P. 1
Romani Si Evrei in Exilul Romanesc- Adrian Niculescu

Romani Si Evrei in Exilul Romanesc- Adrian Niculescu

|Views: 1,589|Likes:
Published by teodora_dragulescu

More info:

Published by: teodora_dragulescu on Jan 04, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

07/20/2013

pdf

text

original

Romani si evrei in exilul romanesc

Autor: Adrian NICULESCU http://www.observatorcultural.ro/Romani-si-evrei-in-exilul-romanesc*articleID_4819-articles_details.html

I.Contributia evreilor din exil Fatetele exilului In cadrul vastei categorii intitulate, mai mult sau mai putin eufemistic, a „romanilor de peste granita“ sau „din afara granitelor“, a „romanilor de pretutindeni“, a „diasporei“, a „emigratiei“ etc., a existat, pina la Revolutia din Decembrie 1989, si un segment aparte, bine conturat, desi redus numericeste, numit, in virtutea angajamentului sau politic, „exil“. Exilul are o veche traditie in istoria Romaniei. Primul exil, cel postpasoptist, a „facut“, la propriu, se poate spune – pornind, practic, de la zero, si-n conditii inimaginabil de vitrege – statul roman modern. Natiunea romana insasi, intr-un fel, s-a nascut in exil, mai precis la Paris, acolo unde a fost inaltat pentru prima oara, o data cu victoria Revolutiei din februarie 1848, in Franta, si drapelul national, tricolorul. Cel de-al doilea exil – si, sa speram, ultimul din istoria noastra – incepe o data cu instaurarea dictaturilor, in 1938, si, mai concret, in septembrie 1940, o data cu instalarea guvernarii legionaro-antonesciene. Facind deliberat abstractie de perioada complexa a „celor trei dictaturi“, dintre 1938 si 1944 (dictatura regala a lui Carol II – 11 februarie 1938-5 septembrie 1940, guvernarea Antonescu-Sima – 6 septembrie 1940-24 ianuarie 1941 si, in sfirsit, regimul militaro-antonescian „pur“, pina in 23 August 1944), dupa formula facuta celebra de cartea omonima a lui Lucretiu Patrascanu (partizanul, dar si victima tragica a celei de-a patra, cea mai teribila, si cea mai lunga – comunismul –, singurul totalitarism adevarat, deoarece, timp de peste patru decenii, a controlat totul, incepind cu motorul societatii, economia, facind cele mai mari ravagii, inca incalculabile), care au produs, si acestea, un exil cu multe fatete, demne de tratat in parte, ne vom ocupa, in expunerea noastra, doar de exilul anticomunist din perioada 1945/1948-1989 – mai exact (lasind la o parte tendintele marginale, fascistizante, de tip legionaro-antonescian), vom urmari componenta net majoritara a exilului, cea democratica, si contributia adusa acestuia de concetatenii nostri, de diferite origini etnice. In acceptiunea noastra, exilul reprezinta, deci, comunitatea acelor persoane originare din Romania care, aflindu-se in Lumea Libera intre anii 1945/1948 si 1989, au desfasurat activitate politica publica, democratica, anticomunista, denuntind regimul instalat la Bucuresti, indiferent de cum au ajuns in Occident (fugiti sau ramasi, ca mai toti romanii, prin emigrare legala, pentru „reintregirea familiei“, sau ca evrei, ca germani, in calitate de cetateni straini sau minoritati religioase etc…) si indiferent daca au avut sau nu statut de refugiat politic. Prin urmare, pentru noi, notiunea de „exil“ se suprapune peste aceea de „exil militant“. Asa a fost si la 1848. A existat, atunci, vreun exilat inactiv? Nu e suficient sa fi ajuns sa traiesti in Occident pentru a face parte din „exil“ (in ciuda sensului originar al termenului), in absenta unei actiuni politice publice. Nici simpla detinere a statutului de „refugiat politic“ nu indreptatea, automat, la aceasta, stiut fiind ca azilul politic, distribuit, la vremea aceea, cu larghete, ascundea, de fapt, in majoritatea cazurilor, un exil economic, adica, in realitate, o banala „emigratie“, indiferenta politic (azilul politic era aproape singurul mijloc de a ramine intr-o tara occidentala). Timp de peste 40 de ani, exilul a dat glas celor ce nu mai aveau drept la glas, a fost actiunea si vocea libera a celor carora li se luase dreptul la actiune si la voce libera. Asadar, pe linga refugiatii politici propriu-zisi, majoritatea etnici romani, care „ramineau“ daca aveau sansa unei calatorii in Vest, sau care fugeau clandestin – trecind granita aventuros, pe sub sirma ghimpata, ori aruncindu-se in Marea Neagra, in cautarea disperata a unui vapor „occidental“

turcesc sau grecesc, ori, cel mai ades, traversind Dunarea spre Iugoslavia (singura tara „aproape“ libera din jur, oricum, semnatara a Conventiei de la Geneva din 1951, privitoate la refugiati) – sint de socotit aici si toate acele persoane care au putut emigra legal, cu sau fara nevoie de azil politic, o data ajunsi la destinatie, dar care si-au onorat si manifestat in mod public atit conditia de romani, cit si aceea de oameni liberi, ceea ce constituia un privilegiu rar. Mult timp, minoritatile nationale si religioase, avind o tara de referinta dincolo de Cortina de Fier, au format grosul emigrarilor legale din Romania spre Lumea Libera. Primii si cei mai numerosi au fost evreii, un exod pornit inca inainte de nasterea Statului Israel, in 1948, cu virfuri in anii 19491952 si 1959-1962 si multe sincope, cu circa 400.000 emigrari (desi cifra pare a fi ceva mai mica, dupa studiile dlui dr. Avram Rosen), in 40 de ani, dar majoritatea inainte de 1965; au fost urmati, incepind cu finele anilor ’60, de germani, cu un numar similar de plecari (singurul comparabil cu „aliya“-ua romaneasca, dar in doar 20 ani, cu virfuri prin 1976-1980), si apoi de alti minoritari (in general posesori de pasapoarte straine, expulzati in primii ani comunisti), proportional cu ponderea lor: greci, italieni, armeni, turci, si, in sfirsit, minoritatile religioase (in special neoprotestanti, majoritatea romani, ajutati de SUA). De-abia mult mai tirziu, dupa Actul Final de la Helsinki, din 1975, a inceput sa fie posibil si exodul masiv al majoritarilor romani (pina atunci nu se facusera decit „cu picatura“, in cazuri exceptionale, „cumparari“: de exemplu, prin sinistrul avocat londonez Jacober). Cei mai multi au beneficiat de celebra „reintregire a familiei“, prevazuta explicit de amendamentul „Jackson-Vanik“, din legea americana pentru acordarea „clauzei natiunii celei mai favorizate“. Ei au „echilibrat“, astfel, „componenta etnica“ a vastei categorii a celor „plecati din Romania“… Iata, deci, ca, din Romania, care, pentru toti locuitorii ei, indiferent de origine, devenise, prin comunism, „infernul pe pamint“ (parafrazind titlul unei carti uitate, semnate de un evreu angajat in exilul militant romanesc, Ruben Rubsel, aparuta la Paris, in 1955, si readusa in actualitate de catre dl Harry Kuller) fugeau nu numai minoritarii, ci, in primul rind, romanii. Asta ar fi trebuit sa le dea de gindit vremelnicilor dictatori. Din pacate pentru tara, n-a fost cazul. La 12 ani de la Revolutia din Decembrie, inca simtim consecintele. Dar daca dintre etnicii romani care, proportional, au sfirsit prin a dobindi o intiietate – de fapt, intristatoare – printre „destarati“, doar o minoritate infima, apreciata la circa 200-300 de persoane, s-a angajat, in decurs de peste patru decenii, in activitati militante de exil, e logic ca, dintre minoritari (care-si aveau, deja, o tara de referinta), si mai putini au adoptat un astfel de comportament. Insa dintre acesti putini, in mod indubitabil, contingentul cel mai mare l-au dat evreii (am si vazut un prim exemplu: Ruben Rubsel). Acest fapt a fost posibil poate si deoarece, in opinia noastra, evreii au stiut mai bine decit toate celelalte minoritati sa-si asume, avind si o experienta istorica in acest sens, necesara, dubla identitate: aceea de israelieni, pe linga aceea de romani. In plus, dintre toate grupurile minoritare, ei dispuneau de departe de cea mai buna pregatire intelectuala, factor net favorizant in acest proces. Sa ne gindim ca, la o populatie emigrata similara (dar formata mai degraba din tarani si meseriasi, chiar daca mai inaintati socio-economic decit romanii de aceeasi conditie), germanii – dupa vom vedea mai jos – n-au dat decit patru sau cinci militanti de exil demni de acest nume si foarte tirziu (grupul din jurul scriitorilor timisoreni William Totok si Herta Müller, plecati de-abia catre mijlocul anilor ’80). Dar e evident ca nimic nu i-ar fi destinat pe evrei acestui rol de „romani“ in exil, stiute fiind persecutiile pe care adesea le-au avut de suferit in trecut, in tara noastra, si care ar fi predispus, poate, la alta reactie, de comprehensibil rejet (foarte prezenta, de altfel, si ea, dar nu in acest segment specific!). Sa nu uitam ca integrarea etnica, in tesutul national, a evreilor, la numai citeva zeci de ani dupa Marea Unire din 1918, nu era reala decit, eventual, in unele parti ale Vechiului regat, mai ales la Bucuresti si in Muntenia. Statul roman interbelic a fost mai degraba un stat etnic al romanilor decit unul civic, al tuturor cetatenilor sai. Chiar incetateniti, era dificil, pentru minoritari, sa evite senzatia de „tolerati“. Pina prin anii ’40-’50, era greu ca un evreu transilvanean, bucovinean sau basarabean

