Sunteți pe pagina 1din 15

Elemente finite în ingineria mecanică – Şt. Sorohan

CURS 6

Elementul finit patrulater plan, cu patru noduri

Unul dintre cele mai folosite elemente finite pentru modelările plane, este elementul izoparametric cu patru noduri (Fig. 1,a). Acesta este definit în sistemul de referinţă global XOY de nodurile I, J, K, L (notate în continuare pentru simplificarea expunerii, cu 1, 2, 3, 4), are două grade de libertate pe nod, adică deplasările în lungul axelor X şi Y. Atât deplasările cât şi coordonatele se vor nota cu litere mici, deşi ele sunt raportate la sistemul de referinţă global şi ar trebui notate cu litere mari.

şi

Geometria elementului este definită de coordonatele nodurilor funcţiile de interpolare biliniare, în coordonate naturale (Fig. 1.b)

x ,

i

y

i

,

i = 1, 2 , 3, 4

N

1

N

3

=

=

1

4

1

4

(

(

1

1

+

)(

)(

1

1

+

)

)

;

;

N

2

N

4

=

=

1

4

1

4

(

(1

1

+

)(

)(1

1

+

)

),

;

(1)

prin formularea

x

=

i

4

= 1

N

i

x

i

;

y

=

i

4

= 1

N

i

y

i

,

(2)

care stabileşte o relaţie de transformare geometrică ("mapping") între domeniul descris de pătratul de latură 2, în sistemul de referinţă natural (spaţiul ) şi domeniul patrulaterului din sistemul de coordonate XOY. Această relaţie transpune axele sistemului de referinţă din figura 1.b în figura 1.a astfel încât acestea rămân linii drepte, trec prin mijloacele laturilor elementului, dar nu mai păstrează unghiul drept dintre axe şi intersecţia lor nu corespunde centrului de greutate al patrulaterului de o formă oarecare.

de greutate al patrulaterului de o formă oarecare. (a) (b) Fig. 1: Elementul patrulater plan cu

(a)

(b)

Fig. 1: Elementul patrulater plan cu patru noduri izoparametric. (a) Numerotarea nodurilor şi axele sistemului de coordonate natural rezultat din transformarea axelor; (b) Elementul “părinte” cu sistemul natural de coordonate

Câmpul deplasărilor necunoscute se aproximează prin aceleaşi funcţii de interpolare ca şi geometria elementului, motiv pentru care se spune că elemental este izoparametric, deci

u

=

i

4

= 1

N

i

u

i

;

v

1

=

i

4

= 1

N

i

v

i

,

(3)

Elemente finite în ingineria mecanică – Şt. Sorohan

în care

Pentru stabilirea matricei de rigiditate a elementului se foloseşte relaţia integrală obţinută în cursul anterior, adică

(4)

în care [B] = [][N], [D] se obţine pentru descrierea 2D a comportării materialului, (stare plană de tensiuni sau deformaţie şi uneori chiar pentru modelare axial simetrică), dV=tdS, în care t este grosimea elementului şi dS elementul infinitesimal de suprafaţă. Dacă se consideră deplasările nodale descrise de vectorul

(5)

se scrie explicit, folosind relaţiile (3)

atunci relaţia de aproximare matriceală { u } astfel

u

i

,

v , i = 1,2,3,4 , sunt deplasările nodurilor pe direcţiile axelor OX şi OY.

i

[K

e

8 8

]

=

V

e

[B] [D] [B]dV

T

8 3

3 3

3 8

,

{

U

e

}

=

{

u

1

v

4

} T

,

v

1

u

2

v

2

u

3

=

v

3

u

4

[

N

]{

U

e

}

u

v

=

N

0

1

0 N

0

2

N

1

0

N

2

N

0

3

0

N

3

N

0

4

0

N

4

.

(6)

Problema esenţială care apare în relaţia de calcul (4) a matricei de rigiditate este că matricea funcţiilor de formă [N] este exprimată în coordonate naturale, iar operatorul de

derivare [] se aplică în coordonate globale x, y. Deoarece funcţiile de formă

(1) sunt în coordonate naturale , iar x şi y conţin funcţiile

regulile de derivare a funcţiilor compuse, care în formă matriceală se scriu astfel

N

i

definite de

N , înseamnă că trebuie folosite

i

=

x

y

y

x

y

x

= [

J

(

,

)]

x

y

.

(7)

Matricea [J( , )] poartă denumirea de jacobianul transformării, şi se notează de

obicei

[

J

]

=

x

x

y

y

.

(8)

Ţinând seama de relaţiile (2), jacobianul se poate obţine efectuând produsul matriceal

[

J

]

=

N

1

N

1

N

2

N

2

N

3

N

3

∂ N 4 ∂ ∂ N 4 ∂
∂ N
4
∂ N
4

x

x

x

x

1

2

3

4

y

y

y

y

1

2

3

4

=

J

J

11

21

J

J

12

22

.

(9)

Deoarece în relaţia (7) interesează derivata în coordinate carteziene, se obţine

2

Elemente finite în ingineria mecanică – Şt. Sorohan

∂ ∂ x = ∂ ∂ y
∂ x
=
∂ y

[

J

(

,

∂ )] 1 ∂ ∂
)]
1

,

(10)

unde, pentru calculul inversei jacobianului, trebuie calculat determinantul

[

det J

şi apoi inversa matricei jacobianului

[

J ]

1 =
1
=

*

J 11

J

J

*

21 J

]

*

12

= J

11

J

22

J

12

J

21

,

=

1

[

]

* det J

22

J

22

J

21

J

12

J

11

.

