Sunteți pe pagina 1din 2

Lumina, de Lucian Blaga (structură literară,

comentariu literar, rezumat literar)


Scriitorul şi opera

Poezia lui Lucian Blaga se află sub semnul „corolei de minuni a lumii” - simbol al
perfecţiunii şi se constituie, cu fiecare volum, într-un edificiu fascinant, în care lirismul,
mitul şi filozofia fuzionează perfect.
O particularitate importantă (sesizabilă încă din primele volume) este influenta
expresionismului (curent încadrat în modernism). Acestui curent i se datorează trăirile
sufleteşti puternice, absolute exprimate încă din Poemele luminii: setea de dezmărginire
(„Vreau să joc!”), erosul fierbinte („Noi şi pământul”), antitezele puternice („Lumina
raiului”, „Pax magna”), imaginile titanice („Daţi-mi un trup, voi munţilor”), elanul vital.
Resimţind, la modul expresionist, teroarea civilizaţiei maşiniste („Veac”), poetul trăieşte
un sentiment de nelinişte existenţială („Mamă, - nimicul - marele! Spaima de marele / îmi
cutremură noapte de noapte grădina” - „Din adânc”).

Leacul l-ar putea constitui întoarcerea în copilărie („Numai sângele meu strigă prin păduri
/ după îndepărtata-i copilărie / ca un cerb bătrân / după ciuta lui pierdută în moarte” - În
marea trecere), dar aceasta este imposibilă; rămâne însă întoarcerea la mituri (Pan) sau
în satul minunilor, acolo unde s-a născut veşnicia (Sufletul satului).
Elemente de compoziţie
Inclusă în volumul de debut (Poemele luminii - 1919), poezia Lumina relevă şi trăsături
ale curentului expresionist.
Titlul
Titlul este chiar numele primului element în ordinea Genezei, căruia poetul îi închină nu
doar poezia de faţă, ci şi întregul volum inaugural.
Tema
Tema acestei creaţii o constituie celebrarea luminii primordiale, ale cărei virtuţi creatoare
s-au risipit în momentul auroral al lumii. Poezia este alcătuită din cinci strofe (secvenţe
poetice) de întindere inegală, poetul folosind versul liber (ca şi în alte creaţii).

Particularităţi moderniste
Prima strofă conţine o întrebare adresată iubitei, la vederea căreia tânărul poet îşi simte
sufletul inundat de lumină. Iubirea fiind o modalitate de comunicare cu Universul şi cu
Marele Timp, lumina ei ar putea să descindă încă din primordii: „Lumina ce-o simt
năvălindu-mi în piept când te văd oare nu e un strop din lumina creată în ziua dintâi, din
lumina aceea-nsetată adânc de viaţă? În strofa I se întretaie două planuri temporale:
prezentul (care este al iubirii) şi trecutul scufundat în mit (care este al Creaţiei). Setea de
viaţă a luminii primordiale, „isteria vitalistă” (cum o numeşte Marin Mincu) constituie
primul element expresionist.
Strofele a II-a şi a III-a prezintă un mic tablou cosmogonic restrâns la momentul naşterii
luminii. În primele versuri, viziunii eminesciene a Nefiinţei aflate într-un somn de veacuri
(Scrisoarea I) i se substituie imaginea uriaşă a Nimicului agonic, plutind peste apele
întunecate ale mării precosmice. Cel care îi dă viaţă acestui Nimic este
„Nepătrunsul”, Demiurgul, echivalent, la Blaga, cu Marele Anonim la care mintea
omenească nu poate să acceadă. La semnul acestuia, lumina însetată de viaţă irupe ca
o stihie („vifor nebun de lumină”), trezind dorinţele lumii abia născute (enumerate în
versurile finale ale strofei a III-a). În aceste strofe, frenezia vitalistă a lumii, imaginile
puternice, întoarcerea la origini şi retrăirea, de către poet, a momentului cosmogonic,
aparţin expresionismului.
În strofa a IV-a, de numai două versuri, poetul deplânge dispariţia luminii „orbitoare” din
prima zi a Genezei („Dar unde-a pierit orbitoarea / lumină de-atunci - cine ştie?”).
Dramatică întrebare şi fără răspuns! În ultima strofă, autorul reia monologul adresat
iubitei. Tensiunea lirică (proprie expresionismului) acumulată în secvenţa anterioară nu-
şi găseşte rezolvarea: lumina care inundă sufletul poetului la vederea iubitei, este, poate
„ultimul strop” din marea revărsare orbitoare care a chemat lumea la viaţă.

În Lumina (ca şi în celelalte creaţii poetice), autorul „scoate cuvintele din starea lor
naturală şi le aduce în starea de graţie”, după cum mărturisea însuşi poetul. Unul dintre
aceste cuvinte este chiar „lumina” (care apare, în forma articulată şi nearticulată, de opt
ori în text şi o dată în titlu). Lumina este primul cuvânt-cheie al poeziei. Dintre mijloacele
artistice legate de acest termen ar putea fi menţionate: metafora „O mare / şi-un vifor
nebun de lumină” (sugerând caracterul stihinic al luminii dintâi), epitetul antepus
„orbitoarea / lumină”, dar şi repetiţia şi enumeraţiile din versurile 4 şi 5 ale strofei a treia.
Al doilea cuvânt-cheie al poeziei (subînţeles) este „iubita”. Purtătoare a luminii dintâi,
aceasta îi prilejuieşte poetului întoarcerea în timpul mitic.

Prozodia este modernă.

Concluzia
Construită pe un mit cosmogonic, poezia Lumina, de Lucian Blaga, prezintă şi o viziune
originală, modernistă asupra erosului