360 î.Hr.)
a elaborat lucrări de muzică precum şi studii de biografii şi istorie.
 ȘCOALA PERIPATETICĂ

Întrucât ultimii conducători ai şcolii şi-au îndreptat atenţia cu precădere

asupra tezelor ştiinţifice, Straton din Lampsakos (n. 270/269) şi-a câştigat renumele
datorită teoriilor sale materialiste-şcoala a început să decadă ca centru al preocupărilor
filosofice şi până în perioada elenistică influenţa aristotelismului a intrat în declin. Deşi
operele lui Aristotel nu erau tocmai necunoscute în această perioadă, se pare că au
avut o influenţă nesemnificativă asupra filosofiei stoice de exemplu. Filosofii
peripatetici izolaţi mai sunt întâlniţi, dar se ştie puţin în legătură cu doctrinele lor
specifice.
Începând cu primul secol d.Hr. se remarcă din nou un interes sporit faţă de
filosofia aristotelică. Scrierile lui Aristotel tocmai fuseseră reeditate de către
Andronikos din Rhodos, iar platoniştii eclectici ai acestei perioade încep să asimileze
multe dintre elementele aristotelice în cadrul sistemelor lor filosofice; Didaskalikos, un
manual platonist, includea multe elemente de logică şi epistermologie aristotelică. O
dată cu Aspasios (prima jumătate a sec. al II-lea d.Hr.) s-a înstăpânit o lungă tradiţie
legată de alcătuirea de comentarii asupra textelor aristotelice.
 ȘCOALA PERIPATETICĂ

Cel mai important şi mai capabil comentator al acestei perioadei a fost fără
îndoială Alexandru din Aphrodisias (la începutul sec. al III-lea), care a realizat
comentarii erudite asupra unui număr mare de texte aristotelice, precum şi tratate
independente, dintre care multe au supravieţuit; datorită prestigiului său i-a fost atribuit
numele „Comentatorul”. Comentariile lui Alexandru contrastează cu cele ulterioare
datorită lipsei elementelor neoplatonice şi mistice.
Influenţa asupra neoplatonismului. O dată cu Plotinus (205-269/270) s-a
început interpretarea neoplatonică a operei lui Aristotel, care a dominat aristotelismul
până în timpul perioadei medievale timpurii. Respingând multe dintre punctele de
vedere aristotelice, Plotinus a consacrat câteva tratate lui Aristotel, iar elevul său
Porphyrios (232/233-cca 305) a realizat comentarii largi pe această temă. Lucrarea lui
Porphyrios, Eisagoge, o introducere în logica aristotelică, a fost inclusă în corpus-ul
aristotelic şi a devenit ea însăşi un subiect pentru comentariile ulterioare. În viziunea
neoplatoniştilor opera lui Aristotel avea o importanţă capitală în privinţa lumii fizice, în
timp ce gândirea lui Platon era considerată apogeul în metafizică.
 ȘCOALA PERIPATETICĂ

