Sunteți pe pagina 1din 3

Etica transplantului de la donator viu

Bogdan Berbescu, grupa 41, seria 6.


Transplantul de organe ridica o serie de dileme etice, in functie de numeroase variabile
ce tin fie de donator, primitor sau de centrul medical si cadrele medicale ce efectueaza
interventia; dintre multiplele posibilitati ce pot fi intalnite in practica medicala am ales situatia
unui donator viu, ce doreste sa isi doneze un organ unui receptor ce are ca unica solutie
terapeutica acest transplant, cu evitarea problemelor puse de eventuale greseli pre-, intra- sau
postoperatorii.
In primul rand dilema in cauza este o dilema etica de tip complex si vom incepe sa o
definim din punctul de vedere al donorului, acesta isi asuma un risc cu potential vital imediat
sau cu potential negativ asupra calitatii vietii sale pe timp indelungat, iar in acleasi timp trebuie
luat in considerare dreptul acestuia la libertate. Cat despre receptor trebuie sa ne gandim in
primul rand la dreptul la viata, acest drept elementar fiind cel pus in cel mai mare pericol. O
optiune alternativa ar fi a nu se lua nici o masura terapeutica si deci iminenta decesului
pacientului.
Vom incepe analizarea dilemei din prisma donatorului si primul subiect tratat este
autonomia acestuia. Inainte de a lua in calcul decizia acestuia de a-si dona un organ trebuie sa
determinam daca acesta are autonomie. Donatorul va fi evaluat pentru a ne asigura ca are
capacitatea psihica de a face o astfel de decizie, daca este capabil din punct de vedere legal
(este transplantul de la donator viu legal in tara respectiva, donatorul este major si capabil de a
lua decizii), dupa ce stim ca este capabil sa inteleaga informatiile ii vom oferi documentatie si
explicatii medicale, pe intelesul sau, in vederea a tot ceea ce urmeaza sa se intample. In
concluzie il vom determina ca autonom daca are capacitatea de a intelege, are voluntariatul de
a intelege si a lua decizii cu privire la propria persoana si are capacitatea decizionala
[1]
. Daca
pacientul este autonom si am eliminat toate posibilele interferente in decizia acestuia, cum ar fi
conflictul de interese (donatorul sa nu aiba interese materiale sau de alta natura care sa ii
determine luarea deciziei in defavoarea sanatatii sale) si decizia sa decurge din benevolenta,
altruism si compasiune, ne regasim in fata unei probleme adresate medicului curant si anume
non-maleficienta donatorului si beneficienta receptorului. A nu face rau este obligatia
medicului in exercitiul practicii sale
[2]
. Riscul la care este expus donatorul este inclus in
consimtamantul informat, iar desi acesta este minim in casul unei interventii bine planificate,
este acceptat si justificat, ne pune in situatia alegerii intre non-maleficienta si maleficenta,
aparent o alegera simpla, dar care in cazul de fata are urmari drastice asupra receptorului
(incalcarea dreptului la viata si dreptului la tratament medical). Daca se decide prelevarea
organului medicul poate doar sa isi ia maximum de masuri de siguranta in vederea evitarii
posibilelor complicatii pentru donator (excluderea doritorilor de a dona ce nu corespund unor
anumite conditii medicale).
Receptorul este intr-o situatie care ii amentinta mai multe drepturi. Dreptul la viata si
la integritate fizica si psihica Al. (1) Dreptul la viata, precum si dreptul la integritate fizica si
psihica ale persoanei sunt garantate.
[3]
, pacientul in cauza are ca unica solutie terapeutica
aceasta procedura, procedura ce va putea cel mai probabil (in functie de riscul vital intra- si
postoperator) sa ii conserve dreptul la viata. In plus Art. 2. Pacientii au dreptul la ingrijiri
medicale de cea mai inalta calitate de care societatea dispune, in conformitate cu resursele
umane, financiare si materiale
[4]
. Aceasta lege ne impune sa facem tot ce este posibil pentru
acest pacient. Desigur consimtamantul informat este necesar si din partea receptorului, cu
definirea autonomiei acestuia si evaluarea supunerii acestuia la un risc oportun si justificat.
Sigur ca nu trebuie ignorata mortalitatea asociata interventiei, incident in care dreptul la viata
este incalcat chiar de actul curativ.
Inainte de a-mi expune parerea personala vom prezenta iesirile posibile din acest impas
moral. Cautarea binelui general ne va indruma inspre efectuarea procedurii, atat timp cand
aceasta este legala si se urmeaza principiile medicale si juridice. Ca un argument pentru binele
general, ingrjirea unui pacient cu indicatie de transplant renal prin dializa este estimata la
60.000/pacient/an, pe cand ingrijirea unui pacient post-transplant este estimata la
25.000/pacient/an
[5]
. In plus donatorii cadavru nu satisfac nevoia de organe a majoritatii
tarilor din lume iar transplanturile de la donatori vii reusesc sa suplineasca o parte din lipsurile
de organe. In vederea binelui prin protejarea celui slab, pacientul cu indicatia de transplant
trebuie aparat, acesta fiind cel mai vulnerabil si in cel mai imediat pericol. Daca alegem sa il
protejam pe cel puternic, nu ar trebui sa efectuam o operatie ce pune in pericol integritatea
potentialului donator. Cat despre binele propriu, al medicului, sta la latitudinea sa sa aleaga
intre non-maleficienta donatorului, beneficienta pacientului, iar in acelasi timp sa nu lase
decizia sa sa fie influentata de beneficiile profesionale pe care i le aduce o reusita terapeutica
de acest tip.
Personal cred ca transplantul de organe de la donatori in viata ar trebui sa se efectueze
ori de cate ori donatorul indeplineste criteriile enumerate mai devreme, receptorul are
indicatie de transplant si medicul curant dispune de posibilitatile tehnice si de cunostintele
necesare realizarii acestui gest terapeutic. Atata timp cat donatorul este autonom, isi da
consimtamantul informat si atat el cat si medicul curant isi asuma posibilele urmari negative,
alegerea mi se pare simpla prin focalizarea atentiei asupra starii pacientului ce are nevoie de
transplant, pentru acesta decizia are ca rezultat fie o viata relativ normala, fie iminenta mortii.
In concluzie este dificil de spus exact daca aceasta dilema are o rezolvare clara, dar in
luarea acestei decizii trebuie inclusi factori ce tin de statusul cultural, socioeconomic si juridic al
tarii in care se pune problema. Medicul va fi intotdeauna pus in fata unui conflict intre
principiile bioeticii si decizia va fi luata dupa criterii pe care probabil si le formeaza singur din
experienta, intuitie si rationament.
Bibliografie
[1] Curca George Cristian, Elemente de Etica Medicala, Cluj-Napoca, Casa Cartii de Stiinta, 2012.
[2] Raportul Belmont, 1979 [http://irb.umf.maine.edu/Belmont%20Report.htm].
[3] Constitutia Romaniei [http://cdep.ro/pls/dic/site.page?id=339].
[4] Legea Drepturilor Pacientului nr.46/2003, MO, Partea I nr.70 din 03/02/2003.
[5] Evangelos Mazaris, Vassilios E Papalois, Ethical Issues in Living Donor Kidney Transplantation,
Experimental and Clinical Transplantation, volume 4, nr.2, London, 2006.