IUBIREA IN LIRICA EMINESCIANA

Omul este o faptura esentialmente

duala, materiala si spirituala in acelasi timp;
el apartine, ca trup, lumii inferioare, dar
nutreste prin iubire, visul de a se inalta pana
in lumea superioara spunea Petru Mihai
Gorcea.
In
lirica
eminesciana,
iubirea
reprezinta tocmai acest ideal, o aspiratie in
etapa de tinerete, mai tarziu transformanduse intr-un sentiment antagonic, suferinta care
permite indragostitului voluptatea dualitatii
din care eul spiritual va renaste imbogatit cu
o noua experienta existentiala, sau se va
resemna infrant de lupta pentru absolut.
Lirica de tinerete are in centru fiinta
trecatoare a omului, care, dorind cu ardoare
contopirea deplina cu vesnicia naturii, cauta
o cale de acces spre eternitate, cale pe care o
gaseste in iubirea implinita intr-un cadru
protector,tainic, cufundat in oniric si ferit de
temporalitate. Natura apara si completeaza,
materna si ocrotitoare, dragostea muritorilor
insetati de singuratate in doi, oferind un
refugiu din calea vietii necrutatoare care
ingroapa omul in efemeritate.
Poeziile din aceasta periada urmeaza un
scenariu (erotic) care traduce fidel tectonica
unui suflet ardent, insetat de absolut. Din
acest
punct
de
vedere,
cea
mai
reprezentativa creatie este Dorinta , care

ilustreaza momentele esentiale din cadrul

acestui ritual dedicate implinirii spirituale. In
prima strofa regasim chemarea intr-un
sanctuar al iubirii care cuprinde izvorul care
tremura
pe
prund,
codrul,
crengi
plecate. Urmatoarele strofe sintetizeaza
intalnirea
dorita,
visata,imaginata,
dar
nerealizata, prin verbele la conjunctiv sau
viitor
(sa
alergi,sa-mi
cazi),
contemplarea(sa-l ridic de pe obraz),
sarutul pasional(lasand prada gurii mele).
Personificarea
infiorateflori
de
tei
simbolizeaza contaminarea naturii cu starea
afectiva a eului liric. rmonia codrului batut
de ganduri confera tabloului de natura o
nota umana, meditativa, fiind totodata o
personificare a omului de geniu inteles numai
prin eternitate. Momentul reveriei si al
somnului sugereaza starea de abandonare
completa,
de
contopire
cu
elementele
esentiale ale vegetalului, implinirea dorintei
de fericire in mijlocul naturii si trecerea
timpului care nu modifica, ci intareste
legatura dintre indragostiti.(Flori de tei
deasupra
noastra/Or
sa
cada
randuri
randuri).
In Sara pe deal, principalele momente
sunt respectate, ideea de eternitate a
sentimentului si naturii deopotriva fiind
accentuata de tonalitatea grava, melancolica
imprimata pentru a marca solemnitatea unei

clipe care se transforma in vesnicie alaturi de

fiinta
iubita
intr-o
atmosfera
rustica,
familiara, creata de repetitia motivului
salcamului, epitetul vechi ducand cu
gandul la o era arhaica, pentru care sunt
potrivite forme populare precum ne-om
razima. Abundenta de imagini vizuale si
auditive
indica
trecerea
ireversibila
a
timpului (nourii curg, apele plang,
buciumul suna cu jale). Indragostitul se
remarca din nou ca ipostaza a geniului,
capabil de sacrificiul absolute in numele
iubirii (Cine pentru )pentru fiinta care
primeste attribute astrale pentru a deveni un
model universal de frumusete si puritate.
Intr-adevar, in lirica de tinerete, iubita
este serafica(fruntea alba-n parul galben),
asemanatoare cu Beatrice a lui Dante sau cu
Laura
din
poemele
lui
Petrarca.
Ea
innobileaza sufletul, este tandra, calda, dar
nu este reala, ramane numai o speranta, un
vis iluzoriu aflat sub semnul incertitudinii, un
ideal la care indragostitul se raporteaza in
cautarea absolutului.
Luceafarul, poemul sinteza al literaturii
eminesciene, este, asa cum afirma Tudor
Vianu, o opera in care privesti ca-ntr-un abis
fara fund, reunind toate motivele si
elementele specifice creatiei poetului, dar si
toate ipostazele iubirii.