(care, de cele mai multe ori, era de limba si cultura maghiara sau germana – sa nu uitam ca AustroUngaria i-a emancipat pe evrei inca de la infiintare, in 1867, ceea ce i-a atasat visceral de aceasta, pe cind Romania n-a facut-o decit fortat, dupa 1918; ce bucurie putea fi pentru un evreu ungur ardelean trecerea sub ultimul stat european care nu ii recunostea drepturi cetatenesti?) sa se simta cu adevarat „roman“, atasat de valorile romanesti. Este si motivul pentru care, in primele valuri de emigrare israelita masiva, din acei ani, s-a manifestat mai mult si respingerea „romanitatii“. In Romania interbelica, evreii erau impartiti in doua grupuri mari: asimilationisti si sionisti. Schematic, se poate spune ca asimilationistii erau mai degraba cei din Vechiul Regat, mai bine integrati, pe cind sionistii erau cei din provinciile unite dupa 1918. Primii erau legati mai ales de PNL (cazul cel mai cunoscut: W. Fildermann), ceilalti, mai cu seama de Partidul Evreiesc si, uneori, de stinga PNT si PSD). Dupa 1930, o data cu sporirea antisemitismului, tendinta sionista creste. La scara celor aproape 900.000 evrei, citi numara Romania in 1940, comunistii reprezentau o infima minoritate, proportie perfect valabila si la nivelul anului 1945 (desi, prin Holocaust si pierderea Basarabiei, evreii se injumatatisera). Faptul ca „multi comunisti au fost evrei, putini evrei au fost comunisti“, dupa celebra formula a dlui H. Kuller, este o realitate incontestabila. Prin insasi structura lor sociala (negustori, meseriasi particulari, oameni de afaceri, profesiuni liberale), evreii (ca si italienii, armenii, grecii), in ciuda traditiilor lor egalitare si in pofida conditiei de victime ale regimului fascist, erau funciar incompatibili cu comunismul si au fost printre cei mai loviti de nationalizari, la care se mai poate adauga, in cazul evreilor religiosi, si impunerea ateismului de stat. Asa se explica de ce imensa masa a evreimii romane, si burghezo-asimilatii, si sionistii, cu exceptia – cel putin initiala – a unui nucleu de comunisti, departe de a pactiza cu regimul (cum abuziv incearca unii, azi, sa insinueze), literalmente „a votat cu picioarele“, cum se spunea. A optat, adica, si din convingere, dar si din cauza confiscarilor, pierzind (a doua oara in citiva ani, dupa legile lui Antonescu de spoliere prin „romanizare“, abrogate la 23 August 1944) si urmind sa lase totul indarat si sa ia calea emigrarii spre Israel. Ceea ce, in primii ani, era departe de a fi o destinatie comoda... Paradoxal, tocmai regimul comunist, cu tot cortegiul sau de suferinte si privatiuni, de nivelare in jos, dar si cu partea sa ideologic internationalista (cel putin initial, pina ce national-comunismul ceausist a luat amploare, in anii ’80) si integrator-fortata, a contribuit, cred, cel mai mult la amalgamarea evreilor in tesutul national. Astfel incit si ei, potrivit unui soi de sociologie a inchisorii, au inceput prin a se simti din ce in ce mai „romani“, supusi acelorasi vexatiuni, solidari in aceleasi incercari. Intre un evreu plecat in 1945, cel mai ades, justificat, intorcind spatele, si unul plecat in 1975 sau 1985, diferenta, in privinta sentimentului sau de apartenenta intima la Romania, e mare. Singurul – imens – avantaj al evreilor, care-i deosebea net de restul populatiei majoritare il constituia tocmai dreptul la emigrarea legala, un vis aproape de neatins pentru romanul de rind (desi, macar teoretic, posibil, dupa amintitele acorduri de la Helsinki, din 1975), dar care nu stirnea decit arareori resentiment. Un roman „fugit“ si un evreu plecat legal sfirseau prin a gindi si a actiona din ce in ce mai asemanator, chiar daca primul nu mai avea tara, iar celalalt avea una, si inca primitoare. Veneau din acelasi loc, purtau, tot mai mult, aceeasi suferinta… Evreii alcatuiesc, totusi, cel mai mare numar dat de o minoritate exilului nostru. Nume sint deci relativ multe si, mai cu seama, consistente si reprezentative. Incepind chiar de la simbolul cel mai tare, fostul sef-rabin Alexandru Safran (n. 1910, marele prieten al regelui Mihai, cu care a impartasit un exil comun, genevez, omul care a contribuit decisiv la conferirea titlului de „Just al popoarelor“ reginei-mama Elena) si de la varul sau, vitriolicul publicist David Safran, care semna in La Nation Roumaine, organ al Consiliului National Roman (un succedaneu de guvern roman in exil), numeroase articole (personal, mi-aduc aminte de lunga serie Moses Rosen – politruc), si care, la Europa Libera, tinea rubrica religioasa iudaica Pericopa saptaminii, la prietenul de actiune al marelui rabin, celebrul patriot liberal si anticomunist Wilhelm Fildermann (1882-1963), fost deputat PNL (ca si Al. Safran, fugit clandestin, nu plecat legal, ca evreu, din Romania; ca liberal, el urma sa fie cooptat in Consiliul

