Sunteți pe pagina 1din 5

Receptor radio cu conversie directă

Cea mai recomandată interfaţă analogică pentru un receptor radio cu


prelucrare digitală a semnalelor, în cazul în care se impune un traseu de
radiofrecvenţă de bandă largă, o reprezintă arhitectura cu conversie directă
sau frecvenţă intermediară zero. În acest caz, semnalul de radiofrecvenţă
recepţionat este mai întâi amplificat într-u amplificator cu zgomot redus –
LNA, apoi este translatat direct în banda de bază cu ajutorul unui mixer şi a
unui oscilator în cuadratură, ca în fig. 7.3.
Semnalele I şi Q sunt prefiltrate cu ajutorul unor filtre antialiere trece
jos, cu frecvenţa de tăiere variabilă, apoi sunt convertite în digital cu ajutorul
celor două CAD. Pentru a se adapta la gama dinamică a semnalelor de la
intrare, pe fiecare canal în parte avem amplificatoare prevăzute cu
posibilitatea de reglare automată a amplificării. Traseul digital va selecta
canalul dorit în vederea extragerii informaţiei originale.

Fig. 7.3 Receptor radio cu conversie directă cu eşantionare în banda de bază

O astfel de structură nu este caracterizată de prezenţa canalului


imagine, specific altor structuri, astfel încât problema atenuării acestuia nu
se impune. Totuşi, orice imperfecţiune legată de dezechilibrul de fază sau
amplitudine în prelucrarea semnalelor pe cele două canale, poate provoca un
răspuns imagine rezidual sau latent faţă de frecvenţa de zero hertzi (curent
continuu), iar semnalele mari, cu modulaţie liniară, determină distorsiuni de
neliniaritate de ordinul doi în jurul componentei de curent continuu, în
special în aplicaţii multicanal.
În cazul unei astfel de arhitecturi eşantionarea semnalului se face în
banda de bază. Pentru a înţelege particularităţile eşantionării semnalului în
banda de bază vom considera, mai întâi, un semnal sinusoidal, monotonal,
de frecvenţă f a , eşantionat cu o frecvenţă f s ( f s > 2 f a ) de către un circuit
ideal de eşantioane (fig. 7.4 a). Spectrul la ieşirea circuitului de eşantionare
va reprezenta imaginile semnalului original în jurul multiplilor lui f s , adică
la frecvenţele:

± kf s ± f a cu k = 1, 2, 3, 4, ........ (7.1)

Definim lărgimea de bandă Nyquist ca spectrul de frecvenţe cuprins


între 0 şi f s 2 . Spectrul de frecvenţe este împărţit într-un număr infinit de
zone Nyquist, fiecare având lăţimea egală cu 0,5 f s . În practică, circuitul de
eşantionare ideal este înlocuit cu un CAD urmat de un procesor FFT, care
furnizează la ieşire spectrul de la 0 la f s 2 , adică semnalele sau imaginile
care apar în prima zonă Nyquist.

Fig. 7.4 Eşantionarea semnalelor radio

Vom considera, în continuare, cazul unui semnal ce se găseşte în


afara primei zone Nyquist (fig. 7.4 b). Se observă că, deşi semnalul este în
afara primei zone Nyquist, imaginea sa f s − f a (sau componenta de aliere)
cade în interiorul acesteia. Revenind la fig. 7.4 a, rezultă că, dacă un semnal
nedorit apare pe una din frecvenţele imagine ale lui f a , se va manifesta şi
pe f a , producând astfel o componentă falsă (spurious) în prima zonă
Nyquist. Acest fenomen este similar procesului de mixare analogică şi
impune o filtrare prealabilă la intrarea circuitului de eşantionare (sau CAD)
pentru a elimina componentele ce se găsesc în afara benzii Nyquist, dar ale
căror imagini ajung în interiorul ei. Performanţele filtrului vor depinde de
locul de dispunere a semnalului din afara benzii în raport cu f s 2 şi de
atenuarea impusă.
Eşantionarea în banda de bază necesită ca semnalul de eşantionat să se
găsească în prima zonă Nyquist. Trebuie menţionat că, fără nici o filtrare
prealabilă la intrarea circuitului de eşantionare ideal, orice componentă
(semnal perturbator sau zgomot) ce se află în afara benzii Nyquist, în orice
zonă Nyquist, va produce o imagine în prima zonă Nyquist. Din acest motiv,
în aproape orice aplicaţie de eşantioane şi conversie analog-digitală se va
folosi un filtru antialiere pentru a elimina semnalele nedorite.
Alegerea corectă a filtrului antialiere reprezintă o problemă foarte
importantă. Primul pas constă în cunoaşterea caracteristicilor semnalului ce
trebuie eşantionat. Să presupunem că cea mai mare frecvenţă de interes este
f a . Filtrul antialiere atenuează semnalele cu frecvenţă mai mare de f a ,
lăsând să treacă semnalele între 0 şi f a . Efectul tranziţiei finite de la
atenuarea minimă la cea maximă asupra gamei dinamice a sistemului este
ilustrat în fig. 7.5.