Acest fapt reflectă rolul tratatelor aristotelice în educaţie: discipolul urma

să studieze operele lui Aristotel, „misterele mai mici”, ca etapă pregătitoare pentru
studierea lui Platon, „misterele mai mari”. Neoplatoniştii considerau că există o
concordanţă fundamentală între filosofia platonică şi cea aristotelică, iar teoriile
ambelor filosofii au fost atunci sintetizate într-un nou sistem unitar, cel
neoplatonic.
Până în secolele V-VI, filosofia neoplatonică s-a focalizat cu precădere în
jurul centrelor din Atena şi din Alexandria; platonismul atenian a fost în mod
frecvent caracterizat ca speculativ şi formal, în timp ce platonismul alexandrin a
fost privit ca scolastic şi aristotelic, cu toate că această separare nu poate fi
considerată categorică. Comentariul devenise acum un gen acceptat al speculaţiei
filosofice, în cadrul acestor texte, filosofii au dezvoltat frecvent noi teorii şi au
menţinut o intensă dezbatere filosofică. Majoritatea comentariilor existente provin
din această perioadă; cei mai reprezentativi comentatori erau rivalii Simplicius
(sec. al VI-lea) şi Ioan Philoporos (cca 490-cca 570). (Echr, 112-114)
 ȘCOLILE SOCRATICE MINORE.
MEGARIENII
Întemeietor: Euclid din Megara (450-380? î.Hr.)
Reprezentanți: Eubulides din Milet, Alexinos din Elis, Apollonios Kronos
Doctrina promovată: Combină teoria eleată despre unitate cu principiul eticii socratice
care este Binele. Considerată mai degrabă o formă de neoeleatism de către Theodor
Gomperz, Euclid din Megara de altfel începându-și studiile cu Parmenide. Unul
parmenidian este identificat cu Binele, care apare sub denumiri diferite precum
Înțelepciune (phronesis), Divinitate (theos) și Rațiune (nous) și este „întotdeauna
asemănător și întotdeauna identic cu sine însuși”. Binelui i se opune Neantul. Diogene
Laertios (II, 106) spune despre Euclid că „nega tot ceea ce era contrar Binelui,
declarând că nu există”.
Eubulides a fost contemporan și adversar înverșunat al lui Aristotel, pe care îl
combate spunând despre el „multe lucruri rele” (Diogene Laertios, II, 109). Despre el
știm că a scris șase dialoguri (Lamprias, Aischines, Phoinix, Alcibiade și Despre
dragoste).
 ȘCOLILE SOCRATICE MINORE.
CIRENAICII
Întemeietor: Aristippos din Cyrene (435-350 î.Hr.)
Reprezentanți: Arete, Aithiops din Ptolemais, Antipatros din Cyrene
Doctrina promovată: Școala cirenaică mai era denumită și școala hedonistă, întrucât
considera că fericirea omului nu poate fi asigurată decât prin plăcerile prezente, nu prin
cele trecute și nici prin cele viitoare, întrucât trecutul nu mai există, iar viitorul nu mai
există încă. Cirenaicii prețuiau mai mult plăcerile corporale mai mult decât pe cele
sufletești deoarece primele sunt plăceri prezente, pe când celelalte conțin și
componente trecute sau viitoare. Sub influența doctrinei socratice, Aristip recunoaște
rolul educației în înnobilarea senzației și în dobândirea artei de a trăi. Pe fiica sa, Arete,
Aristippos o sfătuia să disprețuiască lipsa de măsură
ȘCOLILE SOCRATICE MINORE.
CIRENAICII
 ȘCOLILE SOCRATICE MINORE.
CINICII
Întemeietor: Antisthenes din Atena (444-368 î.Hr.)
Reprezentanți: Diogene din Sinope, Krates din Theba, Monimos din Siracuza,
Onesikritos din Egina
Doctrina promovată: Cinismul îşi are originea în mişcarea intelectuală agitată din sec.
V-IV î.Hr. de la Atena şi s-a inspirat din seriozitatea morală a mişcării socratice; cinismul
a reprezentat iniţial o critică asupra normelor culturale existente. Cinicii timpurii,
precum Antisthenes (cca 446-cca 366 î.Hr.), Diogenes (cca 400-cca 325 î.Hr.) şi Krates
(cca 365-285 î.Hr.) au pledat în favoarea unei vieţi a cărei virtute consta în simplitate şi
respingeau normele obişnuite în privinţa vorbirii şi a comportamentului. Această critică
din punct de vedere cultural a determinat apariţia unui mod de viaţă ascetic distinct.
Cinicul ideal, întruchipat de Diogene, reducea necesităţile la minimum, purta doar un
singur veşmânt, avea numai un toiag şi un săculeţ, îşi lăsa părul şi barba să crească în
voia lor şi adopta o „libertate de exprimare” îndrăzneaţă pentru a demasca prostia şi
imoralitatea. Chiar numele pe care îl purtau, având înţelesul de „ca de câine”,
sugerează tipologia cinicilor, al căror comportament provocator în mod deliberat şi
revoltător le-a atras adesea oprobriul.
 ȘCOLILE SOCRATICE MINORE.
CINICII