National Roman, dar nu s-a mai facut din cauza acelorasi lamentabile diviziuni care au si dus la spargerea CNR), de la pastorul luteran de origine evreiasca Richard Wurmbrand (1910-2001), poate cel mai tulburator marturisitor al „gulag“-ului romanesc, pe care l-a facut integral (1948-1964), o fala a exilului nostru, recunoscut in intreaga lume, la ziarista Nicoletta Franck (n. 1920), catolica, dar tot de origine evreiasca (fiica avocatului Nicolae Apotecker, din Iasi), o apropiata a regelui, la militantul social-democrat Iancu Zissu (?-1969, New York), avocat, membru al Consiliului National, apropiat al lui C. Visoianu si reprezentant al PSD Independent in Internationala Socialista, sau la cunoscutul om politic si jurnalist Asra Berkowitz (n. 1886), si el fost senator (1927-1931) si activist PNL, editor al ultimului ziar liberal (feb. 1946-nov. 1947) din Romania, Liberalul (si pentru aceasta „onorat“ cu ani grei de inchisoare in perioada „clasica“ 1948-1964; ajuns apoi in exil, in SUA, sa demaste regimul prin articole in publicatii de prestigiu si un volum de memorii). Tot evreu, dar francez, dupa tata, a fost si un alt important lider PSD din exil, Serban Voinea (Gaston Boeuve, n. la Paris, 1894)1. Dupa un scurt „flirt“ cu comunistii, timp in care a fost numit ambasador la Berna (octombrie 1946), a demisionat si a cerut azil politic inca inainte de izgonirea regelui, raliindu-se componentei socialiste a exilului nostru democratic (e drept, in conflict cu ceilalti doi sefi social-democrati, Iancu Zissu – ce se bucura de recunoasterea Consiliului National Roman, deci, de acces la Fondul National, gestionat de Constantin Visoianu – si Eftimie Gherman). In anii ’60 era membru al Adunarii Natiunilor Europene Captive (ANEC) si al Centralei Internationale a Sindicatelor Libere (CISL), socotite, dispretuitor, de comunisti drept „galbene“, cum apare in fisele sale de la Securitate2. A facut onoare conditiei sale de refugiat politic. Ca si un alt veteran PSD, Lazar Schineanu (Josefsohn, n. 1904), fugit in 1948, activ in anii ’50-’70, mai intii la Europa Libera, apoi in cadrul PSD italian (a fost sef de cabinet al ministrului Luigi Preti), prieten cu Emil Ghilezan. Un nume, astazi, uitat este si cel al ziaristului Camil Ring (n. 1909), tot de extractie PSD, fost, in tara, coproprietar al ziarului Semnalul, iar in exil, in anii ’48-’50, un apropiat al fruntasului taranist Remus Boila si printre initiatorii revistei Buletin de informare pentru romanii in exil (BIRE). In ciuda unor momente controversate (colaborari cu Siguranta antonesciana, din ianuarie 1944, apoi cu cea comunista, pina-n 1948, „intors“ de serviciile franceze etc.3), si a penibilei prestatii a fiului sau – celebrul Lucian Cornescu-Ring – in Romania postrevolutionara, poate fi considerat o personalitate a exilului si un dusman aprig al regimului comunist. La fel, se poate vorbi despre Ruben Rubsel, scriitor care a denuntat sistemul comunist prin zguduitoarea carte mentionata mai sus, aparuta, in limba romana, in conditii de refugiu, la Paris, in 1955 (citiva ani mai tirziu, pe banii sai, va edita si o culegere de conversatii pe teme de exil; iata cum se contureaza, prin actiune, constiinta asumarii unui militantism politic in emigratie…), despre Sorana Gurian, autoarea unui tulburator „jurnal“ aparut la Paris, in 1950 (de curind reluat in Jurnalul literar4), despre prestigiosul istoric de arta Ionel Jianu (1905-1993), despre publicistul Horia Liman (n. 1912), despre surorile Annie (n. 1910) si Nora (1914-1986) Samuelli (dupa 12 ani de detentie fiecare, pentru „vina“ de a fi lucrat la Legatia americana, au fost „cumparate“ de un var din SUA, in 1961; in 1967, la Washington, Annie si-a publicat memoriile concentrationare – Zidul care desparte –, recent editate sin Romania, tara careia ii erau, de fapt, destinate), despre fostul deputat PNT Aureliu Weiss, ajuns in exil la Paris, despre reputatul avocat Marcel Shapira (n. 1915), seful istoric al Ordinului Masonic Roman, in exil, la Paris (singurul organism de exil recunoscut vreodata, gratie lui, ca reprezentind oficial Romania intr-un for international – in speta, in Congresele masonice internationale – pe picior de egalitate cu Ordinele din celelalte tari), despre ziaristul Miron Grindea (1909-19965), despre romancierul de succes Norman Manea, exilat in SUA, in 1986, ori despre pleiada marilor ziaristi si cercetatori evrei ai departamentului romanesc de la Europa Libera, de la legendarul director Noel Bernard (1925-1981) sau sotia acestuia, dna Ioana Magura Bernard, la veterani precum Iosif Flavius (1909-1991), Liviu Floda (Andrei Brindus, n. 1913), la inimosii Sorin Cunea (n. 1928) si Max Banus, la Iacob Popper (1921-1994) si sotia sa, Any Magder (Anisoara Negulescu, n. 1930), la mai tinerii,

straluciti politologi Mike Shafir (n. 1944), Vladimir Socor (n. 1945) si Vladimir Tismaneanu (n. 1951, desi fost lector de partid6), la Victor Eskenasy-Morosan (n. 1951), la ultimul director dinainte de Revolutie, Nestor Rates (n. 1933, fost redactor Agerpres) si multi altii. Vladimir Krasnosselski (19241991), corespondentul, din 1979, la Geneva, al Europei Libere, veteran PSD, fost secretar privat al lui C. Titel Petrescu, fost detinut politic (1957-1964), sociolog cu bune legaturi in zona socialistsindicala, era si el evreu. Dupa cum evreu este si dr. Ionel Cana, cunoscut dizident, cofondator al Sindicatului Liber SLOMR (1979), arestat si, ulterior, refugiat politic in SUA, revenit in tara dupa Revolutie. Mediile de informare Am dori sa putem vorbi mai mult despre mediile de informare de limba romana din Israel, inclusiv ascultatul – si nu numai de catre evrei – post de radio Kol Israel (Vocea Israelului; romanii, printre care, cindva, si subsemnatul, erau interesati mai ales de politica externa), la care s-au evidentiat gazetari curajosi precum dnul Jean Ancel, viitorul reputat istoric, si cronicarul Baron. Desi, cum a reiesit chiar din dezbaterile Colocviului nostru, Kol Israel, ca voce oficiala a Statului Israel, era usor santajabil – in caz de radicalizare „anticomunista“ si „anticeausista“ a comentariilor – cu sistarea emigrarii evreilor, si acesta, pe ansamblu, si-a onorat statutul de radio al Lumii Libere (poate, dupa cum mi s-a explicat, cu o flexiune in perioada relativei liberalizari din tara, 1964-1972, cind au fost atenuate atacurile antiregim; in anii ’80, in schimb, pe masura degradarii situatiei, Kol Israel a recuperat si el in prezentarea adevarului fara fard despre Romania „sub ocupatie romaneasca“, precum ar spune Paul Goma, initiatorul dizidentei romanesti). Cit priveste presa propriu-zisa (independenta, prin definitie, deci cu o marja de manevra mult mai mare) in limba romana din Israel, aceasta si-a facut cu prisosinta datoria de presa libera si a infierat regimul, comportindu-se, de facto, la fel ca presa romaneasca de exil propriu-zisa – cu care colabora – de la Paris, din Germania sau din America… Pe linga publicatiile cunoscute, precum cotidianul Viata Noastra (caz unic, pina in 1989, in toata lumea occidentala; din 1993 apare zilnic si Ultima ora), initial proprietate a sindicatului Histadrut (apropiat de Partidul Muncii, socialist), ce apare neintrerupt, din 1948, sau revista de calitate Minimum a lui Al. Mirodan (fost ziarist la Scinteia si la Gazeta Literara, dramaturg, in 1977, plecarea sa a devenit un caz paralel cu miscarea Goma7), sa mai amintim doua, uitate: Vointa si Adevarul8. Gratie prietenilor israelieni avem, acum, citeva nume, macar, din galeria – desigur, mult mai numeroasa – a publicistilor romano-israelieni care s-au cinstit pe sine scriind adevarul despre trista realitate din tara: Moshe Em. Moscovici, fost detinut politic, si Moshe Mau, ambii de la Viata Noastra, dr. Shmul Sami Cohavi si Bernard Kausanski (n. 1908), de la revista Renasterea Noastra, Willy Marcus, mai sus mentionatul David Shafran etc. Un caz dramatic l-a reprezentat si ziaristul Leonard Kirschen (1908-1983), de formatie britanica, corespondent al presei anglo-saxone, dar cetatean roman, implicat, de la Istanbul, unde a locuit intre 1941-44, in salvarea evreilor din Romania sub Antonescu. Revenit in tara, este arestat in 1951 si condamnat la 25 de ani de munca silnica pentru inalta tradare (lucrase, in razboi, din Turcia, pentru Anglia; un al doilea caz Gh. Tomaziu...). Eliberat in 1960, la presiuni britanice, pleaca la Londra, unde revine la Associated Press, iar in 1963 isi publica volumul de memorii carcerale Prisoner of Red Justice9. Un episod interesant, despre care stiam vag, dar a carei importanta mi-a fost subliniata cu acelasi prilej de catre dl Shlomo Leibovici-Lais, l-a constituit marea manifestatie din mai 1954, de la Tel Aviv, in favoarea sionistilor arestati in Romania. Scurt timp dupa aceea, au fost eliberati si au sosit in tara Fagaduintei. Jean Steiger (n. 1931), directorul uneia dintre revistele de limba romana, dar si vechi corespondent al Europei Libere la Tel Aviv (secundat, mai recent, de prozatorul Virgil Duda, n. 1939, ajuns in Israel la finele anilor ’80) este un nume care nu mai trebuie prezentat. Sositi tirziu, in ultimii ani ai regimului, s-au manifestat politic, in presa din Israel, dar si la Europa Libera si in alte medii de