(11)

(12)

Folosind relaţiile (10) şi (12) elementele componente ale matricei [] în plan devin

x

= J

*

11

+

J

*

12

;

y

= J

*

21

+

J

*

22

.

(13)

Matricea operatorilor de derivare (vezi curs 4), pentru 2D, este

∂ ∂ x [ ∂ ] = 0 ∂ ∂ y
∂ x
[
]
=
0
∂ y

0

y

x

.

(14)

Derivata matricei funcţiilor de formă se exprimă în coordonate naturale astfel

∂ N ∂ N * * i i J + J 0 11 12 ∂
N
N
*
*
i
i
J
+
J
0
11
12
N
N
[
B
]
*
i
*
i
=
0
J
+
J
,
(15)
21
22
3
8
N
N
N
N
*
i
*
i
*
i
* i
J
+
J
J
+
J
21
22
11
12
i
=
2
i
=
3
i
=
4
i
= 1
în care s-a scris explicit doar prima partiţie a matricei în care
N
i =
N .
1
Din relaţiile (27) şi (28) cursul 4, rezultă matricea de rigiditate a materialului în plan. De
exemplu, pentru starea plană de tensiune (
z = 0 ,
= 0
şi
= 0 ), rezultă
yz
zx
1
0
E
[
D ]
=
1
0
.
(16)
2
1
3
3
1
0
0
2

Elementul de arie se transformă prin

dS = dx dy = det[J]d d

şi astfel expresia

matricei de rigiditate în coordonate naturale se obţine

[K e

8

8

]

1 1 = [B( , )] 1 1
1
1
=
[B(
,
)]
1
1

T [D] [B(

,

)]t

det

[J(

,

)]d

d

.

(17)

Calculul analitic al relaţiei (17) este complicat. Mai mult, matricea conţine 64 de termeni, dintre care 40 trebuie determinaţi, ceilalţi obţinându-se din simetria matricei de rigiditate. Din aceste motive se recurge la calculul numeric al acestor integrale. Există mai multe metode de integrare numerică aproximativă, dar cea mai folosită în MEF este metoda de integrare Gauss-Legendre.

3

Elemente finite în ingineria mecanică – Şt. Sorohan

Integrarea numerică folosind metoda Gauss-Legendre

Evaluarea numerică a integralei unei funcţii de o variabilă I = b f (x) dx
Evaluarea numerică a integralei unei funcţii de o variabilă I
=
b
f (x) dx
a
decurge astfel:
a
b
x =
(
1. se face schimbarea de variabilă
1
)
+
(1+ )
care transformă limitele de integrare
2
2
1
a
b
1 (b
2
a) d
(
între -1 şi 1; rezultă dx =
şi
)
=
(
b
a
)
(
1
)
f
+
(
1+
)
;
2
2
2
n
1
2. integrala se transformă în
I
=
(
)
d
h
(
)
; adică într-o sumă ponderată de n
i
i
1
i
= 1
valori ale funcţiei de integrat în coordonate naturale . Valoarea lui n se numeşte ordin de
integrare,
h i sunt factori de pondere, iar
definesc poziţiile punctelor Gauss.
i

Dacă funcţia de integrat este polinomială, se demonstrează că pentru polinoame de grad 2n-1, integrarea este exactă, altfel integrarea este aproximativă şi creşte în precizie odată cu creşterea ordinului de integrare. În tabelul 1 se prezintă coordonatele punctelor Gauss şi ponderile corespunzătoare pentru primele patru ordine de integrare. Figura 2 redă interpretarea geometrică a integrării pentru primele trei ordine de integrare.

Tabelul 1: Elementele esenţiale în integrarea numerică Gauss-Legendre Ordinul de Poziţia punctelor Gauss Factori de
Tabelul 1: Elementele esenţiale în integrarea numerică Gauss-Legendre
Ordinul de
Poziţia punctelor Gauss
Factori de pondere
h
i
i
integrare n
1
0
2
2
 1
3 =  0,577350269189626
1
5
9 = 0,555555555555555
0.6 = 0,774596669241483
3
0
8
9 = 0,888888888888888
1
1
3
+
2
1,2
= 0,347854845137454
 =  0,861136311594053
2
7
6
1,2
4
1
1
3
2
1,2
+
= 0,652145154862546
 =  0,339981043584856
2
6
1,2
7
Dacă funcţia de integrat este de două variabile, atunci în mod similar se arată că
n
n
1
1
(
)
I
=
(
,
)
d
d
h h
,
.
(18)
i
j
i
j
1
1
i =
1
j =
1
d d h h , . (18) i j i j 1 1 i = 1

Fig. 2: Rezultatul integrării Gauss-Legendre de ordinul 1, 2 şi 3 pentru o funcţie de o variabilă. Dreptunghiurile haşurate aproximează aria funcţiei