Influenţa cinismului timpuriu şi-a făcut simţită prezenţa în întreaga perioadă

elenistică. Stoicii, care propovăduiau de asemenea un mod de viaţă „după legile
naturii” şi-au însuşit sobrietatea lor morală. Cu toate acestea, stoicii nu dispreţuiau
normele sociale în maniera cinică şi au elaborat o tradiţie filosofică academică mai
cuprinzătoare.
În perioada creştinismului timpuriu, modul de viaţă cinic al predicatorului
itinerant a continuat să atragă noi adepţi, iar austeritatea primilor cinici a rămas
populară. Retorica acerbă a cuvântărilor predicatorilor a contribuit la apariţia unei
forme mai scolastice, aceea a „diatribei”, care a influenţat în schimb stilul înflăcărat al
creştinilor. Alţi cinici din perioada respectivă au adoptat un mod de viaţă mai moderat
în ceea ce priveşte efortul moralizator. Unii moralişti, precum stoicul Epictetus, care a
trăit în sec. I d.Hr. (Diss.,3, 22) i-au idealizat pe cinici ca fiind adevăraţi filosofi.
Personaje idealizate în mod similar sunt întâlnite în scrierile polemice creştine şi
păgâne ulterioare, îndeosebi în Discursul 6 al împăratului Iulian Apostatul.
ȘCOLILE SOCRATICE MINORE.
CINICII
ȘCOLILE SOCRATICE MINORE.
CINICII
ȘCOLILE SOCRATICE MINORE.
CINICII
ȘCOLILE SOCRATICE MINORE.
CINICII
ȘCOLILE SOCRATICE MINORE.
CINICII
ȘCOLILE SOCRATICE MINORE.
CINICII
 Perioadele
elenistică și
romană imperială
 ȘCOALA EPICUREICĂ

Întemeietor: Epicur
Reprezentanți: Lucian din Samosata, Lucretius
Doctrina promovată: Epicur (341-270 î.Hr.) a fost un filosof grec. Scopul
filosofiei lui Epicur era diminuarea fricii printr-o înţelegere ştiinţifică a lumii bazată pe
hedonism (:scopul vieţii îl reprezintă plăcerea) şi atomism (:lumea este compusă din
atomi şi spaţiu). Plăcerea înseamnă absenţa durerii, iar cele mai mari plăceri sunt cele
sufleteşti. Prin negarea nemuririi sufletului şi a implicării divinităţii în treburile
omeneşti, ştiinţa eliberează fiinţele umane de frica de moarte şi de supranatural.
Doctrinele lui Epicur sunt cele mai deplin expuse în De rerum natura a lui Lucretius (cca
94-55 î.Hr.), precum şi în scrierile lui Epicur însuşi. Mai mult, un număr de dialoguri ale
lui Cicero (106-43 î.Hr.), precum De natura deorum, au printre interlocutori şi epicureici.
Până la moartea fondatorului comunităţii epicureice fuseseră deja înfiinţate în
câteva dintre cetăţile greceşti. Au urmat altele curând în Antiohia şi Alexandria, iar
ulterior în întreaga Gallie şi în Italia.
 ȘCOALA EPICUREICĂ