informare din exil, publicisti cu vasta experienta, din interior, in ale comunismului romanesc precum Ion Manea (n. 1925, fost ziarist la Scinteia si redactor-sef adjunct la Agerpres, devenit, dupa 1980, la Europa Libera, deranjant denuntator al ziaristicii de partid10), Ileana Vrancea, fost redactor la Lupta de clasa (ulterior, Era Socialista), organul ideologic al PCR, Sorin Toma (nascut 1914, fost ilegalist, si redactor-sef, in anii ’50, la Scinteia, acum, dupa oribile culpe – cum ar fi scoaterea din literatura, in 1948, a lui Arghezi – isi recunoaste vinovatiile), au ajuns sa denunte cu luciditate si spirit autocritic sistemul care, cindva, le infeudase mintile. Amintim si numele Cellei Minarth (n. 1932), stabilita la Paris, via Israel (plecase in 1946), colaboratoare a Europei Libere si directoare a reactivatului, in 1985, Radio France in limba romana, si pe cel al lui Alain Paruit (Herskovits/Herscovici, n. 1939, la Paris), traducatorul „istoric“ al lui Paul Goma si cel mai prolific traducator de literatura romana din Franta, membru activ al LDHR, titular de emisiuni, alaturi de Virgil Ierunca si Monica Lovinescu, la Europa Libera. Toti cei enumerati – si multi altii, pe care nu i-am mai putut mentiona – au binemeritat, deopotriva, si ca evrei si ca romani. Si-au onorat pe deplin libertatea in care au avut sansa sa traiasca, si-au facut cu cinste datoria fata de tara si de cei ramasi acolo, in urma lor, sa sufere, indiferent de nationalitate sau de credinta, si au demonstrat o impresionanta fidelitate fata de aceasta, care nu intotdeauna le-a fost, cum am putut vedea, vatra primitoare. S-au implicat activ, expunindu-se, curajos, riscurilor cunoscute, pentru pozitia lor ferma, atunci cind – reamintim – nimic nu-i obliga si cind, mai ales, mai aveau o patrie apta sa le garanteze un viitor linistit si prosper, de care pot fi mindri: Statul Israel. Exilul nostru activ, am aratat mai sus, a fost extrem de redus: 200-300 de persoane pe parcursul a peste 40 de ani. Un numar nepermis de mic. Calculat la cei 400.000 de emigranti evrei din Romania, cei 50-60 de evrei si de israelieni cu profil de militanti ai exilului romanesc (chiar si mai multi, daca ii luam in considerare si pe gazetarii de limba romana din Israel) reprezinta un numar foarte restrins. Raportat insa la infimul total sus-mentionat, de circa 200-300 de militanti ai exilului, dintr-un total de poate peste 1.000.000 de romani fugiti, in general, proportia evreilor, de 25-30%, este considerabila. Oricum, este un procent net superior ponderii minoritatii evreiesti din Romania, care, la apogeul sau, prin 1940, n-a depasit niciodata 5%! Cu o cifra comparabila de plecari – circa 400.000 –, minoritatea germana (e drept, compusa majoritar din tarani si meseriasi) n-a dat, am vazut, decit patru sau cinci exilati care sa-si merite numele (care, adica, sa continue, si dupa ajungerea in tara stramosilor, sa se bata pentru Romania). Iar acestia toti apartin exclusiv pomenitelor grupuri plecate de-abia la jumatatea anilor ’80, cind cutitul ajunsese la os: William Totok – disident in anii ’70, implicat in scandalul Aktionsgruppe, de la casa de cultura Adam Muller Guttembrunn, a germanilor din Timisoara – si Herta Müller, Richard Wagner, Helmut Frauendorfer. Lor li s-ar putea adauga si Anneli Mayer-Gabany, plecata in anii ’60, multi ani sefa a biroului de cercetari al Europei Libere. Cit despre celelalte minoritati, grecii au dat citiva, in frunte cu ziaristii René Théo (Theodosiasdis, n. 1910 – editorul, recent disparut, al celei mai longevive publicatii de exil, miticul BIRE – Buletin de informare pentru romani in exil, aparuta neintrerupt, la Paris, o data la doua saptamini, pe cheltuiala inimosului editor, in conditii cvsiartizanale, din 1948 pina la 1 martie 1990), Dem. Petropouliadis (cu Vasilis Moussou si fostul insarcinat cu afaceri regal Radu Arion, editorii uitatei reviste Vocea Libertatii, Atena, 1954-1968) si Romilo Lemonidis – zis Victor Cernescu –, fost director adjunct la Europa Libera, dar aproape 100.000 de italieni – practic zero (singurul nume notabil: dl Alessandro Ciffarelli, zis Sandu Greceanu, n. 1927, disparut si el relativ recent, voce istorica, din 1958, la Europa Libera). Dintre armeni, ii putem mentiona doar pe Armand Gurian (cetatean turc, a plecat in 1950 sasi faca stagiul militar, apoi, din 1955, a lucrat tot la Europa Libera11) si pe Toma Kavanian (Tony Barbulescu, de la acelasi post de radio). O data ajuns in tara de bastina a stramosilor si integrat acolo, mai nimeni nu mai ajungea sa se gindeasca si la tara din care plecase. Evreii constituie singura