4

Elemente finite în ingineria mecanică – Şt. Sorohan

Revenind la relaţia (17), pentru calculul matricei de rigiditate, se adoptă de obicei integrarea 2 2 sau 3 3, cu patru, respectiv nouă puncte de integrare Gauss, care sunt plasate într-un element patrulater oarecare ca în figura 3. Alegerea ordinului de integrare este o problemă delicată. Integrarea cu un număr mic de puncte prezintă avantajul unui volum redus de calcul, dar nu asigură precizia sau condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească matricea de rigiditate. Pentru o precizie superioară se impune o integrare cu un număr mare de puncte Gauss, ceea ce creşte implicit efortul de calcul. Integrarea 2 2 este însă cel mai des folosită, iar uneori pentru elemente patrulatere puternic distorsionate se foloseşte şi integrarea 3 3. Uzual, elementul finit prezentat poartă denumirea de QUAD4 sau prescurtat Q4.

prezentat poartă denumirea de QUAD4 sau prescurtat Q4. Fig. 3: Poziţia punctelor Gauss pentru integrarea de

Fig. 3: Poziţia punctelor Gauss pentru integrarea de ordinul 2 2 şi 3 3

Elementul Q4 prezintă unele inconveniente legate în special de “slaba” reprezentare a deplasării de încovoiere, adică un element finit supus la încovoiere (Fig. 4,a) trebuie să se deformeze ca în figura 4,b, dar în realitate se deformează ca în figura 4,c, deoarece funcţiile de formă alese pentru aproximarea deplasării sunt liniare pe conturul elementului.

deplasării sunt liniare pe conturul elementului. (a) (b) (c) Fig. 4: Element patrulater dreptunghiular

(a)

(b)

(c)

Fig. 4: Element patrulater dreptunghiular solicitat la încovoiere pură. (a) Modul real de încărcare; (b) Modul real de deformare; (c) Modul de deformare al elementului Q4

Pentru a corecta acest neajuns, elementul Q4 se “îmbunătăţeşte” prin considerarea a două funcţii de formă suplimentare ("extra shape function"), în reprezentarea câmpului de aproximare a deplasării, adică

(19)

şi se transformă în aşa numitul element Q6, iar expresiile (3) se modifică astfel

N

5

= 1

2

;

N

6

= 1

2

u

=

i

6

= 1

N

i

u

i

;

v

=

6

i = 1

N

i

v

i

.

(20)

6 nu corespund unor noduri suplimentare, dar pot fi privite

ca deplasări suplimentare ale unor "grade de libertate interioare". Figura 5 prezintă modul de variaţie al funcţiilor de formă considerate atât pentru elementul Q4 cât şi pentru elementul Q6, precum şi variaţia câmpului deplasărilor acestora într-un mod oarecare de deformaţie. Se observă prin comparaţia figurilor 5,g şi h că funcţia necunoscută pe conturul elementului este liniară pentru elementul Q4, şi parabolică pentru elementul Q6.

Deplasările

u

5

,

u

6

şi

v

5

,

v

5

Elemente finite în ingineria mecanică – Şt. Sorohan

Elemente finite în ingineria mecanică – Şt. Sorohan (a) (b) (c) (d) (e) (g) - Q4
Elemente finite în ingineria mecanică – Şt. Sorohan (a) (b) (c) (d) (e) (g) - Q4
Elemente finite în ingineria mecanică – Şt. Sorohan (a) (b) (c) (d) (e) (g) - Q4

(a)

Elemente finite în ingineria mecanică – Şt. Sorohan (a) (b) (c) (d) (e) (g) - Q4

(b)

finite în ingineria mecanică – Şt. Sorohan (a) (b) (c) (d) (e) (g) - Q4 (f)

(c)

finite în ingineria mecanică – Şt. Sorohan (a) (b) (c) (d) (e) (g) - Q4 (f)

(d)

(e)

în ingineria mecanică – Şt. Sorohan (a) (b) (c) (d) (e) (g) - Q4 (f) (h)

(g) - Q4

(f)

mecanică – Şt. Sorohan (a) (b) (c) (d) (e) (g) - Q4 (f) (h) - Q6

(h) - Q6

Fig. 5: Funcţii de formă şi variaţia câmpului de aproximare pentru elemente patrulatere izoparametrice. (a) – (d) Variaţiile funcţiilor de formă ale elementului Q4; (e) şi (f) Variaţiile funcţiilor de formă suplimentare introduse în elementul Q6; (g) şi (f) Modul de variaţie al funcţiilor de aproximare pentru elementele de tip Q4 şi Q6.

Deoarece ecuaţia parabolei pe conturul elementului este determinată de gradele de libertate interioare elementului este posibil ca două elemente vecine să nu prezinte aceeaşi lege de variaţie pe contur, ceea ce face ca elementul Q6 să fie neconform, adică între laturile unor elemente vecine pot apare goluri sau suprapuneri. Obţinerea matricei de rigiditate a elementului Q6 este similară cu a elementului Q4, cu deosebirea că prezenţa a şase funcţii de interpolare conduce la matricea [B] de dimensiuni 3 12 şi în final la o matrice de rigiditate 12 12. Gradele de libertate nenodale nu participă la asamblare şi din acest motiv ele nu prezintă interes decât în faza de obţinere a matricei de rigiditate şi mai apoi în calculul tensiunilor şi de regulă ele se elimină. În limbajul MEF se spune că aceste grade de libertate se "condensează static".

