Lasa-ti lumea

Mihai Eminescu

Inclusa in unicul volumul antum de vesuri al poetului (Poesii,1883),

figurand intr-un prim manuscris datat 1876, creatia lirica Lasa-ti lumea a
fost definitizata la Bucuresti si se pastreaza in 8 manuscrise si vreo 18
versiuni. Eminescologul Dimitrie Vatamiuc apreciaza ca: ,,Poezia ridica o
problema interesanta. Situata, prin elaborare, in epoca bucuresteana, prin
peisaj si atmosfera, ne indruma spre Iasi. Incadrabila, prin tonul elegiac si
prin muzicalitatea versurilor in specia ,,ramantei contabile, poezia denota o
atmosfera senina, increzatoare in iubirea impartasita sub semnul indemnului
voluptuous: ,,Lasa-ti lumea ta uitata. Tot ce o separa pe femeia indragita
de ursitul sau trebuie aruncat in uitare, caci singura realitate semnificativa
nu mai este a ei sau a lui, ci alor ca pereche. Dragostea lui atotputernica o
pazeste de orice rau si de orice intruziune nedorita in intimitatea suficienta
siesi a cuplului ferict.
Precum in Dorinta ori in Floarea albastra, indemnul este acela de a
,,rataci pe cararile intortocheate ale ,,vechilor paduri- martore unice,
alaturi de stele- la tabloul idilic al imbratisarii perpetue. Versurile-refren din
primele trei strofe sunt aproape identice si converg spre nevoia
indragostitului de a ocroti fiinta adorata: ,,Nime-n lume nu ne stie, ,,Nimelume nu ne vede.
Arta iubirii este celebrate intr-un dcor fabulos, care vibreaza de
glasul ,,tanguios al buciumului ce rasuna indelung, ecoul sau ajungand pana la
urechea perechii inlantuite. Totul in jur capata rezonanta vibrarilor
sentimentale: padurea ii ocroteste parka in mod constient pe indragostiti,
stelele stralucesc cu farmec, melodia prelungita pana departe a buciumului
rasuna cu drag, pe cer isi face aparitia ,,dulcea luna, ivindu-se ,,dintr-o
rariste de fag. Ileana Cosanzeana din visurile celui indragostit are parul lung
si bogat, iar suvitele balaie ,,se desprind si ii invaluie pe amandoi, precum
crengile salciilor pletoase. Ea se desface din imbratisarea barbateasca ,,c-o
dulce sila, semn ca n-o respinge, cid oar o amana, amplificand voluptatea

asteptarii. Chipul ei delicat seamana cu cel al unui inger dragalas, ai carui

ochi exprima ,,mila si intelegerea pt o iubire atat de adanca. Mila este un
sentiment profound, care angajeaza total spiritul fiintei impresionate sa
constate ca devenise- pt cel ce o diviniza- un veritabil obiect cult, o icoana in
fata careia adoratorul se inchina ca in prezenta divinitatii.
Grupajul strofelor a VIII-a, a IX-a, a X-a formeaza, in structura
poematica, o capodopera de erotomorfism: lacul, melancolizat de iubirea
perechii umane care-i sta in preajma, se insufleteste si este in stare sa
presimta fiorii pasiunii;astfel, se uneste si el cu razele lunii, care-i ating cu
voluptate suprafata limpede ,,poleindu-l cu lumina lor; stralucirea selenara
nu mai este rece- ca de obicei in lirica eminesciana, ci se intensifica si
strabate lacul pana in adancuri; elementul acvatic trezit la dragostea
lunatica, vegheaza sin u mai poate ,,sa adoarma. Unirea cosmosului cu
teluricul se realizeaza prin intermediul luminii astrului nocturn, preferat de
romanticul Eminescu in asa masura, incat G. Calinescu numeste fenomenul
,,lunatism. La adapostul noptii, lacul personificat ,,simte-a lui singuratate si
sufera ca o fiinta nerabdatoare sa-si manifeste trairile intense.
Erotomorfismul este un proces de empatie, o comunitate sipatetica cu un
element caruia ii atribuim propriile stari caracteristice. Aceasta consta in
faptul ca eul lyric trasmite lacului propria stare sufleteasca si elementul
natural are satisfactie de a rasfrange in undele sale un chip adorabil de
femeie. Un gest ritualic similar are loc in poemul Craiasa din povesti, cand
fata isi contempla frumusetea- precum miticul Narcis- in limpezimea
acvatica. Dar in Lasa-ti lumea, Eminescu merge mai departe si isi imagineaza
o scena magica in care numai barbatul menit iubirii contempla spledoarea
femeii, ci lacul insusi este inamorat de ea. Seductia vizuala se produce intrun dublu sens; fata este impresinata de limpezirea fara cusur a lacului in care
isi intrezareste trasaturile si formele perfecte, iar acesta, la randul sau, se
reflecta cu voluptate in oglinda chipului feminin desavarsit. Nu se poate
inchipui un elogiu mai mare adus femeii careia Natura- ea insasi simbol al
perfectiunii- sa ii recunoasca splendoarea absoluta. Tonul poetic este cald,
inim, familiar, sugerand dialogul pasional dintre cei doi indragostiti. Poetul
recurge intentionat la forme lexicale uzuale, la expresii populare, iar
sintactic apeleaza atat la simple propozitii principale, enuntiative si
interogative, cat si la subordonate eliptice si uneori inversate.
Cel ce iubeste simte nevoia unui spatiu cat mai larg in care sa poata
respire in voie, cu tot sufletul lui incarcat de atatea sentimente ce-si cauta
loc propice de exprimare. Ridicand privirile, cei doi tineri contempla

,,inaltimile albastre care imbratiseaza, la randul lor, ,,zarea necuprinsa a

dealurilor iar repetitia simetrica, cu valoare aspatiala, ,,stele-n ceruri,
,,stele-n valuri sugereaza tocmai elemental luminos care strabate cu iuteala
fulgeratoare spatiile intergalactice si uneste cerul cu pamantul.
In mijlocul Edenului natural, in armonia elegiaca a cantecului prelung din
bucium, in mireasma patrunzatoare a tailor din ,,cranguri, intr-o solitudine
deplina, cei doi se simt ,,atat de fericiti, incat iubirea pamanteasca devine
nemuritoare si capata accente divine. Singura indiscretie o comite lumina
lunii, care ,,varsa apelor vapaie si, in stralucirea ei pasionala, isi rasfrange
razele asupra cuplului ingemanat intr-o singura fiinta: ,,Si te afla stransa-n
brate,/ Dulce dragoste balaie