exceptie consistenta. Ce sa mai vorbim, insa, cind majoritatea numelor celor mai multi, romanii, n-au facut nimic… II. Personalitati ale exilului – o datorie morala neonorata Enescu si altii E vorba aici despre ceva ce mi-as permite sa numesc datoria morala a virfurilor, a marilor personalitati, a celor cu autoritate si notorietate nationala si internationala. In cazul lor, al marilor spirite, scuza cu „apolitismul“ nu functioneaza si nu se aplica… Numai citeva exemple: George Enescu. Cind a plecat, in iunie 1947, beneficia nu numai de o recunoastere mondiala, dar era si deputat FND-Groza, in Parlamentul ales prin frauda, din 1946, si membru marcant al Consiliului ARLUS… In catalogul Festivalului Enescu din 2001, sub pana dirijorului Cristian Mandeal, citim ca, respingind regimul comunist, marele compozitor si-ar fi parasit tara12. Nu ni se pomeneste nimic, in schimb, despre statutul sau de deputat tocmai al guvernului care opera comunitizarea… Sa ne mai intrebam ce efect devastator ar fi putut avea un denunt public semnat de Enescu, o data ajuns la Paris, despre regimul pe cale de a se instala si pe care el insusi il cautionase? Dimpotriva. Din fisa sa reiese ca „nu-i frecventa pe romanii fugari“13. Desi se scrie ca „avea oroare de tot ce insemna activitate politica“, aceasta nu l-a impiedicat, insa, sa accepte sa fie deputat FND in Parlamentul rusinii, ales pe listele rusinii (un amanunt ce lui Pelin ii scapa…). O anume Constanta Olariu, o informatoare a securitatii, nota ca: „…marele muzician e boicotat de emigratia romaneasca“14. Nici nu e de mirare, intrucit Enescu a fost primit si pastrat si in noua Academie RPR, de dupa criminala epurare din 1948, si nici pasaportul sau „reperist“ nu era de natura sa-i atraga simpatii printre adevaratii refugiati politici… Se mai spune acolo ca „in rest, nu a prezentat interes pentru Securitate“15, ceea ce, in anii cei mai negri ai regimului, suna intristator… Unde mai pui ca, la doar trei ani de la moarte sa, survenita la Paris, in mai 1955, regimul de la Bucuresti, inca puternic stalinist, organizeaza prima editie (in 1958!) a Festivalului G. Enescu… Nici macar mult cunoscutul semnal muzical al Actualitatii Romanesti, cu rapsodia sa, ce-a supravietuit pina la 30 iunie 2000, in emisiunile Europei Libere, n-a fost, cum imi placea mie sa cred, vreun dar de la Enescu… Spre dezamagirea mea, de la dna Monica Lovinescu am aflat ca, departe de a fi fost oferit de Enescu sau lasat „cu limba de moarte“ postului de radio, acest semnal fusese, in mod prozaic, cumparat pur si simplu, ca oricare altul, platindu-se drepturi de autor, prin grija lui Noel Bernard, in anii ’60… De altfel, o alta marturie culeasa recent de noi, de la cineva care l-a intilnit in primii ani ’50 pe Enescu, dna Nicoletta Franck, spune ca acesta ar fi si intentionat sa se intoarca in tara, de nu l-ar fi retinut Maruca, sotia sa… Dar sa ne gindim ce-ar fi insemnat o actiune similara, de infierare publica a regimului instalat de sovietici, din partea unui Constantin Brancusi care, se spune, avea si o aversiune in plus fata de „materialisti“? Enescu a murit in 1955, Brancusi chiar mai tirziu, in 1957. Au avut destul timp sa se dumireasca. Drama Romaniei ajunsese in toi. Au spus ei ceva de Ana Pauker, de Gheorghiu-Dej, de darea afara a regelui (in definitiv, Enescu isi datora lansarea familiei regale…), de Canal? Au luat ei vreodata contact cu exilul romanesc, cu Consiliul National, cu regele, cu un Radescu, Visoianu, Niculescu-Buzesti etc.? Pe acestia, ca politicieni, lumea, opinia publica ii lua in seama mai putin, dar niste exponenti de frunte, proveniti din lumea non-politica, din cultura, din arta, ca Brancusi sau Enescu, e mai mult ca sigur ca ar fi fost ascultati… La fel ne intrebam ce ecou ar fi avut o luare publica de pozitie impotriva regimului din partea unei personalitati precum Martha Bibescu, atit de bine introdusa in mediile internationale, in anii interbelici (cu atit mai mult cu cit a murit de-abia in 1973 si ar fi avut timp sa vada si sa comenteze multe; prefera in schimb frecventari RSR-iste, gen Magazin Istoric, unde i s-au si publicat memoriile…) …Sau o interventie a actritei Elvira Popescu (1894-1993), o glorie a Frantei (ce sa-i faci, insa, daca aceasta prefera cocktail-urile ambasadei reseriste…)? Sau a marelui regizor Jean Negulescu (1900-1993), o celebritate a Hollywood-ului, care a dirijat-o inclusiv pe Marylin Monroe?

Sau – potential si mai percutant – ce efect ar fi avut fie si o singura interventie critica a marelui Sergiu Celibidache (sotia sa afirma recent ca sotul ei nu a pasit niciodata in Romania comunista, desi toti romanii stiu de pretuitele sale concerte de la finele anilor ’70, cind in Romania nu mai exista de mult alibiul vremelnicei liberalizari din anii ’64-’71…)? Sau a filozofului Stefan Lupascu (1900-1988)? Sau a inventatorului Henri Coanda, care a preferat insa sa cedeze magulirilor lui Ceausescu si sa se „repatrieze“, cu mari onoruri… Sau a lui George Emil Palade, laureat al Premiului Nobel, fost refugiat care a cedat, si el, cintecelor de sirena ale regimului ceausist si si-a vizitat „meleagurile natale“, uitind insa sa mai adauge si ca acestea gemeau in lanturile impuse tocmai de amabilele sale gazde... Muzicieni celebri, ca Radu Lupu, Lola Bobescu, Silvia Marcovici, dirijori ca Ionel Perlea (1900-1970) sau Constantin Silvestri (1913-1969), au preferat calatoriile facile in Romania unui angajament politic de exil, care, de altfel, putea fi perfect compatibil si paralel cu cariera lor artistica… Nimeni nu le cerea prea mult acestor glorii nationale. Era suficient sa accepte sa semneze niste apeluri, sa accepte sa „adere“ macar (daca, din pricina programului prea incarcat, sau pentru a nu-si irosi pretiosul lor timp, nu puteau sa fie prezenti, personal…) la diverse manifestatii ori la demonstratii de strada (de exemplu, in fata ambasadelor RPR/RSR), sa accepte sa prezideze unele comitete – intr-un cuvint, sa consimta, doar, sa le fie folosit, „cheltuit“ numele in folosul cauzei, a unei cauze – zicem noi – drepte, care merita16… In plus, aceste personalitati, provenite din lumea nepolitica a culturii, a artelor, a literelor, din „societatea civila“, detineau un capital de credibilitate infinit superior politicienilor de profesie (care, intr-un prim moment, n-au lipsit, dar care aveau putina trecere la opinia publica internationala: Radescu, Visoianu, Niculescu-Buzesti, G. Duca, Ghilezan, Gafencu, Brutus Coste, R. Boila, Al. Cretzianu, Eftimie Gherman, Serban Voinea etc.). Ce-ar fi fost daca s-ar fi comportat asa chiar si numai unii dintre cei evocati? Cit ar fi cistigat tara? Dar propria lor constiinta? Argumentul ca nu se mai bucurau de ei cei din tara este slab. Si asa nu-i prea vedeau, cei mai multi nici nu mai treceau deloc prin tara. Sa mai adaugam citeva nume: vedete mari ale scenei lirice internationale: Ileana Cotrubas, Ioana Cegolea, Virginia Zeani (dimpotriva, pe aceasta din urma, in loc s-o gasim acolo unde i-ar fi fost locul, adica in exilul autentic – plecase in 1947 – o gasim in… conducerea Asociatiei Etniei Romane, o organizatie aflata in slujba propagandei ceausiste, infiintata la Viena, in 1983, de cunoscutul colaborationist I.C. Dragan17, tocmai cind adevarul despre Romania incepuse sa-si faca poteca), citiva cintareti de muzica usoara, precum celebra Margareta Pislaru, Mihaela Mihai, Anca Agemolu, Janina Matei (in schimb, miticul Jean Moscopol – 1903-1982 – evreu, s-a putut implica politic, la Europa Libera, in anii ’50!18), o actrita populara ca Vasilica Tastaman (ramasa in Suedia, unde a infiintat si un teatru de succes), un lingvist de talie mondiala precum Eugen Coseriu (pentru angajamentul moral-politic, ar fi putut sa ia exemplul colegilor de breasla Sever Pop, C. Poghirc sau Eugen Lozovan), regizori ca marele Liviu Ciulei, Andrei Serban, Lucian Giurchescu, Lucian Pintilie. In legatura cu Lucian Pintilie. Sa ne imaginam, o clipa, ce impact ar fi avut daca un film ca Dupa-amiaza unui tortionar, in loc de 2002, sa fi aparut, sa spunem, in 1978, sau 1985, fiindca Pintilie, din 1970, traia in libertate… E drept, optase pentru statutul de navetist Paris-Bucuresti si retur. Dar mijloacele tehnice – practic patru actori si un plan fix – ii puteau fi la-ndemina chiar si-n conditiile saraciei din exil… Asa a turnat Costa Gavras, la Paris, Z – cu regimul coloneilor in toi, la Atena. Macar sa-i fi intins o mina de ajutor unui biet actor care-i solicitase sprijin: autenticul refugiat politic si regretatul Dumitru Furdui, ajuns la mare strimtoare – sint martor, personal – prin 1985-1986, pripasit in casa prietenului nostru Cicerone Poghirc, un exilat de marca… In loc de ajutor, Pintilie, care pe atunci monta un mare spectacol, la un mare teatru parizian, l-a poftit pe Furdui, in cel mai pur limbaj „consulat RSR“, sa-si „reglementeze, mai intii, situatia“ cu statul roman!… Alibiul sau era de fier: avea capodopere de terminat la Bucuresti, nu putea sa se compromita cu un fugar… Dintr-un fragment din Jurnalul 1981-2000 al Monicai Lovinescu, aflat sub tipar la Humanitas, aparut, in avanpremiera in 22, Nr. 34, din 20 august 2002, p. 9: „Simbata 12 septembrie [1981, n.n.]: Telefon