Condensarea statică a gradelor de libertate interioare

Gradele de libertate ale unui element care nu participă la asamblare deoarece nu se “leagă” de alte grade de libertate pot fi eliminate în faza de formulare a matricei de rigiditate a

6

Elemente finite în ingineria mecanică – Şt. Sorohan

unui element finit pentru a lucra cu matrice de dimensiuni mai mici. În categoria acestor grade de libertate intră şi cele corespunzătoare nodurilor interioare ale unor elemente finite, cum ar fi de exemplu un element patrulater cu cinci noduri, dintre care un nod este plasat în centrul de greutate al patrulaterului. Acest procedeu de eliminare a unor grade de libertate, este folosit pe scară largă în MEF, şi se întâlneşte atât la nivelul unui element finit, sau al unei substructuri, şi chiar în anumite tehnici de rezolvare a sistemelor de ecuaţii liniare, cum ar fi metoda de rezolvare frontală a unui sistem de ecuaţii liniare. O substructură sau echivalent un superelement este

o colecţie de elemente finite care sunt descrise matematic printr-un număr oarecare de

noduri sau grade de libertate dintre cele definite iniţial. De regulă gradele de libertate păstrate sunt numite “master” iar cele eliminate “slave”. Gradele de libertate master se aleg de către utilizator şi de regulă corespund conturului exterior al colecţiei de elemente finite care se tratează ca un superelement.

,

adică vectorul {

Gradele de libertate ale elementului Q6, care trebuie eliminate, sunt

U

b }

din partiţionarea ecuaţiilor elementului finit

u

5

,

v

5

,

u

6

şi

v

6

[

[

K

K

aa

ba

]

]

[

[

K

K

ab

bb

]

]
]

{

{

U

U

}

b }

a

=

{

{

F

a

F

b

}

}

,

(21)

în care dimensiunile submatricelor şi a subvectorilor sunt

[

[

K

aa

8 8

K

ba

]

]

[

[

K

8

K

ab

4

bb

]

]

;

[

e

]

=

K

12

12

Ecuaţia (21) se rescrie în forma

4

8

4

4

{

U

12

e

1

}

[

[

K

K

aa

ba

]{

]{

U

U

a

a

}

}

+ K

+

[

K

[

ab

bb

=

]{

]{

{

{

U

U

b

b

U

8

U

4

a

1

b

1

}

}

}

}

=

=

{

{

;

F

a

F

b

}

}

;

.

{

F

12

e

1

}

=

{

{

F

a

8

1

F

b

4

1

}

}

.

(22)

(21')

Din ecuaţia (21',b) rezultă o relaţie de legătură între deplasările corespunzătoare

gradelor de libertate interioare {

(23)

care prin înlocuire în relaţia (21',a) conduce la

(24)

de unde se observă că matricea de rigiditate condensată este

(25)

în care se regăsesc numai gradele de libertate corespunzătoare nodurilor elementului şi care

urmează să participe la asamblare întocmai ca matricea elementului Q4. Această matrice se consideră de fapt matricea elementului Q6 şi în general conduce la rezultate net superioare

în comparaţie cu matricea elementului Q4. Trebuie menţionat că vectorul încărcărilor nodale al elementului condensat

K

(26)

participă la asamblarea vectorului încărcărilor nodale, deci trebuie transformat odată cu

matricea de rigiditate. Dacă {

} = {0} , cum se întâmplă de regulă la acest element, adică nu

există încărcări în gradele de libertate interioare elementului, atunci condensarea vectorului

încărcărilor nu se face, întrucât {

([

K

aa

]

[

K

ab

{

U

b

}

U

b

=

][

K

bb

]

[

K

8

e

c

8

]

=

[

}

[

1

şi deplasările nodale {

K

bb

]

[

K

ba

1

]){

({

F

b

U

a

}

}

=

[

{

K

ba

F

a

}

]{

U

a

[

K

})

ab

,

][

K

aa

]

[

K

ab

][

K

bb

]

1

[

K

ba

]

,

U

a

}

K

bb

]

1

{

F

b

}

.

{

F

8

1

b

}

=

{

e

F

c

F

a

}

}

=

{

[

F

a

K

}

.

ab

][

e

c

F

bb

]

1

{

F

b

}

,

7

Elemente finite în ingineria mecanică – Şt. Sorohan

Din punct de vedere numeric, condensarea statică a gradelor de libertate suplimentare

} , după rezolvarea

sistemului global de ecuaţii, (în special pentru calculul tensiunilor în punctele Gauss), elementele cunoscute din ecuaţia (21) se pot păstra în memoria externă. Din comparaţia directă a matricelor elementelor Q4 şi Q6 rezultă că matricea de rigiditate a elementului Q6 are elementele de pe diagonala principală mai mici, ceea ce înseamnă că elementul Q6 este mai flexibil decât elementul Q4. În general se poate afirma că elementele cu funcţii de formă suplimentare ("extra shape functions") sunt mai puţin rigide în comparaţie cu aceleaşi elemente fără funcţii de formă suplimentare.

este o eliminare Gauss. Dacă se doreşte obţinerea deplasărilor {

U

b

Gauss. Dacă se doreşte obţinerea deplasărilor { U b Fig. 6: Grindă în consolă analizată cu

Fig. 6: Grindă în consolă analizată cu MEF folosind o discretizare cu numai patru elemente finite

Modelarea cu elemente Q6 în locul celor Q4, conduce la rezultate net superioare, aşa cum se observă pentru grida din din figura 6, modelată cu patru elemente finite, în care

pe

(care pentru acest model se consideră

valorile deplasării pe verticală v în lungul axei X se prezintă în figura 7,a, a tensiunilor x

linia AB, în figura 7,b, şi a tensiunilor tangenţiale xy exacte dacă sunt constante), în figura 7,c.