La Roma, popularitatea şcolii a atins apogeul în timpul perioadei republicane şi a

continuat să se dezvolte în primul secol d.Hr., atunci când Apostolul Pavel a întâlnit filosofi
epicureici şi stoici la Atena (Fapte, 17, 18). Răspândirii epicurismului i s-au opus din punct de
vedere filosofic gânditori precum Cicero şi Plutarh (cca 50-cca 120 d.Hr.). Cu toate acestea,
împăratul Marcus Aurelius (161-180 d.Hr.) a instituit la curtea sa cel putin un post
reprezentativ de dascăl pentru epicureici. În acest timp, într-un oraş neînsemnat din Turcia
(de azi), Oinoanda, Diogenes, un adept devotat şi aristocrat local, a dispus ca maximele
epicureice să fie înscrise pe un mare zid (din cetate). Până în secolul al IV-lea epicureismul
îşi pierduse deja şi ultimii săi adepţi, după cum o arată Iulian Apostatul (Scrisoare către un
preot, 301c) şi Augustin (Ep., 118, 2, 12; 2, 21).
Mulţi autori patristici au criticat energic epicureismul: Ipolit Romanul/Hippolytus
(Haer., 1,19), Origen (în Grigorie Taumaturgul, Panegyr., 13), Arnobius (Nat., 2, 9, 30),
Tertulian (Praescr., 7, 4), Lactantius (Div. inst., 1, 11; 3, 17; 7, 3; Ira, 4, 8; Op. Dei, 6). Ei au
respins fără rezervă teologia epicureică (de ex. Origen, Dic., 31, 3; Tertulian, Marc., 2, 16;
Vasile cel Mare, Hex., 2, 2), cu precădere datorită faptului că negau providenţa divină
(împotriva cărora au adaptat argumentele stoice anterioare; de exemplu Dionysios din
Alexandria [în Eusebius, P.E., 14, 23-27]).
 ȘCOALA EPICUREICĂ

Ideea privitoare la caracterul trecător și la moartea sufletului a fost şi ea respinsă

în acelaşi mod (de exemplu, Lactantius, Div. inst., 7, 12) – deşi în lucrarea sa despre suflet,
Tertulian invocă argumentul lui Epicur în legătură cu materializarea sufletului. Această
renunţare la filosofia epicureică a motivat chiar utilizarea termenului „epicureic” în calitate
de epitet ironic: Ieronim îl caracterizează pe Iovinian ca fiind „un Epicur al creştinismului”
(Iov., 1,1).
În ciuda dezaprobării generale, mulţi autori – chiar şi cei care criticau cel mai
aspru epicurismul – au făcut apel uneori la repertoriul său de argumente. Ieronim era de
acord cu idea promovată de epicureici a unui regim alimentar simplu (Iov. 2, 11), iar
Clement s-a folosit de „prejudecăţile” epicureice pentru a argumenta că credinţa este o
condiţie necesară a cunoaşterii (Str. 2,4). Probabil că singurul punct de vedere al epicureilor
agreat pe deplin a fost respingerea superstiţiilor. Argumentele epicureicilor au fost inserate
în criticile creştinilor asupra păgânismului şi politeismului: Origen (Cels., 7, 3; 8, 46) de
exemplu admite provenienţa epicureică a argumentelor sale împotriva oracolelor greceşti. În
ciuda atitudinii lor faţă de poziţia sa filosofică, mulţi dintre scriitorii creştini timpurii ţineau
cont de concepţia lui Epicur”. (EChr, 379-380)
 SCEPTICISMUL
Întemeietor: Pyrrhos
Reprezentanți: Arceslaos, Carneades, Antiochos din Ascalon, Aenesidemos
Doctrina promovată: Şcoală filosofică grecească de gândire care promova îndoiala în planul
judecăţii raţionale în privinţa problemelor aflate în divergenţă şi respingerea tuturor
sistemelor dogmatice. Scepticismul grecesc a început cu Pyrrhos (cca 360-cca 270 î.Hr.), a
cărui indiferenţă în toate privinţele l-a determinat să ducă o viaţă moderată şi liniştită.
Scepticismul şi-a făcut apariţia în cadrul Academiei lui Platon o dată cu Arceslaos (316-241
î.Hr.) şi a atins apogeul prin Carneades (214-129 î.Hr.), al cărui scepticism radical ducea la
concluzia că nu putem şti că nu ştim. De aceea, Academia sceptică a alcătuit un sistem
complex al probabilităţilor, care se raporta la anumite aspecte: dacă un anumit lucru era
doar probabil sau probabil dar nu contrazis sau probabil, necontrazis dar cercetat. Conform
acestei analize, deşi respingea absolutizările, şcoala putea asigura un fundament al
activităţii. Academia s-a îndepărtat de punctul de vedere sceptic o dată cu Antiochos din
Ascalon începând cu prima parte a sec. I î.Hr. Aenesidemos a revitalizat pyrrhonianismul în
aprox. 50 î.Hr. şi a sintetizat dovezile privind posibilitatea cunoaşterii. Cea mai mare parte a
cunoştinţelor noastre în privinţa scepticismului antic provine din bogatele scrieri ale lui
Sextus Empiricus, care a activat în jurul anului 200 d.Hr. Deşi creştinii respingeau modul de
abordare sceptic în probleme de credinţă, ei au păstrat opera lui Sextus, întrucât oferea o
serie de dovezi (variate) cu privire la diferite dogme antice. (EChr, 1065-1066)
 STOICISMUL