Pintilie, dupa ce a vazut L’homme de fer [filmul lui A. Wajda, n.n.]. Nu numai de film, dar si de ratarea a ceea ce ar fi putut si vrut sa faca el: «In acest timp eu fac procesul bascaliei romanesti...»“. Nu mai amintim, decit in treacat, celebra, mitica triada Eliade-Cioran-Ionesco. Lucrurile sint cunoscute. Dintre ei, numai Ionesco, catre sfirsitul vietii, s-a onorat pe sine, incepind cu anii ’70, ajutind activ exilul militant. Sa fi contat, oare, ca in tinerete n-a fost de extrema dreapta, asemenea celorlalti doi? Prin ’37, Eliade scria ca nu-l intereseaza decit „o Romanie nationalista, frenetica si legionara“, cind s-o prabusi „putreda democratie“19… S-a tinut de cuvint si nu s-a implicat decit la inceput, putin, prin ’48-’55, cind propaganda comunista sustinea, maniheist, ca partida se juca doar intre ei si fascisti. Din acelasi fragment de jurnal pe anii 1981-2000 al Monicai Lovinescu, din 22, p. 10: „Duminica, 18 octombrie [1981, n.n.]: Grég si Odile (Grigorescu) la cafea, intorsi din America incintati. Greg venise sa ne arate Jurnalul II al lui Mircea Eliade, pe care nu l-am primit inca. L-am citit inainte de publicare si, dupa multe ezitari, i-am scris lui E[liade, n.n.] sa scoata cel putin paragraful in care plinge pe scriitorul roman cenzurat in insasi persoana... cenzorului suprem, Vasile Nicolescu, venit sa-l vada, si sa adauge macar citeva rinduri cu Goma, ciudat absent acolo unde sint prezenti – mereu – emisarii regimului: de la Candea la Paul Anghel. Din aceeasi dorinta – sau obsesie – de a nu se pune rau cu autoritatile din Romania, spre a continua sa fie publicat, evita sistematic in Jurnal sa citeze lungile noastre conversatii ssubl. n.t, imediat ce soseste la Paris pentru a-l pune la curent cu ce e nou in litere la Bucuresti. Se preface ca afla totul de la «vizitatori». Pe V.[irgil, n.n.] si pe mine ne numeste, bineinteles, dar numai cind nu e esential“. Stiu personal, in schimb, cit de mult a valorat ajutorul lui Ionesco… Dar a fost si cam singurul de marca. El semna toate apelurile, manifestele si petitiile, patrona sau prezida toate comitetele, si Liga Drepturilor Omului, si Asociatia contra demolarilor, si Comitetul Francez pentru Drepturile Omului in Romania… Si nu mai pomenesc aici de colaborationisti declarati, precum muzicologul Roman Vlad, la un moment dat si director al Scalei din Milano, si membru in multe „comitete si comitii“ – ultima numire fiind aceea de director de onoare al Festivalului G. Enescu din 2001, adus de organizatori, tocmai in virtutea confectionatei sale biografii „neprihanite“ – dupa cum citim in acelasi sus evocat program al Festivalului (dar, pina in 1989, impreuna cu, de altfel, reputatul arheolog Dinu Adamesteanu, au fost frecventatori asidui ai Ambasadei RSR de la Roma si membri, amindoi, tot pina la Revolutie, in comitetul de redactiei al revistei italo-ceausiste Columna. Dl Roman Vlad, intr-o veselie, se prezenta – vazut de mine, prin primavara lui 1986, pe un canal al televiziunii nationale italiene – ca descendent direct din… Vlad Tepes, iar Dinu Adamesteanu figura si in conducerea mentionatei asociatii colaborationiste zisa a „Etniei Romane“), cind nu s-au facut direct unelte ale dezinformarii, ca faimosul legionaro-ceausist dovedit (de justitia italiana) I.C. Dragan sau deputatul lui Le Pen, din Parlamentul European, Gustav A. Pordea… In acest timp, modelele nu lipseau: marele Pablo Casals s-a urcat, vreme de 40 de ani, pe podium, cu o banderola neagra la brat, doliu pentru Spania sa republicana, pierduta. Picasso n-a lasat ca Guernica lui sa ajunga in mina franchistilor. Marlène Dietrich, nemtoaica, neevreica, a putut, in schimb, sa denunte efectiv crimele tarii sale si pe Hitler, inca din 1933, sa se exileze si sa cinte pentru armata SUA in timpul razboiului antinazist, iar la intoarcere sa ingenuncheze (ca si cancelarul Willy Brandt, in 1970, tot german si neevreu – care a imbracat uniforma armatei norvegiene pentru a combate nazismul), pe locul unde fusese ghettoul din Varsovia20. Heinrich Mann, scriitor de marca, tot german, tot neevreu si tot din exil, a putut insa conduce biroul german al Vocii Americii in aceiasi ani, iar fratele sau, marele romancier Thomas Mann, sa exprime pozitii antifasciste asemanatoare… Toata lumea stia ce gindeau Matislav Rostropovich si sotia sa, soprana Galina Vishnevskaia, ca si amintitul regizor Costa Gavras, grec refugiat in Franta, ori regizorul rus Andrei Tarkovski, ori Mikis Theodorakis, ori Melina Mercouri (dar nu si Irene Pappas ori Maria Callas!), sau Nana Mouskouri, cu al ei inaltator Cint al libertatii, pe muzica din Nabucco, devenit, prin excelenta, imnul Libertatii. Cine poate uita acel zguduitor „Mon Pays, souviens-toi quand tes bateaux étaient tes galères“, la auzul

