Lumina

Cosmogeneza blagiana sta sub semnul luminii, metafora dominanta a poeticii sale, idee
in genere diferita de mitologiile vechi sau de poezia eminesciana, care imagineaza nasterea
lumii din intunericul primordial. Forta primara a lumii, adusa in atentia stiintei de la inceputul
secolului XX prin teoria relativitatii a lui Einstein, pe care Blaga se pare ca a cunoscut-o,
"lumina creata in ziua dintai" edifica arhitectura enorma a universului, structurata pe niveluri
corespondente, pulsand de energie: "Lumina ce-o simt/ navalindu-mi in piept cand te vad,/
oare nu e un strop din lumina/ creata in ziua dintai,/ din lumina aceea-nsetata adanc de
vieata?". Lumina este un liant al sufletului uman cu natura prima, cu inceputurile. Prima zi a
cosmosului pe cale de a se naste se afla intr-o ascendenta divina, intr-o perfecta conexiune cu
sacrul si cu intregul.
Cosmogonia lui Blaga se opune celei eminesciene, universul izbucnind intr-o imensa
revarsare de lumina si de energie, care pune in miscare imensa masinarie a timpului si a
spatiului: "Nimicul zacea-n agonie,/ cand singur plutea-n intuneric si dat-a/ un semn
Napatrunsul:/ «Sa fie lumina!»/ O mare/ si-un vifor nebun de lumina/ facutu-s-a-n clipa:/ o sete
era de pacate, de doruri, de-avanturi, de patimi,/ o sete de lume si soare." Forta germinativa a
universului, desprinsa din Cuvantul primordial, identificata de Blaga in lumina, genereaza o
imensa sete de viata, "de pacate, de doruri, de avanturi, de patimi,/ o sete de lume si soare."
Lumina de atunci s-a degradat cu trecerea timpului, ca in orice proces entropie: "Dar
unde-a pierit orbitoarea/ lumina de-atunci - cine stie?/ Lumina ce-o simt navalindu-mi/ in piept
cand te vad -minunata,/ e poate ca ultimul strop/ din lumina creata in ziua dintai." Lumina
originara, transcendenta, ce se aprinde in simtirea poetului, e o sursa de revitalizare a fiintei,
sub semnul dragostei, al sentimentului erotic proiectat la scara intregului univers. Fiinta iubita
ia astfel infatisare de oglinda cosmica, receptacul al semnelor primare ale lumii, simbol al
puritatii si al armoniei inceputurilor.
Lumina feminizata, intruchipata in femeia iubita ca o alcatuire de raze, devine o cale de
legatura cu realitatea primordiala, pe care poetul o descopera revarsata in intreaga sa fiinta.
Prin structura strofelor (prima si ultima, discurs liric adresat iubitei, a doua si a treia, tablou
cosmogonic antitetic celui eminescian din "Scrisoarea I", strofa a patra, o interogatie retorica
ce reia cosmogeneza in plan erotic) si prin profunzimea metaforelor, poezia "Lumina" este, ca
si "Izvorul noptii", un elogiu adus fiintei iubite, proiectat la dimensiuni cosmice.
Teme si motive ale poeziei "Lumina"
• Existenta apriorica a lumii, intr-o stare de nemiscare temporala, de incremenire in
forme.
• Cosmogonia prin puterea luminii, vazuta ca singurul principiu generator de lume,
lumina dumnezeiasca dand nastere unui intreg univers. • Lumina, factor eonic al constructiei
universului: lumina genereaza materialitatea lumii si vitalitatea fiintei, fiorul adanc al trairii.
• Lumina, factor al miscarii eterne: lumina, ca miscare ondulatorie universala, nu se
opreste niciodata.
• Potentarea metaforica a tainelor nepatrunsului originar, in care se identifica factorul
prim al luminii.
• Renasterea, recrearea lumii prin dragoste, sentiment sublim care mai conserva
"ultimul strop" din lumina originara.