Fig. 7.5 Limitarea gamei dinamice de către componentele de aliere


Să presupunem că semnalul de intrare are şi componente peste
frecvenţa maximă de interes, f a . Din fig. 7.5 rezultă că toate componentele
cu frecvenţe peste f s − f a produc imagini în banda (0, f a ). Aceste imagini
nu pot fi deosebite de semnalele utilele şi, de aceea, limitează gama
dinamică la o valoare care, în figură, este notată GD.
În unele lucrări se recomandă alegerea filtrului antialiere cu frecvenţa
de tăiere chiar frecvenţa Nyquist f s 2 , dar aceasta presupune că banda de
interes a semnalului se extinde de la 0 la f s 2 , caz mai rar întâlnit în
practică. În exemplul din fig. 7.5 componentele imagine între f a şi f s 2 nu
prezintă interes, deci nu limitează gama dinamică. Prin urmare, banda de
tranziţie a filtrului antialiere este determinată de frecvenţa de tăiere f a ,
lărgimea benzii de tranziţie, între f a şi f s − f a şi de atenuarea în banda de
blocare, GD. Gama dinamică ce se impune sistemului este aleasă în funcţie
de cerinţele privind fidelitatea acestuia.
Cu cât banda de tranziţie este mai îngustă, cu atât filtrele devin mai
complexe. De exemplu, un filtru Butterworth are o atenuare de 6 dB/decadă
pentru fiecare pol, [1]. Realizarea unei atenuări de 60 dB într-o regiune de
tranziţie între 1 MHz şi 2 MHz (o octavă) necesită minim 10 poli. De aceea,
pentru aplicaţiile de mare viteză, unde este necesară o bandă de tranziţie
îngustă şi o bună neuniformitate în interiorul benzii, corelată cu o
caracteristică de fază liniară, sunt mai potrivite filtrele eliptice, care pot
asigura o atenuare de cel puţin 80 dB între f a şi 1,2 f a , la frecvenţe de
tăiere de până la 100 MHz [1].
Din cele prezentate se poate constata că se poate ajunge la un
compromis între îngustimea benzii de tranziţie şi frecvenţa de eşantionare a
CAD. Alegerea unei rate de eşantioane mai mari (supraeşantionare) va
reduce complexitatea filtrului cu preţul folosirii unui CAD mai rapid şi a
prelucrării datelor la o rată mai mare.
Algoritmul de proiectare a filtrului începe cu alegerea unei rate de
eşantionare iniţiale de 2 până la 4 ori f a . Se determină parametrii filtrului
pe baza gamei dinamice solicitate şi se verifică dacă realizarea unui astfel de
filtru se încadrează în cerinţele de cost şi performanţă ale sistemului. Dacă
nu, se consideră o rată de eşantionare mai mare, care poate necesita un CAD
mai rapid.
Fig. 7.6 Receptor cu conversie directă şi eşantionare pe frecvenţa
intermediară
O altă configuraţie de receptor cu conversie directă, diferită de cea
anterioară, prezentată în fig. 7.6, realizează mai întâi conversia directă în
banda de bază, pentru o selecţie grosieră a benzii sistemului împotriva
antialierii, apoi reconverteşte spectrul selectat pe o frecvenţă intermediară –
FI, programabilă. Semnalul de frecvenţă intermediară rezultat este un semnal
de bandă limitată ce poate fi digitizat şi apoi convertit direct în banda de
bază prin metode digitale, în vederea selectării canalului dorit.
O astfel de arhitectură reprezintă un receptor cu conversie directă şi
eşantionare pe frecvenţa intermediară. Valoarea frecvenţei intermediare se
alege într-un mod convenabil, astfel încât CAD să aibă un consum minim de
putere. Mai mult decât atât, semnalul de frecvenţă intermediară poate fi
demodulat folosind un demodulator cu numărător de impulsuri de FI, un
detector diferenţial de FI sau un discriminator digital de FI.
Particularităţile eşantionării unui semnal de frecvenţă intermediară vor
fi analizate în paragraful următor.