Întemeietor: Zenon din Kition (333-262 î.Hr.)

Reprezentanți: Cleanthes, Chrysippos, Panaitios din Rhodos, Antipater din Tars, Zenon
din Tars, Epictet, Seneca, Musonius Rufus, Marcus Aurelius
Doctrina promovată: Şcoală filosofică grecească întemeiată de Zenon la începutul sec.
al III-lea î.Hr. A fost denumită după Stoa Poikile (porticul pictat al lui Polygnot), un loc
public din Atena unde Zenon şi adepţii săi îşi transmiteau învăţăturile. Istoria
stoicismului este în mod curent împărţită în trei perioade:
Stoicismul Timpuriu. Zenon a ajuns la Atena venind din Cipru în 312/321 î.Hr. A
cunoscut mai întâi învăţăturile cinicului Cratos din Teba, iar ulterior a studiat sub
îndrumarea lui Polemon, conducătorul Academiei. Pe măsură ce Zenon îşi expunea
ideile, renumele său tot mai mare i-a îndemnat pe mulţi să vină şi să-i asculte predicile
la Stoa. A fost succedat de Cleanthes din Assos (331-232 î.Hr.) şi Chrysippos din Soloi
(cca 280-cca 204 î.Hr.), care au elaborat şi modificat sistemul stoic, apărându-l
împotriva atacurilor venite din partea membrilor Academiei. Alături de Zenon, Crysippos
a fost cea mai însemnată personalitate a stoicismului timpuriu, iar filosofia sa a fost
identificată cu stoicismul tradiţional.
 STOICISMUL

Stoicismul Mediu. Două mari personalităţi ale stoicismului mediu au fost Panaitios din
Rhodos (185/180-cca 100 î.Hr.) şi Poseidonius din Apameea (cca 135-cca 50 î.Hr.).
Studiind la şcoala stoică de la Atena, Poseidonios s-a stabilit apoi la Rhodos după ce a
primit învăţăturile bătrânului Panaetios. S-a ocupat atât de ştiinţele naturii, cât şi de
filosofie şi a întreprins lungi călătorii în întreaga Mediterană.
Stoicismul Roman/Târziu. Seneca (cca 4 î.Hr.-65 d.Hr.) a fost cel mai timpuriu
reprezentant al stoicismului roman. Alţi reprezentanţi au fost Musonius Rufus (30-101
d.Hr.), care a revitalizat etica severă a vechilor stoici, şi Epictet (cca 50-130), un fost
sclav frigian. Marcus Aurelius (121-180) a fost împărat la Roma din 161 până în 180 şi
unul dintre ultimii mari gânditori stoici. Stoicismul a fost treptat înlocuit de alte curente
filosofice şi religioase. Unul dintre marii săi rivali a fost creştinismul.
Este dificil de apreciat care au fost opiniile primilor stoici; ar fi de ajuns o
descriere complexă a învăţăturilor lor (deşi nu toţi stoicii au împărtăşit aceleaşi puncte
de vedere). Ei au împărţit filosofia în trei ramuri: fizica, etica şi logica.
 STOICISMUL