careia tremurau teribilii colonei, efemeri dictatori ai Greciei? Toti acestia erau constiinte civice. Mihaela Mihai21 sau Margareta Pislaru nu puteau si ele sa faca ceva asemanator, sa electrizeze masele de refugiati romani, macar, daca nu lumea-ntreaga? Totusi, comicul Mircea Crisan, evreu, o facea cu succes, si casetele lui delectau exilul… E vorba aici, repetam, despre datoria morala a virfurilor, a marilor autoritati culturale, stiintifice, artistice… Cu infime exceptii, dintre romani, l-am amintit pe Ionesco. I-i vom adauga pe aproape uitatul Dinu Lipatti (in 2000, s-au implinit 50 de ani de la prematura lui disparitie; in Romania cea festivista, care celebreaza orice si pe oricine, nu l-a evocat nimeni…), care stringea bani, prin concertele sale, pentru refugiatii romani, si pe interpretii Gheorghe Zamfir, Ion Piso si Viorica Cortez. Dar majoritatea personalitatilor romane de referinta au absentat de la aceasta datorie de onoare. Glasul lor nu s-a facut auzit. A urlat, in schimb, pentru Romania, pentru Doina Cornea si pentru toti dizidentii, la Opera mare din Paris, de la Bastilia, cu ocazia galei extraordinare a Bicentenarului Revolutiei Franceze, din iulie 1989 (si i-a dat si un formidabil interviu lui Paul Goma, pentru Europa Libera), marea cintareata americanca de culoare Barbara Handricks… Antologia Rusinii, contestata – de unii – lista de abdicari si compromisiuni intocmita si tinuta la zi de Virgil Ierunca, de-a lungul mai multor decenii, geme de nume mari… A trebuit ca, in locul „monstrilor sacri“, sa-si asume greaua povara de demnitate tineri pe care nu-i cunostea nimeni si carora, deci, le-a fost cu mult mai greu sa se impuna si sa-si cistige credibilitatea: Virgil Ierunca si Monica Lovinescu, care au format o veritabila scoala a exilului, Neagu Djuvara, care si-a asumat refugiul de la A la Z, publicistii Mihai Korne, René Théo, Nicoletta Frank, Mircea Carp, Mihai Farcasanu, Ion Ratiu, politologul Ghita Ionescu, Maria si Ioana Bratianu, pentru a nu vorbi decit de prima generatie a exilului (toti aveau, atunci, prin 1948, intre 20 si 30-35 de ani; ce bine le-ar fi prins un sprijin din partea „marilor consacrati“, un Brancusi, un Enescu, un Celibidache, un Lupascu…). Apoi, dupa 1977 – cind, urmare a cazului Goma, se produce o revigorare a activitatilor de exil, reorganizarea Ligii pentru Apararea Drepturilor Omului (LDHR, cu sediul la Paris, sectia romana a Federatiei Internationale a Ligilor Drepturilor Omului – FIDH – Paris) etc., – li se alatura istoricii Matei Cazacu si, mai ales, Mihnea Berindei – poate cel mai activ, mai fiabil si mai eficient dintre toti –, regretatii Ion Ghica, entuziastul fizician, si inimoasa literata Antonia Constantinescu, si ea recent, prematur disparuta, sau oameni oropsiti in Romania, multi iesiti dupa lungi ani de puscarie, care ajunsesera, practic, fara nume, dupa jumatatea vietii, in Occident, cum ar fi Dinu Zamfirescu, Sanda si Vlad Stolojan, Radu Campeanu, Remus Radina, Cicerone Ionitoiu, Constantin Mares, Oana OrleaCantacuzino, Mihai Sturdza, Ion Ioanid, Ion Varlaam (poate cel mai tinar detinut politic: arestat la 13 ani, a facut 10 ani de inchisoare!), Sanda Golopentia, care, impreuna cu sotul ei, C. Eretescu, ingrijea editia USA a Luptei, de la Paris, C. Poghirc, Ion Solacolu, regretatii Vlad Georgescu, istoric si director al Europei Libere (mort la 51 de ani, suspect de a fi fost radiat de Securitate, prin sinistra metoda „Radu“, ca si trei alti colegi directori sau redactori de la acelasi post de radio), Mihai Botez si arh. Stefan Gane, initiatorul Asociatiei din exil pentru protectia Monumentelor Istorice etc. A trebuit ca unii dintre ei sa infrunte, in plus, si deriziunea celorlalti, care-i socoteau, in cel mai bun caz, niste don Quijote, dar, adesea, niste ratati sau veleitari… …Intr-un numar din Adevarul Literar si Artistic si la o emisiune TV din anul 2000, Cristian Tudor Popescu, directorul publicatiei si redactor-sef al Adevarului, evoca o calatorie a lui Arghezi in 1962, in Elvetia. Cui adresa el penibili ditirambi (ceva de genul: „Ma simt mic si ma infior cind iau condeiul a Va scrie…“) de pe malurile Lemanului? Lui Gheorghiu-Dej! In loc sa lase, adauga, amar, Cristian Tudor Popescu, eventual in secretul unei banci elvetiene, un biletel pe care sa fi scris doar atit: „Iertati-ma pentru compromisurile pe care am fost nevoit sa le fac… Mila pentru batrinetile mele“ si care sa fi fost citit fie si numai dupa moarte…

Personalitati evreiesti de la care puteam astepta mai mult Din rindul personalitatilor, al marilor spirite, de la care puteam astepta mai mult, n-au lipsit, insa, desigur, nici evreii: Ce-au facut, unde au fost nume mari precum Tristan Tzara, mort in 1963, Paul Celan (1920-1970; fugit clandestin la Viena, in 1948, apoi la Paris; in 1947, dupa ce lucrase doi ani la Cartea Rusa, a colaborat la Agora lui Ion Caraion si Virgil Ierunca22, pe care l-ar fi putut regasi in exil…), Victor Brauner (1903-1966 – cu atit mai incomprehensibil cu cit fratele sau, celebrul folclorist Harry Brauner si sotia acestuia, Lena Constante, au zacut ani indelungati in temnitele comuniste), fostii deputati evrei din Parlamentul Romaniei, printre care Landau (desi exista o Uniune a parlamentarilor romani liberi, in exil, in jurul fostului deputat PSD Eftimie Gherman23…), longevivul Marcel Iancu (1895-1984; in plus, si primar al unei comune de artisti de pe muntele Carmel), pictorul Jules Perahim, poetul Gherasim Luca, Colomba Voronca, sotia, disparuta de curind, a poetului Ilarie Voronca (mort in 1946), marea pianista Clara Haskil (1895-1960), compozitorul Stan Golestan (1875-1956), cronicar muzical la Figaro, scriitorul Ion Pribeagul (1887-1973), mai tinerii reputati interpreti amintiti mai sus Silvia Marcovici si Radu Lupu etc.?… Argumentul ca unii plecasera de mult nu sta in picioare nici in cazul lor... Chiar si celebra actrita Lauren Bacall, sotia lui Humphrey Bogart, desi nascuta la New York (1924), dar din parinti evrei romani, putea schita un gest, macar in anii din urma ai regimului... Cit despre resentimentele acum mai estompate – dar relativ, de inteles – ale unui Elie Wiesel (n. 1928, laureat al Premiului Nobel, recent onorat si decorat si de Romania), evreu ungur din Sighetul Marmatiei, deportat in lagarele de exterminare chiar de statul maghiar (cindva atit de primitor, dar care a introdus numerus clausus impotriva evreilor inca din anii ’20, sub Horty, iar in 1944, sub Szalasi, ii trimitea la Auschwitz – filmul Sunshine, de Istvan Szabo, a aratat dimensiunile dezamagirii…). Cred ca si in cazul lui Elie Wiesel – ca si pentru unii mai sus numiti – este valabila explicatia generala incercata de noi la inceput: insuficienta amalgamare si coeziune a statului roman interbelic, un stat ramas, in ciuda democratiei reale si unor eforturi in sensul bun, mai mult etnic decit civic. Cu toate acestea, putem sa afirmam ca, proportional, evreii romani si-au facut intr-o mai mare masura datoria fata de Romania decit ceilalti romani „fugiti“, din care, cum am aratat, doar o infima minoritate, acei 200-300, au ales calea actiunii civice in exil, onorindu-si, cu adevarat, astfel, statutul si titlul de „refugiat politic“.