x y exacte dacă sunt constante), în figura 7,c. (a) (b) (c) Fig. 7: Rezultate obţinute

(a)

x y exacte dacă sunt constante), în figura 7,c. (a) (b) (c) Fig. 7: Rezultate obţinute

(b)

y exacte dacă sunt constante), în figura 7,c. (a) (b) (c) Fig. 7: Rezultate obţinute cu

(c)

Fig. 7: Rezultate obţinute cu MEF pentru aplicaţia din figura 6. (a) Variaţia săgeţii grinzii; (b) Variaţia tensiunilor normale pe fibra superioară; (c) Variaţia tensiunilor tangenţiale considerate constante F/A

Din comparaţia comportării celor două tipuri de elemente finite se observă că deşi modelul grinzii prezentate are doar patru elemente finite, precizia elementului Q6 este foarte bună pentru calculul deplasărilor şi satisfăcătoare pentru valorile tensiunilor. Modul de calcul al tensiunilor se prezintă într-un paragraf din continuare.

8

Elemente finite în ingineria mecanică – Şt. Sorohan

Elementul patrulater plan izoparametic cu opt noduri

Unul dintre cele mai eficiente elemente finite pentru modelările plane este elementul izoparametric cu opt noduri (Fig. 8.). Acesta este definit în sistemul de referinţă global XOY de nodurile I, J, K, L, M, N, O, P notate în continuare pentru simplificarea expunerii cu 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, şi prezintă două grade de libertate pe nod, adică deplasările în lungul axelor X şi

Y.

pe nod, adică deplasările în lungul axelor X şi Y . (a) (b) (c) Fig. 8:

(a)

(b)

(c)

Fig. 8: Elementul patrulater izoparametric cu opt noduri. (a) Numerotarea nodurilor şi axele sistemului de coordonate natural rezultat din transformarea axelor când laturile elementului sunt drepte; (b) Axele sistemului de coordonate natural rezultat din transformarea axelor când laturile elementului sunt curbe; (c) Elementul “părinte” cu sistemul natural de coordonate

Elementul poate avea laturi drepte (Fig. 8,a) sau curbe (Fig. 8,b), iar nodurile de pe laturile elementului pot fi plasate la mijlocul lor, sau puţin deplasate (Fig 8,b). Funcţiile de formă care aproximează atât geometria elementului cât şi câmpul deplasărilor se scriu folosind proprietăţile lor de a avea valoarea unu în nodul i şi zero în rest, adică

1

4

1

4

1

4

1

4

(1

(1+

(1+

(1

) (1

) (1

) (1+

) (1+

) (1+ 2 + ) ; N = 5 1 (1 2 ) (1 +
) (1+
2
+
)
;
N
=
5
1 (1
2
) (1
+
)
1 )
2
(
;
N
=
1
+
6
) (1
2
)
;
N
=
7
1 (1
2
) (1+
)
;
N
=
1 )
2
(
1
8

)(1

(

1

)

2 )

)(1+ )

(

1

2 )

;

;

;

.

(27)

Uneori se spune că elementul este de tip "serendipity", deoarece funcţiile de formă

N

i

, se pot scrie ca produs al ecuaţiilor dreptelor care trec prin nodurile elementului părinte după descoperirile extraordinare ale personajul legendar Serendip al novelelor lui Horace Walpole din secolul 18. Modul de determinare al matricei de rigiditate este similar cu cel pentru obţinerea matricei de rigiditate a elementului Q4, şi are dimensiunile de 16 16. În continuare, acest element este denumit Q8. Pentru integrarea matricei de rigiditate în patru puncte Gauss, rangul matricei este 12, ceea ce arată că elementul prezintă un mod de mecanism, dacă integrarea este în nouă puncte Gauss, rangul matricei devine 13 şi modul de mecanism dispare. În mod uzual ordinul de integrare este 2 2 , iar elementul asamblat în cadrul unei structuri nu mai prezintă pericolul apariţiei modurilor cinematice.

9

Elemente finite în ingineria mecanică – Şt. Sorohan

Variaţia câtorva funcţii de formă în cadrul elementului, precum şi variaţia unei funcţii de aproximare se prezintă în figura 9. Elementul Q8 este conform, variaţia deplasării pe conturul laturilor este parabolică ca şi a elementului Q6, dar utilizarea lui conduce de regulă la o precizie mai mare. La limită elementul poate degenera într-un element triunghiular cu şase noduri, şi de aceea se recomandă a fi utilizat în special pentru modelări ale unor domenii de analiză cu geometrie complicată şi cu porţiuni curbe, deoarece forma elementului conduce la aproximări foarte bune ale geometriei în raport cu elementul Q4 sau Q6.

bune ale geometriei în raport cu elementul Q4 sau Q6. (a) (c) (b) (d) Fig. 9:

(a)

bune ale geometriei în raport cu elementul Q4 sau Q6. (a) (c) (b) (d) Fig. 9:

(c)

ale geometriei în raport cu elementul Q4 sau Q6. (a) (c) (b) (d) Fig. 9: Funcţii

(b)

geometriei în raport cu elementul Q4 sau Q6. (a) (c) (b) (d) Fig. 9: Funcţii de

(d)

Fig. 9: Funcţii de formă şi variaţia câmpului de aproximare pentru elementul patrulater izoparametric Q8. (a) – (c) Variaţiile unor funcţii de formă ale elementului Q8; (d) Modul de variaţie al funcţiei de aproximare pentru elementul de tip Q8.

