Spartura, linia fina dintre vis si realitate, imi desparte chipul in doua.

Masca pe care o port zi de

zi se despica si ea si-mi dezvaluie adevarul chiar si mie, cea care am incetat demult sa-l mai caut.
Argintul din spatele oglinzii tremura odata cu mine si inchid ochii pentru ca nu ma pot privi.
Oglinda sparta minte.
Unde reflectate, lumina, fascicule, corpusculi, electroni, miscare! gandesc. Toate acestea fac
parte din mine si din lumina care ma invaluie. Bun, stiu deci tot ce se poate sti. Stiu cum trebuie
sa arat pe propria-mi retina mica, pricajita, cu picioarele-n sus si capul in pamant. Stiu in ce
parte a emisferelor cerebrale ajunge imaginea. Stiu cu ce viteza se transmite impulsul. Da, stiu
tot. Stiu tot si totusi nu ma pot privi.
Privesc in schimb masca ce mi-a cazut la picioare. Imi zambeste inapoi cu gura pana la urechi,
indemnandu-ma tacuta, impertinenta, obraznica, sa ma intorc din nou catre mine si sa indraznesc
sa imi las chipul analizat de oglinda sparta. Pardon, sa-mi las sufletul analizat, nu chipul.
Cu ochi de sticla sclipitori, cedez si ma redau mie insami.
Spartura fina a oglinzii nu ma mai ia prin surprindere acum. Ma linisteste, descopar. In dreapta,
oglinda sparta lasa realitatea. Lasa ochiul meu caprui, pielea de var, jumatate de gura inclestata
intr-un zambet firav si un obraz cand palid cand imbujorat. La stanga realitatii, oglinda sparta
intinde visul. Numai ca visul nu are ochi si nici obraji ori buze, ci se compune dintr-un amalgam
de raze prelinse de-a lungul unui contur obscur de chip. Adun razele cu mana si incerc sa le dau
sens, realizand ca tocmai de acest moment ma temeam de momentul in care sensul lucrurilor se
va pierde. Visul e atat de neclar incat ma ingrozeste si ma impinge sa revin asupra realitatii, iar
realitatea la randul sau, terna si rece, ma izbeste cu tampla de vis si ma ingroapa nemiloasa in el,
fortandu-ma sa-l accept exact asa cum este; sa ma adaptez lui.
Ma gasesc deci, intr-un du-te vino fara sfarsit. Din realitate ma refugiez in vis si viceversa,
pana ce visul penetreaza fisura din oglinda si acapareaza realitatea, inghitindu-ma in vartejul de
raze fara sens. Dar cand inchid ochii, cand imi apropii genele si le lipsesc hotarata intre ele,
spartura din oglinda isi reintra in drepturi. Numai ca acum nu desparte realitatea de vis ci
desparte o parte chipului meu de cealalta atat. Si eu ma pot zari asa cum sunt doar acum, acum
cand am lasat visul sa acopere realitatea, acum, intr-un moment de suprema vulnerabilitate.
Oglinda sparta nu minte, daca o lasi sa-ti spuna povestea pana la capat. Nu minte, va asigur.

Ridic masca, imi acopar chipul abia descoperit pentru a-l proteja si fug din fata oglinzii.