Sunteți pe pagina 1din 2

Diamante sintetice

Procedeul de creare artificiala a diamantelor (sau diamante de cultura, diamante de


laborator) a fost gandit pentru prima data de chimistul francez Henri Moissan in 1892. Cu
ajutorul procedeului gandit de el, mici fragmente de diamant sintetic au fost create prin
incalzirea carbunelui, sau carbonului, la temperaturi extreme (4000 C) intr-un creuzet de fier.
Folosind un cuptor electric construit din caramizi de calcar, caldura excesiva topea
creuzetul si continutul lui de carbon. Odata atinsa temperatura dorita, creuzetul si continutul sau
erau introduse in apa rece pentru a fi racite foarte rapid. Racirea brusca facea ca creuzetul sa se
contracte rapid, creand astfel suficienta presiune in interior pentru a duce la cristalizarea
carbonului topit, in mici fragmente de diamant.
Prima aplicatie comerciala practica a procedeului lui Moissan a fost dezvoltata in 1954 de
H. Tracy Hall pentru General Electric Company. Preocedeul, cunoscut sub numele HTHP (hightemperature/high-pressure) a fost utilizat pentru crearea diamantelor industriale, dar a fost
imbunatatit constant in ultimii 50 de ani.
Aceste diamante sintetice sunt simulari de laborator ale pietrei naturale, si totusi au
proprietati identice cu diamantele intalnite in natura. Desi initial, diamantele sintetice au fost
gandite ca substitute pentru diamantele de calitate industriala, acum ele sunt din ce in ce mai
intalnite in bijuterii, datorita imbunatatirii constante a calitatii.
In prezent exista 2 procedee principale pentru crearea diamantelor de laborator: metoda
HTHP si metoda CVD, (Chemical Vapour Deposition).
Metoda HTHP
Metoda HTHP, cunoscuta si sub denumirea GE POL, utilizeaza in prezent un sistem de
prese tetraedrale sau cubice, pentru crearea presiunii suficiente. O samanta de diamant este
introdusa in camera de crestere si o combinatie de caldura si presiune e aplicata acestei seminte,
intr-un proces care incearca sa copieze conditiile naturale de formare a diamantelor.
Spre deosebire de variantele lor naturale, cresterea diamantelor sintetice poate dura intre
7 si 10 zile.
Acest procedeu mai poate fi utilizat si ulterior pentru a modifica proprietatile optice ale
pietrelor sintetice, pentru a le face extrem de dificil de distins fata de cele naturale.

Chemical Vapor Deposition (CVD)


Aceasta metoda a fost dezvoltata in anii 80 si utilizeaza un mediu de crestere cu presiune
mai mica fata de metoda HTHP. Cu metoda CVD, o samanta sau material de substrat este
plasata in camera de crestere, si o combinatie de caldura si presiune e aplicata in timp ce plasma
de carbon vaporizat combinata cu hidrogen sunt aplicate sau depuse pe substrat in straturi
succesive. Utilizand metoda CVD, intregul proces de crestere dureaza cateva zile.
Un diamant sintetic, de cultura va avea aceleasi proprietati, clivaj, duritate, dispersie,
index de refractie, greutate specifica si luciu ca si diamantul natural. Ca si diamantele naturale,
diamantele sintetice pot contine mici incluziuni, de la notele de IF pana la SI sau I.
Imitatii de diamante
Imitatiile de dimante sau diamantele false sunt pietre sintetice care seamana sau imita
diamantele naturale, dar nu sunt compusi pe baza de carbon si nici nu au o structura cristalia
precum diamantele.