_________ 1. Mihai Pelin, Opisul emigratiei politice, Editura Compania, Bucuresti, 2002, pp. 349-350. 2. Ibid. 3. Ibid., p. 283. 4. Jurnalul literar, nr. 17-20, septembrie-octombrie 2001. 5. Cel putin pina cind nu a alunecat pe panta colaborationismului, calatorind in Romania, dupa 1979 (v. Mihai Pelin, op. cit., pp. 155-156; anul calatoriei este gresit, Dinu Zamfirescu l-a intilnit in tara inainte de 1975!). 6. Ibid., p. 325. 7. Ibid., p. 216. 8. Vocile Exilului, editie ingrijita de Georgeta Filitti, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1998, p. XVI. 9. Cu subtitlul: An Account of Ten Years Captivity in Comunist Romania, v. Mihai Pelin, op. cit.: pp. 184-185. Dinu Zamfirescu l-a cunoscut in inchisoare si l-a revazut, in exil, in ultimii ani ai vietii. 10. Mihai Pelin, op. cit., p. 200. 11. Ibid., p. 158. 12. Catalogul Festivalului international George Enescu, editia 2001, v. biografia compozitorului.

13. Mihai Pelin, op. cit., pp. 123-124. 14. Ibid. 15. Ibid. 16. V., in acest sens, scrisoarea, de o mare valoare morala, dar, mai ales, de o exceptionala modestie, adresata de V. Ierunca lui M. Eliade, la 22 octombrie 1972, publicata in Vatra, nr. 6-7/2000, pp. 82-83 („...Nu cred ca aceasta obsesie – nobila – de a face cunoscuta in Occident literatura romana, e cea mai indrituita in ierarhia urgentelor. In ce ma priveste, eu cred ca altundeva se situeaza aceasta urgenta: in tara, dupa cum stii, exista un climat de mocirla si confuzie. [...] Rolul nostru este, in primul rind, sa-i sprijinim pe cei ce, in tara, se bat pentru a salva spiritualitatea romaneasca de aceasta pierzanie organizata. E vorba de «exilatii interni» [...]. Esti dezamagit si te-ai asteptat la mai mult din partea acestui exil. Nefiind investit de nimeni si de nimic, voi vorbi, din nou, in numele meu. Aveam de ales intre a incerca sa devin un eseist de expresie franceza (exeget subtil al lui Blanchot si al/a literaturii) si a face ce-am facut: bucatarie de exil. Am ales ultima solutie fiindca implicat intr-un razboi religios impotriva comunismului [...] mi-am spus ca Romania are noroc cu cei mari, numiti mai sus. Iar cei mici, sa facem ce ramine de facut ca cei mari sa nu-si piarda nici timpul, nici vocatia, cu accidentele minore ale exilului. Nu joc pe sacrificatul (poate ca nici nu e sigur ca aveam ceva de spus pe plan universal), dar am trait, si traiesc, convingerea profunda ca sacrificiul este o datorie absoluta. Vremile sub care stam nu sint numai de cultura [...], ci si de un anumit stil de a te impotrivi lor. Am ales intre bibliografie si pustiu, mai ales ca bibliografia era deja convertita in creatii de cei mari, deci salvata; [...] D-ta te silesti sa te convingi de o alta identitate a exilului“...). 17. Mihai Pelin, op. cit., p. 355. 18. Ibid., p. 221. 19. Norman Manea, Felix Culpa. 20. Despre cazul Marlène Dietrich v., recent si in cotidianul Adevarul, Bucuresti, 1.XII.2001. 21. De curind, Mihaela Mihai a lansat un album de cintece „dupa exil“ (v. Monitorul de Bucuresti, 13.XII.2001). Dar cele „din exil?“. Si ce se intelege, in cazul Domniei sale, prin „exil“? Care exil? 22. Mihai Pelin, op. cit., pp. 69-70. 23. Vocile exilului, ed. cit., p. XV. (Comunicare tinuta la Colocviului intitulat Evreii romani in era comunista si postcomunista, 16-19 decembrie, 2001, Universitatea din Tel Aviv, Centrul Goldstein-Goren de Studiere a Evreilor Romani (condus de Dr. Liviu Rotman), din cadrul Disapora Research Institute. Dlui Prof. L. Rotman si colaboratorilor Domniei sale, Prof. Zvi Hartmann, Dr. Avram Rosen si Dr. Emil Schveiger le aducem, si pe aceasta cale, multumirile noastre. O versiune, doar usor adaugita, a comunicarii noastre va aparea in limba engleza, in Actele colocviului, care se vor publica in Israel.) Nota autorului: Articolul nostru a fost scris si prezentat in anul 2001, pe baza bibliografiei de pina atunci. Definitivarea pentru tipar a articolului s-a facut, insa, tinind cont si de volumul Opisul emigratiei politice de Mihai Pelin, aparut intre timp, in iunie 2002, si care ne-a fost de un real folos, in special in privinta unor date factuale, nume si pseudonime, ani de nastere si de deces (desi de unele nu sintem siguri; am remarcat si erori, cum ar fi anul nasterii lui Mihai Korne si Anisoara PopperNegulescu, data la Dinu Zamfirescu etc.). Totusi, pe linga rezervele deja exprimate de voci autorizate (lipsa de profesionalism – absenta delimitarii intre informatia de arhiva si cea suplimentara, a autorului, din diferite surse – in special in privinta vietii si a activitatii de dupa 1989 a celor fisati), avem si noi citeva observatii: dupa ce criteriu o anume personalitate este urmarita numai pina la un punct al vietii sale, desi reprezinta o figura notorie si continua sa traiasca multi ani dupa aceea (ex. Ion Soneriu, Dumitru Mircescu), iar alta, pina in preziua trimiterii la tipografie a cartii (ex. N.C.

Munteanu, Eugen Mihaescu)? De ce, dintre cele 1222 de biografii infatisate, doar o mica parte se pot incadra in categoria „emigratiei politice“, prezenta in titlu? E ceea ce confirma, insa, cifra avansata de noi: maximum 300 de militanti ai exilului in 40 ani… Apoi, ce cauta acolo biografii fanteziste ca in cazul Michael Shafir (scris Schapir, probabil o confuzie cu o alta persoana, nascuta in 1928 sau o contopire intre mai multe fise; Michael e generatia 1944…), ci pioni cunoscuti ai regimului Ceausescu, precum membrii colaborationistei Asociatii a Etniei Romane (vestiti, ca Iosif C. Dragan, Corneliu Dima-Dragan, Virginia Zeani, Remus Tzincoca, Ion Milos, sau complet anonimi precum „contesa“ Helen de Silaghi-Sirag sau Ana Maria Diaconescu del Rios etc.), personalitati total apolitice, precum Radu Lupu, Mindru Katz sau Ileana Cotrubas, ba chiar si tortionari ai Securitatii, precum celebrul Misu Dulgheru – Dulbergher? Ce are asta cu exilul, cu „emigratia politica“? In schimb, chiar la prima vedere se poate constata absenta unor personalitati cu adevarat relevante din exilul cel real: editorul Ion Solacolu, publicistul Ion Varlaam – fost, la 13 ani, cel mai tinar detinut politic din Romania –, Ioana si Maria Bratianu, parintele unit de la Paris Victor Surdu s.a. Apare insa Nicolae Titulescu, mort la 17 martie 1941… In plus, dincolo de simtul umorului, comentariile personale, unele judecati de valoare si unele ironii facile nu-si au locul (v. pp. 218-219). Nu pun la indoiala buna credinta, nici nu acuz autorul de vreo tentativa de intoxicare. Remarc doar o grava lipsa de rigoare stiintifica si un anume, suparator diletantism, la care, sincer, nu ma asteptam din partea lui Mihai Pelin… Ar fi multe de indreptat la o – necesara – a doua editie. Numeroasele aproximatii si inexactitati trebuie sa dispara.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->