Elementul patrulater plan cu nouă noduri

Performanţele elementului patrulater cu opt noduri se pot îmbunătăţi prin introducerea unui nod suplimentar în centrul elementului (Fig. 10,a). Acest element finit cu nouă noduri, de tip "Lagrange" (funcţiile de formă se pot obţine prin interpolare Lagrange), este definit similar cu elementul precedent. Funcţiile de formă pentru acest element rezultă prin interpolare Lagrange şi sunt:

1 1 1 N = ( 1 ) ( 1 ) ( N + N
1
1
1
N
=
(
1
)
(
1
)
(
N
+ N
)
N
;
N
1
5
8
9
5
4
2
4
1
1
1
N
=
(
1
+
)
(
1
)
(
N
+ N
)
N
;
N
2
5
6
9
6
4
2
4
1
1
1
N
=
(
1 +
)
(
1
+
)
(
N
+ N
)
N
;
N
3
6
7
9
7
4
2
4
1
1
1
N
=
(
1
)
(
1
+
)
(
N
+ N
)
N
;
N
4
7
8
9
8
4
2
4
1
(
2
)(
2
)
N
=
1
1
.
9
2

10

=

1

(

1

2

)(

1

2

=

1

(

1

+

 

)

(

1

2

 

1

(

1 )(

2

 

=

1

+

 

2

 

=

1

(

1

 

)

(

1

2

 

2

2

)

)

)

)

1

4

1

4

1

4

1

4

N

9

N

9

N

9

N

9

;

;

;

;

(28)

Elemente finite în ingineria mecanică – Şt. Sorohan

Variaţia câtorva funcţii de formă în cadrul elementului, precum şi variaţia unei funcţii de aproximare se prezintă în figura 11. Matricea de rigiditate a elementului Q9, rezultă 18 18, şi are rangul 12 pentru integrarea în patru puncte Gauss. Cele trei moduri de mecanism (trei moduri corespund mişcării de corp rigid) care apar prin integrarea redusă, adică 2 2 în loc de 3 3, dispar dacă elementul se asamblează într-o structură. Pentru integrarea exactă, adică în nouă puncte Gauss, modurile de mecanism dispar şi eventual nodul central se poate condensa static.

dispar şi eventual nodul central se poate condensa static. (a) (b) Fig. 10: Elementul patrulater cu

(a)

(b)

Fig. 10: Elementul patrulater cu nouă noduri Q9. (a) Numerotarea nodurilor şi axele sistemului de coordonate naturale rezultate din transformarea geometrică; (b) Elementul “părinte” cu sistemul natural de coordonate

Elementul “părinte” cu sistemul natural de coordonate (a) (c) (b) (d) Fig. 11: Funcţii de formă

(a)

“părinte” cu sistemul natural de coordonate (a) (c) (b) (d) Fig. 11: Funcţii de formă şi

(c)

“părinte” cu sistemul natural de coordonate (a) (c) (b) (d) Fig. 11: Funcţii de formă şi

(b)

“părinte” cu sistemul natural de coordonate (a) (c) (b) (d) Fig. 11: Funcţii de formă şi

(d)

Fig. 11: Funcţii de formă şi variaţia câmpului de aproximare pentru elementul patrulater izoparametric Q9. (a) – (c) Variaţiile unor funcţii de formă ale elementului Q9; (d) Modul de variaţie al funcţiei de aproximare pentru elementul de tip Q9.

11

Elemente finite în ingineria mecanică – Şt. Sorohan

Performanţele elementului Q9 sunt foarte bune dacă poziţia nodului central se alege la media aritmetică a coordonatelor primelor opt noduri; în acest fel geometria elementului este definită complet doar de cele opt noduri.

Calculul deformaţiilor specifice şi a tensiunilor în elementele finite

Calculul deformaţiilor specifice, în sistemul de referintă al elementului sau în sistemul de referintă global se face cu relaţia (6) prezentată în cursul 5, adică

(29)

este vectorul deplasărilor nodale ale elementului, cunoscute după rezolvarea

sistemului de ecuaţii al structurii, iar [B] este matricea derivatelor funcţiilor de formă. Variaţia matricei [B] este dependentă de funcţiile de formă alese pentru aproximarea deplasării. În aceste condiţii rezultă că şi { } este o funcţie de poziţia nodurilor elementului finit şi deci de punctele din interiorul elementului. Din punct de vedere practic, valorile de interes ale deformaţiilor specifice sunt reprezentate de un număr finit de puncte, de obicei acestea sunt nodurile elementelor, centrul elementului, sau punctele de integrare Gauss. Dacă se consideră, un punct oarecare P din suprafaţa elementului finit, valoarea deformaţiei specifice în acel punct se poate evalua cu relaţia

în care

{

}

=

[

]{

B U

e

}

,

{

U

e

}

(30)

Pentru calculul tensiunilor se foloseşte relaţia (22), din cursul 4. Rezultă că tensiunea în punctul P este

(31)

Folosind însă pentru calculul tensiunilor relaţia (31), se pot obţine rezultate eronate, deoarece matricea [B] se obţine prin derivarea funcţiilor de formă, care sunt alese "aproape" întâmplător. Pentru a scoate în evidenţă acest lucru se prezintă aplicaţia din figura 12, pentru care se utilizează elementele Q4, Q6 şi Q8.