Pe de o parte, Hyperion si Catalina sunt

doi aspiranti, la fel de stapaniti de acelasi
ideal: dragostea eternal. Insa, la acest ideal
himeric, ei nu pot accede niciodata,cel putin
impreuna,
deoarece,
desi
el
apartine
amandurora, se imparte in doua sfere de
neconciliat vreodata:terestrul si astralul
(Privea in zare cum pe mari/Rasare si
straluce si Din umbra falnicelor bolti).
Prima coordonata a sferei terestre este aceea
a negrului castel, unde Catalina, prin
atributele sale, se ridica deasupra semenilor
sai, fiind frumoasa si de vita nobila, dar
necunoscand dragostea adevarata. Se poate
considera ca iubirea fetei de imparat
reprezinta o incercare de depasire a sferei
conditiei umane si de a urca pe cea mai inalta
treapta a existentei: nemurirea. (Patrunde-n
casa si in gand/Si viata-mi lumineaza).
Hyperion apartine lumii superioare, fiind o
fiinta inzestrata cu ratiune, care recurge la
mijloace cognitive pentru a intelege iubirea
ca
pe
o
treapta
spre
fericire.
Incompatibilitatea celor 2 este accentuata de
diferenta dintre modalitatile prin care cei doi
incearca sa dobandeasca nemurirea- la
Hyperion e vorba de vointa, ratiunea dublata
de luciditate dar si de pasiune ardenta, la
Catalina e dorinta.(Il vede azi,il vede
mani/Astfel dorinta-I gata/El iar privind de
saptamani/Ii cade draga fata). Aceasta

poveste de dragoste contureaza conditia

omului de geniu, Hyperion, in antiteza cu
oamenii obisnuiti, dominati de egoism si de
dorinta oarba de a trai, preocupati doar de
instincte fara nimic superior in ele. (Cand
sarutandu-te ma-nclin/Tu iarasi ma saruta).
Catalina vede nemurirea astrului/geniului ca
pe o moarte stranie, eternitatea fiind, de
fapt, principalul atribut al mortii- un mort
frumos
cu
ochii
vii.evidentiindu-se
conceptia lui Eminescu conform careia
moartea este laboratorul unei vieti eterne.
Catalina
realizeaza
permanent
ca
dragostea lui Hyperion, pe care nu o intelege,
va fi si de neatens- In veci il voi iubi si-n
veci/Va ramanea departe, fiind realizata
antiteza intre geniu si omul de rand, care
este redus la fortuna labilis, destinul care
schimba tot, iluziile si efemeritatea unei vieti
pamantesti si dorinta de sacrificiu absolut a
geniului- Ei doar au stele cu noroc/Si
prigoniri de soarte/ Noi nu avem nici timp,
nici loc/Si nu cunoastem moarte. . Finalul
contine despartirea iremediabila a celor doi,
a cercului stramt al chipurilor de lut si
individualitatea geniului care ramane precum
Luceafarul pe bolta instelata, nemuritor si
rece.
In acest poem este prezentata si iubirea
dintre Catalin si Catalina, prototipul unei
legaturi triviale, consumate intr-un ungher

degraba, ce reuneste doi oameni de rand,

fara
aspiratii
superioare,
care
inteleg
sentimentul ca pe o serie de actiuni si nu de
ganduri-Cum
vanatoru-ntinde.
Catalin
este prezentat in contrast evident cu
Luceafarul, fiind un viclean copil de casa,
baiat din flori si de pripas, cu obrajori ca
doi bujori, lipsit de originea nobila a lui
Hyperion si de inaltele sale idealuri.
Ultima ipostaza a iubirii este cea
proiectata intr-un cadru natural specific liricii
eminesciene
de
tinerete(cararile
din
cranguri, sirul lung de mandri tei), intre
doi copii cu plete lungi, balaie, figure
angelice dar oameni de rand in cautarea
absolutului prin iubire, incercand sa acceada
la lumea superioara prin eternitatea naturii,
aspiranti la fericire. Invocatia fetei subliniaza
caracterul desart al omului de rand care
depinde de noroc, Luceafarul fiind pentru ea
doar un ideal, o stea norocoasa, departe, in
lumea
sa
de
gheata.
(Norocu-mi
lumineaza).
Perpessicius aprecia ca Oda(in metru
antic)
este
o
elegie
erotica
topita
finalmente intr-o litanie a eului devorat de
patima cunoasterii, reinviat si ucis deopotriva
ede cuvant, tema omului superior si
neinteles fuzionand armonios in aceasta
creatie cu cea a omului confruntat cu erosul,

care-I prilejuieste cunoasterea unei alte laturi

a sinelui.
Asemenea unui erou antic, eul liric pare a
fi un Ulise care isi cauta calea spre sine,
depasind chemarile, ispitele, parcurgand
iubire si, ca o consecinta, suferinta, ajungand
in final acasa, in sinele sau spiritual. Erosul
si tanatosul sunt alaturate prin ambiguitatea
pronumelui tu, care ar putea face referire
la fiinta iubita, vocativul din urmatorul vers
asociind-o cu suferinta atat de puternica
incat duce spre voluptatea mortii. Trimiterea
mitologica la Hercule evidentiaza tot motivul
iubirii,
iar
focul
de
natura
infernala
completeaza oximoronul dureros de dulce ,
voluptatea mortii neinduratoare.
In lirica eminesciana, iubirea nu este un
exercitiu exterior, ci un mod profund de
existenta,
in
concordanta
cu
reperele
cosmogonice, cu natura si cu conditia
geniului, portativul unei reverii care de cele
mai multe ori aspira la completarea perfec6a
cu absolutul cosmic si maretia naturii alaturi
de fiinta iubita.