Sistemul lor era panteist, afirmând că realitatea divină poate fi găsită

pretutindeni, în orice lucru. Ei arătau că toate substanţele sunt de natură materială,
inclusiv divinitatea şi emoţiile. În opinia lor, lumea e compusă din patru elemente:
focul, aerul, apa şi pământul. Divinitatea, focul creator, generează aerul, care la rândul
său produce apa care creează pământul. În etapa de consumare a acestui ciclu,
universul este mistuit de focul divin: pământul devine apă, apa devine aer, iar aerul
devine foc. La un anumit moment prestabilit, ciclul se va repeta; universul reprezintă o
succesiune neîntreruptă de procese de creaţie şi de distrugere. De vreme ce lumea este
perfectă, toate aceste etape succesive ale lumii sunt identice. Logos-ul (raţiunea)
configurează întregul univers; în cadrul sistemului stoic nu există (noţiunea de)
întâmplare. Din moment ce toate lucrurile din univers sunt în legătură unele cu altele,
ceea ce se întâmplă într-o parte a sa influenţează ceea ce se întâmplă în cealaltă parte
a universului. Există de asemena o corespondenţă între treburile omeneşti şi
evenimentele din univers (o credinţă folosită în sprijinul/apărarea divinaţiei).
 STOICISMUL
Etica stoică definea virtutea ca finalitate în scopul vieţii. O persoană virtuoasă o
reprezintă cea care trăieşte în armonie cu natura sau logos-ul; sclavia şi inegalitatea socială
sunt astfel incompatibile cu legea naturii şi cu sistemul stoic. Stoicii considerau că este de
datoria lor să participe la treburile publice şi puneau mare accent pe legăturile de prietenie. Ei
credeau că răul este cauzat de viciu, şi aceasta în dauna pasiunilor. Oricine trebuia să încerce
să ajunge la starea de apatheia, în care este eliberat de orice pasiune negativă, şi să le
înlocuiască pe acestea cu pasiunile pozitive (eupatheia). Stoicii împărţeau toate lucrurile în
trei categorii: binele (definit ca virtute), răul (identificat cu viciul) şi adiaphora (cele care erau
lipsite de importanţă atât timp cât se urmărea obţinerea virtuţii, precum bogăţia sau sărăcia,
sănătatea sau boala). Dintre adiaphora, unele lucruri erau preferate altora. Stoicii erau
empirici şi considerau cunoaşterea ca provenind din percepţii. La naştere sufletul este ca o filă
de hârtie goală (tabula rasa). Îşi extrage conţinutul din obiecte. Impresia care este apoi
stocată în minte se numeşte reprezentare sau phantasia. Această phantasia este analizată,
iar atunci când este considerată corectă ea devine phantasia kataleptike (o prezentare
cuprinzătoare luată ca certitudine). Din moment ce stoicii credeau că sufletul este raţional,
acordau o mare atenţie logicii şi silogismelor ipotetice.
 NEOPITAGORISMUL

Întemeietor: Pitagora din Samos

Reprezentanți: Publius Nigidius Figulus, Nicomachos din Gerasa, Apollonios din
Tyana
Doctrina promovată: În 530, Pitagora din Samos a emigrat în Italia şi s-a stabilit la
Crotona, unde a fondat o societate care era atât o şcoală ştiinţifică, cât şi o
comunitate religioasă. O conspiraţie împotriva acestei societăţi l-a determinat pe
Pitagora să fugă în Metapont, unde a şi murit. Pitagora a descoperit fundamentul
matematic al intervalelor de bază din muzica grecească. El şi urmaşii săi au pus
bazele matematicii greceşti şi au sperat să găsească în ea cheia înţelegerii
universului. Ei priveau întregul univers ca fiind structurat după o ordine armonică
depinzând de relaţii aritmetice. Pitagora, influenţat de cultul orfic, învăţa despre
doctrina transmigraţiei. A mai preluat de la orfici anumite practici ascetice şi a
insistat asupra necesităţii ca sufletul să fie purificat de influenţele trupeşti.
Membrii sectei pitagoreice îşi conduceau viaţa după principii religioase şi etice.
Sub această formă, filosofia pitagoreică se pare că a dispărut în cursul sec. V î.Hr.
 NEOPITAGORISMUL