{

P

}

=

{

P

}

[

D

]{

=

P

[

}

B

P

=

]{

U

e

}

.

[

B

P

][

]{

D U

e

}

.

P } [ D ] { = P [ } B P = ] { U

Fig. 12: Grindă în consolă analizată cu MEF folosind o discretizare cu numai patru elemente finite

Dacă tensiunile se calculează pentru cele patru elemente ale modelului din figura 12, în diverse puncte din lungul axei x, se obţin diagramele de tensiuni din figura 13, în care

pe înălţimea

şi

x

corespund fibrei superioare, se menţionează că de fapt tensiunea

xy

xy

12

Elemente finite în ingineria mecanică – Şt. Sorohan

grinzii rezultă aproape constantă. Se mai menţionează că ordinul de integrare pentru elementele Q4 şi Q6 este 2 2, iar pentru elementul Q8 este 3 3. Dacă pentru elementul Q8

coincid practic cu cele exacte

calculate pentru

se lucrează cu ordinul de integrare 2 2, valorile tensiunilor x

(calculate cu relaţiile rezistenţei materialelor). Distribuţia tensiunilor xy

elementul Q6 este constantă pentru fiecare element şi intersectează variaţia exactă a

tensiunilor tangenţiale chiar la mijlocul elementului (similar cu x

Din examinarea atentă a diagramelor din figura 13 rezultă o concluzie generală:

pentru acelaşi element).

valorile exacte ale tensiunilor corespund punctelor Gauss de ordinul 1 1 sau 2 2. Mai mult, poziţia de calcul "exact" a tensiunilor este cu un ordin inferior ordinului de integrare exactă, adică dacă integrarea exactă a elementului este 2 2 atunci tensiunile din punctul Gauss 1 1 sunt cel mai precis calculate; dacă integrarea exactă a elementului este 3 3 atunci tensiunile calculate cel mai precis sunt din punctele Gauss 2 2. În practică integrarea folosită la elementele Q4, Q6 şi Q8 este de obicei 2 2, iar tensiunile se calculează în punctele Gauss tot de ordinul 2 2 (cu unele excepţii numai pentru

tensiunile xy

care pot fi evaluate în punctul 1 1), aceasta nu modifică concluzia de mai sus

deoarece integrarea redusă de obicei conduce la rezultate mai bune în deplasări şi implicit în tensiuni.

rezultate mai bune în deplasări şi implicit în tensiuni. (a) (b) Fig. 13: Rezultate obţinute cu

(a)

mai bune în deplasări şi implicit în tensiuni. (a) (b) Fig. 13: Rezultate obţinute cu MEF

(b)

Fig. 13: Rezultate obţinute cu MEF pentru aplicaţia din figura 12. (a) Variaţia tensiunilor normale pe fibra superioară; (b) Variaţia tensiunilor tangenţiale

Având în vedere afirmaţiile precedente rezultă că este mai corect să se evalueze tensiunile în punctele Gauss. Totuşi este necesar a se cunoaşte şi tensiunile din alte puncte, cum ar fi nodurile elementului. Legea exactă de variaţie a tensiunilor în interiorul elementului nu este cunoscută. Pornind de la funcţiile de aproximare pentru deplasări, atunci prin derivarea acestora se obţine legea de variaţie a deformaţiilor specifice şi apoi a tensiunilor. Dar, spre exemplu, pentru elementul Q8 de formă dreptunghiulară, în timp ce variaţia

tensiuniilor

are o variaţie parabolică, total

exactă de variaţie din aplicaţia prezentată), tensiunea xy

este liniară în raport cu axa x a elementului, (deci aproape de legea

şi

x

y

eronată. În aceste condiţii, de obicei, se recurge la o metodă de extrapolare (sau interpolare) a tensiunilor din punctele Gauss, la alte puncte. Legea de variaţie a acestei extrapolări se "alege" în concordanţă cu tipul elementului. Deşi extrapolarea nu se justifică printr-o lege fizică sau matematică, din punct de vedere numeric rezultatele obţinute în afara punctelor Gauss rezultă mai corect estimate decât folosind relaţia obţinută din teoria coerentă a MEF.

13

Elemente finite în ingineria mecanică – Şt. Sorohan

Extrapolarea tensiunilor are un efect de "netezire" al erorilor introduse de aproximarea deplasării prin funcţii de interpolare arbitrar alese. Punctele Gauss trebuie privite ca nişte locaţii în care tensiunile sunt "supercalculate" plecând de la o alegere arbitrară a legii de variaţia a câmpului deplasărilor, cu alte cuvinte punctele Gauss sunt "insensibile" la legea de variaţie a deplasării. Pentru calculul liniar, tensiunile în punctele Gauss nu sunt funcţii de câmpul deplasărilor, deci este posibil să existe puncte insensibile la orice lege de variaţie a deplasării pentru orice tip de element finit. Pentru elementele izoparametrice plane, legea de variaţie a tensiunilor din punctele Gauss la alte puncte se alege de formă biliniară, adică

{

}

=

i

4

=

1

{

N

i

i

}

,

(32)

