Povestea unui ghiocel

Abia pleac februarie din pdure, c pe cerul limpezit se ivete ndrzne soarele. Zpada ncepe
s picure de pe ramuri: pic, pic. Stropii ptrund adnc n pmnt i trezesc un ghiocel care,
ntinzndu-i rdcinile, spune:
- Ah! Ce mult am mai dormit. Ce-o mai fi pe afar?
El i spal cu grij petalele albe i lucioase i se bucur.
- Ce frumoase sunt!
A rsrit puin, doar dintre bulgrii negri de pmnt, c mai departe nu putea s-i croiasc drum,
din cauza frunzelor vetede, nghesuite unele n altele, ce formau un covor ntins i gros.
- V rog s m lsai s trec, le spuse politicos ghiocelul.
- Ai face bine dac ai sta n pmnt cuminte i nu ne-ai mai plictisi, fonir frunzele uscate.
- Cum s stau n pmnt? se ntreb mirat ghiocelul. C doar locul meu e afar, la soare. Trebuie
s-mi deschid floricica alb i s vestesc primvara. V rog, facei-mi i mie puin loc!
- Ce zgomotos mai eti, oftar frunzele, fr s se clinteasc. Nu vine nicio primvar! Intr la
loc n adpost i culc-te!
Frunzele fonir din nou suprate. Dar ghiocelul nu mai sttu s asculte ce spuneau, ci le
strpunse. Capul su verde i subirel iei la lumin. Ce frig era afar! i ce urt! Pdurea
amorit, copacii uscai, niciun fir de iarb, nicio gz, nicio floare. Poate c aveau dreptate
frunzele i nu vine nc primvara, gndi el. Atunci, o raz de soare cobor i-i zmbi:
- Bun venit, curajosule!
Cnd o vzu, ghiocelul i deschise voios petalele albe i lucioase, sunnd din clopoel. Parfumul
lui proaspt i uor se mprtie, purtat de vnt, n ntreaga pdure i, deodat, mugurii care
dormeau pe crengile copacilor i firele de iarb dintre bulgrii de pmnt l simir i se trezir,
bucurndu-se la rndul lor.
- Vine primvara! Vine primvara!