În primul secol î.Hr. s-a produs o revitalizare a ideilor pitagoreice. Unii învăţaţi au
afirmat că neopitagorismul şi-ar avea originea la Roma, o dată cu Publius Nigidius Figulus
(m. 45 î.Hr.), un prieten de-al lui Cicero; alţii susţin că ar fi originar din Alexandria, prin
activitatea lui Eudoros şi Arius Didymos. Un alt reprezentant marcant al neopitagorismului a
fost Moderatus din Gades, care a trăit în a doua jumătate a sec. I d.Hr. şi ale cărei scrieri au
avut o foarte mare influenţă. Ne-a parvenit de asemenea o mare parte din operele lui
Nicomachos din Gerasa (fl. cca 100 d.Hr.).
Reprezentantul de frunte al neopitagorismului a fost Apollonios din Tyana (m. cca
98 d.Hr.). Apollonios a fost un învăţător itinerant, înţelept şi ascet, care avea şi reputaţia de
magician. El a călătorit în Imperiul Roman şi a ajuns chiar până în India. Izvorul nostru
principal în privinţa vieţii şi învăţăturilor sale îl reprezintă Viaţa lui Apollonios, scrisă de
Flavius Philostratus (cca 170-249). Ulterior, în secolul al III-lea, păgânul Hierokles,
guvernatorul Bitiniei a utilizat datele biografice privind Apollonios pentru a se pronunţa
împotriva autenticităţii şi naturii divine a lui Hristos; lucrarea sa este cunoscută din critica
adresată de Eusebiu din Cezareea. Numenius din Apameea, care a trăit la sfârşitul secolului
al II-lea, a fost ultimul mare filosof neopitagoreic şi a fost considerat atât platonic, cât şi
neopitagoreic.
 NEOPITAGORISMUL

Neopitagoreicii au împrumutat elemente din şcolile platonică, peripatetică

(aristotelică) şi stoică şi i-au atribuit această filosofie remodelată lui Pitagora. În cadrul
sistemului neoplatonic se pot distinge două tendinţe, una îndreptată către monismul
stoic, iar cealaltă către dualismul platonic. O caracteristică distinctă a
neopitagorismului a constituit-o speculaţia filosofică. Neopitagoreicii aveau o idee mai
rafinată în privinţa Divinităţii şi au considerat că aceasta se afla deasupra a tot ceea ce
este limitat într-o asemenea măsură încât nu ar putea să intre niciodată în legătură cu
orice lucru material. Ei mai considerau necesară adorarea Divinităţii din punct de
vedere spiritual şi insistau asupra necesităţii unei vieţi pure. Aceasta se putea realiza
prin abstinenţa în privinţa cărnii şi a vieţii sexuale. Credeau şi în demoni şi îşi
manifestau interesul pentru teologia astrală şi mistica numerelor. Cu toate acestea, nu
trebuie să uităm că în cadrul acestor credinţe comune existau şi numeroase puncte de
vedere diferite. Dispreţul neopitagoreicilor faţă de lumea materială ar fi putut constitui
o sursă de inspiraţie pentru dualismul gnostic în privinţa spiritului şi a materiei. Forma
neopitagorismului era una intelectuală şi ştiinţifică şi se adresa doar unui grup elitist,
având o pregătire filosofică temeinică. În secolul al III-lea, neopitagorismul s-a contopit
cu neoplatonismul. (EChr, 804-805)