în care funcţiile de extrapolare N i sunt

{

i

}

N

N

1

3

=

=

1

4

1

4

(1

r )(1

s) ;

(1+ r )(1+ s) ;

N

N

2

4

=

=

1

4

1

4

sunt tensiunile din punctele Gauss 2 2; iar

(1+ r )(1

s) ;

(33)

(1

r )(1+ s) ;

r

şi s definesc punctele de calcul a

tensiunilor. Funcţiile de extrapolare sunt obţinute din funcţiile de formă pentru aproximarea

;

deplasării elementului Q4 prezentate în relaţia (1) prin schimbarea de variabile r =

(Fig. 14). În acest fel pentru calculul tensiunilor în noduri, de exemplu, se folosesc

3
3
3
3

s =

tensiunilor în noduri, de exemplu, se folosesc 3 3 s = valorile r , s =

valorile r, s = ± 3 funcţie de poziţia nodului în sistemul de referinţă definit de axele r şi s.

în sistemul de referinţă definit de axele r şi s . Fig. 14: Extrapolarea tensiunilor din

Fig. 14: Extrapolarea tensiunilor din punctele Gauss 2 2

Dacă tensiunile se determină pentru punctul P 1 din interiorul patrulaterului format de cele patru puncte Gauss (Fig. 14), atunci se spune că se face "interpolarea" tensiunilor. De obicei se alege punctul pentru care r = s = 0. Dacă tensiunile se determină pentru punctul P 2 din exteriorul patrulaterului mai sus menţionat, atunci se spune că se face "extrapolarea" tensiunilor. De obicei se aleg nodurile elementelor şi eventual, pentru elementele Q8 şi Q9, mijloacele laturilor. În afara faptului că extrapolarea (sau interpolarea) tensiunilor duce la o precizie superioară de estimare a valorilor tensiunilor, aceasta mai prezintă avantajul că se evită calculul matricei [B] pentru coordonatele corespunzătoare nodurilor sau centrului elementului, deoarece aceasta este deja calculată în punctele Gauss (şi păstrată în memoria externă), la calculul numeric al matricei de rigiditate.

14

Elemente finite în ingineria mecanică – Şt. Sorohan

Revenind la exemplul prezentat în figura 12, pentru elementele Q4 şi Q6 tensiunile determinate prin extrapolare coincid cu cele calculate direct în noduri, deoarece elementul

este dreptunghiular. Dacă se consideră elementul Q8 (integrat 2 2 ), tensiunile x

calculate direct în noduri sau extrapolate din punctele Gauss practic coincid, dar tensiunile prezintă diferenţe semnificative (rezultă de circa trei ori mai mari dacă sunt calculate direct în noduri). Aceste rezultate, pentru elementul din vecinătatea încastrării, sunt prezentate în tabelul 2, pentru tensiunile din punctele Gauss, şi în tabelul 3, pentru tensiunile calculate direct şi extrapolate la noduri.

şi

y

xy

Tabelul 2: Tensiunile tangenţiale din punctele Gauss pentru elementul Q8 din zona încastrării în aplicaţia din figura 12

Tensiunea

 

Punctul Gauss

 

1

2

3

4

xy

-3,8959

-3,3195

-3,9966

-3,3702

Tabelul 3: Tensiunile tangenţiale din noduri pentru elementul Q8 din zona încastrării în aplicaţia din figura 12

Tensiunea

xy

 

Nodul elementului

 
 

I

J

K

L

M

N

O

P

Calculată direct

în noduri

-11,336

-10,522

-10,338

-11,607

0,0078

-10,409

-0,0353

-11,451

Extrapolată din

-4,0312

-3,2168

-3,0328

-4,3016

-3,6240

-3,1248

-3,6672

-4,1664

punctele Gauss

În concluzie, se poate afirma, că tensiunile calculate prin extrapolare au în general valori mai precise decât cele obţinute prin calculul direct în noduri. Dacă elementele finite sunt distorsionate avantajul extrapolării este considerabil mai mare. Programele de firmă prezintă opţiuni de alegere a estimării tensiunilor pentru diverse elemente finite.

Concluzii finale

Aspectele teoretice fundamentale ale MEF au fost prezentate pe scurt în acest curs, cu referiri la anumite tipuri de elemente finite patrulatere plane, care se pot generaliza şi pentru alte tipuri de elemente finite, plane sau de volum. Pentru o modelare eficientă, fiecare tip de element finit trebuie analizat din punct de vedere teoretic, astfel încât să se cunoască limitele şi performanţele lui. Utilizarea funcţiilor de formă, a integrării numerice precum şi calculul tensiunilor sunt câteva aspecte esenţiale discutate. Utilizatorul MEF trebuie să stăpânească bine aceste noţiuni, precum şi alte aspecte prezentate în alte lucrări, fără de care, utilizarea metodei elementelor finite poate fi deficitară în ceea ce priveşte rezultatele obţinute şi/sau interpretarea lor. Pentru a stăpâni elementele teoretice de bază ale MEF se recomandă studierea unor lucrări de specialitate prezentate în bibliografia recomandată precum şi studiul documentaţiei care însoţeşte orice program cu elemente finite. Se recomandă ca înainte de a rezolva o problemă reală să se facă un test cu programul avut la dispoziţie pentru un model simplificat similar celui real şi pentru care se cunosc soluţiile analitice sau din lucrări de specialitate.

15